©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A PATRA
Hotărârea
din 14 iunie 2016
În cauza Dragomir împotriva României
(Cererea nr. 43045/08)
Strasbourg
Prezenta hotărâre este definitivă, dar poate suferi modificări de formă.
În Cauza Dragomir împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din Krzysztof Wojtyczek, preşedinte Egidijus Kûris, Iulia Motoc, judecători, şi Fatoş Aracý, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 24 mai 2016,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 43045/08, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Constanţa Dragomir („reclamanta”), a sesizat Curtea la 11 iulie 2008, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamanta a fost reprezentată de doamna M. Sîrbu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 14 februarie 2014, cererea a fost comunicată Guvernului.
4. Guvernul a contestat examinarea cererii de către un comitet. După analizarea excepţiei Guvernului, Curtea o respinge.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanta s-a născut în 1946 şi are domiciliul în Bucureşti.
6. La 24 aprilie 2002, aceasta a fost lovită de o maşină în timp ce traversa strada. Şoferul a părăsit locul accidentului şi a mers cu reclamanta la spital, unde aceasta a primit diagnosticul de fractură a coloanei. După cinci zile, reclamanta a suferit o operaţie şi a fost externată din spital la 14 mai 2002.
7. Poliţia a început o anchetă pentru a clarifica circumstanţele accidentului.
8. La 19 iunie 2002, poliţia i-a luat o declaraţie reclamantei, aceasta plângându-se de vătămările corporale cauzate de către şofer. De asemenea, i-a solicitat 20 000 dolari americani (USD) cu titlu de despăgubiri civile.
9. La 5 iulie 2002, agentul de poliţie însărcinat cu ancheta a dispus efectuarea unei expertize tehnice.
10. La 8 iulie 2002, poliţia a consemnat declaraţia unui martor ocular.
11. La 23 august 2002, a fost ataşat dosarului anchetei raportul de expertiză medico-legală. Acesta menţiona că reclamanta suferise vătămări care necesitau îngrijiri medicale pentru o perioadă de la 40 la 45 de zile.
12. Conform rapoartelor întocmite de organele de anchetă la 30 noiembrie 2002 şi la 16 ianuarie 2003, reclamanta nu fusese prezentă la secţia de poliţie pentru a lua la cunoştinţă de obiectivele stabilite în raportul de expertiză. La 5 iunie 2003, reclamanta s-a deplasat la secţia de poliţie, unde a formulat câteva întrebări suplimentare pentru expert.
13. La 18 februarie 2004, poliţia a solicitat asistenţă din partea unui expert care să pregătească raportul de expertiză tehnică în speţă.
14. La 29 martie 2004, expertul a examinat locul accidentului în prezenţa şoferului şi a reclamantei. Şoferul a declarat că era de acord cu concluziile expertului.
15. Raportul de expertiză tehnică a fost finalizat la 25 august 2004. Aceasta menţiona că reclamanta era vinovată de producerea accidentului întrucât traversase strada într-un loc nesemnalizat, fără să fie atentă. Şoferul care îşi întorcea autovehiculul în acel moment, nu încălcase nicio regulă de circulaţie. Expertul desemnat de şofer a fost de acord cu concluziile raportului, în timp ce expertul desemnat de reclamantă a redactat un punct de vedere separat conform căruia vinovăţia aparţinea în integralitate şoferului care nu fusese atent atunci când şi-a întors maşina.
16. Reclamanta a luat act de opiniile expertului la 23 noiembrie 2004. La 17 ianuarie 2005, aceasta a transmis obiecţiile sale la care a primit explicaţii la 25 ianuarie 2005.
17. Prin ordonanţa din 31 ianuarie 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria Bucureşti a dispus neînceperea urmării penale faţă de şofer întrucât vinovăţia pentru producerea accidentului aparţinea exclusiv reclamantei. Plângerea reclamantei împotriva ordonanţei a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluţia prim procurorului unităţii de parchet din 4 aprilie 2005.
18. Contestaţia reclamantei împotriva celor două decizii ale parchetului a fost respinsă ca inadmisibilă de Judecătoria Bucureşti la 2 iunie 2005. Aceasta a formulat recurs. Prin hotărârea din 4 august 2005, Tribunalul Bucureşti a admis recursul şi retrimis cauza parchetului pentru cercetări suplimentare întrucât numeroase elemente de fapt nu fuseseră clarificate.
19. La 29 decembrie 2006, reclamanta s-a interesat la parchet cu privire la stadiul anchetei.
20. La 26 aprilie 2006, a fost consemnată declaraţia aceluiaşi martor ocular.
21. La 7 iulie 2006, parchetul a solicitat un nou raport de expertiză şi, la 19 iulie 2006, reclamanta a informat autorităţile că are nevoie de un termen suplimentar până la 9 septembrie 2006 pentru a putea decide dacă solicită sau nu un raport de contraexpertiză.
22. La 10 august 2006, a fost luată prima declaraţie scrisă de la şofer.
23. În declaraţiile date la secţia de poliţie la 11 mai şi 19 octombrie 2006, reclamanta a menţionat că nu este necesar un nou raport de expertiză în cauză.
24. Conform celor trei rapoarte întocmite între 2 octombrie şi 29 noiembrie 2006 de ofiţerul de poliţie însărcinat cu ancheta, reclamanta nu a putut fi contactată sau nu a reuşit să se deplaseze la secţia de poliţie pentru a furniza numele expertului propus de aceasta pentru contraexpertiză.
25. La 23 ianuarie 2007, stabilind că nu era necesar un nou raport de expertiză, procurorul a decis neînceperea urmăririi penale faţă de şofer reţinând că vinovăţia pentru producerea accidentului aparţinea în întregime reclamantei. Decizia a fost confirmată prin rezoluţia procurorului ierarhic superior din 21 februarie 2007.
26. Contestaţia reclamantei împotriva ordonanţei parchetului a fost admisă de Judecătoria Bucureşti, prin hotărârea din 8 mai 2007. Instanţa a reţinut că organele de cercetare penală nu au respectat instrucţiunile din hotărârea anterioară din 4 august 2005. Hotărârea a rămas definitivă în urma respingerii recursului procurorului prin hotărârea Tribunalului Bucureşti din 26 septembrie 2007.
27. Prin rezoluţia din 9 iunie 2008, Parchetul de pe lângă Judecătoria Bucureşti a constatat că, la 24 aprilie 2007, a intervenit prescripţia răspunderii penale şi a decis să claseze dosarul.
28. Reclamanta a contestat rezoluţia în faţa instanţei. Aceasta a solicitat ca şoferul, împreună cu parchetul, să-i plătească 25 000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. A considerat că parchetul era responsabil pentru termenele excesive din anchetă care au dus la împlinirea termenului de prescripţie pentru infracţiunea săvârşită împotriva sa.
29. Prin hotărârea din 27 august 2008, Judecătoria Bucureşti a respins acţiunea reclamantei. S-a reţinut că, întrucât se împlinise termenul de prescripţie a răspunderii penale în cauză, nu se putea pronunţa acordarea de despăgubiri reclamantei. Reclamanta putea însă să formuleze o asemenea pretenţie în faţa instanţelor civile. Hotărârea a rămas definitivă în urma respingerii recursului prin hotărârea din 15 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti.
II. Dreptul şi practica interne relevante
30. Prevederile fostului Cod de procedură penală român privind introducerea unei acţiuni civile, separat sau în cadrul procesului penal, sunt formulate după cum urmează:
Art. 15
„[...] (2) Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.[...]ˮ
Art. 19
„(1) Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracţiune.
(2) Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
(3) De asemenea, poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal dar acesta a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă.
(4) Persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă.ˮ
31. Dispoziţiile relevante din Codul penal referitoare la prescripţia răspunderii penale, astfel cum erau în vigoare la momentul anchetei infracţiunilor în speţă, sunt următoarele:
Art. 122
„Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: [...]
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani.
[...]
Termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. [...]ˮ
32. Prevederile relevante privind răspunderea civilă din Codul civil în vigoare până la 1 octombrie 2011 sunt formulate după cum urmează:
Art. 998
„Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.”
Art. 999
„Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.”
33. Conform prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie pentru formularea unei acţiuni în despăgubire este de trei ani de la data producerii prejudiciului. Conform art. 8, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă din momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Cazurile de întrerupe a prescripţiei sunt următoarele:
Art. 16
„Prescripţia se întrerupe:
a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia;
b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent;
c) printr-un act începător de executare. [...]”
34. Guvernul a oferit exemple de jurisprudenţă pentru a arăta că o acţiune civilă în despăgubire, conform dispoziţiilor generale privind răspunderea civilă delictuală, poate fi formulată după încetarea urmăririi penale şi după expirarea termenului de trei ani. Cu toate acestea, niciuna din cele şase hotărâri judecătoreşti depuse la dosar nu se referă la o situaţie similară celei din prezentul caz, şi anume formularea unei acţiuni civile în despăgubire după încetarea urmăririi penale pe motiv de intervenţie a prescripţiei răspunderii penale şi când persoana vătămată cunoştea atât întinderea prejudiciului, cât şi persoana care l-a cauzat.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
35. Reclamanta s-a plâns că prin încetarea urmăririi penale şi ca urmare a neexaminării pretenţiilor sale în calitate de parte civilă i s-a refuzat accesul la o instanţă. A invocat art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţie. S-a mai plâns şi de durata procedurii penale în care s-a constituit parte civilă împotriva şoferului care îi cauzase vătămări corporale.
36. Curtea reaminteşte că, fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, nu se consideră legată de încadrarea atribuită de către reclamantă. O cerere se caracterizează prin faptele invocate şi nu doar prin motivele legale sau argumentele susţinute [a se vedea Guerra şi alţii împotriva Italiei (MC), 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I]. De aceea, ţinând cont de natura şi de fondul capetelor de cerere ale reclamantei din cauză, Curtea decide că acestea trebuie examinate, în principal, în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, care se citeşte după cum urmează :
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale [...] în termen rezonabil, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
37. Guvernul a susţinut că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne. În special, acesta a susţinut că după încetarea urmăririi penale, reclamanta putea să formuleze o acţiune în despăgubire în faţa instanţelor civile în temeiul prevederilor art. 998 şi art. 999 C. civ.
38. Reclamanta a contestat acest argument, argumentând că o asemenea acţiune era prescrisă în momentul în care urmărirea penală încetase.
39. Curtea consideră că obiecţia Guvernului se referă la fondul cererii şi, prin urmare, trebuie unită cu fondul.
40. De asemenea, Curtea reţine că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
41. Reclamanta a susţinut că, întrucât formulase în plângerea penală o cerere de despăgubire împotriva persoanei care îi cauzase vătămări corporale, se aştepta în mod legitim să-i fie examinată cererea. Cu toate acestea, pe fondul termenelor excesive de inacţiune imputabile autorităţilor, a intervenit prescripţia răspunderii penale. În aceste circumstanţe, acţiunea sa în despăgubire nu mai putea fi examinată de nicio instanţă, întrucât şi termenul pentru formularea acţiunii civile expirase.
Reclamanta a menţionat că, deşi iniţial formulase o acţiune în despăgubire în faţa instanţei civile, procedura civilă a fost suspendată până la finalizarea urmăririi penale. La şase ani de la accident, când urmărirea penală a încetat fără a fi clarificate elemente de fapt importante, existau şanse puţine ca o nouă acţiune în faţa instanţelor civile să aibă succes. Prin urmare, dreptul său de acces la o instanţă a fost încălcat.
42. Guvernul a menţionat că, în cazul în care urmărirea penală încetează înainte de a fi pronunţată o cerere de trimitere în judecată, instanţele penale nu puteau, conform legii, să examineze pretenţiile părţii civile. După încetarea urmăririi penale, reclamanta ar fi trebuit să formuleze o acţiune în faţa instanţelor civile. Reclamanta ar fi putut, de asemenea, să formuleze o acţiune civilă înaintea iniţierii urmăririi penale aşa cum, în mod similar, Curtea a hotărât în cauza Asociaţia Victimelor S.C. Rompetrol S.A. şi S.C. Geomin S.A. şi alţii împotriva României (nr. 24133/03, pct. 66, 25 iunie 2013). Guvernul a menţionat că întârzierile din cadrul urmăririi penale se datorau comportamentului reclamantei care nu s-a prezentat la secţia de poliţie când fusese citată.
43. Mai întâi, Curtea reiterează că art. 6 § 1 asigură tuturor dreptul de a formula orice pretenţie referitoare la drepturile şi obligaţiile civile în faţa unei instanţe [a se vedea Prinţul Hans-Adam II al Lichtensteinului împotriva Germaniei (MC), nr. 42527/98, pct. 43, CEDO 2001-VIII]. Dreptul de acces la o instanţă garantat de art. 6 § 1 din Convenţie nu este absolut şi poate face obiectul unor limitări; acestea sunt permise în mod implicit întrucât dreptul de acces, prin însăşi natura sa, implică reglementare la nivel naţional. În această privinţă, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, cu toate că decizia finală în ceea ce priveşte respectarea cerinţelor Convenţiei îi aparţine Curţii. Trebuie îndeplinită cerinţa ca limitările aplicate să nu restricţioneze sau să reducă accesul conferit individului într-un mod sau într-o măsură în care însăşi esenţa dreptului respectiv să fie afectată (a se vedea Dinchev împotriva Bulgariei, nr. 23057/03, pct. 42, 22 ianuarie 2009).
44. Curtea reţine că a examinat deja în mai multe ocazii cereri similare celei din prezenta cauză şi a ajuns la concluzia că a fost încălcat art. 6 în situaţia în care încetarea urmăririi penale şi neexaminarea pretenţiilor părţii civile erau imputabile autorităţilor, cauzate în special de întârzieri excesive în procedură care antrenaseră intervenţia prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile cercetate (a se vedea Anagnostopoulos împotriva Greciei, nr. 54589/00, pct. 31-32, 3 aprilie 2003; Atanasova împotriva Bulgariei, nr. 72001/01, pct. 45-47, 2 octombrie 2008; Rokas împotriva Greciei, nr. 55081/09, pct. 24, 22 septembrie 2015).
45. Revenind la cauza prezentă, Curtea reţine că, la 19 iunie 2002, reclamanta a formulat pretenţii civile în calitate de parte vătămată în contextul urmăririi penale iniţiate de autorităţi după accidentul de maşină. Aceasta s-a folosit de posibilitatea oferită de lege pentru a acţiona în acest mod şi, prin urmare, avea aşteptarea legitimă că pretenţiile sale vor fi examinate. Cu toate acestea, pretenţiile sale civile au rămas pendinte în faţa autorităţilor timp de şase ani până când parchetul a constatat intervenţia prescripţiei cu privire la infracţiunile aflate în cercetare şi a decis să înceteze urmărirea penală.
46. Guvernul a argumentat că întârzieri semnificative în urmărirea penală fuseseră cauzate de comportamentul reclamantei. Din dosarul cauzei reiese că reclamanta nu s-a conformat notificărilor transmise de organele de cercetare pentru perioade care cumulau mai puţin de un an.
47. Curtea reţine că dosarul cauzei nu era deloc complex şi că toată urmărirea penală consta în luarea de declaraţii şi dispunerea unui raport de expertiză. Curtea mai observă că primul raport de expertiză de la faţa locului a fost întocmit la doi ani de la producerea accidentului. În plus, prima declaraţie scrisă de la şofer a fost consemnată abia la 10 august 2006, la mai mult de patru ani de la accident. Între timp, organele de cercetare au insistat în mod constant în a o invita pe reclamantă la secţia de poliţie şi i-au consemnat absenţa. În acest moment, Curtea observă că, de exemplu, deşi reclamanta a menţionat în scris opinia sa cu privire la faptul că nu era necesar un nou raport de expertiză în cauză (supra, pct. 23), organele de cercetare au continuat, timp de două luni şi jumătate, să o invite la secţia de poliţie cu scopul de a obţine opinia acesteia cu privire la o contraexpertiză şi, în tot acest timp, au redactat trei rapoarte în care au consemnat absenţa sa. În acest context, Curtea nu poate fi convinsă că întârzierile înregistrate de organele de anchetă ca datorându-se absenţei reclamantei ar putea fi considerate ca fiind cauzate exclusiv de comportamentul acesteia.
48. Având în vedere cele de mai sus, Curtea a ajuns la concluzia că întârzierile excesive şi nejustificate din cadrul urmăririi penale s-au datorat comportamentului autorităţilor şi au avut ca rezultat împiedicarea examinării pretenţiilor civile formulate de partea vătămată în cadrul procesului penal.
49. Guvernul a argumentat că reclamanta nu a formulat o acţiune în despăgubire separată în faţa instanţelor civile. În mod similar cauzei Anagnostopoulos, Curtea consideră că, în cazurile în care ordinea juridică internă prevede pentru părţile litigante o acţiune în reparaţie, precum acţiunea civilă în cadrul procesului penal, statul este obligat să asigure că acestea vor beneficia de garanţiile fundamentale prevăzute la art. 6 § 1. În opinia Curţii, reclamantei nu i se poate cere să aştepte prescrierea răspunderii penale a pretinsului făptuitor pentru fapta care i-a cauzat un prejudiciu şi, după mulţi ani de la formularea pretenţiilor sale civile iniţiale şi de la producerea faptelor cercetate, să formuleze o nouă acţiune în faţa instanţelor civile (a se vedea Anagnostopoulos, pct. 32, şi Dinchev, pct. 50, ambele citate anterior). În circumstanţele cauzei prezente şi sub rezerva principiului analizat de Judecătoria Bucureşti (supra, pct. 29), o asemenea acţiune formulată la mai mult de 6 ani de la accident ar avea puţine şanse de succes întrucât era în afara termenului general de prescripţie de 3 ani. Guvernul nu a adus dovezi în sens contrar (supra, pct. 34).
50. Această concluzie nu este modificată de faptul că reclamanta ar fi putut opta pentru o acţiune civilă separată de la bun început. Preferinţa acesteia pentru a pretinde despăgubiri în contextul procesului penal nu era nejustificată în situaţia sa individuală. Este general acceptat faptul că circumstanţele unui accident de maşină sunt clarificate de poliţie în contextul urmăririi penale. O dată ce a optat pentru această acţiune în reparaţie, reclamanta avea dreptul să-i fie examinată acţiunea şi nu trebuia să i se ceară, în scopul art. 35 § 1 din Convenţie, să recurgă la o altă acţiune în reparaţie disponibilă în dreptul naţional (a se vedea Dinchev, citată supra, pct. 51). Curtea reţine, în plus, că, deşi iniţial fusese exercitată acţiunea civilă, aceasta fusese amânată până la finalizarea urmăririi penale (supra, pct. 30) – timp de şase ani după accident şi, aşa cum au observat instanţele interne, nu a clarificat elemente importante de fapt. În consecinţă, Curtea nu consideră că reclamanta a acţionat neadecvat când a ales să urmărească cauza în temeiul Codului de procedură penală.
51. În final, Curtea consideră că prezenta cauză nu poate fi comparată cu cea citată de Guvern, şi anume Asociaţia Victimelor S.C. Rompetrol S.A., S.C. Geomin S.A. şi alţii împotriva României, unde s-a hotărât că reclamantul şi-a formulat pretenţiile civile în cadrul procedurii penale după expirarea termenului de prescripţie a dreptului de a exercita o acţiune civilă separată (citată supra, pct. 66).
52. Consideraţiile anterioare sunt suficiente pentru a permite Curţii să concluzioneze că reclamanta nu a beneficiat de dreptul efectiv de acces la o instanţă pentru examinarea pretenţiilor sale civile.
În consecinţă, Curtea respinge excepţia Guvernului şi hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
53. Ţinând cont de circumstanţele cauzei prezente şi în lumina constatărilor cu privire la capătul de cerere referitor la dreptul de acces la o instanţă, Curtea consideră că a examinat deja principalele probleme ce decurg din capătul de cerere cu privire la întârzierile excesive din cadrul urmăririi penale. Prin urmare, nu este necesar să se examineze dacă în această cauză a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie din cauza duratei excesive a urmării penale (a se vedea Korkolis împotriva Greciei, nr. 63300/09, pct. 26, 15 ianuarie 2015).
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
54. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acorda părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
55. Reclamanta a pretins 20 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi moral. A mai solicitat o alocaţie lunară de 500 EUR, pretinzând că accidentul i-a cauzat vătămări ce au avut ca urmări dizabilităţi fizice permanente. Reclamanta a depus două certificate medicale în susţinerea pretenţiilor sale.
56. Guvernul a considerat că sumele pretinse erau excesive şi nejustificate.
57. Curtea reiterează că a hotărât încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în cauza prezentă întrucât reclamanta nu a beneficiat de accesul efectiv la o instanţă pentru examinarea pretenţiilor sale civile. Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi, prin urmare, respinge acest capăt de cerere.
58. Având în vedere toate circumstanţele prezentei cauze, Curtea admite că reclamanta a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei suma de 3 600 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată de aceasta cu titlu de impozit.
B. Cheltuieli de judecată
59. Reclamanta a solicitat totodată 7 001,95 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor naţionale şi a Curţii. Aceasta a depus dovada de plată a raportului de expertiză realizat în 2004 în cadrul urmăririi penale.
60. Guvernul a solicitat Curţii să respingă aceste pretenţii ca fiind nejustificate.
61. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [a se vedea, de exemplu, Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) (MC), nr. 31107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI]. În prezenta cauză, având în vedere documentele pe care le deţine şi criteriile menţionate anterior, Curtea respinge cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată.
C. Dobânzi moratorii
62. Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA
1. Uneşte cu fondul excepţia Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne şi o respinge;
2. Declară cererea admisibilă;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie pe motiv că reclamanta nu a avut acces la o instanţă;
4. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere privind durata procedurii în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie;
5. Hotărăşte:
c) că statul pârât trebuie, în termen de trei luni, să plătească reclamantei suma de 3 600 EUR (trei mii şase sute de euro), care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 14 iunie 2016, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
Fatoş AracýKrzysztof Wojtyczek,
Grefier adjunct,Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy