©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a doua
CAUZA DİRİÖZ ÎMPOTRIVA TURCIEI
(Cererea nr. 38560/04)
Hotărâre
Strasbourg
31 mai 2012
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Diriöz împotriva Turciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), reunită într-o cameră compusă din:
Françoise Tulkens, preşedinte,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
Işıl Karakaş,
Guido Raimondi,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Helen Keller, judecători,
şi F. Elens-Passos, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 mai 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 38560/04) îndreptată împotriva Republicii Turcia, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ümit Diriöz („reclamantul”), a sesizat Curtea la 6 iulie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de M. Baykal, avocat în Istanbul. Guvernul turc („guvernul”) a fost reprezentat de agentul său.
3. La 22 septembrie 2009, cerea a fost declarată parţial inadmisibilă iar capetele de cerere întemeiate pe principiul egalităţii de arme şi pe absenţa asistenţei unui avocat în faţa poliţiei (art. 6 din Convenţie) au fost comunicate guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul acestor capete de cerere vor fi examinate de către cameră împreună.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în 1977. Este deţinut în închisoarea Bayrampaşa din Istanbul.
5. La 9 septembrie 2000, în timpul unei altercaţii cu mai mulţi indivizi, reclamantul a tras mai multe focuri de armă. Patru persoane au fost rănite de focurile de armă. O a cincea persoană, fără legătură cu altercaţia, a fost lovită de un glonţ rătăcit şi a decedat. Apoi, reclamantul a fugit.
6. La 3, 6 şi 9 octombrie 2000, Procurorul Republicii din Fatih („procurorul”) a audiat victimele şi martorii oculari.
7. La 12 octombrie 2000, s-a emis un mandat de arestare pe numele reclamantului.
8. La 14 ianuarie 2001, reclamantul a fost prins în posesia unei cărţi de identitate falsificate şi a fost reţinut. Conform procesului verbal semnat la aceeaşi dată, reclamantul a fost informat cu privire la drepturile sale în legătură cu asistenţa unui avocat, numit de el însuşi sau din oficiu de către barou, la dreptul său de a-i informa pe apropiaţi că a fost arestat, precum şi la dreptul de a păstra tăcerea.
9. La 16 ianuarie 2001, poliţiştii din brigada de combatere a criminalităţii au primit declaraţia reclamantului. În formularul semnat în acest scop, reclamantul a bifat căsuţele „doresc să fac o declaraţie” şi „nu doresc să fiu asistat de un avocat”.
10. La 18 ianuarie 2001, reclamantul s-a prezentat în faţa procurorului şi, apoi, în faţa judecătorului de pace din Fatih care l-au interogat în prezenţa avocatului său. Acesta din urmă l-a asistat în toate stadiile procedurii începând de la această dată. Reclamantul a reiterat declaraţia pe care o făcuse în faţa poliţiştilor. Judecătorul a decis arestarea preventivă a acestuia.
11. Printr-un act de acuzare din 29 martie 2001, Procurorul Republicii din Istanbul a formulat o acţiune penală împotriva reclamantului.
12. La 15 octombrie 2001, Curtea cu juraţi din Fatih („Curtea cu juraţi”) l-a condamnat pe reclamant.
13. La 19 iunie 2002, Curtea de Casaţie a infirmat această hotărâre pentru chestiuni procedurale şi a trimis cauza în faţa instanţei de prim grad.
14. La şedinţa din 13 ianuarie 2003, procurorul a solicitat condamnarea reclamantului. În urma cererii avocatului său, Curtea cu juraţi a acordat reclamantului un termen pentru pregătirea observaţiilor sale finale cu privire la fondul cauzei.
15. La 30 ianuarie 2003, Curtea cu juraţi l-a găsit pe reclamant vinovat şi l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani precum şi la o „amendă substanţială” pentru omor, tentativă de omor şi vătămare corporală provocată de armă de foc. Aceasta şi-a întemeiat decizia pe declaraţiile reclamantului obţinute în timpul detenţiei sale, cele ale martorilor oculari şi ale victimelor, precum şi pe rapoartele de expertiză şi de autopsie.
16. Reclamantul a formulat recurs în casaţie împotriva acestei hotărâri. Acesta a contestat mai ales calificarea ca omor şi tentativă de omor de către judecători. De asemenea, a susţinut că trebuia să beneficieze de legitima apărare.
17. La 17 decembrie 2003, Curtea de Casaţie a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă.
18. La 5 februarie 2004, hotărârea a fost înregistrată la grefa Curţii cu juraţi.
19. În urma amendamentelor la codul penal în favoarea reclamantului, într-o decizie complementară din 28 iunie 2005 confirmată de Curtea de Casaţie la 16 martie 2007, Curtea cu juraţi din Istanbul a redus pedeapsa în ceea ce priveşte tentativa de omor.
II. Dreptul intern relevant
20. Art. 144 din Codul de procedură penală prevede că orice persoană reţinută sau arestată preventiv poate să se întâlnească în particular cu apărătorul său fără ca acesta din urmă să aibă nevoie de procură.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie
21. Reclamantul se plânge de o atingere adusă principiului egalităţii armelor în măsura în care procurorul era aşezat pe o platformă înaltă în timp ce el şi avocatul său erau aşezaţi, conform regulii, într-un loc la un nivel inferior în sala de şedinţă. Acesta expune, de altfel, că procurorul intră în acelaşi timp cu judecătorii în sala de şedinţă, pe aceeaşi intrare, în timp ce avocatul utilizează intrarea pentru public.
Reclamantul susţine de asemenea că nu a beneficiat de asistenţa unui avocat în timpul interogatoriului său efectuat de poliţie. El susţine, în această privinţă, că a solicitat asistenţa unui avocat.
Aceste capete de cerere ţin de art. 6 § 1 şi 3 c) din Convenţie, formulat după cum urmează în pasajele relevante:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale , de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa.
(...)
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
(...)
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;”
A. Cu privire la admisibilitate
1. Capătul de cerere privind locul ocupat de procuror în sala de şedinţă
22. Guvernul contestă argumentul reclamantului. Acesta consideră că locul ocupat de procuror în sala de şedinţă ţine mai mult de formalism şi nu aduce nicio atingere esenţei îndatoririlor şi responsabilităţilor procurorilor. Acesta menţionează state membre ale Consiliului Europei unde locul procurorului ar fi înălţat în raport cu apărarea.
23. Guvernul precizează că la instanţele din Turcia, locul judecătorilor este depărtat de cel al procurorului. Acesta explică că planul locurilor judecătorilor şi procurorilor ţine de o practică stabilită în dreptul procesual turc, care ţine cont de faptul că cele două tipuri de profesie urmează aceeaşi formare, că membrii lor susţin aceleaşi concursuri înainte de a profesa şi că tranziţia între cele două profesii este posibilă. Conform guvernului, cu alte cuvinte, un procuror al Republicii ar putea deveni judecător în timpul carierei sale şi invers. Guvernul estimează că ideea principală este că procurorul trebuie să respecte la fel de bine atât interesele apărării cât şi drepturile victimei, în măsura în care acesta reprezintă interesul public. Acesta aminteşte, de altfel, că procurorul colectează nu numai probe incriminatoare pentru acuzat, ci şi probe dezincriminatoare. Prin urmare, guvernul susţine că locul ocupat de procuror, la un nivel superior faţă de cel ocupat de apărare şi de victimă dar depărtat de judecători are un sens simbolic.
24. Guvernul face referire la decizia Töre împotriva Turciei nr. 50744/99, 10 iunie 2004 şi a concluzionat că părţile la procedură au drepturi egale şi că practica contestată de reclamant nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil.
25. Curtea aminteşte că a estimat, în decizii precedente, că circumstanţa denunţată nu era suficientă pentru a contesta egalitatea de arme, în măsura în care, dacă aceasta dădea procurorului o poziţie „fizică” privilegiată în sala de şedinţă, nu îl punea pe acuzat într-o situaţie de dezavantaj concret pentru apărarea intereselor sale [Chalmont împotriva Franţei (dec.), nr. 72531/01, CEDO, 9 decembrie 2003; Carballo şi Pinero împotriva Portugaliei (dec.), nr. 31237/09, 21 iunie 2011].
26. Aceasta consideră că circumstanţele speţei nu prezintă nicio particularitate care să permită separarea de jurisprudenţa consacrată. Prin urmare, capătul de cerere este inadmisibil conform art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie, datorită lipsei evidente de fundament.
2. Capătul de cerere privind lipsa asistenţei unui avocat în timpul reţinerii
27. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. Pe de altă parte, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
28. Reclamantul susţine că a solicitat asistenţa unui avocat în timp ce era reţinut, fără a aduce explicaţii asupra faptului că semnase o declaraţie prin care refuza această asistenţă.
29. Guvernul contestă argumentul reclamantului. Referindu-se la fapte, acesta susţine că din momentul când reclamantul a fost reţinut a fost informat atât cu privire la acuzaţiile formulate împotriva lui, cât şi la drepturile sale. I s-a amintit că putea să fie asistat de un avocat ales de el sau numit din oficiu şi putea să îşi informeze familia. Guvernul explică că reclamantul a declarat că şi-a înţeles drepturile şi că nu doreşte să fie asistat de un avocat. În cele din urmă, acesta precizează că în faţa procurorului şi apoi în faţa Curţii cu juraţi şi a Curţii de Casaţie reclamantul a fost asistat de un avocat.
30. Curtea face referire la jurisprudenţa sa consacrată conform căreia dreptul enunţat la art. 6 pct. 3 c) constituie un element printre altele ale noţiunii de proces echitabil în materie penală conţinută la pct. 1 (Salduz împotriva Turciei [MC], nr. 36391/02, § 50-54, CEDO 2008). În această privinţă, aceasta aminteşte că, pentru ca dreptul la un proces echitabil stabilit la art. 6 § 1 să rămână suficient de „concret şi efectiv”, trebuie, ca regulă generală, ca accesul la un avocat să fie consimţit de la primul interogatoriu al unui suspect efectuat de poliţie, cu excepţia situaţiei în care se demonstrează, în lumina circumstanţelor particulare ale speţei, că există motive imperioase pentru a restrânge acest drept. Chiar atunci când motive imperioase pot justifica în mod excepţional refuzul accesului la un avocat, o astfel de restricţie – oricare ar fi justificarea ei – nu trebuie să prejudicieze în mod nejustificat drepturile care decurg pentru acuzat din art. 6. În principiu sunt afectate iremediabil drepturile apărării atunci când declaraţii incriminatoare făcute la un interogatoriu efectuat de poliţie, fără asistenţa posibilă a unui avocat, sunt utilizate ca temei pentru o condamnare (Salduz, menţionat anterior, § 55)
31. Totuşi, spre deosebire de cauza Salduz, Curtea notează că în prezenta cauză absenţa avocatului în timpul reţinerii persoanei interesate nu era rezultatul unei aplicări pe o bază sistematică a dispoziţiilor legale relevante. În speţă, legislaţia relevantă, adică art. 144 din Codul de procedură penală garanta persoanei interesate dreptul de a solicita asistenţa unui avocat.
32. În această privinţă, Curtea aminteşte că nici litera, nici spiritul art. 6 din convenţie nu împiedică o persoană să renunţe de bunăvoie, în mod expres sau tacit, la garanţiile unui proces echitabil [Kwiatkowska împotriva Italiei (dec.), nr. 52868/99, 30 noiembrie 2000, şi Ananyev împotriva Rusiei, nr. 20292/04, pct. 38, 30 iulie 2009]. Totuşi, pentru a fi efectivă în sensul convenţiei, renunţarea la dreptul de a lua parte la proces trebuie să fie stabilită în mod neechivoc şi să fie susţinută de un minim de garanţii corespunzătoare gravităţii sale (Salduz, menţionată anterior, pct. 59; Yoldaş împotriva Turciei, nr. 27503/04, pct. 51, 23 februarie 2010; Trymbach împotriva Ucrainei, nr. 44385/02, pct. 61, 12 ianuarie 2012).
33. În circumstanţele particulare ale prezentei cauze, Curtea notează că dreptul reclamantului de a fi asistat de un avocat i-a fost amintit în timpul reţinerii sale. În această privinţă, poliţia a întocmit un proces-verbal care menţiona drepturile sale în timpul reţinerii, în special acela de a fi asistat de un avocat (pct. 8 de mai sus). După citirea procesului-verbal, i-a fost predat un exemplar semnat de către reclamant. În plus, poliţia a amintit, de asemenea, persoanei interesate că avea dreptul să solicite ca familia sa să fie informată.
34. Reclamantul a bifat totuşi căsuţa care indica că nu dorea să fie asistat de un avocat şi a semnat formularul (pct. 9 de mai sus).
35. Curtea reţine că reclamantul avea dreptul la asistenţa unui avocat în timpul reţinerii sale şi că, deşi acest drept i-a fost amintit, a refuzat să fie asistat de un avocat. Prin urmare, renunţarea reclamantului la acest drept era neechivocă şi susţinută de minimum de garanţii cerute (Yoldaş, menţionată anterior, pct. 52). Curtea notează, în această privinţă, că reclamantul nu susţine în niciun fel alegaţia sa conform căreia solicitase asistenţa unui avocat, nici nu explică de ce a semnat o declaraţie care atestă contrariul.
36. De altfel, trebuie să se constate că reclamantul a dat declaraţie în acelaşi sens, fără a contesta faptele care îi erau reproşate şi nici conţinutul declaraţiilor sale în faţa judecătorului şi a Procurorului Republicii. Reclamantul într-adevăr s-a limitat la a contesta calificarea faptelor de către judecători, fără a repune în discuţie versiunea sa asupra faptelor care a rămas identică de la începutul şi până la finalizarea procedurii. Prin urmare, Curtea consideră că instanţele de fond au protejat cu scrupulozitate dreptul la apărare al reclamantului şi că niciun element al procedurii nu permite să se suspecteze că renunţarea de către reclamant la asistenţa unui avocat în timpul reţinerii sale nu era liberă sau rămânea echivocă (Yoldaş, menţionată anterior, pct. 53).
37. În aceste condiţii, în lumina elementelor pe care le deţine şi a observaţiilor părţilor, o examinare globală a procedurii determină Curtea să concluzioneze că reclamantul nu a fost privat de un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 coroborat cu § 3 c) din convenţie.
38. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 1 şi 3 c) din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe absenţa avocatului în timpul reţinerii şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 § 1 şi § 3 c) din Convenţie.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 31 mai 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulament.
F. Elens-PassosFrançoise Tulkens
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy