©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA DOINA VASILIU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 29248/04)
Hotărâre
Strasbourg
21 septembrie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Doina Vasiliu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 31 august 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 29248/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Doina Vasiliu („reclamanta”), a sesizat Curtea la 22 iulie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamanta este reprezentată de Dorel Băicoană Pinkerton, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 14 iunie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamanta s-a născut în 1951 şi locuieşte în Bucureşti.
1. Procedura de restituire a unui teren în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991
5. La 21 aprilie 1993, tatăl şi mătuşa reclamantei („reclamanţii”), reprezentaţi de reclamantă, au sesizat Tribunalul Bucureşti cu o acţiune împotriva primăriei şi a prefecturii pentru a obţine restituirea, în temeiul art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, a unui teren expropriat în anii 1980. Conform acestei dispoziţii, „[terenurile fără construcţii [...], din intravilanul localităţilor, aflate în administrarea consiliilor locale, considerate proprietate de stat prin aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 712/1966 şi a altor acte normative speciale, se restituie foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora [...]”.
6. Prin hotărârea din 30 iulie 1993, tribunalul a respins acţiunea.
7. Prin hotărârea din 26 noiembrie 1993, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul reclamanţilor şi a trimis cauza în faţa Curţii de Apel Bucureşti, pentru o reexaminare în primă instanţă. Curtea Supremă a considerat că pentru soluţionarea cauzei era competentă curtea de apel.
8. Prin hotărârea din 25 martie 1994, curtea de apel a respins acţiunea, pe motiv că reclamanţii omiseseră să solicite restituirea terenului la comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991.
9. Aceştia au formulat recurs în faţa Curţii Supreme, care l-a admis prin hotărârea din 11 iulie 1994 şi a retrimis dosarul curţii de apel. Curtea Supremă a considerat că această ultimă instanţă omisese să identifice terenul în litigiu.
10. Prin hotărârea din 24 aprilie 1996, curtea de apel a admis acţiunea şi a obligat primăria să restituie terenul reclamanţilor.
11. Prefectura a formulat recurs în faţa Curţii Supreme, pretinzând că terenul fusese expropriat, că, la momentul respectiv, era ocupat de un parc şi că, prin urmare, condiţiile prevăzute de Legea nr. 18/1991 în vederea restituirii nu erau îndeplinite.
12. Prin hotărârea din 4 septembrie 1998, Curtea Supremă a admis recursul şi a trimis cauza în faţa Judecătoriei Bucureşti pentru a stabili dacă dispoziţiile Legii nr. 18/1991 se aplicau în speţă. Curtea Supremă a solicitat judecătoriei să „stabilească corect temeiul juridic al unei eventuale restituiri a terenului”.
13. Prin hotărârea din 10 iulie 2000, judecătoria a respins acţiunea, pe motiv că Legea nr. 18/1991 nu era aplicabilă în speţă, având în vedere că statul nu avea niciun titlu asupra acestui teren. Prin urmare, instanţa a considerat că reclamanţii trebuiau să introducă o acţiune în revendicare împotriva statului.
14. Reclamanţii au declarat apel în faţa tribunalului.
15. În urma decesului tatălui reclamantei şi a transmiterii către aceasta din urmă a „drepturilor litigioase” ale mătuşii sale („contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase”), tribunalul a permis reclamantei, la 18 aprilie 2001, să continue procedura în calitate de moştenitoare a tatălui său şi beneficiară a drepturilor mătuşii sale.
16. Prin hotărârea din 2 mai 2001, tribunalul a respins apelul reclamantei, pe motiv că Legea nr. 18/1991 nu era aplicabilă în speţă. Reclamanta a formulat recurs în faţa Curţii de Apel.
17. La o dată neprecizată, la cererea reclamantei, judecarea recursului a fost suspendată până la examinarea cererii de restituire depusă de aceasta la primărie, în temeiul Legii nr. 10/2001.
2. Cerere de restituire a terenului în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
18. La 14 mai 2001, reclamanta a sesizat primăria cu o cerere în temeiul Legii nr. 10/2001, intrată în vigoare la 14 februarie 2001, pentru a obţine restituirea terenului. Aceasta nu a primit niciun răspuns.
19. Prin hotărârea din 14 martie 2002, tribunalul a admis acţiunea introdusă de reclamantă şi a obligat primăria sa adopte o decizie.
20. Prin decizia din 20 mai 2002, primăria a respins cererea reclamantei, considerând că terenul revendicat aparţinea domeniului public. Primăria a arătat că reclamanta avea dreptul la daune-interese, a căror valoare trebuia stabilită după adoptarea normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001.
21. La 11 iunie 2002, reclamanta a sesizat tribunalul cu o acţiune împotriva primăriei pentru a obţine anularea deciziei menţionate şi restituirea terenului.
22. Prin hotărârea din 11 decembrie 2002, tribunalul a respins acţiunea, hotărând că reclamanta nu demonstrase că a moştenit terenul în cauză şi că, în plus, terenul respectiv aparţinea domeniului public.
23. Reclamanta a introdus apel în faţa curţii de apel. Aceasta s-a opus unei expertize în vederea identificării terenului, susţinând că primăria nu contestase înainte dimensiunile şi amplasamentul terenului revendicat.
24. Prin hotărârea din 2 aprilie 2004, curtea de apel a respins apelul, considerând că reclamanta era moştenitoarea rudelor sale, dar că terenul revendicat nu a putut fi identificat, fapt care făcea inutilă examinarea validităţii titlului de stat şi a posibilităţii ca reclamanta să obţină măsuri compensatorii.
25. Reclamanta a formulat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. („Înalta Curte”, fosta Curte Supremă). Aceasta considera că statul nu avea titlu asupra terenului şi că, prin urmare, acesta nu putea aparţine domeniului public.
26. Prin hotărârea din 18 mai 2006, Înalta Curte a constatat că nu fusese verificat de curtea de apel dacă terenul putea fi restituit şi dacă statul avea un titlu de proprietate asupra terenului respectiv. Prin urmare, a admis recursul şi a trimis cauza în faţa acestei ultime instanţe, pentru identificarea terenului şi pentru o nouă examinare a apelului.
27. Prin hotărârea din 8 noiembrie 2007, curtea de apel a respins apelul reclamantei, pe motiv că terenul în litigiu era un parc aparţinând domeniului public al municipiului Bucureşti şi că, prin urmare, restituirea sa în natură era imposibilă, reclamanta având totuşi dreptul să solicite despăgubiri, în temeiul Legii nr. 247/2005.
28. Prin hotărârea definitivă din 4 iulie 2008, Înalta Curte a confirmat hotărârea citată anterior.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
29. Reclamanta pretinde că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil”, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale [...] în termen rezonabil, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
30. Guvernul contestă acest argument. Acesta invocă faptul că, în speţă, este vorba de două proceduri distincte prin obiectul lor, una începută la 21 aprilie 1993 şi suspendată la 29 noiembrie 2001, la cererea reclamantei, iar cealaltă privind cererea introdusă de reclamantă după apariţia Legii nr. 10/2001.
31. De asemenea, acesta precizează că durata celor două proceduri este justificată de complexitatea cauzei, fiind vorba de o cerere de restituire a unui imobil în litigiu. În plus, Guvernul subliniază că instanţele au acţionat cu promptitudine şi că, în cadrul procedurii, nu au existat lungi perioade de inactivitate care să li se poată imputa. Acesta constată că reclamanta este responsabilă şi pentru prelungirea procedurii, pentru că a solicitat amânări de mai multe ori, în timpul acesteia, şi a folosit toate mijloacele şi recursurile pe care dreptul intern i le-a pus la dispoziţie.
A. Cu privire la admisibilitate
32. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Cu privire la fond
33. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, termenul necesar pentru determinarea caracterului rezonabil acoperă întreaga procedură, până la decizia de soluţionare a contestaţiei (Richeux împotriva Franţei, nr. 45256/99, pct. 34-35, 12 iunie 2003). Curtea observă că, în speţă, „contestaţia” reclamantei se referă la restituirea unui teren, pe care aceasta l-a solicitat în cursul celor două proceduri, din care a doua a fost iniţiată în urma intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
34. Curtea observă că prima procedură se întemeia pe art. 35 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 şi că, la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispoziţia menţionată anterior a Legii nr. 18/1991 a rămas fără obiect sau a devenit inaplicabilă. De asemenea, Curtea constată că două instanţe, şi anume Judecătoria Bucureşti, prin hotărârea din 10 iulie 2000, şi Tribunalul Bucureşti, prin hotărârea din 2 mai 2001, au constatat lipsa aplicabilităţii art. 35 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, în speţă, considerând că statul nu avea niciun titlu asupra terenului. Or, o astfel de situaţie făcea aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
35. Ţinând seama de obiectul identic al celor două acţiuni, Curtea apreciază că este necesar să se considere că ultima procedură întemeiată pe Legea nr. 10/2001 continuă procedura iniţială. Prin urmare, aceasta va examina în ansamblu durata celor două proceduri (a se vedea mutatis mutandis Richeux împotriva Franţei, citată anterior, pct. 35).
36. În ceea ce priveşte începutul procedurii, Curtea subliniază că a fost iniţiată de rudele reclamantei şi continuată de aceasta din urmă. Curtea reaminteşte că, atunci când reclamantul se constituie parte în litigiu în calitate de moştenitor, acesta poate să se plângă de întreaga durată a procedurii [Cocchiarella împotriva Italiei (GC), nr. 64886/01, pct. 113, CEDO 2006-V]. În speţă, reclamanta a intervenit în procedură în calitate de moştenitoare şi beneficiară a drepturilor rudelor sale. Reiese că procedura a început pentru reclamantă la 21 aprilie 1993, odată cu sesizarea Tribunalului Bucureşti.
37. Curtea observă că procedura a început la 21 aprilie 1993 şi s-a încheiat cu hotărârea definitivă din 4 iulie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ţinând seama de faptul că România nu a ratificat convenţia decât la 20 iunie 1994, reiese că procedura care trebuie luată în considerare a durat puţin peste paisprezece ani.
38. Curtea reaminteşte că, în general, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoanele în cauză [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (GC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000‑VII].
39. Curtea s-a pronunţat de mai multe ori în cauze ce au ridicat probleme similare celor din prezenta speţă şi a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie (a se vedea Frydlender, citată anterior).
40. După ce a examinat toate elementele prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în prezenta cauză. Având în vedere jurisprudenţa Curţii în materie, aceasta consideră că, în speţă, durata procedurii în litigiu este excesivă şi nu răspunde cerinţei „termenului rezonabil”.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
41. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamanta pretinde că imposibilitatea în care se află de a beneficia de terenul în litigiu reprezintă o atingere adusă dreptului său la respectarea propriilor bunuri.
42. Curtea observă că, prin hotărârea definitivă din 4 iulie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că terenul în litigiu nu putea fi restituit reclamantei, recunoscând totuşi dreptul acesteia de a solicita despăgubiri.
43. Prin urmare, întrucât reclamanta nu deţine un „bun”, în sensul Convenţiei, în raport cu terenul în litigiu a cărui restituire în natură o solicită, Curtea consideră că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Curtea îl respinge, în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
44. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
45. Cu titlu de prejudiciu material, reclamanta solicită restituirea în natură a terenului în litigiu şi suma aferentă foloaselor nerealizate ca urmare a imposibilităţii de folosire a terenului. Aceasta solicită, de asemenea, 8 000 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
46. Guvernul contestă aceste pretenţii.
47. Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie din cauza duratei procedurii. Aceasta consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral ca urmare a duratei excesive a procedurii. Pronunţându-se în echitate, Curtea îi acordă 6 400 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
48. Reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor de judecată, fără să precizeze suma şi fără să prezinte documente justificative.
49. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 41 din Convenţie, pot fi rambursate doar cheltuielile pentru care s-a stabilit că au fost într‑adevăr efectuate, că au fost necesare şi rezonabile [a se vedea, printre altele, Nikolova împotriva Bulgariei (GC), nr. 31195/96, pct. 79, CEDO 1999‑II].
50. Ţinând seama de faptul că reclamanta nu a justificat cheltuielile de judecată efectuate, Curtea decide să nu acorde nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
51. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii (art. 6 § 1 din Convenţie) şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 6 400 EUR (şase mii patru sute de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 21 septembrie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy