CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CAUZA DUINHOF ŞI DUIJF
Cererile nr. 9626/81 şi 9736/82
Hotărâre
22 mai 1984
În cauza Duinhof şi Duijf,
Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său[*], într-o cameră alcătuită din următorii judecători:
Dnii R. Ryssdal, preşedinte,
G. Wiarda,
J. Cremona,
DnaD. Bindschedler-Robert,
Dnii F. Gölcüklü,
L.-E. Pettiti,
B.Walsh,
precum şi Dl M.-A. Eissen, grefier şi Dl H. Petzold, grefier adjunct,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 24 noiembrie 1983, apoi la 4 mai 1984,
A pronunţat această hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURA
Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 13 octombrie 1983 şi în ziua următoare de către guvernul Regatului Ţărilor de Jos („Guvernul”, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 din Convenţie. La originea cauzei se află două plângeri (nr. 9626/81 şi 9736/82) îndreptate împortiva acestui Stat, introduse la Comisie 1981 şi în 1982 de către Dnii Bernard Joost Duinhof şi Robert Duijf, cetăţeni olandezi, în virtutea articolului 25.
Cererea Comisiei şi plângerea Guvernului fac trimitere la articolele 44 şi 48 precum şi la declaraţia regatului Ţărilor de Jos prin care este recunoscută jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46). Ele au drept scop obţinerea unei deciziei asupra punctului de a şti dacă faptele expuse în cauză prezintă sau nu o încălcare din partea Statului pârât a obligaţiilor sale conform termenilor Articolului 5 § 3 .
Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament, reclamanţii şi-au exprimat dorinţa de a participa la procesul pendinte în faţa Curţii şi au desemnat un reprezentat (articolul 30).
Vicepreşedintele Curţii, exercitând funcţiile preşedintelui, a estimat la 14 octombrie 1983 că, în interesul unei administrări corecte a justiţiei, prezenta cauză trebuie să fie încredinţată camerei unice constituită la 24 martie 1983 în scopul examinării altor două: Jong, Baljet şi van den Brink; van der Sluijs, Zuiderveld şi Klappe (articolul 21 § 6 din regulament). Camera constituită îi includea cu drepturi depline pe Dl G. Wiarda, judecător ales din partea Olandei (articolul 43 din Convenţie), şi Dl R. Ryssdal, vice preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulament). Ceilalţi cinci judecători desemnaţi prin tragere la sorţi (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament) fiind. Dna Bindschedler-Robert, Dl F. Gölcüklü, Dl L.-E. Pettiti, Dl B.Walsh şi Dl Bernhardt. Ulterior, Dl J. Cremona, judecător supleant, l-a înlocuit pe Dl Bernhardt, care s-a abţinut de la examinarea cauzei (articolele 22 § 1 şi 24 § 1 din regulament).
Asumându-şi preşedinţia Camerei (articolul 21 § 5 din regulament), Dl Ryssdal a consultat, prin intermediul grefierului, agentul Guvernului, delegatul Comisiei şi avocatul reclamanţilor referitor la procedura ce urma să se desfăşoare. Având în vedere declaraţiilor lor concordante, el a decis la 14 noiembrie că nu este necesar de a prevedea depunerea memoriilor (articolul 37 § 1). Prin aceeaşi ordonanţă, el a fixat pentru 22 noiembrie data deschiderii procedurii orale (articolul 38).
La 17 noiembrie, el a permis avocatului reclamanţilor să utilizeze limba olandeză în procedura scrisă şi la pronunţarea pledoariei (articolele 27 § 3).
Dezbaterile publice s-au desfăşurat la 22 noiembrie, la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg. În ajun camera s-a întrunit într-o şedinţă de pregătire
S-au prezentat:
- pentru Guvern
Dna F. Y. Van der Wal., jurisconsul adjunct la Ministerul
Afacerilor externe, agent,
DlE. A. Droogleever Fortuijn, Landsadvocaat,consilier,
DlW. Breukelaar, funcţionar la Ministerul Justiţiei,
DlJ. A. Wiarda, funcţionar la ministerul Apărării, consilieri;
- pentru Comisie
Dl J. Frowein,delegat,
- pentru reclamanţi
Dl E. Hummels, avocat, consilier.
Curtea a audiat pledoariile şi declaraţiile lor, precum şi răspunsul lor la întrebările sale, Dl Droogleever Fortuijn pentru Guvern, Dl Frowein pentru Comisie şi Dl Hummels pentru reclamanţi.
La 24 noiembrie, Comisia a elaborat două documente pe care grefierul le-a solicitat la cererea preşedintelui Camerei.
La 12 şi, respectiv, la 20 decembrie, grefa a primit de la reclamanţi şi de la agentul Guvernului răspunsurile la unele întrebări adresate şi documentele cerute în cadrul audierilor.
La 21 decembrie, preşedintele camerei a acordat fiecărui reclamant asistenţa judiciară cu efect la 22 noiembrie, după ce a primit punct observaţiile scrise ale agentului Guvernului şi delegatului Comisiei cu privire la acest (articolul 4 din addendum la regulament).
.
FAPTELE
Născuţi respectiv în 1962 şi 1958, Dnii Duinhof şi Duijf locuiau în Olanda. În 1981 şi 1982, după înrolarea lor forţată în armata olandeză, ambii au refuzat, din cauza obiecţiilor de conştiinţă, să îndeplinească unele ordine care rezultat din obligaţiile lor militare. Fiind puşi sub arest de către ofiţerii competenţi care îi bănuiau de încălcarea codului penal militar (Wetboek van Militair Strafrecht), ei fuses plasaţi în detenţie, apoi trimişi în judecată în faţa curţii militare.
DREPTUL INTERN APLICABIL
Obiecţia de conştiinţă
Până şi după începutul serviciului miltar, poate fi acordată o eliberare de la satisfacerea acestuia din cauza obiecţiei de conştiinţă. Procedura ce trebuie urmată pentru solicitarea scutirii este definită în legea cu privire la obiecţia de conştiinţă cu privire la serviciul militar (Wet Gewetenbezwaren Militaire Dienst) şi în decretul ministerial din 31 iulie 1970.
În speţă, nici unul dintre reclamanţi niciodată nu a revendicat statutul de obiector de conştiinţă pe lângă ministrul Apărării (paragrafele 21-28 de mai jos).
B. Procedura penală militară
Procedura penală pentru armatele terestre şi aeriene, în particular în materie de arest şi detenţie provizorie, este reglementată de codul de procedură a armatelor terestre şi aeriene (Rechtspleging bij de Land- en Luchtmacht – „codul”), amendat pentru ultima dată la 24 noiembrie 1978. Judecarea infracţiunilor de drept penal militar, care este aplicabil ostaşilor – cum ar fi reclamanţii – precum şi voluntarilor, este înfăptuită în primă instanţă de către o curte militară (Krijgsraad). Există o posibilitate de a înainta apel în faţa Înaltei Curţi militare (Hoog Militair Gerechtshof), apoi recurs în anulare în faţa Curţii Supreme (Hoge Raad) din Olanda.
Detenţia înaintea trimiterii în judecată
Orice ofiţer sau subofiţer este abilitat să aresteze un militar de grad inferior bănuit de o infracţiune gravă dacă circumstanţele dictează o privare imediată de libertate (articolul 4 din cod); detenţia în rezultatul acestui arest nu poate depăşi 24 de ore (articolul 5).
Şeful unităţii poate ordona plasarea sau menţinerea suspectului în detenţie provizorie a) dacă există un pericol sporit al evadării, b) dacă motive importante de securitate dictează o privare imediată de libertate sau c) dacă asemenea măsuri sunt necesare pentru păstrarea disciplinei în armată (articolul 7, cel de-al doilea alineat). Într-o modalitate similară se poate acţiona împotriva unui militar bănuit de una dintre infracţiunile enumerate în codul penal militar sau pentru care codul de procedură penală de drept comun autorizează detenţia provizorie, cu excepţia celor pe care curtea militară nu le poate cunoaşte (articolul 7, cel de-al patrulea alineat). Nu poate fi ordonaă o asemenea măsură dacă suspectul riscă doar o condamnare la închisoare fără amânare, sau o altă măsură restrictivă de libertate, sau dacă pedeapsa probabilă va fi de o durată mai scurtă decât detenţia provizorie (ibidem). Detenţia trebuie să înceteze odată cu dispariţia motivelor (articolul 7, cel de-alcincilea alineat). Şeful unităţii raportează generalului orice caz de detenţie care depăşeşte patru zile (articolul 7, alineatul şase).
Dacă detenţia a durat paisprezece zile, suspectul poate invita curtea militară competentă să fixeze un termen (susceptibil de prelungire) în care generalul va trebui să se pronunţe fie asupra trimiterii în judecată fie asupra încetării detenţiei. Curtea se pronunţă fără întârziere, după ce audiază autoritatea abilitată să o sesizeze, auditorul militar (auditeur militair, paragraful 18 de mai jos) şi suspectul, care poate beneficia de asistenţa unui consilier (articolul 13).
Dacă, după ce a primit avizul auditorului militar şi, în măsura posibilităţii („zo mogelijk”), a audiat suspectul, generalul sau un ofiţer superior (hoofd officier) delegat de el consideră că cauza trebuie să fie transmisă curţii militare, ostaşul este trimis în judecată în faţa ei (articolul 11). Generalul sau ofiţerul desemnat de el poate totuşi, în anumite circumstanţe, că lase cauza să fie soluţionată pe cale disciplinară (articolul 12). Directiva nr. 27/7 a ministerului Apărării explică efectul acestor dispoziţii în felul următor (traducere din olandeză):
„Procedura penală militară diferă de procedura aplicabilă persoanelor civile prin faptul că decizia de urmărire nu emană de la o autoritate de urmărire – auditorul militar – dar de la o autoritate militară: generalul sau ofiţerul superior desemnat de el pentru a acţiona în numele său (...). Auditorul militar la această etapă este deci un simplu organ consultativ, deşi el trebuie să-l consulte şi este obligat să-şi dea avizul”.
Decizia de a sesiza jurisdicţia trebuie să fie formulată în scris şi să indice dacă este sau nu cazul de a elibera ostaşul; motivele detenţiei enunţate în al doilea şi al patrulea alineate din articolul 7 (paragraful 13 de mai sus) sunt aplicabile şi în acest caz (articolul 14). Auditorul militar poate apela la Înalta Curte militară dacă, contrar avizului său, generalul sau ofiţerul superior desemnat alege să nu trimită suspectul în judecată (articolul 15); în caz contrar nu există căi de apel.
În opinia Guvernului, în prezent a devenit o procedură clasică de a aplica în următoarea manieră clauzele codului menţionate mai sus. Dacă suspectul se află în detenţie provizorie, auditorul militar îl audiază întotdeauna şi sesizarea eventuală a curţii militare se produce puţin mai târziu,în mediu de la patru la cinci zile după arestare. În viziunea exigenţelor articolului 14 din cod, aprecierea circumstanţelor de către asistentul militar şi avizul acestuia adresat generalului sau ofiţerului superior desemnat se referă nu numai la trimiterea în judecată, dar şi la întrunirea condiţiilor detenţiei provizorii prevăzute de articolul 7. Astfel, în formularul-tip utilizat de el pentru a-şi comunica avizul ofiţerului competent figurează un paragraf relativ la punctul de a şti dacă suspectul trebuie eliberat sau menţinut în detenţie. Practica a avoluat astfel încât avizul său este invariabil urmat şi de obicei considerat ca obligatoriu.
Detenţia după trimiterea în judecată
Detenţia menţinută sau ordonată de către decizia de trimitere în judecată nu poate depăşi paisprezece zile cu excepţia cazului dacă curtea militară îl prelungeşte, pentru o perioadă de treizeci de zile, la cerea auditorului militar (articolul 31). Orice inculpat deţinut în virtutea acestei decizii trebuie să fie audiat de către „ofiţerul comisar” (officier-commissaris, paragraful 19 de mai jos) într-un termen cât mai scurt şi în orice caz în decurs de patru zile de la sesizare; cu această ocazie, el poate beneficia de asistenţa unui consilier (articolul 33, primul alineat). Înainte de prelungirea detenţiei, curtea militară dtrebui să ofere acuzatului sau consilierului lui posibilitatea de a-şi prezenta argumentul (articolul 33, al doilea alineat).
Detenţia trebuie să înceteze odată cu dispariţia motivelor (articolul 34, primul alineat). După sesizare şi înainte de începutul procesului, decizia de eliberare ţine de competenţa auditorului militar sau a curţii militare care acţionează fie la cererea ofiţerului comisar şi la cererea persoanlă a deţinutului (articolul 34, al doilea alineat); înainte de a se pronunţa, curtea militară audiază auditorul militar şi, dacă este vorba de prima cerere a ostaşului, în audiază pe el sau pe consilierul lui (articolul 34, alineatul trei).
Dacă acuzatul se află în detenţie în timpul deschiderii dezbaterilor, curtea militară decide, după ce audiază auditorul militar, dacă natura şi circumstanţele cauzei dictează sau nu menţinerea lui în detenţie în timpul procesului (articolul 151). Curtea poate ordona punerea lui în liberate la orice moment al procedurii ulterioare, din oficiu sau la cererea auditorului militar sau a inculpatului (articolul 156).
Un militar deţinut poate solicita eliberarea sa, sau suspendarea detenţiei sale în virtutea articolului 219 din cod, în timpul procedurii de apel în faţa Înaltei Curţi militare.
Auditorul militar, ofiţerul comisar şi curtea militară
Auditorul militar constituie autoritatea de urmărirea în faţa curţii militare (articolul 126, primul alineat). Nici un membru activ al forţelor armate nu poate ocupa funcţia de auditor militar sau să-l substituie (articolul 126, al treilea alineat). Auditorul militar şi substitutul său sunt uneori înlocuiţi de către un auditor militar în exerciţiu (plaatsvervanger – articolul 126, al doilea alineat) care poate fi un ofiţer, dar în opinia Guvernului aceast se întâplă doar în circumstanţe excepţionale. Numiţi – şi revocaţi – de către Coroană la propunerea comună a miniştrilor Justiţiei şi Apărării, auditorii militari (inclusiv supleanţii sau cei în exerciţiu), trebuie să fie în posesia unei diplome de drept (articolul 126, alineatele patru şi şase). Articolul 276, al doilea alineat, din cod îi obligă să se conformeze instrucţiilor date în timpul îndeplinirii sarcinii lor de către ministrului Justiţiei. Conform Guvernului, totodată, această clauză serveşte în calitate de simplu temei juridic la publicarea directivelor de caracter general în materie de urmăriri; cel puţin în ultimii ani, nici un ministru al Justiţiei nu a utilizat-o într-un caz concret.
Obligat prin jurământ de a acţiona onest şi imparţial (articolele 368 şi 370), auditorul militar trebuie să asiste la audierile curţii militare (articolul 290) dar nu participă la deliberări. El trebuie printre altele să acorde asistenţă curţii militare şi generalului, care i se solicită acest lucru, prin rapoarte, observaţii şi sfaturi relative la justiţia militară (articolul 278). În exercitarea atribuţiilor sale, el nu se află sub controlul curţii militare nici a Înaltei Curţii militare, care are artibuţia de a-i aplica mustrări în cazul nerespectării termenilor legali (articolul 297).
La fiecarea curte militară este ataşat cel puţin un ofiţer comisar împuternicit cu investigarea peliminară a cauzelor (articolul 29).e are în vedere un ofiţer sau un fost ofiţer al forţelor armate, cu grad egal sau superior celui de căpitan, desemnat de către general pentru o durată fixată de cel puţin un an (ibidem). El potae fi în acelaşi timp un membru al curţii militare, dar acesta nu este un caz obişnuit. El are sarcina de a reconstitui faptele şi, în caz de necesitate, de a audia acuzatul şi martorii (articolele 29, 48 şi 78). O audiere de către ofiţerul comisar are aceeaşi valoarea juridică ca în cazul dacă s-ar fi desfăşurat în faţa curţii militare (articolul 161). În investigaţiile sale, ofiţerul comisar trebuie să să angajeze să stabilească at’t nevinovăţia inculpatului, câ tşi să culeagă probe sau mărturii de culpabilitate (articolul 62). În calitate de auditor militar, jurământul său îl obligă să acţioneze cu onestitate şi imparţialitate (articolele 368 şi 370).
Curtea militară este alcătuită dintr-un preşedinte şi doi membri militari (articolul 120).
Ultimii sunt ofiţeri desemnaţi de general pe o perioadă de cel puţin un an, irevocabili pe durata mandatului lor şi având o vârstă de cel puţin douăzeci şi cinci de ani (articolul 120). În practică, cel mai des utilizat rang este cel de căpitan sau comandant; nu este necesară vreo instruire juridică. În opinia Guvernului, cei care-şi păstrează statutul de ofiţer sunt independenţi în calitate de judecători şi nimeni nu le poate da ordine. Ca şi preşedintele, jurământul îi obligă să acţioneze cu onestitate şi imparţialitate (articolele 368 şi 369).
Preşedintele este un civil titular al unei diplome militare în drept; Coroana îl numeşte pe viaţă, la recomandarea comună a miniştrilor Justiţiei şi Apărării (articolul 121).
Consiliul deliberează în secret şi membrii săi nu-şi pot divulga opinia persoanlă, nici pe cea a colegilor lor (articolul 135).
II. ARESTAREA ŞI DETENŢIA RECLAMANŢILOR
Dl Duinhof
Pentru că nu s-a prezentat la încorporare în timp util (articolul 150 din codul penal militar), Dl Duinhof a fost arestat la 18 noiembrie 1981. Transferat într-o cazarmă, el a refuzat să se expună unui examne medical, fapt pentru care a fost acuzat şi de nesubordonare persistentă (articolul 114). Şeful unităţii a confirmat a doua zi detenţia; motivul invocat consta în necesitatea de a păstra disciplina printre alţi recruţi (articolul 7 dincodu, paragraful 13 de mai sus).
La 20 noiembrie, reclamantul s-a înfăţişat în faţa auditorului militar. La 23, conform avizului conformat al acestuia, ofiţerul superior desemnat l-a trimis în judecată în faţa curţii militare şi a decis să-l lase în detenţie pentru acelaşi motiv invocat anterior (articolele 11, 14 şi 7, alineatul doi, din cod; paragraful 14 de mai sus).
La 24 noiembrie, ofiţerul comisar a audiat reclamantul (articolul 33, primul alineat, din cod; paragraful 15 de mai sus).
La 26, curteamilitară a examinat o cerere de eliberare prezentată de aceaâsta din urmă la 24 (articolul 34 din cod, paragraful 15 de mai sus). La audiere, Dl Duinhof a pretins în special încălcara exigenţelor articolului 5 § 3 din Convenţie. Curtea militară a considerat că termenul scurs între arest şi înfăţişarea în faţa unui „magistrat”, în circumstanţele speţei ofiţerul comisar, era „considerabil” dar cu toate acestea „acceptabil” din cauza unui sfârşit de săptămână pe care îl includea şi a distanţei care separa diverse autorităţi implicate. El a respins deci cererea, considerând că detenţia era justificată.
Prin urmare, el a prelungit perioada acesteia.
La 28 ianuarie 1982, curtea militară a declarat reclamantul vinovat de nesubordonare şi i-a palicat opsprezece luni de închisoare, cu deducerea timpului petrecut în detenţie provizorie.
Condamnatul a atacat apelul în faţa Înaltei Curţi militare.
La 29 ianuarie, în timpul procesului, el a reclamat în faţa ei punerea sa în libertate, având în vedere în particular articolele 5 § 3 din Convenţie, sau, ca alternativă, suspendarea detenţiei sale (articolul 219 din cod, paragraful 17 de mai sus).
La 17 martie, Înalta Curte militară a respins prima parte a plângerii, în schimb, ea a acceptat-o pe a doua, cu efect imediat, cu condiţia ca reclamantul să accepte – ceea ce a şi făcut – să-şi îndeplinească serviciul civil de substituire în timp de cel puţin cincisprezece luni şi de a se supune unui examen medical. De asemenea, cu aceleaşi condiţii, ea a suspendat urmăririle.
Ulterior, ea i-a aplicat 101 zile de închisoare cu deducerea duratei, identice, a detenţiei provizorii.
Dl Duijf
Pentru că nu s-a prezentat la încorporare în timp util (articolul 150 din codul penal militar), Dl Duijf a fost arestat la 15 ianuarie 1982. Transferat într-o casă militară de detenţie, el a refuzat să preia uniforma militară şi arma, fapte pentru care a fost acuzat şi de nesubordonare persistentă (articolul 114). Şeful unităţii a confirmat detenţia; motivele invocate constau în pericol serios de evadare şi în necesitatea de a păstra disciplina printre alţi recruţi (articolul 7 din cod, paragraful 13 de mai sus).
La 18 ianuarie, în conformitate cu avizul verbal conform al auditorului militar, ofiţerul superior desemnat a trimis reclamantul în judecată în faţa curţii militare şi a decis de a-l lăsa în detenţie pentru aceleaşi motive invicate anterior (articolele 11, 14 şi 7, al doilea alineat, din cod; paragraful 14 de mai sus).
În ziua următoare, reclamantul fusese audiat atât de către un ofiţer comisar (articolul 33, primul alineat, din cod; paragraful 15 de mai sus) cât şi de un auditor militar.
La 27 ianuarie, curtea militară a examinat o cerere de menţinere a detenţiei prezentată la 22 de către auditorul militar (articolul 31 din cod, paragraful 15 de mai sus). La audiere, reclamantul a pledat în special pentru nerespectarea articolului 5 § 3 din Convenţie. Curtea a respins diversele sale argumente şi a prelungit detenţia pe untermen de treizeci de zile, considerând că ea este justificată.
Ulterior, detenţia era prelungită periodic de Curtea militară.
La 15 aprilie, curtea militarăa recunoscut reclamantul vinovat de nesubordonare şi i-a aplicat optsprezece luni de închisoare, cu deducerea timpului petrecut în detenţie provizorie.
Condamnat a înaintat apel în faţa Înaltei Curţi militare.
La 16 aprilie şi 2 iunie, el reclama în faţa acesteia punerea sa în libertate; el pretindea, printre aletele, încălcarea articolului 5 §§ 3 şi 4 din Convenţie (articolul 219 din cod, paragraful 17 de mai sus).
Înalta Curte militară a respins cererile sale la 23 iunie.
La 7 septembrie, modificând hotărârea atacată, ea a confirmat-o în ceea ce priveşte declaraţia de culpabilitate şi pedeapsa pronunţată.
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
Dl Duinhof a sesizat Comisia la 8 decembrie 1981, Dl Duijf la 16 februarie 1982. Ambii afirmau că în pofida articolului 5 § 3 din Convenţie, ei nu au fost aduşi prompt în faţa unui judecător sau altui magistrat abilitat prin lege să exercite funcţii judiciare. Ei pretindeau în particular că nici uaditorul militar, nici ofiţerul comisar, nu puteau fi consideraţi ca asemenea magistraţi.
Comisia a ordonat joncţiunea cererilor (nr. 9626/81 şi 9736/82) la 4 mai 1982 şi la 9 decembrie le-a declarat admisibile. În raportul său din 13 iulie 1983 (articolul 31), ea a ajuns, în unanimitate, la concluzia că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 3.
Textul integral al avizului său este anexat la prezenta hotărâre[*].
ÎN DREPT
OBIECŢIA PRELIMINARĂ
După cum a confirmat în faţa Curţii la audierea din 22 noiembrie 1983, Guvernul nu aborda în speţă nici o excepţie preliminară. El consideră totuşi că Comisia trebuie să se convingă din oficiu de epuizarea căilor interne de recurs şi că, prin urmare, Curtea de asemenea este obligată să examineze această chestiune în cazul Dlor Duinhof şi Duijf.
Curtea a respins acest argument, fără a examina orice consideraţiune relativă la decăderea din drepturi sau nerespectarea articolului 47 dinr egulamentul său 8hotărârea deweer din 27 februarie 1980, seria A, pag. 15, § 26 in fine; hotărârea Foti şi alţii din 10 decembrie 1982, seria A nr. 56, pag. 16 şi 17, §§ 46 şi 48; hotărârea De Jong, Baljet şi van den Brink la aceeaşi dată, seria A nr. 77, § 36 ).
FONDUL
Cu privire la încălcarea pretinsă a articolului 5 § 3
Reclamanţii au pretins încălcarea primei părţi a articolului 5 § 3, care prevede.
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare (...)”
În hotărârea sa Schiesse din 4 decembrie 1979, Curtea a interpretat detaliat expresia „magistrat împuternicit prin gele cu executarea atribuţiilor judiciare” (seria A nr. 34, pag. 12-14, §§ 27-31). Ea reaminteşte aici doar principiile fundamentale pe care le-a enunţat. Având în vedere obiectul şi scopul articolului 5 § 3 (paragraful 36 de mai jos), ea a menţionat în particular că „magistratul” avut în vedere – care poate fi un judecător de la instanţa judecătorească sau un funcţionar al procuraturii (ibidem, pag. 12, § 28) – „trebuie să furnizeze garanţii corespunzătoare atribuţiilor „judiciare” pe care legea i le atribuie” (ibidem, pag. 13, § 30). Ea a rezumat concluziile sale astfel (ibidem, pag. 13-14, § 319:
„(...) „magistratul” nu trebuie confundat cu „judecătorul”, dar trebuie să mai posede unele calităţi, mai exact să îndeplinească condiţiile care constituie garanţii pentru persoana arestată.
Prima dintre aceste condiţii este independenţa faţă de executiv şi părţi (...). Ea nu exclude orice subordonare altor judcători sau magistraţi care prevede că ei singuri beneficiază de o independenţă similară.
La aceasta se adaugă, conform articolului 5 § 3, o exigenţă de procedură şi una de fond. La sarcina „magistratului”, prima cuprinde obligaţia de a audia personal individul adus înaintea sa (...); cea de-a doua; de a examina circumstanţele care pledează pentru sau împotriva detenţiei, de a se pronunţa în conformitate cu criteriile juridice cu privire la existenţa cauzelor care o justifică şi, în lipsa lor, de a ordona eliberarea (...).”
Cu privire la aceată exigenţă de fond, Curtea deja a considerat, în cauza Irlanda contra Regatului Unit, că un comitet consultativ în materie de internare nu constituie o autoritate care corespunde scopurilor articolului 5 § 3 deoarece nu are atribuţia de a ordona o măsură de eliberare (hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pag. 76, § 199).
Aducerea Dlui Duinhof în faţa autoditorului militar până la trimiterea în judecată
Dl Duinhof afirmă că auditorul militra, prima autoritate înaintea căreia a fost adus după arestare (paragraful 21 de mai sus), nu putea fi considerat ca un „magistrat” în sensul articolului 5 § 3. Guvernul afirmă contrariul. El consideră pe deasupra că înfăţişarea a avut loc „de îndată”, mai exact după două zile.
În conformitate cu litera regulilor de drept intern aplicabile, până la trimiterea în judecată nu intra în atribuţiile auditorului militar să prescrie punerea în libertate a reclamantului: articolul 11 din cod îi oferea un simplu rol de investigare şi de exprimare a avizului care, în plus, nu se referea decât la chestiunea de sesizare a curţii militare (paragraful 14 de mai sus, primul alineat). În opinia Guvernului, această limitare aparent ar trebui să fie citită în lumina practicii: avizul se exindea şi asupra detenţie şi ofiţerul competent pentru trimitere l-a urmat inariabil 8paragraful 14 de mai sus, ultimul alineat). Această „procedură clasică”însemna că în realitate detenţia avea valoarea unei „recomndări coercitive” în viziunea ofiţerului investiti în drept cu autoritatea de a-l soluţiona. N concluzie, Guvernul afirma că temeiul trebuie să prevaleze asupra formei.
Curtea menţionează că, conform guvernului, această procedură a fost introdusă pentru a respecta Convenţia până la revizuire totală a codului, dar ca şi Comisia (paragraful 83 din raport) ea nu putea accepta argumentul rezumat mai sus. Fără îndoială deseori, pentru a se pronunţa asupra existenţei unui atantat la drepturile protejate de Convenţie, ar trebui să vedem realitatea dincolode aparnţe şi de vocabularul utilizat (vezi spre exemplu, referitor la articolul 5 § 1, hotărârea Van Droogenbroeck din 24 iunie 1982, seria A nr. 50, pag. 20, § 38(. Totodată, exigenţele precizate „de lege” denotă o importanţă particulară când este vorba de definirea autorităţii judiciare competente pentru a se pronunţa asupra libertăţii individuale, având în vedere încrederea pe care trebuie s-o inspire justiţiabililor într-o societate democratică (vezi, mutatis mutandis, paragraful 30 a) din hotărârea Piersack din 1 octombrie 1982, seria A nr. 53, pag. 14). Or, nici o directivă oficială, nici una circulară nu prescria auditorilor militari şi ofiţerilor responsabili de trimiterea în judecatăsă interpreteze şi să aplice astfel codul; exista o simplă practică internă , fără forţă obligatorie şi care putea la orice moment să fie îndepăratată. Ea nu echivala cu o autorizaţie, acordată „prin lege”, de a exercita „atribuţiile judiciare” prevăzute de articolul 5 § 3 (vezi sfârşitul extrasului din hotărârea Schiesser reprodus în paragraful 32 de mai sus).
În consecinţă, procedura urmată în faţa auditorului militar înainte de trimiterea Dlui Duinhof în judecată nu a oferit garanţiile prevăzute de acest text.
Trimiterea ambilor reclamanţi în judecată în faţa curţii militare
sesizarea curţii militare a avut loc după cinci zile de la arestarea Dlui Duinhof şi trei zile după cea a Dlui Duijf (paragrafele 21 şi 23 de mai sus). În opinia lor, ei nu au beneficiat de independenţa necesară unei autorităţi judiciare în scopurile articolului 5 § 3. Curtea nu a fost obligată se se pronunţe asupra chestiunii în acest context deoarece, oricum, primele cuvinte ale acestei dispoziţii nu se limitează doar la accesul deţinutului la o asemenea autoritate; ele vizează asigurarea unui control judiciar rapid şi automat al unei detenţii ordonate de către poliţie sau administraţie în condiţiile paragrafului 1 c). Textul paragrafului 3 („trebuie adusă de îndată”), citit în lumina obiectului şi scopului său, fac evidentă „exigenţa de procedură” : „judecătorul” sau „magistratul” trebuie să audieze persoana deţinută şi să ia decizia corespunzătoare (vezi extractul din hotărârea Schiesser citată în paragraful 32 de mai sus).
Prin urmare, trimiterea reclanaţilor în judecată nu le-a furnizat în sine garanţiile articolului 5 § 3.
Aducerea Dlui Duijf în faţa auditorului militar înainte de trimiterea în judecată
Auditorul militar l-a ascultat pe Dl Duijf în patru zile după arestare şi a doua zi după trimiterea în judecată (paragraful 26 de mai sus). Peste trei zile, şi aparent fără a lua o decizie expres de neeliberare, el a invitat curtea militară să prelungească detenţia peste limita de paisprezece zile fixată de articolul 31 din cod (paragrafele 15 şi 26 de mai sus).
În opinia Guvernului, la momentul în care a audiat astfel reclamantul, auditorul militar posda toate atribuţiile unui „magistrat” şi s-a pronunţat în conformitate cu exigenţele articolului 5 § 3.
„Exigenţa de fond” enunţată în hotărârea Schiesser putea să fie satisfăcută prin competenţa auditorului militar de a ordona o punere în libertate (vezi extractul reprodus în paragraful 32 de mai sus), dar rămâne de examinat dacă el beneficia de independenţa necesară în viziunea scopului particular în care trebuie să se exercite „funcţiile judiciare” menţionate în articolul 5 § 3.
Guvernul şi reclamanţii au disputat asupra punctului de a şti dacă el putea fi considerat ca independent de autorităţile militare, din cauza tconţinutului articolului 276 din cod (paragraful 18 de mai sus). În viziunea Curţii, chiar dacă ar accepta în acest context argumentul Guvernului, auditorul nu putea, după trimiterea Dlui Duijf în judecată, să îndeplineasc sarcina judecătorească foarte exact vizată în articolul 5 § 3 deoarece îşi asumase simultan rolul autorităţii de urmările în faţa curţii militare (articolul 126, primul alineat; ibidem). Din acel moment el era angajat în procesul penal intentat împotriva militarului cu privire la eliberarea căruia el era competent să se pronunţe. Pe scurt, el nu putea fi „independent de părţi” (vezi extractul din hotărârea Schiesser citată în paragraful 32 de mai sus) deoacere, el era exact una din ele.
Procedura desfăşurată în faţa lui în cazul Dlui Duijf nu a îndeplinit deci condiţiile articolului 5 § 3.
Audierea ambilor reclamanţi de către ofiţerul comisar
În opinia reclamanţilor, ofiţerul comisar, responsbil de investigarea cauzei lor şi în faţa căruia ei au fost aduşi după trimiterea în judecată (articolele 29 şi 33 din cod, paragrafele 15, 19, 22 şi 26 de mai sus), nu putea fi considerat ca un „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”.
Guvernul susţine contrariul. Când audiază un militar deţinut, ofiţerul comusarare, la fel ca auditorul militar, obligaţia de a examina legalitatea dtenţiei într-o modalitate independentă şi imparţială. El ar putea după aceasta, în cazurile corespunzătoare, să contribuie la eliberarea deţinuţilor solicitând acesta curţii militare în virtutea articolului 34 din cod (paragraful 15 de mai sus). În afară de aceasta, şi având în vedere circumstanţele, deţinuţii au fost aduşi în faţa lui „de îndată” după arestare: Dl Duinhof după şase zile, Dl Duijf după patru (paragrafele 21-22 şi 25-26 de mai sus).
Curtea nu subestimează valoarea protecţiei oferite în această materie de ofiţerul comisar, dar ea totuşi nu acceptă argumentul Guvernului. După cum subliniază Comisia (paragraful 90 din raport) şi reclamanţii, legea nu împuterniceşte aceşti ofeţeri să exercite „atribuţiile judiciare” menţionate în articolul 5 § 3 şi în special să decidă asupra existenţei cauzelor care justifică detenţia şi, în lipsa lor, să prescrie punerea în libertate (vezi sfârşitul extrasului din hotărârea Schiesser reprodus în paragraful 32 de mai sus). Procedura desfăşurată în faţa sa era deci lipsită de una din garanţiile implicit fundamentale ale articolului 5 § 3.
Audierea în faţa curţii militare
Rămâne de a examina dacă etapele ulterioare ale procesului urmat în faţa curţii militare au îndeplinit diverse condiţii ale acestui text.
Curtea militară nu a examinat în şedinţă şi nu a soluţionat problema detenţiei decât după opt zile după arestarea Dlui Duinhof şi douăsprezece zile după cea a Dlui Duijf (paragrafele 21-22 şi 25-26 de mai sus). Fără îndoială promtotudinea („de îndată”) acestei proceduri trebuie să fie apreciată în fiecare caz în dependenţă de circumstanţele cauzei (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Wemhoff din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, pag. 24, § 10), dar termeni atât de lungi depăşeşsc cu mult limitele fixate de articolul 5 § 3 chiar dacă ar fi să luăm în considerare imperativele vieţii şi justiţiei militare (hotărârea Engel şi alţii din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, pag. 23, § 54). Curtea îşi exprimă acordul cu Comisia asupra acestui subiect paragrafele 95 şi 97 din raport), care totuşi nu au fost contestate de Guvern.
Având în vedere această concluzie, nu este cazul de a determina dacă, după cum pretind reclamanţii, curtea militară nu dădea dovadă de independenţa necesară din cauza componenţei sale, cei doi membri militari desemnaţi de către general prevalând prin numărul lor prezedintele civil numit de către Coroană (paragraful 20 de mai sus).
Recapitulare
În concluzie, cei doi reclamanţi au fost victimele unei încălcări a articolului 5 § 3.
Cu privire la aplicarea articolului 50
Articolul 50 din Convenţie are următorul conţinut.
„Dacă Curtea declară că decizia adoptată sau măsura ordonată de o autoritate judiciară sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante contravine totalmente sau parţial obligaţiunilor ce reies din (...) Convenţie, şi dacă dreptul intern al Părţii în cauză nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
La audierea din 22 noiembrie 1983 din faţa Curţii, avocatul reclamanţilor a indicat, fără a furniza detalii, că cererile de satisfacţie echitabilă a clienţilor săi erau similare cu cele ale Dlor van der Sluis, Zuiderveld şi Klappe (hotărârea de la această dată, seria A nr. 78, § 50). În această altă cauză, el afirmase că reclamanţii au suferit, pe parcursul şi din cauza detenţiei litigioase, un prejudiciu care lua forme diferite: tulburări emotive şi psihologice, accel insuficient la cultură şie ducaţie, atentate la viaţa privată, pierderea perspectivelor de angajare şi de reputaţie. El a precizat totuşi, că şi în acest caz, dnii Duinhof şi Duijf niciodată nu au considerat indemnizaţia lor ca o prioritate şi că ei doar invitau Curtea să le acorde o satisfacţie corespunzătoare.
În opinia Guvernului, prejudiciul care l-au putut suferi Dl Duinhof sau Dl Duijf a fost reparat prin deducerea termenului de detenţie provizorie din pedeaps aplicată (paragrafele 24 şi 27-28 de mai sus); această măsură constituie o satisfacţie adecvată pentru orice încălcare a Convenţiei.
Unica infracţiune pretinsă şi relevată în speţă se referă la prima parte a articolului 5 § 3. Piesele dosarului nu permit să se înţeleagă să detenţia provizorie a reclamanţilor avea probabil să înceteze dacă ei ar fi beneficiat de garanţiile acestei dispoziţii 8vezi de asemenea hotărârea Artico din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pag. 20, § 42). Totodată, fiecare dintre ei a fost cel puţin privat de un control judiciar rapid („de îndată”) al detenţiei sale. Ei probabil au suferit, datorită lipsei acestor garanţii, un anumit prejudiciu moral care nu se compensează în întregime prin constatarea încălcării şi chiar prin deducerea detenţiei provizorii şi pedeapsa finală (vezi, mutatis mutandis, hotărârea van Droogenbroeck din 25 aprilie 1983, seria A nr. 63, pag. 7, § 13). Având în vedere modestia pretenţiilor lor, Curtea a acordat fiecăruia dintre ei o sumă globală de 300 forinţi olandezi în calitate de satisfacţie echitabilă în sensul articolului 50.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
Hotărăşte, că a avut loc încălcarea articolului 5 § 3 faţă de fieare din reclamanţi;Hotărăşte, că Statul pârât trebuie să plătească fiecăruia dintre eie trei sute (300) forinţi olendezi în baza articolului 50.
Exprimată în franceză şi engleză, la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, douăzeci şi două mai una mie nouă sute optzeci şi patru.
Semnat: Rolv Ryssdal
Preşedinte
Semnat: Marc-André EISSEN
Grefier
[*] Nota grefei: Se are în vedere noul regulament, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi aplicabil în speţă.
[*]