©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia întâi
CAUZA ĐURĐEVIĆ ÎMPOTRIVA CROAŢIEI
(Cererea nr. 52442/09)
Hotărâre
Strasbourg
19 iulie 2011
Definitivă
19/10/2011
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Đurđević împotriva Croaţiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia întâi), reunită într-o cameră compusă din Anatoly Kovler, preşedinte, Nina Vajić, Peer Lorenzen, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, George Nicolaou, Mirjana Lazarova Trajkovska, judecători, şi Søren Nielsen, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 28 iunie 2011,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 52442/04 îndreptată împotriva Republicii Croaţia, prin care trei resortisanţi ai acestui stat, domnul Đuro Đurđević („reclamantul Đuro Đ.”), soţia sa Katica Đurđević („reclamanta Katica Đ.”) şi fiul lor Danijel Đurđević („reclamantul Danijel Đ.”) au sesizat Curtea la 14 septembrie 2009, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna Lovorka Kušan şi domnul Zlatko Kušan, avocaţi în Ivanić Grad. Guvernul croat („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Š. Stažnik.
3. La 10 septembrie 2010, preşedintele Secţiei întâi a hotărât să comunice Guvernului cererea. S-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în 1967, 1966 şi, respectiv, 1994 şi locuiesc în Kloštar-Ivanić.
1. Cu privire la cele două incidente din 16 iunie 2009
a) Versiunea reclamanţilor asupra evenimentelor
5. Reclamanţii afirmă că, la 16 iunie 2009 în jurul orei 9:30 p.m., reclamantul Danijel Đ. şi fratele său Z.Ð au fost atacaţi în faţa restaurantului „Yogi” din Ivanić Grad de un grup de şase bărbaţi. A intervenit poliţia, iar reclamantul Danijel Đ. şi fratele său au fost duşi la secţia de poliţie din Ivanić Grad. Reclamantul Danijel Đ. a refuzat să semneze procesul verbal al poliţiei cu privire la incident, în care se preciza că avea 1 g/kg de alcool în sânge. În jurul orei 10:30 p.m., când reclamantul Đuro Đ. şi reclamanta Katica Đ. au ajuns la secţia de poliţie, au constatat că reclamantul Danijel Đ. era bătut şi plin de sânge.
6. Pe când reclamanţii Katica şi Danijel Đ. se îndreptau spre maşina lor, au fost abordaţi de doi ofiţeri de poliţie, printre care şi S.M. Ofiţerul de poliţie neidentificat a deschis portiera, iar S.M. a scos-o pe reclamanta Katica Đ. din maşină răsucindu-i braţul, a lovit-o cu pumnul în piept şi cu piciorul în abdomen. S.M. l-a lovit cu piciorul pe reclamantul Danijel Đ. în abdomen şi l-a strâns de gât. Reclamanta Katica Đ. a sunat la Poliţia din Zagreb să le raporteze incidentul, dar nu a existat nicio reacţie.
7. După incident, reclamanţii împreună cu alţi membri ai familiei s-au prezentat la Centrul Medical de Urgenţă Ivanić Grad (Služba hitne medicinske pomoći, ispostava Ivanić Grad), unde medicul a refuzat să consemneze rănile reclamanţilor. Reclamanţii şi rudele lor s-au dus apoi la Spitalul General Bjelovar (Opća Bolnica Bjelovar), unde au fost examinaţi în jurul orei 2 a.m. S-a stabilit că reclamanta Katica Đ. prezenta contuzii în zona pieptului, capului şi pelvisului (contusio thoracis, capitis et pelveos), iar reclamantul Danijel Đ. prezenta contuzii în zona capului, cu excoriaţii, şi a nasului (contusio capitis cum excoriations et contusio nasi). Rănile au fost consemnate ca leziuni corporale minore.
8. La o dată nespecificată, reclamantul Đuro Đ. a adresat o reclamaţie Ministerului Sănătăţii şi Solidarităţii Sociale (Ministarstvo zdravstva i socijalne skrbi), precizând că familia sa nu a fost tratată în mod corespunzător la Centrul Medical de Urgenţă Ivanić Grad. La 17 august 2009, S.L. – directorul Centrului Judeţean de Sănătate Zagreb (Dom Zdravlja Zagrebačke Županije)–, a prezentat observaţiile sale ministerului, declarând că reclamanţii făcuseră presiuni asupra medicului de gardă să diagnosticheze leziunile, însă medicul a avut un comportament profesionist şi a refuzat să consemneze leziuni inexistente.
b) Versiunea Guvernului asupra evenimentelor
9. Guvernul a afirmat că, în seara zilei de 16 iunie 2009, Z.Ð. – fiul reclamanţilor Đuro şi Katica Đ. şi totodată fratele reclamantului Danijel Đ. – lua cina la restaurantul „Yogi” din Ivanić Grad când M.Š., în stare vizibilă de ebrietate, l-a acostat, l-a insultat pentru etnia sa romă şi i-a scuipat în mâncare. Z.Ð. a părăsit restaurantul dar a revenit în scurt timp, în jurul orei 9:30 p.m., împreună cu reclamantul Danijel Đ. pentru a lua maşina care fusese parcată în faţa restaurantului.
10. A avut loc o dispută verbală şi apoi fizică între Z.Ð. şi reclamantul Danijel Đ., pe de o parte, şi M.Š., pe de altă parte. Z.Ð. şi reclamantul Danijel Đ. au primit ajutorul rudelor lor, S.Ð., V.Ð., T.Ð. şi B.Ð. Poliţia a sosit în scurt timp şi conflictul a încetat. Participanţii au fost duşi la secţia de poliţie din Ivanić Grad.
11. În aceeaşi zi, în jurul orei 10:30 p.m., un grup mic de etnici romi, printre care şi reclamantul Đuro Đ. şi reclamanta Katica Đ. au sosit la secţia de poliţie în căutarea lui M.Š. Când poliţiştii i-au somat să plece, aceştia au părăsit secţia de poliţie. Cu toate acestea, reclamanta Katica Đ. a continuat să ţipe în faţa secţiei de poliţie, proferând insulte şi ameninţări la adresa poliţiştilor. Poliţiştii S.M. şi A.B., îmbrăcaţi acum în haine civile întrucât nu mai erau de serviciu, au abordat-o pe reclamanta Katica Đ. rugând-o să se calmeze, fără a face uz de forţă. Ulterior, reclamanta Katica Đ. a plecat.
12. Reclamanţii s-au prezentat apoi la Centrul Medical de Urgenţă Ivanić Grad, unde medicul nu a fost în măsură să constate nicio vătămare corporală.
i) Acţiunea privind evenimentele din 16 iunie 2009 din jurul orei 9:30 p.m.
13. La 16 iunie 2009, la secţia de poliţie din Ivanić Grad au fost audiaţi Z.Ð., M.Š. şi reclamantul Danijel Đ., precum şi un martor, I.G., chelneriţă la restaurantul „Yogi”.
14. I.G. a declarat că, la momentul în litigiu, îl servise pe Z.Ð. în restaurant când M.Š. s-a apropiat de el, l-a insultat pentru etnia sa romă şi i-a scuipat în mâncare. Z.Ð. a plecat şi s-a întors în scurt timp cu alţi trei etnici romi, un bărbat şi două femei. A urmat o dispută, mai întâi verbală, apoi fizică. Martora nu a văzut foarte clar cine pe cine a lovit, dar a auzit insulte verbale din partea tuturor.
15. Reclamantul Danijel Đ. a declarat că, după ce fratele lui s-a întors acasă şi i-a povestit despre abuzul comis de M.Š. la restaurant, ei doi s-au întors la restaurant întrucât maşina lor rămăsese acolo. Câţiva bărbaţi necunoscuţi, printre care şi M.Š., i-au acostat. Reclamantul Danijel Đ. a început să alerge spre casă când dintr-o dată cineva l-a lovit în spate. A căzut la pământ, iar bărbaţii au continuat să îl lovească pe tot corpul. Şi-a pierdut cunoştinţa.
16. Z.Ð. a descris, şi el, incidentul de la restaurant şi a declarat că, atunci când s-a întors cu reclamantul Danijel Đ. pentru a-şi recupera maşina parcată în faţa restaurantului, câţiva bărbaţi necunoscuţi, printre care şi M.Š., s-au apropiat de ei. El şi fratele lui au început să fugă spre casă. Când a ajuns acasă şi a văzut că fratele lui nu ajunsese, s-a întors să îl caute. L-a găsit pe strada Babonićeva. Aceştia au dat telefon rudelor lor V.Ð. şi S.Ð. şi s-au dus cu toţii la restaurant, unde au dat de M.Š., care a început imediat să îi insulte, s-a apropiat de ei şi i-a lovit. Aceştia au ripostat. M.Š. a dat cu piciorul de câteva ori în abdomenul lui S.Ð. Apoi a venit poliţia şi bătaia a încetat.
17. În descrierea lui privind incidentul de la restaurant, M.Š. a recunoscut că l-a insultat verbal pe Z.Ð. pentru etnia sa romă şi apoi i-a scuipat în mâncare. Acesta a precizat că după câteva minute Z.Ð. s-a întors cu fratele lui şi cu două femei de etnie romă. Aceştia au început să îl insulte şi apoi l-au atacat. El s-a apărat lovindu-i cu mâinile şi picioarele pe atacatori. Apoi a venit poliţia şi bătaia a încetat.
18. La 9 iulie 2009, poliţia din Ivanić Grad i-a trimis în judecată pe M.Š., Z.Ð., reclamantul Danijel Đ., S.Ð. şi V.Ð. în faţa instanţei pentru contravenţii din Ivanić Grad. La aceeaşi dată, în baza raportului poliţiei şi în lipsa unei şedinţe, instanţa i-a găsit pe M.Š., Z.Ð., S.Ð. şi V.Ð. vinovaţi:
„în data de 16 iunie 2009, în jurul orei 9:30 p.m., în Kloštar Ivanić, [...] în barul „Yogi” [...], tulburarea ordinii şi liniştii publice prin faptul că pârâtul M. a intrat în localul menţionat în stare vizibilă de ebrietate, s-a apropiat de masa unde stătea pârâtul Z., a început să îl insulte [...] şi i-a scuipat în mâncare. Imediat după aceea, pârâtul Z. s-a ridicat şi a plecat din restaurant. După un timp, pârâtul Z. s-a întors, împreună cu fratele său, pârâtul D., ca să îşi recupereze maşina, care fusese parcată în faţa restaurantului. De ei s-a apropiat pârâtul M., împreună cu 3 persoane necunoscute, urmate de al patrulea pârât, S., şi al cincilea pârât, V., care au luat partea celui de-al doilea pârât Z. şi celui de-al treilea pârât D. şi i-au insultat pe primul pârât M. şi pe ceilalţi [...]
După insultele verbale, primul pârât M. i-a atacat pe a patra pârâta S., care este însărcinată, şi pe al cincilea pârât V., precum şi pe T. şi B.Ð. care îi însoţeau, şi i-a lovit de câteva ori în abdomen. Al doilea pârât Z. şi al treilea pârât D. s-au implicat şi ei în disputa cu primul pârât M., lovindu-se reciproc cu pumnii şi picioarele.
Când au sosit poliţiştii de la secţia din Ivanić Grad, pârâţii au încetat să mai tulbure liniştea.”
19. Instanţa pentru contravenţii a hotărât că M.Š. este vinovat de încălcarea art. 6 din Legea privind contravenţiile împotriva ordinii şi liniştii publice (Zakon o prekršajima protiv javnog reda i mira) şi l-a amendat cu 1 170 de kune croate (HRK). Ceilalţi pârâţi au fost găsiţi vinovaţi de încălcarea art. 13 din aceeaşi lege şi amendaţi cu 195 HRK. Hotărârea referitoare la M.Š. a rămas definitivă, dar Z.Ð., S.Ð. şi V.Ð. au atacat hotărârea; la 17 noiembrie 2009, aceeaşi instanţă i-a găsit vinovaţi pe pârâţi, după ce a avut loc şi o audiere a acestora, şi a emis o somaţie pe numele lor. Nu s-a formulat apel ulterior.
20. Urmărirea împotriva celui de-al treilea reclamant Danijel D. a încetat deoarece era minor. La 22 octombrie 2009, instanţa pentru contravenţii l-a declarat vinovat de participarea la conflict împreună cu fratele său Z. împotriva lui M.S. şi a emis o mustrare scrisă pe numele său. Nu s-a formulat apel ulterior.
ii) Acţiunea privind evenimentele din 16 iunie 2009 din jurul orei 10:30 p.m.
21. La 16 iunie 2009, poliţia din Ivanić Grad a trimis-o în judecată pe reclamanta Katica Đ. în faţa instanţei pentru contravenţii din Ivanić Grad, acuzând-o de tulburarea liniştii în Ivanić Grad în data de 16 iunie 2009, în jurul orei 10:30 p.m., prin faptul că s-a dus la maşina soţului, a apăsat pe claxon şi a ţipat. De asemenea, i-a insultat verbal pe ofiţerii de poliţie din cadrul secţiei Ivanić Grad, numindu-i hoţi, ameninţând cu incendierea caselor lor şi înjurându-i.
22. La 17 iunie 2006, Spitalul General Bjelovar a prezentat secţiei de poliţie din Ivanić Grad un raport care consemna că reclamanta Katica Đ. a fost examinată de un medic din acel spital la 17 iunie 2009 ora 2 a.m. şi că suferise contuzii în zona toracelui, capului şi pelvisului provocate de o persoană necunoscută; reclamantul Danijel Đ. suferise contuzii în zona capului, cu excoriaţii, precum şi o contuzie a piramidei nazale.
23. Raportul medico-legal din 19 iunie 2009 arată că ecografia reclamantei Katica Đ. indica un hematom subcutanat în zona sacrală cu dimensiunea 92x74x23 mm.
24. La 1 iulie 2009, la secţia de poliţie din Ivanić Grad a fost audiată M.Šk., chelneriţă la barul „Argentina” aflat în apropierea locului incidentului din 16 iunie 2009 din jurul orei 10:30 p.m. Aceasta a declarat că la momentul respectiv se afla pe terasa barului împreună cu doi poliţişti, S.M. şi A.B, şi că a auzit gălăgie dinspre parcarea din apropiere, sunete de claxon şi ţipete. Ofiţerul de poliţie A.B. s-a dus să vadă ce se întâmplă. Martora a auzit ţipete de femeie. În curând, ofiţerului i s-au alăturat alţi poliţişti. După scurt timp, l-a auzit pe S.M. strigând „Stai! „Poliţia!”. Ea s-a întors în bar şi apoi a ieşit iarăşi afară. I-a văzut pe poliţişti apropiindu-se de maşină, iar situaţia s-a calmat. După scurt timp, M.S., care locuia în apropiere, a venit la bar şi a spus că a fost trezit de gălăgie. Ea i-a spus să nu se ducă acolo şi că poliţia rezolvase deja situaţia. Aceasta a declarat totodată că nu era adevărat că poliţiştii făcuseră uz de forţă; aceştia doar au rugat persoanele necunoscute să se calmeze.
25. La aceeaşi dată, la secţia de poliţie din Ivanić Grad a fost audiat M.S., care a declarat că, în data de 16 iunie 2009, în jurul orei 10:30 p.m., se afla pe terasa localului „Argentina” împreună cu M.Šk. şi doi ofiţeri de poliţie din cadrul secţiei de poliţie din Ivanić Grad, S.M. şi A.B. Martorul a declarat că a auzit gălăgie dinspre parcarea din apropiere – cineva claxona. Ofiţerul A.B. s-a dus acolo să vadă ce se întâmplă. Ţipetele au continuat şi, în baza vocilor pe care le-a auzit, a dedus că acestea aparţineau mai multor femei. Ofiţerul S.M. s-a dus şi el în parcare. După scurt timp, l-a auzit pe S.M. strigând „Stai! „Poliţia!”. A plecat de la terasă şi s-a dus la parcare, unde a văzut un grup de etnici romi venind dinspre secţia de poliţie şi vorbind tare. Una dintre femeile din grup probabil că a sunat la Poliţia Zagreb să le spună că a fost bătută de doi poliţişti din Ivanić Grad, ceea ce nu este adevărat. La scurt timp după aceea, au apărut unul sau doi poliţişti în civil, iar situaţia s-a calmat. Acesta a declarat totodată că nu era adevărat că poliţiştii făcuseră uz de forţă; aceştia doar au rugat persoanele necunoscute să se calmeze.
26. La o dată nespecificată, a doua reclamantă Katica Đ. a depus o plângere penală împotriva celor doi ofiţeri de poliţie la Parchetul Municipal din Ivanić Grad (Općinsko državno odvjetništvo u Ivanić Gradu), formulând acuzaţii de rele tratamente în timpul serviciului sau în exerciţiul atribuţiilor de serviciu în interes public (zlostavljanje u obavljanju službe ili javne ovlasti). Aceasta susţinea că doi ofiţeri de poliţie, dintre care unul era S.M., i-au bătut pe ea şi fiul ei şi că apoi au început să ţipe.
27. La 12 octombrie 2009, la secţia de poliţie din Ivanić Grad s-a organizat o prezentare pentru recunoaştere cu cinci bărbaţi, dintre care unul era ofiţerul de poliţie A.B. A doua reclamantă Katica Đ. nu a identificat niciunul dintre bărbaţi ca autor al pretinsului act de violenţă împotriva ei din 16 iunie 2009.
28. La 30 noiembrie 2009, Parchetul Municipal din Ivanić Grad a respins plângerea celei de-a doua reclamante Katica Đ. constatând, printre altele, că aceasta nu fusese în măsură să identifice pe prezumtivii făptaşi în timpul prezentării pentru recunoaştere şi camera de supraveghere de la secţia de poliţie din Ivanić Grad nu a înregistrat nimic suspect. Partea relevantă din ordonanţă precizează:
„Katica Ðurđevic a depus o plângere penală împotriva ofiţerului de poliţie S.M. şi a altui ofiţer neidentificat din cadrul secţiei de poliţie din Ivanić Grad pentru infracţiunea de rele tratamente în timpul serviciului sau în exerciţiul atribuţiilor de serviciu în interes public [...]
În plângerea penală, aceasta afirmă că în data de 16 iunie 2009, în jurul orei 11 p.m., s-a dus împreună cu soţul său Ðuro la secţia de poliţie din Ivanić Grad deoarece fiii lor, Z. şi Danijel, fuseseră duşi acolo. Danijel era plin de sânge, aşa că l-a scos din secţia de poliţie şi au stat în maşina parcată în faţa secţiei de poliţie. În timp ce îşi aprindea o ţigară, un ofiţer de poliţie a deschis portiera, a luat-o de braţul drept, aproape rupându-i-l, a scos-o afară din maşină şi a lovit-o cu piciorul în zona pieptului şi abdomenului. S.M., care era împreună cu ofiţerul de poliţie, l-a scos pe Danijel din maşină, l-a lovit cu piciorul în abdomen, l-a luat de gât şi l-a lipit de maşină. Incidentul a fost înregistrat de camera video de supraveghere, iar reclamanta sugerează vizionarea înregistrării.
S.M. a declarat că era angajat ca ofiţer de poliţie în cadrul secţiei de poliţie din Ivanić Grad şi că în data de 16 iunie 2009 a fost trimis la Kloštar Ivanić deoarece [cineva] tulbura liniştea publică. În jurul orei 9:45 p.m., a sosit la restaurantul „Yogi”, unde l-a găsit pe M.Š. şezând în faţa restaurantului, în stare vizibilă de ebrietate, şi câţiva etnici romi care ţipau la M.Š. Şi el, ca şi poliţiştii veniţi, au observat că avusese loc un conflict între M.Š. şi etnicii romi şi că M.Š. lovise persoanele respective de câteva ori. Acesta l-a dus pe M.Š. la secţia de poliţie din Ivanić Grad şi apoi a ieşit din serviciu şi a plecat de la secţia de poliţie în jurul orei 10:15 p.m. îndreptându-se spre barul „Argentina”. În jurul orei 10:30 p.m. a auzit gălăgie şi înjurături în vecinătatea barului [...] aşa că s-a dus împreună cu alt poliţist să vadă ce se întâmplă. Pe când se apropiau de o maşină marca „Opel” cu numere de înmatriculare olandeze, a auzit o femeie ţipând din ce în ce mai tare şi sunete de claxon, aşa că au încercat să calmeze persoanele. Acestea nu s-au calmat însă, aşa că a fost nevoie de sosirea altor poliţişti din secţie, după care el s-a întors la bar. Acesta a declarat că nici el şi niciun alt poliţist nu au făcut uz de forţă împotriva vreuneia dintre persoanele prezente.
Danijel Ðurđević a declarat că [...] a fost dus la secţia de poliţie, unde i s-a spus că avea o alcoolemie de 1 g/kg, ceea ce nu era adevărat, aşa că a refuzat să semneze procesul verbal. În scurt timp au venit părinţii lui; în timp ce se afla în maşină, parcată lângă secţia de poliţie, un bărbat în haine gri a venit şi a deschis portiera, a apucat-o de braţ pe mama lui, Katica, a scos-o din maşină şi a lovit-o. După aceea, un alt necunoscut în haine civile l-a apucat de braţe, l-a scos din maşină şi l-a lovit cu piciorul în abdomen, l-a luat de gât şi l-a lipit de maşină.
M.S. a declarat că în data de 16 iunie 2009, în jurul orei 10:30 p.m., se afla în barul „Argentina”, amplasat lângă secţia de poliţie din Ivanić Grad. Chelneriţa de serviciu era M.Šk.; mai era doar un client prezent, S.M. La un moment dat, a auzit gălăgie şi sunete de claxon din direcţia parcării; S.M. s-a dus acolo. Curios, s-a dus şi el pe terasă să vadă ce se întâmplă. A văzut un grup mare de etnici romi venind din direcţia secţiei de poliţie, vorbind tare; una dintre femei a sunat la poliţie să se plângă că a fost bătută de doi poliţişti, ceea ce nu era adevărat, M.S. aflându-se la doar câţiva metri depărtare şi observând totul. După aceea, au mai sosit câţiva poliţişti şi gălăgia a încetat.
M.Šk. a declarat că îşi îndeplinea activităţile de chelneriţă când a auzit gălăgie dinspre parcare – un claxon şi ţipete de femeie. A auzit pe cineva strigând „Stai! Poliţia!” şi s-a întors în bar. Aceasta a explicat că ofiţerii de poliţie nu au făcut uz de forţă, ci doar au rugat persoanele prezente să se calmeze.
[...]
Certificatul medico-legal din 17 iunie 2009 întocmit de Spitalul General Bjelovar consemna că reclamanta Katica Đ. părea să fi suferit lovituri în zona toracelui, capului şi pelvisului, fără să menţioneze semne vizibile de leziuni.
Infracţiunea de rele tratamente în timpul serviciului sau în exerciţiul atribuţiilor de serviciu în interes public este aceea comisă de un funcţionar care, în exerciţiul atribuţiilor sale reprezentând o autoritate publică, se dedă la rele tratamente sau insulte la adresa altei persoane sau se comportă într-un mod care lezează demnitatea sa. La secţia de poliţie a avut loc o identificare, însă Katica Ðurđević nu a fost capabilă să indice persoana care a agresat-o în data de 16 iunie 2009 dintre cei cinci poliţişti prezenţi pentru identificare.
Secţia de poliţie din Ivanić Grad a prezentat înregistrările video ale camerelor de supraveghere din data de 16 iunie 2009, care nu conţineau nicio dovadă că poliţiştii ar fi bătut-o pe Katica Ðurđević sau pe altcineva.
Nici informaţiile strânse şi nici înregistrarea video nu arătau că S.M. sau alt poliţist ar fi lovit-o pe Katica Ðurđević sau maltratat-o în vreun fel; prin urmare, nu există nicio bănuială întemeiată că acesta ar fi comis o infracţiune.
[...]”
A doua reclamantă Katica Ð. a fost informată că poate ataca actul procurorului şi să formuleze o plângere în faţa Tribunalului Ivanić Grad în termen de 8 zile.
29. La 17 decembrie 2009, reclamanta a formulat o plângere (optužni prijedlog) împotriva lui S.M. şi a poliţistului neidentificat în faţa Tribunalului Ivanić Grad (Općinski sud u Ivanić Gradu). Aceasta susţinea că, în data de 16 iunie 2009, în jurul orei 10:30 p.m., cei doi poliţişti i-au bătut pe ea şi fiul său Danijel. La 29 ianuarie 2010, instanţa i-a solicitat reclamantei Katica Ð. să îşi modifice capetele de cerere în termen de 3 zile. Reclamanta s-a conformat. Însă la 4 martie 2010, instanţa a constatat că argumentele reclamantei Katica Ð. nu respectau forma prevăzută de Codul de procedură penală.
30. Reclamanta a făcut mai multe consulturi medicale ulterior prezumtivului incident. La 8 februarie 2010, a fost diagnosticată cu leziune neurologică cronică moderată (blaža kronična neuralna lezija).
2. Prezumtivele acte de violenţă împotriva reclamantului Danijel Ð. la şcoala unde este elev
31. Certificatul medico-legal din 27 octombrie 2008 întocmit pe numele reclamantului Danijel Ð. consemnează că fusese lovit de un elev al şcolii pe care acesta o frecventează. Acesta prezenta o deviaţie de sept nazal, care putea fi de natură post-traumatică. Nu existau semne ale unor fracturi nazale.
32. La 19 decembrie 2008, reclamantul Đuro Đ. s-a plâns Guvernului că fiul său, reclamantul Danijel Ð., a fost insultat constant şi bătut frecvent de alţi elevi din cauza etniei lui rome.
33. La 12 ianuarie 2009, la secţia de poliţie din Ivanić Grad a avut loc audierea reclamantului Danijel Ð. Acesta a precizat că, la o dată nespecificată de la sfârşitul lui octombrie 2008, după ora de educaţie fizică, s-a dus la vestiar să îşi ia lucrurile. Elevul L.R. se afla în faţa lui. Cineva l-a împins pe L.R., iar capul lui l-a lovit pe Danijel Ð. în faţă, lezându-i nasul. Acesta l-a informat pe diriginte, care l-a trimis la doctor. Acesta nu prezenta alte simptome, iar durerea a dispărut după câteva zile.
34. La 9 ianuarie 2009, Ministerul Ştiinţei, Educaţiei şi Sportului a solicitat conducerii şcolii să răspundă la acuzaţiile reclamantului Đuro Đ. Şcoala a întocmit două rapoarte. Partea relevantă din primul raport, întocmit la 14 ianuarie 2009 de dirigintele reclamantului, precizează:
„[...] după doar două săptămâni la această şcoală am remarcat conflicte între elevi. D. Ðurđević a relatat mai întâi o ciocnire cu alt elev când a fost lovit neintenţionat în nas cu capul de către elevul L.R. deoarece Danijel se afla în spatele lui L.R. când acesta şi-a dat capul pe spate. ... Danijel a venit la mine plângându-se că îl doare nasul şi mi-a spus că L.R. l-a lovit puternic. Acesta a precizat foarte clar că lovitura fusese neintenţionată, fapt confirmat de alţi elevi martori la incident. A doua zi, Danijel mi s-a plâns că încă îl mai doare nasul, aşa că l-am trimis la medic. Am încercat să informez familia Ðurđević, însă aveau telefoanele mobile închise. Întrucât s-a stabilit că ciocnirea dintre Danijel şi L.R. a fost un accident, fără intenţia de a-l răni pe Danijel, nu am avut motiv să pedepsesc pe cineva. Asta s-a întâmplat pe 21, 22 şi 23 octombrie 2008.
La 22 octombrie 2008, într-o pauză, a avut loc un conflict verbal şi fizic între elevii I.D., M.K., L.R. şi D. Ðurđević. Din discuţiile cu elevii respectivi, am aflat că I.D., M.K. şi L.R. se jucau cu o cutie [...] fapt care l-a deranjat pe Danijel, care a vrut să arunce cutia, aşa că Danijel şi ceilalţi elevi au început să se certe. Elevii I.D., M.K. şi L.R. au precizat că după câteva îmbrânceli Danijel i-a ameninţat cu violenţe fizice, iar I.D., M.K. şi L.R. au replicat înjurându-l. Apoi, Danijel i-a lovit pe M.K. şi L.R. În pauza următoare, elevii mi-au raportat incidentul, iar eu l-am raportat conducerii. Un diriginte le-a dat elevilor I.D., M.K. şi L.R. avertismente orale. Elevul D. Ðurđević a primit un avertisment scris deoarece mai primise deja avertismente orale.
La 16 decembrie, într-o pauză, elevii mei au venit să raporteze o ceartă provocată de Danijel. Aceştia mi-au spus că P.G. şi D.A. stăteau de vorbă lângă sala de istorie, când Danijel a venit şi i-a dat un picior lui P.G. în fund. D.A. l-a întrebat de ce a făcut asta, iar Danijel a insultat-o. Aceasta i-a replicat cu insulte şi a intrat în sala de clasă. Danijel s-a luat după ea, a împins-o într-un dulap din sală, a luat-o de păr şi a lovit-o cu genunchiul în şold şi abdomen. Elevii l-au văzut pe Danijel lovind-o de mai multe ori până să apuce băieţii să îi despartă. Cu ajutorul profesorului de istorie [...] Danijel a recunoscut că el a început conflictul şi a explicat ce a făcut [...] Acesta a confirmat versiunea asupra evenimentelor prezentată de elevi şi a descris totul pe hârtie, la fel ca şi fetele care au fost martore. Ba chiar a demonstrat cum a împins-o pe D.A. în dulap şi a ţinut-o în timp ce o lovea. Am raportat incidentul unui pedagog, V.V., care a discutat imediat cu Danijel, D.A. şi elevii martori la incident, apoi i-a chemat pe părinţii lui Danijel şi A. şi pe poliţişti. Defectologul A.N. a fost şi el înştiinţat şi s-a apucat să rezolve situaţia. I-am informat pe profesori despre incident în şedinţa din 19 decembrie 2008 şi am sugerat să îi dăm lui Danijel Ðurđević o mustrare scrisă pentru provocarea şi participarea la conflicte verbale şi fizice, vătămarea lui D.A. şi încălcarea regulamentului şcolii prin nepurtarea papucilor de şcoală, sugestie care a fost aprobată în unanimitate.
În ceea ce priveşte comportamentul intolerabil faţă de elevul Ðurđević, Danijel mi s-a plâns de trei ori că alţi elevi l-au tachinat [...] în legătură cu vârsta lui şi faptul că i-ar plăcea o elevă din altă clasă. În urma reclamaţiei lui Danijel, i-a avertizat pe elevii în cauză şi le-am spus să evite conflictele verbale. Am stat de câteva ori de vorbă cu Danijel, care mi-a spus că dacă va fi tachinat în continuare îi va bate pe elevii respectivi. În baza acestor discuţii, am ajuns la concluzia că Danijel echivala insultele verbale cu violenţele fizice şi considera normal să reacţioneze la tachinare cu violenţă, fără să dea dovadă de remuşcare.
În urma incidentului din decembrie când Danijel a vătămat-o pe D.A., elevii mi-au spus că de obicei reacţia lui Danijel la tachinări includea ameninţarea cu violenţe fizice, înjurături şi comentarii nepotrivite despre o elevă din aceeaşi clasă cu el, cu aluzii la trăsăturile ei fizice şi activităţi sexuale. Ca exemplu de comportament tipic pentru el, elevii au menţionat că Danijel lovea cu piciorul elevii în trecere. Acesta îşi îndoia genunchiul şi îi lovea cu piciorul printr-o mişcare bruscă în spate. În timpul ultimei noastre discuţii, elevii mi-au spus că îl evitau de ceva timp pe Danijel, precizând că au încetat să îl mai tachineze de teamă că va pune în practică ameninţările cu violenţe fizice. Pe de altă parte, Danijel nu mi s-a plâns niciodată că alt elev ar fi încercat să îi facă rău.”
35. Partea relevantă din al doilea raport, întocmit la 15 ianuarie 2009 de pedagogul şcolii, precizează:
„Danijel Ðurđević are adesea conflicte verbale cu colegii de clasă şi uneori şi cu profesorii. Discuţiile cu el demonstrează că, în opinia sa, cauza conflictelor este că «el vrea să se amuze şi să facă glume dar ceilalţi nu văd lucrurile astfel». De nenumărate ori, dirigintele, defectologul şi cu mine i-am explicat că ceea ce el consideră glumă nu este automat considerat la fel de către alţii şi că uneori oamenii nu au chef de glume, dar asta nu necesită o reacţie vehementă.
Acesta repetă clasa a şasea, iar la începutul anului şcolar a spus că îi e dor de prietenii lui din cealaltă clasă, dar a promis să fie un elev mai bun, să asculte de profesori, de mine şi de defectolog şi să se abţină de la certurile cu alţi elevi. L-am lăudat pentru această atitudine; a arătat oarecare progres în activitatea şcolară, însă conflictele cu ceilalţi elevi au continuat. Majoritatea elevilor din clasa lui sunt implicaţi, însă uneori se duce la sala de clasă unde învaţă sora lui, D., şi încearcă să îi rezolve problemele într-un mod nepotrivit, ţipând şi ameninţând elevii mai mici. Referitor la măsurile educaţionale, la 23 septembrie [2008] a primit o mustrare orală de la dirigintele său, iar la 28 octombrie 2008 o mustrare scrisă pentru conflictul cu alţi elevi, despre care părinţii au fost informaţi verbal de către diriginte. Ceilalţi elevi implicaţi în conflict au primit avertismente orale, în vreme ce Danijel a primit avertisment scris pentru repetarea comportamentului inacceptabil pentru care primise avertisment oral la 23 septembrie 2008.
În data de 16 decembrie 2008, într-o pauză, [...] a avut loc o încăierare între Danijel şi eleva D.A. Elevii care au fost de faţă au venit la mine şi la diriginte. [Am găsit-o pe] D.A. la faţa locului, plângând, cu părul în dezordine, în stare evidentă de şoc, ţinându-se cu mâinile de burtă. Elevii ne-au povestit ce s-a întâmplat. Am dus-o pe D.A. în biroul meu şi am evaluat dacă trebuie chemată o ambulanţă. D.A. a spus că îi este frică şi că are dureri de cap şi de burtă, dar că nu este nevoie să meargă la medic. Nu avea leziuni externe în afară de părul smuls şi pete roşii pe burtă.
Danijel nu avea nicio rană; a spus că a bătut-o deoarece ei au zis ceva care l-a enervat. Părinţii ambilor copii au fost informaţi. Soţii Ðurđević au venit imediat; mama elevei D.A. a venit mai târziu [...] Soţii Ðurđević au dorit să discute cu D.A. imediat să afle ce s-a întâmplat. Întrucât ţipau şi vorbeau în acelaşi timp cu Danijel, i-am rugat să se calmeze şi le-am spus că nu au dreptul să îi pună întrebări lui D.A. în absenţa părinţilor ei. Dat fiind că au fost informaţi despre incident, le-am spus să meargă acasă şi că am obligaţia să raportez incidentul poliţiei şi unui centru de asistenţă socială şi i-am rugat să îl ducă pe Danijel acasă. Nemulţumiţi de ce am spus, aceştia au avut o reacţie nepotrivită, mai ales doamna Ðurđević, plângându-se că atunci când Danijel a fost insultat nu a existat nicio reacţie şi nu a fost chemată poliţia. Aceştia au spus că se vor ocupa de problemă în stil propriu. O oră mai târziu, tatăl lui D.A. a venit în biroul meu, trist şi dezamăgit că nu chemasem ambulanţa şi că nu venise poliţia la şcoală.
La şedinţa cu părinţii din 19 decembrie 2008 s-a decis emiterea unei mustrări scrise pentru Danijel pentru conflict fizic grav în urma căruia a cauzat leziuni corporale. Deşi acesta nu era primul său atac asupra unui elev din şcoală, iar măsura aplicabilă de regulă ar fi o mustrare dură, având în vedere condiţia lui socială în general, care i-a afectat dezvoltarea, s-a optat pentru o pedeapsă mai uşoară.
Trebuie subliniat faptul că am discutat periodic cu Danijel, la cererea sa (de cel puţin 2-3 ori pe săptămână) şi totodată îi asigurăm asistenţa corespunzătoare sub formă de discuţii cu el, de unul singur sau împreună cu alţi elevi; acesta primeşte ajutor pentru temele şcolare (odată i-am curăţat personal tenişii noroioşi pe care îi purta la şcoală în loc de papuci deoarece nu ştia cum să procedeze).
Conform unui raport de astăzi, l-ar fi lovit cu pumnul pe elevul I.M. în obrazul stâng deoarece I.M. a aruncat cu şapca în el.
Referitor la incidentul 21 sau 22 octombrie 2008 când i-a fost lezat nasul (nu ştiu data exactă deoarece Danijel nu îşi aminteşte exact când s-a întâmplat), Danijel a declarat în prezenţa părinţilor săi că stătea în picioare în spatele unui băiat care şi-a dat capul pe spate fiindcă avea păr lung şi că nasul lui arăta aşa de dinainte, fapt confirmat de certificatele medicale prezentate de părinţi [...]
Aş dori să subliniez că, din punct de vedere personal dar şi profesional, am făcut multe eforturi să îi ajut pe soţii Ðurđević şi copiii lor. De multe ori cuplul Ðurđević a protestat cum că nu ştim să rezolvăm problemele cu etnicii romi, afirmând că elevii de la şcoală, ca şi alte persoane, îi denigrează. Mi-am exprimat regretul faţă de asemenea comportament şi am precizat că este imposibil să fi păţit aşa ceva din partea mea (fapt pe care l-au confirmat) şi i-am asigurat că în mod cert voi reacţiona în eventualitatea unui asemenea comportament din partea elevilor ca să le protejez copiii şi să îndrum elevii către adoptarea unei atitudini corecte faţă de romi. Nu pot fi tras la răspundere pentru reacţiile altor persoane deoarece aceste chestiuni ţin de cultura personală.
I-am sfătuit să le spună copiilor mai mari care vin la şcoală să îi ia pe fraţii lor mai mici să aştepte în afara şcolii şi să nu intre în şcoală înaintea terminării cursurilor fără să se înregistreze la elevul de serviciu (aceştia se enervează când elevii de serviciu le cer să prezinte actele de identitate şi intră în sălile de curs fără permisiune). În discuţiile cu ei, aceştia au recunoscut că uneori copiii lor folosesc un limbaj injurios pe care îl aud acasă, iar eu cred că reclamaţia lor că numai copiii lor sunt supuşi unor rele tratamente la şcoală nu este adevărată.
Serviciul social şi poliţia au fost informate despre supravegherea elevilor pentru a-i ajuta cu problemele lor existenţiale.”
36. La o dată nespecificată, reclamanta Katica Ð. a depus o plângere penală la Parchetul Municipal din Velika Gorica (Općinsko državno odvjetništvo u Velikoj Gorici) formulând acuzaţii de vătămare corporală (tjelesna ozljeda). Se pare că plângerea avea ca obiect bătăile suferite de reclamantul Danijel Ð. la şcoală.
37. La 24 februarie 2009, reclamanţii Katica şi Danijel Ð. au fost chemaţi la Parchetul Municipal din Velika Gorica pentru o audiere legată de incidentul din 16 decembrie 2008.
38. Certificatul medical din 26 martie 2009 consemnează că reclamantul Danijel Ð. susţinea că un elev l-a lovit în spate cu o minge şi că fusese bătut de elevi de la şcoală şi insultat constant timp de o săptămână. Acesta susţinea că are dureri de burtă şi de spate. Nu existau leziuni vizibile. A fost diagnosticat cu contuzii abdominale (contusio abdominis). Ecografia nu a indicat nicio leziune. Acesta a refuzat spitalizarea.
39. La 18 septembrie 2009, reclamantul Đuro Đ. a făcut o reclamaţie la o autoritate neprecizată împotriva conducerii şcolii care, în opinia sa, nu era proactivă pentru protejarea fiului său, Danijel Ð., împotriva bătăilor repetate.
40. La 15 decembrie 2009, reclamantul Danijel Ð. a fost examinat în legătură cu durerile lui de cap de către oftalmologul din Spitalul Dumbrava (Klinička bolnica Dubrava). Reclamantul susţinea că a fost bătut la şcoală şi în afara şcolii. Medicul a solicitat opinia conducerii şcolii şi a psihologului şcolii.
41. La 8 februarie 2010, reclamantul Danijel Ð. a fost examinat din nou şi a fost diagnosticat cu o afecţiune gravă a vederii la ochiul drept ca urmare a unei contuzii (cephaela gradus gravis post contusionem). Reclamantul susţinea că a fost bătut la şcoală şi în afara şcolii. Medicul a remarcat că nu primise niciun răspuns de la conducerea sau psihologul şcolii şi le-a cerut din nou opinia. Reclamantul Danijel Ð. a fost trimis la neurolog şi neurochirurg. Nu există informaţii că a urmat recomandarea.
42. La aceeaşi dată, Judecătoria Velika Gorica l-a găsit pe reclamantul Danijel Ð. vinovat de vătămarea corporală a lui D.A. în data de 16 decembrie 2008 şi a dispus ca acesta să ceară scuze lui D.A. şi să fie pus sub îngrijire şi supraveghere strictă.
43. La o dată nespecificată, reclamanta Katica Ð. a formulat o plângere privind violenţa împotriva reclamantului Danijel Ð. în cadrul şcolii şi a prezentat documente medicale. Aceasta susţinea că împreună cu tatăl băiatului s-a plâns la şcoală de faptul că Danijel este bătut de alţi elevi în numeroase rânduri şi că nu s-a luat nicio măsură. Aceasta mai susţinea că ei (părinţii) au fost daţi afară din şcoală şi nu au fost lăsaţi să plătească asigurarea pentru Danijel la şcoală. Aceasta a anexat certificatele medicale emise pentru reclamantul Danijel Ð. la data de 17 martie 2010, care arătau că acesta fusese lovit la cap la 26 martie şi 9 decembrie 2009, precum şi 16 februarie 2010.
44. La 7 aprilie 2010, directorul şcolii a întocmit un raport la cererea Clinicii pentru protecţia copiilor din Zagreb. Partea relevantă din raport precizează:
„Observaţii privind elevul Danijel Ðurđević
[...]
În clasa a şasea, [Danijel] a avut frecvent conflicte verbale cu colegii de clasă (uneori chiar şi conflicte fizice precum îmbrânceli sau trasul de haine), iar uneori şi cu profesorii. Discuţiile cu el demonstrează că, în opinia sa, cauza conflictelor este că «el vrea să se amuze şi să facă glume dar ceilalţi nu văd lucrurile astfel». De nenumărate ori, dirigintele şi asistenţii de specialitate din şcoală i-au explicat că ceea ce el consideră glumă nu este automat considerat la fel de către alţii şi că uneori oamenii nu au chef de glume, dar asta nu necesită o reacţie vehementă.
Poliţia a intervenit pentru prima dată pe când Danijel era în clasa a şasea în decembrie 2008, după un grav incident cu o elevă. [...] Danijel a apucat-o de cap şi a lovit-o cu piciorul în abdomen. În urma intervenţiei noastre pe lângă serviciile externe competente, părinţii, probabil nemulţumiţi de comportamentul nostru, au făcut reclamaţie la Biroul pentru Minorităţi Naţionale, care ne-a solicitat observaţii.
[este prezentat incidentul când Danijel a fost lovit în nas]
[...]
Anul trecut în decembrie Danijel s-a plâns de o durere de cap din cauză că «fusese lovit cu o bară metalică». Discutând cu el, am aflat că în ziua precedentă Danijel fusese lovit de persoane necunoscute [...], în afara incintei şcolii, după ore. A refuzat sugestia noastră de a-i chema pe părinţi să îl ia acasă. A cerut în schimb nişte calmante, cum cere frecvent [...] După câteva momente a plecat fără permisiune de la şcoală, s-a dus la un medic şi s-a întors după o oră cu două reţete [...]
La 4 martie 2010, soţii Ðurđević au fost chemaţi să o ia de la şcoală pe fiica lor, elevă în clasa a şasea, care arunca scaunele şi băncile din sala de clasă în urma unui conflict verbal cu unii colegi de clasă. Când a aflat asta, Danijel a încercat să «rezolve problema în stilul lui», ameninţând elevii şi profesorii (a zis ceva de un cuţit). Profesorii l-au calmat, dar acesta îşi sunase deja fratele sau tatăl pe telefonul mobil aşa că în scurt timp fratele lui mai mare a venit la şcoală. La intrare, a atins în trecere un elev de serviciu şi a ţipat la el şi a deschis mai multe uşi de la sălile de clasă în căutarea surorii şi fratelui său. Unul dintre profesori [...] a auzit gălăgia şi l-a rugat pe tânăr să înceteze cu gălăgia şi cu perturbarea orelor şi i-a spus că se duce el după sora şi fratele lui. Fratele mai mare a continuat însă să îi vorbească urât profesorului şi a ameninţat să «ia lucrurile în mâinile lui». Profesorul a sunat imediat la poliţie; este posibil ca acesta să fie incidentul la care se refereau soţii Ðurđević în legătură cu intervenţia poliţiei.
Danijel se plânge frecvent profesorilor de dureri de cap şi cere medicamente şi permisiunea de a ieşi din clasă. Uneori iese fără permisiune sau fără să ştie profesorul. [...]
În principiu, nu le dăm elevilor medicamente, ci chemăm părinţii să îi ia de la şcoală şi să îi îngrijească.
De asemenea, Danijel se plânge, mai rar, că este insultat de elevi. Am discutat cu elevii respectivi şi am luat măsuri disciplinare când incidentele au continuat. S-a observat în ultimul timp că Danijel refuză temele şcolare, reacţionează vehement la sfaturile primite şi uneori li se adresează urât elevilor şi profesorilor.
Doresc să subliniez că diriginţii i-au informat pe părinţi la şedinţele cu părinţii despre incidentele verbale în care au fost implicaţi unii elevi, iar părinţii au reacţionat mai mult decât corect şi au cerut scuze. De asemenea, doresc să subliniez că la şcoala noastră studiază alţi şase elevi romi, iar aceştia sunt elevi buni şi cooperarea cu părinţii lor este mulţumitoare în cazul tuturor.”
II. Dreptul intern relevant
45. Articolele relevante din Codul de procedură penală (Monitorul Oficial nr. 62/2003 – Zakon o kaznenom postupku) prevăd următoarele:
Art. 2
„[...]
(3) În absenţa unor prevederi contrare, procurorul declanşează urmărirea penală în cazul în care există bănuieli întemeiate că o persoană identificată a comis o infracţiune pasibilă de urmărire penală şi nu s-a prescris urmărirea persoanei respective.”
Art. 171
„(1) Toate organele statului şi persoanele juridice sunt obligate să raporteze infracţiunile pasibile de urmărire penală indiferent dacă au fost informate în acest sens sau au aflat despre infracţiuni pe cont propriu.
[...]”
Art. 173
„(1) Plângerea penală se formulează, în scris sau oral, la procurorul competent.
[...]”
46. Articolele relevante din Legea privind contravenţiile împotriva ordinii şi liniştii publice (Monitorul Oficial nr. 5/1990, 47/1990 şi 29/1994) prevăd:
Art. 6
„Orice persoană care se comportă în mod deosebit de insolent şi nepoliticos în public insultând cetăţenii sau tulburând liniştea acestora, va fi amendată pentru contravenţie [...] sau pedepsită cu închisoarea până la 30 de zile.”
Art. 13
„Orice persoană care se bate, se ceartă sau ţipă în public ori tulbură ordinea şi liniştea publică în alt fel, va fi amendată pentru contravenţie [...] sau pedepsită cu închisoarea până la 30 de zile.”
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie în legătură cu incidentul din 16 iunie 2009 din jurul orei 9:30 p.m.
47. Reclamantul Danijel Ð. s-a plâns că, în data de 16 iunie 2009 în jurul orei 9:30 p.m., a fost bătut de nişte persoane, iar autorităţile naţionale nu au făcut nimic pentru identificarea şi pedepsirea făptaşilor. Acesta a invocat art. 3 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
48. Guvernul a argumentat că reclamanţii nu au epuizat căile de atac interne deoarece nu au depus o plângere penală la parchetul competent şi nici nu au declanşat o acţiune civilă împotriva prezumtivului făptaş.
49. Reclamanţii au afirmat că, prin faptul că au informat poliţia, au epuizat căile de atac interne.
2. Motivarea Curţii
50. Curtea nu este obligată să examineze excepţia de neepuizare invocată de Guvern în legătură cu incidentul în litigiu întrucât capetele de cerere referitoare la aceasta sunt în orice caz inadmisibile din următoarele motive.
51. Presupunând că circumstanţele incidentului în litigiu intrau sub incidenţa art. 3 din Convenţie, Curtea ar admite că articolul menţionat necesita punerea în aplicare a mecanismelor de drept penal corespunzătoare [a se vedea Beganović împotriva Croaţiei, nr. 46423/06, pct. 69, CEDO 2009-... (fragmente), cu trimiterile suplimentare]. În această privinţă, art. 3 obligă statul să instituie dispoziţii de drept penal eficace pentru a preveni comiterea unor infracţiuni împotriva integrităţii persoanei, dublate de un sistem de aplicare a legislaţiei pentru prevenirea, eliminarea şi pedepsirea încălcării dispoziţiilor respective [a se vedea, mutatis mutandis, A. împotriva Regatului Unit, 23 septembrie 1998, pct. 22, Culegere 1998-VI, şi Nachova şi alţii împotriva Bulgariei (MC), nr. 43577/98 şi 43579/98, pct. 96, CEDO 2005-VII], această obligaţie cuprinzând şi relele tratamente cauzate de persoane fizice (a se vedea Šečić, citată anterior, pct. 53). Pe de altă parte, este de la sine înţeles că obligaţia statului prevăzută la art. 1 din Convenţie nu poate fi înţeleasă ca obligând statul să garanteze prin sistemul lui juridic că tratamentele inumane sau degradante nu sunt aplicate niciodată de către o persoană alteia sau că, dacă se aplică totuşi, urmărirea penală trebuie în mod obligatoriu să conducă la o anumită sancţiune. Pentru ca statul să fie tras la răspundere, este necesar, în opinia Curţii, să se demonstreze că sistemul juridic intern, în special legislaţia penală aplicabilă în circumstanţele cauzei, nu asigură o apărare practică şi eficace a drepturilor garantate la art. 3 (a se vedea X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1985, pct. 30, seria A nr. 91 şi A. împotriva Regatului Unit, citată anterior, opinia Comisiei, pct. 48).
52. Pentru început, Curtea observă că prezenta cauză nu are ca obiect abuzul verbal împotriva lui Z.Ð. de la restaurantul „Yogi” în timp ce servea cina deoarece Z.Ð. nu a sesizat Curtea şi nu este reclamant în prezenta cauză. Prezenta cauză are ca obiect incidentul care a avut loc în jurul orei 9:30 p.m. în faţa restaurantului „Yogi”, când Z.Ð. şi fratele său, reclamantul Danijel Ð., s-au întors să îşi ia maşina.
53. Referitor la incidentul în litigiu, Curtea observă că poliţia i-a audiat pe M.Š., Z.Ð. şi reclamantul Danijel Ð., toţi trei implicaţi în incident, precum şi un martor neutru, I.G. Cu toţii au făcut o descriere asemănătoare a incidentului în litigiu, iar poliţia i-a trimis în judecată în faţa instanţei pentru contravenţii din Ivanić Grad. Fără să desfăşoare o audiere, dar bazându-se pe raportul poliţiei, instanţa i-a găsit pe M.Š. şi ceilalţi participanţi, cu excepţia reclamantului Danijel Ð., vinovaţi de insulta şi scandal. M.Š. a fost amendat cu 1 170 HRK. Hotărârea a rămas definitivă.
54. Ceilalţi făptaşi au făcut contestaţie, aşa că aceeaşi instanţă a desfăşurat o audiere şi i-a găsit vinovaţi din nou.
55. Reclamantul Danijel Ð. a fost găsit şi el vinovat de participare la scandal. Acesta nu a atacat hotărârea pronunţată în primă instanţă.
56. În acest context, având în vedere natura incidentului în litigiu, Curtea constată că autorităţile naţionale au stabilit faptele relevante şi, prin stabilirea vinovăţiei lui M.Š. şi amendarea acestuia, au îndeplinit conform legii obligaţia procedurală prevăzută la art. 3 din Convenţie.
57. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie în legătură cu incidentul din 16 iunie 2009 din jurul orei 10:30 p.m.
58. Reclamanţii Katica şi Danijel Đ. s-au plâns, de asemenea, că în data de 16 iunie 2009 în jurul orei 10:30 p.m. au fost supuşi la rele tratamente de către poliţie şi că ancheta oficială privind respectivele rele tratamente a fost fără efect. Aceştia au invocat art. 3 din Convenţie.
A. Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
59. Guvernul a afirmat că reclamanţii nu au făcut demersurile pentru urmărirea penală a prezumtivilor făptaşi şi nici nu au formulat o acţiune civilă în despăgubire sau o plângere administrativă împotriva unui act ilegal.
60. Reclamanţii au afirmat că, prin faptul că au informat poliţia, au epuizat căile de atac interne. Reclamanta Katica Đ. a informat Judecătoria Velika Gorica în acest sens. În orice caz, statul avea sarcina de a efectua o anchetă eficientă şi aprofundată în privinţa acuzaţiilor sale de brutalitate din partea poliţiei, susţinute de probe medicale, indiferent de acţiunile ei.
2. Motivarea Curţii
61. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie, nu poate fi sesizată decât după epuizarea tuturor căilor de recurs interne. Scopul art. 35 este de acorda statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a repara pretinsele încălcări de care sunt acuzate înainte ca acestea să fie prezentate în faţa Curţii [a se vedea, de exemplu, Mifsud împotriva Franţei (dec.) (MC), nr. 57220/00, pct. 15, CEDO 2002-VIII). Obligaţia epuizării căilor de recurs interne impune unui reclamant să folosească normal căile de atac care sunt efective, suficiente şi accesibile cu privire la capetele sale de cerere întemeiate pe Convenţie. Pentru a fi efectivă, o cale de atac trebuie să fie capabilă să remedieze în mod direct situaţia de fapt în litigiu (a se vedea Balogh împotriva Ungarei, nr. 47940/99, pct. 30, 20 iulie 2004).
62. Mai mult, Curtea reaminteşte că, în cazul în care o persoană formulează o pretenţie întemeiată pe art. 3 din Convenţie, noţiunea de recurs efectiv implică, din partea statului, o anchetă eficientă şi aprofundată, aptă să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile [a se vedea Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 79, CEDO 1999-V]. Curtea a hotărât în numeroase cauze că această cerinţă nu poate fi îndeplinită numai prin formularea unei acţiuni civile (a se vedea, printre altele, Krastanov împotriva Bulgariei, nr. 50222/99, 30 septembrie 2004, pct. 60).
63. În cazul de faţă, reclamanta Katica Đ. a depus o plângere penală împotriva ofiţerilor de poliţie. Plângerea penală a declanşat o cercetare preliminară, respinsă în cele din urmă de parchet din cauza lipsei de probe privind faptul că ofiţerii comiseseră pretinsa infracţiune.
64. Într-adevăr, aşa cum a susţinut Guvernul, reclamanţii ar fi putut să îi dea în judecată pe ofiţeri şi să încerce să continue urmărirea penală a acestora ca acuzatori secundari. Cu toate acestea, aşa cum Curtea a constatat deja în cauze similare (a se vedea Matko împotriva Sloveniei, nr. 43393/98, 2 noiembrie 2006, pct. 95 şi Stojnšek împotriva Sloveniei, nr. 1926/03, 23 iunie 2009, pct. 79), dat fiind că a fost informat despre plângerea penală, procurorul avea obligaţia să se asigure că s-a efectuat o cercetare preliminară, că s-au strâns probe şi că, dacă probele împotriva prezumtivilor făptaşi sunt suficiente, se declanşează urmărirea lor penală. Prin urmare, Curtea nu constată niciun motiv să solicite reclamanţilor continuarea urmăririi penale a ofiţerilor acuzaţi pe cont propriu dându-i în judecată, aceasta fiind sarcina procurorului, care este într-o poziţie mai bună, dacă nu chiar singurul competent, în acest sens (a se vedea Matko, pct. 90 şi Stojnšek, pct. 79, ambele citate anterior). Prin urmare, concluzionează că prin formularea unei plângeri penale reclamantul a oferit statului posibilitatea să remedieze situaţia declanşând o anchetă oficială efectivă [a se vedea H.D. împotriva Poloniei (dec.), nr. 33310/96, 7 iunie 2001]. Curtea va examina pe fondul cauzei dacă într-adevăr s-a efectuat o astfel de anchetă.
65. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului conform căruia reclamantul ar fi putut formula o acţiune civilă în despăgubire împotriva statului, Curtea a hotărât în repetate rânduri că obligaţia procedurală a statului prevăzută la art. 3 de a efectua o anchetă aprofundată, oficială, eficientă şi promptă a acuzaţiilor de rele tratamente nu poate fi înlocuită de plata unor despăgubiri. Curtea confirmă că o acţiune civilă nu este în măsură, fără beneficiul concluziilor unei anchete penale, să conducă la anumite constatări referitoare la identitatea făptaşilor, cu atât mai puţin să stabilească răspunderea acestora. Mai mult, obligaţia unui stat contractant prevăzută la art. 3 din Convenţie de a efectua o anchetă în măsură să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile în cazurile de rele tratamente ar putea deveni iluzorie dacă, în raport cu plângerile întemeiate pe articolul menţionat, un reclamant ar fi obligat să epuizeze o acţiune care ar conduce doar la acordarea unor despăgubiri [a se vedea Parlak şi alţii împotriva Turciei (dec.), nr. 24942/94, 24943/94 şi 25125/94, 9 ianuarie 2001; Okkalı împotriva Turciei, nr. 52067/99, pct. 58, CEDO 2006-XII (fragmente); şi Taymuskhanovy împotriva Rusiei, nr. 11528/07, pct. 75, 16 decembrie 2010].
66. Acordarea unor despăgubiri într-o acţiune civilă nu poate decât să completeze, prin intermediul despăgubirii, rezultatele unei anchete aprofundate şi eficiente în măsură să conducă la pedepsirea persoanelor responsabile. În situaţia în care nu a avut loc o asemenea anchetă, o acţiune civilă nu este o cale de atac suficientă.
67. În ceea ce priveşte o cerere adresată unei instanţe de contencios administrativ, Curtea consideră că o asemenea acţiune nu poate înlocui sub nicio formă cerinţa unei anchete efective, aprofundate şi oficiale asupra acuzaţiilor de rele tratamente aplicate de funcţionari ai statului.
68. Având în vedere cele de mai sus, Curtea respinge excepţia Guvernului, conform căreia reclamanta ar fi trebuit să declanşeze o acţiune penală în calitate de acuzator subsidiar. De asemenea, Curtea respinge excepţia conform căreia reclamanta ar fi trebuit să sesizeze o instanţă de contencios administrativ (a se vedea, de asemenea, Lukenda împotriva Sloveniei, nr. 23032/02, pct. 47–53, CEDO 2005-X, şi Stojnšek, citată anterior, pct. 80) sau să intenteze o acţiune civilă în despăgubire. Curtea observă că Guvernul nu a prezentat argumente convingătoare cu privire la caracterul efectiv al căilor de recurs respective în raport cu capătul de cerere întemeiat de reclamantă pe art. 3.
69. Curtea constată că nu există alte motive să respingă acest capăt de cerere ca inadmisibil; prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
70. Reclamanţii s-au plâns că, în data de 16 iunie 2009 în jurul orei 10:30 p.m., reclamanţii Katica şi Danijel Đ. au fost bătuţi de doi poliţişti în civil şi că nu s-a efectuat nicio cercetare efectivă asupra acuzaţiilor lor de brutalitate din partea poliţiei. Referitor la identificarea din 12 octombrie 2009, reclamanta Katica Đ. a susţinut că nu a fost capabilă să îl recunoască pe A.B. dreptul unul dintre poliţiştii care au bătut-o deoarece acesta nu purta ochelari ca în data de 26 iunie 2009 la momentul în litigiu.
71. Guvernul a afirmat că, la momentul în litigiu, ofiţerii A.B. şi S.M. nu erau de serviciu şi, prin urmare, acuzaţiile reclamantei nu puteau avea ca obiect brutalitatea din partea poliţiei. Nu există nicio dovadă că poliţiştii au bătut pe vreunul dintre reclamanţi. Referitor la ancheta privind acuzaţiile de brutalitate din partea poliţiei, Guvernul a afirmat că poliţia i-a audiat pe reclamanţii Katica şi Danijel Đ. şi pe rudele lor, D.Ð. (născut în 1969), Z.Ð., S.Ð. şi D.Ð (născut în 1972), precum şi pe martorii M.Šk. şi M.S.; de asemenea, a analizat casetele video ale camerelor de supraveghere. Toţi poliţiştii care au fost implicaţi în vreun mod au dat declaraţii. Poliţia a organizat şi o prezentare pentru recunoaştere, însă reclamanta Katica Đ. nu l-a recunoscut pe A.B. ca fiind unul dintre prezumtivii atacatori. În baza anchetei respective, Parchetul din Ivanić Grad a respins plângerea penală a reclamanţilor din lipsă de probe.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
72. Aşa cum a declarat Curtea în numeroase ocazii, art. 3 consacră una dintre cele mai importante valori ale societăţilor democratice. Acesta interzice în termeni categorici tortura sau tratamentele şi pedepsele inumane sau degradante, indiferent de circumstanţe şi de comportamentul victimei (a se vedea Iwańczuk împotriva Poloniei, nr. 25196/94, 15 noiembrie 2001, pct. 49 şi E. şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 33218/96, 26 noiembrie 2002, pct. 88).
73. Curtea reaminteşte că relele tratamente trebuie să atingă un minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3. Aprecierea acestui nivel minim este relativă: depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi natura şi contextul tratamentelor, durata acestora, urmările fizice şi psihice şi, în unele cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea Costello-Roberts împotriva Regatului Unit, 25 martie 1993, pct. 30, seria A nr. 247-C, şi A. împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 20).
74. Curtea a declarat tratamentul ca „inuman” deoarece, inter alia, acesta a fost premeditat, a fost aplicat ore întregi şi a cauzat fie o vătămare corporală concretă, fie o intensă suferinţă fizică şi mentală [a se vedea Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 120, CEDO 2000-IV). Tratamentul a fost considerat „umilitor” atunci când a fost de natură să provoace victimelor sale sentimente de frică, angoasă şi inferioritate capabile să le umilească şi să le înjosească, putând chiar să le doboare rezistenţa fizică sau morală (a se vedea Hurtado împotriva Elveţiei, 28 ianuarie 1994, opinia Comisiei, pct. 67, seria A nr. 280 şi Wieser împotriva Austriei, nr. 2293/03, 22 februarie 2007, pct. 36).
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
75. În ceea ce priveşte afirmaţia Guvernului că A.B. şi S.M. nu erau în exerciţiul funcţiilor lor oficiale în timpul incidentului din data de 16 iunie 2009 în jurul orei 10:30 p.m. deoarece nu erau de serviciu la momentul respectiv, Curtea observă că este incontestabil faptul că A.B. şi S.M. erau amândoi ofiţeri de poliţie în cadrul secţiei de poliţie din Ivanić Grad. Martorii M.Šk. şi M.S. au declarat, amândoi, că A.B. s-a identificat ca ofiţer de poliţie strigând „Stai! „Poliţia!”. Mai mult, A.B. şi S.M. nu aveau niciun motiv să intervină în situaţia respectivă decât în calitatea lor de ofiţeri de poliţie. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că incidentul în litigiu poate fi interpretat ca brutalitate din partea poliţiei.
76. Referitor la gravitatea tratamentelor, Curtea observă că certificatul medical din 17 iunie 2009 emis pe numele lui Danijel Đ. consemnează că acesta suferise contuzii în zona capului, cu excoriaţii, şi a piramidei nazale. În privinţa reclamantei Katica Đ., certificatul din 17 iunie 2009 consemnează că aceasta suferise contuzii în zona capului, toracelui şi pelvisului, însă nu prezenta leziuni vizibile. Însă ecografia din 19 iunie 2009 a arătat că aceasta prezenta un hematom subcutanat în zona sacrală cu dimensiunea 92x74x23 mm.
77. În acest punct, Curtea consideră necesar să reamintească, referitor la folosirea forţei de către poliţie, că la dezamorsarea conflictelor, menţinerea ordinii, prevenirea infracţiunilor, prinderea prezumtivilor infractori şi apărarea propriei persoane precum şi a altora, poliţiştii au dreptul să folosească mijloacele corespunzătoare, inclusiv forţa. Cu toate acestea, forţa poate fi folosită numai dacă este indispensabilă şi nu trebuie să fie excesivă (a se vedea Ivan Vasilev împotriva Bulgariei, nr. 48130/99, 12 aprilie 2007, pct. 63 şi trimiterile suplimentare). Folosirea forţei fizice care nu a fost impusă cu stricteţe de comportamentul propriu-zis al persoanei lezează demnitatea umană şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului prevăzut la art. 3 din Convenţie (a se vedea Kuzmenko împotriva Rusiei, nr. 18541/04, 21 decembrie 2010, pct. 41).
78. În cazul de faţă, nu există afirmaţii că comportamentul reclamanţilor Katica şi Danijel Đ. necesita folosirea forţei. Deşi se afirmă că reclamanta Katica Đ. ţipa şi suna din claxon, nu s-a declarat în niciun fel că i-ar fi atacat pe ofiţerii de poliţie prezenţi sau altă persoană ori că ar fi avut vreun comportament care să justifice folosirea forţei împotriva ei. În acest context şi având în vedere principiile menţionate anterior, Curtea constată că în aceste circumstanţe, în măsura în care s-au formulat acuzaţii de folosire a forţei fizice de către ofiţerii de poliţie, leziunile menţionate anterior prezentate de reclamanţii Katica şi Danijel Đ. erau suficient de grave încât să atingă nivelul „minim de gravitate” în conformitate cu art. 3 din Convenţie.
i) Cu privire la fondul art. 3 din Convenţie
79. Curtea reaminteşte că acuzaţiile de rele tratamente trebuie să fie susţinute de probe corespunzătoare. La evaluarea probelor, Curtea a aplicat în general criteriul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă. Însă astfel de probe pot rezulta din coexistenţa unor inferenţe suficient de puternice, clare şi concordante sau a unor prezumţii faptice similare irefutabile (a se vedea Salman împotriva Turciei, nr. 21986/93, pct. 100, CEDO 2000-VII şi Dedovskiy şi alţii împotriva Rusiei, nr. 7178/03, 15 mai 2008, pct. 74).
80. În cazul de faţă, nu există probe în afară de afirmaţiile reclamanţilor Katica şi Danijel Đ. că poliţiştii au făcut uz de forţă împotriva lor. Pe de altă parte, documentele medicale prezentate arată că reclamanţii Katica şi Danijel Đ. suferiseră leziuni corporale.
81. Cu toate acestea, având în vedere lipsa unei evaluări de către autorităţile naţionale a circumstanţelor exacte ale incidentului în litigiu, Curtea nu este în măsură să stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă că poliţiştii au folosit forţa împotriva reclamanţilor Katica şi Danijel Đ. şi dacă leziunile prezentate de aceştia au fost cauzate de brutalitatea poliţiştilor.
82. Prin urmare, concluzia Curţii este că art. 3 din Convenţie nu a fost încălcat pe fond.
ii) Cu privire la aspectul procedural al art. 3 din Convenţie
83. Curtea reaminteşte că în cazul în care o persoană face o afirmaţie credibilă că a suferit un tratament contrar art. 3 pe când se afla în custodia poliţiei sau a altor agenţi ai statului, articolul respectiv, coroborat cu obligaţia generală a statului, conform art. 1 din Convenţie, prin care se „recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în [...] Convenţii” impune, în mod indirect, efectuarea unei anchete oficiale efective. Ca şi în cazul unei anchete în temeiul art. 2, această anchetă trebuie să fie în măsură să conducă la identificarea şi pedepsirea responsabililor. Altminteri, interzicerea legală generală a torturii şi tratamentelor şi pedepselor inumane sau degradante ar fi lipsită de efect în practică, în pofida importanţei ei fundamentale, şi ar fi posibil ca în unele cazuri reprezentanţii statului să încalce drepturile celor aflaţi sub controlul lor cu impunitate virtuală [a se vedea, printre altele, Labita (MC), citată anterior, pct. 131 şi Boicenco împotriva Moldovei, nr. 41088/05, 11 iulie 2006, pct. 120].
84. De asemenea, ancheta trebuie să fie eficientă în sensul de a fi în măsură să conducă la stabilirea faptului dacă folosirea forţei de către poliţie a fost justificată sau nu în acele împrejurări (Kaya împotriva Turciei, 19 februarie 1998, pct. 87, Culegere 1998-I). Ancheta privind acuzaţiile grave de rele tratamente trebuie să fie aprofundată. Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie să facă mereu o încercare serioasă de a afla ce s-a întâmplat şi nu ar trebui să se bazeze pe concluzii pripite sau neîntemeiate pentru finalizarea anchetei sau ca temei pentru deciziile lor (a se vedea hotărârea Assenov şi alţii, citată anterior, pct. 103 şi următoarele). Acestea trebuie să ia toate măsurile pe care le au la dispoziţie pentru colectarea probelor legate de incident, inclusiv, inter alia, declaraţii ale martorilor oculare şi probe criminalistice [a se vedea Tanrıkulu împotriva Turciei (MC), nr. 23763/94, CEDO 1999-IV, pct. 104 şi următoarele, şi Gül împotriva Turciei, nr. 22676/93, 14 decembrie 2000, pct. 89]. Orice nereguli ale anchetei care afectează posibilitatea de a stabili cauza vătămării sau identitatea persoanelor responsabile riscă să contravină acestei norme (a se vedea Boicenco, citată anterior, pct. 123).
85. Pentru ca o anchetă să fie efectivă, este posibil în general să se considere o necesitate ca persoanele care sunt însărcinate cu ancheta şi se ocupă de derularea ei să fie independente de persoanele implicate în evenimente (a se vedea, de exemplu, Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46430/99, 5 octombrie 2004, pct. 66). Este vorba nu numai de absenţa unei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi de o independenţă practică (a se vedea Boicenco, citată anterior, pct. 121).
86. În ceea ce priveşte cazul de faţă, Curtea consideră că probele medicale şi plângerile reclamantei Katica Đ. adresate autorităţilor interne competente, conexate, dădeau naştere cel puţin unei suspiciuni rezonabile că leziunile acesteia ar fi putut fi cauzate de folosirea forţei de către poliţie. În aceste condiţii, plângerile acesteia constituie o pretenţie întemeiată, iar autorităţile croate aveau astfel obligaţia de a efectua o anchetă efectivă.
87. Se pare, în cazul de faţă, că singura anchetă privind acuzaţiile reclamantei a fost efectuată de Poliţia Ivanić Grad, adică de către aceleaşi autorităţi de care aparţineau şi faţă de care erau subordonaţi ierarhic ofiţerii acuzaţi de vătămarea reclamantei. Din moment ce ofiţerii care au efectuat ancheta erau subordonaţi aceluiaşi lanţ ierarhic ca şi ofiţerii vizaţi de anchetă, apar îndoieli serioase în privinţa capacităţii lor de a efectua o anchetă independentă [a se vedea, mutatis mutandis, Oğur împotriva Turciei (MC), nr. 21594/93, pct. 91, CEDO 1999-III şi Matko, citată anterior, pct. 89].
88. De asemenea, Curtea observă că, în cele din urmă, parchetului îi revenea sarcina de a se asigura că se efectuează o anchetă efectivă cu privire la plângerile reclamantei Katica Đ. După primirea informaţiilor despre acuzaţiile reclamantei şi certificatele ei medico-legale, avocatul statului avea sarcina de a se asigura că s-a efectuat o cercetare preliminară şi că s-au strâns probele necesare, precum identificarea prezumtivilor făptaşi şi declaraţiile martorilor oculari. Mai mult, procurorul nu era obligat să se conformeze încadrării juridice a pretinsei infracţiuni în forma indicată în plângerea penală a reclamantei, ci era obligat să înceapă urmărirea penală şi să solicite măsuri de cercetare dacă existau bănuieli întemeiate că reclamanta fusese supusă unor rele tratamente de către poliţie.
89. În cazul de faţă, însă, comportamentul procurorului a fost lipsit de transparenţa necesară ca şi de aparenta independenţă [a se vedea, mutatis mutandis, McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28883/95, pct. 131, CEDO 2001-III, şi Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24746/94, pct. 123, CEDO 2001-III (fragmente)]. În această privinţă, Curtea observă că procurorul şi-a bazat ordonanţa de respingere a plângerii penale a reclamantei Katica Đ. exclusiv pe rapoartele prezentate de poliţie.
90. Procurorul nu a luat măsuri independente precum audierea reclamantei Katica Đ., a ofiţerilor implicaţi şi a martorilor oculari, dispunerea unei examinări criminalistice a leziunilor reclamantei Katica Đ. şi aşa mai departe (a se vedea, a contrario, Berliński împotriva Poloniei, nr. 27715/95 şi 30209/96, 20 iunie 2002, pct. 69 şi 70). Nu există informaţii că acesta era dispus în vreun fel să cerceteze atent versiunea poliţiştilor asupra incidentului.
91. În ceea ce priveşte măsurile luate de poliţie, Curtea observă că Guvernul nu a prezentat nicio probă că poliţia ar fi audiat-o pe reclamanta Katica Đ. – cea care s-a plâns că a fost bătută de poliţie – sau pe ofiţerii de poliţie prezumtiv implicaţi.
92. Mai mult, procurorul şi-a bazat concluziile pe declaraţiile lui M.Šk. şi M.S. Prima persoană însă nu fusese la faţa locului, iar în ceea ce o priveşte pe cea de a doua, declaraţiile date de cei doi martori cu privire la prezenţa la locul faptei sunt diferite (supra, pct. 24 şi 25).
93. Curtea observă că atât M.S., cât şi M.Šk., au declarat că un grup mare de etnici romi erau prezenţi la locul incidentului. Cu toate acestea, deşi susţine că aceştia au fost audiaţi de poliţie, Guvernul nu a prezentat nicio dovadă a audierii lor.
94. Curtea consideră că neregulile sus-menţionate sunt suficiente pentru a ajunge la concluzia că autorităţile naţionale nu au efectuat o anchetă corespunzătoare şi efectivă asupra circumstanţelor legate de prezumtiva folosire a forţei de către poliţie împotriva reclamanţilor Katica şi Danijel Đ.
95. Curtea constată că neregulile anchetei asupra prezumtivei brutalităţi din partea poliţiei, referitoare la caracterul efectiv al acesteia şi lipsa de independenţă a autorităţilor implicate, constituie o încălcare a cerinţelor art. 3 din Convenţie. Prin urmare, a fost încălcată obligaţia procedurală prevăzută la art. 3 din Convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 şi 8 din Convenţie în legătură cu acuzaţiile de rele tratamente aplicate reclamantului Danijel Đ. la şcoala unde este elev
96. Invocând art. 3 şi 8 din Convenţie, reclamanţii s-au plâns că autorităţile şcolare nu au oferit reclamantului Danijel Đ. protecţie împotriva bătăilor frecvente de la şcoală.
Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
97. Guvernul a argumentat că reclamanţii nu au epuizat căile de atac interne întrucât nu au depus o plângere penală.
98. Un alt argument a fost acela că statul nu are nicio obligaţie pozitivă în legătură cu acuzaţiile de violenţă împotriva reclamantului Danijel Đ. la şcoala unde este elev deoarece reclamanţii nu au informat niciodată autorităţile competente despre niciun incident violent. Singurul incident raportat autorităţilor şcolare era cel legat de accidentul din 21 octombrie 2008. Conducerea şcolii şi poliţia au stabilit faptele relevante cu privire la incidentul respectiv şi au ajuns la concluzia că fusese un accident, nu un act intenţionat.
99. Reclamanţii au afirmat că reclamantul Danijel Đ. era minor şi că autorităţile competente aveau sarcina de a stabili cauza leziunilor, chiar dacă acesta rămăsese pasiv. Cu toate acestea, autorităţile nu au procedat astfel, iar părinţii lui au informat poliţia şi serviciul social despre violenţa suferită la şcoală. Mai mult, certificatul medico-legal al reclamantului Danijel Đ. consemna clar faptul că autorităţile şcolare fuseseră informate despre leziunile suferite ca urmare a actelor violente ale celorlalţi elevi şi că şcoala le-a ignorat.
100. Reclamanţii au afirmat că documentele medicale referitoare la reclamantul Danijel Đ. indicau că acesta suferise multiple leziuni în zona capului în decursul unei îndelungate perioade de timp şi că fusese bătut de mai multe ori. Toate acestea au condus la o afecţiune oculară gravă. Acesta le cerea adesea profesorilor calmante. Medicul care l-a examinat a informat autorităţile şcolare şi le-a solicitat un răspuns. Reclamanţii au informat poliţia, serviciul social şi autorităţile şcolare despre actele de violenţă frecvente ale celorlalţi elevi. În aceste circumstanţe, statul avea obligaţia de a se ocupa de acuzaţiile respective şi de a lua măsurile corespunzătoare pentru a-l proteja pe reclamantul Danijel Đ. de violenţa din şcoală. Însă nu s-a luat nicio măsură.
2. Motivarea Curţii
101. Curtea consideră că natura plângerii – lipsa măsurilor corespunzătoare pentru a-l proteja pe reclamantul Danijel Đ. de violenţa din partea colegilor lui de clasă şi a altor elevi din şcoala unde este înscris – nu necesită automat o urmărire penală şi nici nu implică răspunderea penală a cuiva. Prin urmare, nu era necesar ca reclamanţii să depună o plângere penală.
a) Principii generale
102. Referitor la art. 3, pe lângă principiile menţionate la pct. 78–80 de mai sus, Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte întrebarea dacă statul ar putea fi tras la răspundere, în temeiul art. 3, pentru rele tratamente aplicate unor persoane de către actori nestatali, obligaţia înaltei părţi contractante prevăzută la art. 1 din Convenţie de a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia ei drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, coroborată cu art. 3, impune statului să ia măsuri menite să garanteze că persoanele aflate sub jurisdicţia lor nu sunt supuse torturii sau tratamentelor sau pedepselor inumane ori degradante, inclusiv relele tratamente aplicate de persoane fizice (a se vedea, mutatis mutandis, H.L.R. împotriva Franţei, 29 aprilie 1997, pct. 40, Culegere 1997-III). Aceste măsuri ar trebui să asigure o protecţie eficientă, în special, a copiilor şi persoanelor vulnerabile, şi să includă măsuri rezonabile pentru prevenirea relelor tratamente despre care autorităţile au ori ar trebui să aibă cunoştinţă (mutatis mutandis, Osman împotriva Regatului Unit, 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, pct. 116, şi E. şi alţii, citată anterior, pct. 88).
103. Referitor la disciplina şcolară, Curtea a hotărât următoarele în hotărârea citată anterior în Costello-Roberts împotriva Regatului Unit:
„27. Curtea observă în primul rând că, aşa cum a remarcat reclamantul, statul are obligaţia, conform art. 2 din Protocolul nr. 1 (P1-2), de a le asigura copiilor dreptul la educaţie. Aceasta reaminteşte că dispoziţiile Convenţiei şi protocoalelor la aceasta se interpretează în ansamblu (a se vedea Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen împotriva Danemarcei, hotărârea din 7 decembrie 1976, seria A nr. 23, p. 26 şi 27, pct. 52 şi 54, precum şi Soering împotriva Regatului Unit, hotărârea din 7 iulie 1989, seria A nr. 161, p. 40, pct. 103). Funcţiile aferente administrării interne a unei şcoli, ca de exemplu disciplina, nu pot fi considerate simple chestiuni secundare ale procesului educaţional (a se vedea, mutatis mutandis, Campbell şi Cosans împotriva Regatului Unit, hotărârea din 25 februarie 1982, seria A nr. 48, p. 14, pct. 33). Faptul că sistemul disciplinar şcolar intră sub incidenţa dreptului la educaţie a fost recunoscut, mai recent, la art. 28 din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989, intrată în vigoare la 2 septembrie 1990 şi ratificată de Regatul Unit la 16 decembrie 1991. Articolul menţionat, în contextul dreptului copilului la educaţie, prevede următoarele:
«2. Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura aplicarea măsurilor de disciplină şcolară într-un mod compatibil cu demnitatea copilului ca fiinţa umană şi în conformitate cu prezenta Convenţie.»
În al doilea rând, în Regatul Unit, şcolile independente coexistă cu sistemul de educaţie publică. Dreptul fundamental al oricărei persoane la educaţie este un drept garantat în mod egal elevilor din şcolile de stat şi cele independente, fără deosebire între cele două categorii (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen împotriva Danemarcei, citată anterior, seria A nr. 23, p. 24, pct. 50).
În al treilea rând, Curtea este de acord cu reclamantul că statul nu se poate exonera de răspundere delegându-şi obligaţiile unor organisme sau persoane private (a se vedea, mutatis mutandis, Van der Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, p. 14-15, pct. 28–30).
28. Prin urmare, în prezenta cauză, care are legătură cu domeniul special al disciplinei şcolare, tratamentul incriminat, deşi reprezintă un act al directorului unei şcoli independente, nu este mai puţin pasibil de angajarea răspunderii Regatului Unit în temeiul Convenţiei dacă se dovedeşte a fi incompatibil cu art. 3 sau art. 8 ori cu ambele.”
104. Curtea consideră că acelaşi principiu se aplică problemelor de disciplină şcolară în raporturile dintre elevi.
105. În ceea ce priveşte art. 8 din Convenţie, Curtea reaminteşte că nu există nicio îndoială că evenimentele care au generat prezenta cerere ţin de sfera vieţii private, în sensul art. 8 din Convenţie. Într-adevăr, integritatea fizică şi morală a unei persoane este cuprinsă în conceptul de viaţă privată. Conceptul de viaţă privată cuprinde şi sfera raporturilor dintre persoane. Mai mult, nu pare să existe niciun motiv în principiu pentru ca noţiunea de „viaţă privată” să fie considerată ca excluzând atacurile la integritatea fizică a unei persoane (a se vedea X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1985, pct. 23, seria A nr. 91).
106. Deşi obiectivul esenţial al art. 8 este acela de a proteja persoanele împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează la a obliga statul să se abţină de la asemenea ingerinţe: pe lângă acest angajament negativ, pot exista obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private sau de familie. Aceste obligaţii pot implica adoptarea unor măsuri destinate să asigure respectarea vieţii private chiar şi în sfera relaţiilor dintre persoane (a se vedea X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1985, seria A nr. 91, p. 11, pct. 23; Botta împotriva Italiei, 24 februarie 1998, pct. 33, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I; Mikulić, citată anterior, pct. 57; şi Sandra Janković împotriva Croaţiei, nr. 38478/05, pct. 44, CEDO 2009-... (fragmente)].
107. În ceea ce priveşte viaţa privată, Curtea a hotărât anterior, în anumite contexte, că noţiunea de viaţă privată include integritatea fizică şi psihologică a unei persoane. În temeiul art. 8, statele au obligaţia de a apăra integritatea fizică şi morală a unei persoane faţă de altele. În acest scop, statele trebuie să menţină şi să aplice în practică un cadru legislativ corespunzător care să asigure protecţie împotriva actelor de violenţă comise de persoane (a se vedea X şi Y, citată anterior, pct. 22 şi 23; Costello-Roberts împotriva Regatului Unit, 25 martie 1993, pct. 36, seria A nr. 247-C; D.P. şi J.C. împotriva Regatului Unit, nr. 38719/97, 10 octombrie 2002, pct. 118; M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39272/98, pct. 150 şi 152, CEDO 2003‑XII; Bevacqua şi S. împotriva Bulgariei, nr. 71127/01, 12 iunie 2008, pct. 65; şi Sandra Janković, citată anterior, pct. 45).
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
108. Prin urmare, Curtea va examina dacă Croaţia, la soluţionarea cazului reclamanţilor, şi-a încălcat obligaţiile pozitive prevăzute la art. 3 şi 8 din Convenţie.
109. Curtea consideră că reclamantul Danijel Đ., minor în vârstă de 15 ani la momentul incidentelor în litigiu, poate fi considerat ca aparţinând grupului de „persoane vulnerabile” îndreptăţite la protecţie din partea statului (a se vedea A. împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 22).
110. Curtea observă că reclamanţii susţin că reclamantul Danijel Đ. era supus adesea unor rele tratamente de către alţi elevi din şcoala pe care o urma. Aceştia îşi susţin afirmaţiile cu certificatele medicale din 27 octombrie 2008, 26 martie şi 15 decembrie 2009, 8 februarie şi 17 martie 2010, care atestă faptul că reclamantul Danijel Đ. se plângea de bătăi, dureri de abdomen şi de spate, dureri de cap şi o afecţiune oculară cronică.
111. Curtea admite faptul că leziuni precum afecţiunea oculară cronică cauzată de lovituri la cap sunt de natură gravă şi pot necesita aplicarea atât a art. 3, cât şi a art. 8, din Convenţie.
112. Cu toate acestea, Curtea observă totodată că, în argumentele adresate autorităţilor naţionale, ca şi în argumentele adresate Curţii, reclamanţii au invocat relele tratamente aplicate reclamantului Danijel Đ. la şcoală în termeni vagi şi generali. Aceştia nu au indicat niciodată datele exact sau circumstanţele ori alte detalii ale incidentelor specifice prezumtivelor rele tratamente.
113. Autorităţile şcolare au examinat alegaţiile referitoare la incidentul din 21 octombrie 2008 şi au stabilit că fusese un accident: elevul L.R. şi-a dat capul pe spate şi din greşeală l-a lovit în nas pe reclamantul Danijel Đ., aflat în spatele său. Cu toate acestea, pentru a angaja obligaţiile pozitive ale statului prevăzute la art. 3 şi 8 din Convenţie, autorităţile statului ar fi trebuit să conştientizeze riscul de acte violente. Este evident că aşa ceva nu se aplică în cazul leziunilor accidentale.
114. În ceea ce priveşte leziunile descrise în certificatele medicale, Curtea observă că certificatul medico-legal din 27 octombrie 2008 menţionează o leziune a nasului reclamantului Danijel Đ. şi se referă la incidentul la 21 octombrie 2008, când a fost lovit din greşeală de un alt elev. Certificatul medical din 26 martie 2009 nu indică leziuni vizibile, iar ecografia nu a depistat nicio leziune. Certificatul medical din 15 decembrie 2009 consemnează că, în câteva rânduri, reclamantul a primit lovituri în zona capului, la şcoală şi în afara şcolii. Nu s-a constatat nicio leziune.
115. Pe de altă parte, afecţiunea oculară cronică este o leziune gravă, care a fost stabilită cu certitudine. Totuşi, Curtea remarcă, de asemenea, că reclamantul Danijel Đ. a afirmat că a fost lovit cu o bară metalică de către agresori necunoscuţi în afara şcolii. Certificatele medicale din 8 februarie şi 17 martie 2010 nu menţionează cauza afecţiunii oculare a reclamantului Danijel Đ. şi nici dacă are legătură cu vreun incident violent de la şcoală. Nici reclamanţii nu au menţionat vreun incident violent de la şcoală care ar fi putut fi cauza leziunii.
116. În afară de incidentul din 21 octombrie 2008, nu există detalii concrete ale pretinselor incidente violente împotriva reclamantului Danijel Đ. Deşi se menţionează insulte proferate de alţi elevi din cauza etniei lui rome, reclamanţii nu au indicat niciodată natura acelor insulte sau originea lor. Se poate considera că reclamantul Danijel Đ. ar fi cunoscut numele elevilor care i-au adresat pretinsele insulte din moment ce aceştia erau colegii lui de clasă sau cel puţin de şcoală.
117. Mai mult, atât directorul şcolii, cât şi pedagogul de aici, au explicat în rapoarte lor că atunci când au existat acuzaţii de insulte verbale, elevii în cauză au primit avertismente, iar autorităţile şcolare au discutat problema cu părinţii la şedinţele profesorilor cu părinţii. În absenţa unor afirmaţii mai concrete cu privire la incidentele de violenţe verbale, Curtea nu poate considera statul răspunzător pentru lipsa unei reacţii corespunzătoare.
118. Deşi conştientizează foarte bine gravitatea problemei violenţei în rândul elevilor, în circumstanţele prezentei cauze, Curtea nu observă în ce mod afirmaţiile reclamanţilor ar putea să angajeze obligaţiile pozitive ale statului prevăzute la art. 3 şi 8 din Convenţie şi să impună autorităţilor competente să ia măsuri concrete. Pentru angajarea acestei obligaţii, acuzaţiile de violenţă trebuie să fie specifice şi detaliate în legătură cu locul, data şi natura actelor care fac obiectul plângerii.
119. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
120. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
121. Cu titlu de prejudiciu moral, reclamantul Đuro Đ. a solicitat 5 000 de euro (EUR), reclamanta Katica Đ. – 20 000 EUR, iar reclamantul Danijel Đ. – 30 000 EUR.
122. Guvernul a considerat că sumele solicitate sunt nejustificate şi excesive.
123. Curtea respinge toate pretenţiile referitoare la prejudiciul moral formulate de reclamantul Đuro Đ. deoarece a declarat inadmisibilă cererea în ceea ce îl priveşte pe acesta.
124. Referitor la reclamanţii Katica şi Danijel Đ., Curtea a constatat o încălcare a aspectului procedural al art. 3 în legătură cu prezumtiva brutalitate din partea poliţiei în data de 16 iunie 2009. Curtea admite că, din cauza neefectuării unei anchete corespunzătoare asupra acuzaţiilor de brutalitate din partea poliţiei, reclamanţii Katica şi Danijel Đ. au suferit un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamanţilor Katica şi Danijel Đ., în solidar, suma de 6 000 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă.
B. Cheltuieli de judecată
125. De asemenea, reclamanţii au solicitat 2 240 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa Curţii.
126. Guvernul a considerat această sumă excesivă.
127. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de elementele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră că trebuie să li se acorde reclamanţilor suma de 1 000 EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă.
C. Dobânzi moratorii
128. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte acuzaţia de rele tratamente aplicate reclamanţilor Katica şi Danijel Đ. de către ofiţerii de poliţie în data de 16 iunie 2009, în jurul orei 10:30 p.m., şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
3. Hotărăşte că nu a fost încălcat pe fond art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte incidentul din data de 16 iunie 2009, în jurul orei 10:30 p.m.;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect procedural în ceea ce priveşte neefectuarea unei anchete corespunzătoare asupra incidentului din data de 16 iunie 2009, în jurul orei 10:30 p.m.;
6. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească celui de al doilea şi al treilea reclamant, în solidar, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în kune croate la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i) 6 000 EUR (şase mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
ii) 1 000 EUR (o mie de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
7. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 19 iulie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
Søren NielsenAnatoly Kovler
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy