CASE OF EDITORIAL BOARD OF PRAVOYE DELO AND SHTEKEL v. UKRAINE - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

SECŢIA A CINCEA

CAUZA COLEGIUL EDITORIAL AL PRAVOYE DELO ŞI ŞTEKEL

ÎMPOTRIVA UCRAINEI

(Cererea nr. 33014/05)

HOTĂRÂRE

[Extrase]

STRASBOURG

5 mai 2011

DEFINITIVĂ

05/08/2011

Această hotărâre a devenit definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă revizuirii editoriale.

În cauza Colegiul Editorial al Pravoye Delo şi Ştekel v. Ucraina,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Cincea), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Dean Spielmann, Preşedinte,

Elisabet Fura,

Karel Jungwiert,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Ann Power,

Ganna Yudkivska, judecători,

şi Claudia Westerdiek, Grefier al Secţiunii,

Deliberând la 5 aprilie 2011 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 33014/05) depusă împotriva Ucrainei la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Colegiul Editorial al Ziarului Pravoye Delo („primul reclamant”) şi un cetăţean al Ucrainei, dl Leonid Isaakovich Ştekel („al doilea reclamant”), la 22 august 2005.

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi în faţa Curţii de dna L. V. Opriyshko, un avocat din Kiev. Guvernul Ucrainei („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Y. Zaytsev, de la Ministerul Justiţiei.

3. La 13 octombrie 2009, Preşedintele Secţiunii a Cincea a decis să comunice cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3).

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

4. Primul reclamant este Colegiul Editorial al Pravoye Delo, un ziar înregistrat oficial în Odessa în mai 2000. Al doilea reclamant este redactorul-şef al Pravoye Delo. El locuieşte în Odessa.

5. În perioada relevantă, Pravoye Delo era un ziar local publicat de trei ori pe săptămână, cu un tiraj de 3,000 de exemplare. El publica reportaje şi materiale privind chestiuni politice şi sociale din Ucraina, în special din regiunea Odessa. Din cauza lipsei fondurilor, ziarul deseori republica articole şi alte materiale obţinute din diferite surse publice, inclusiv din internet.

6. La 19 septembrie 2003, Pravoye Delo a publicat o scrisoare anonimă care, după cum s-a pretins, a fost scrisă de un angajat al Serviciului de Securitate al Ucrainei, pe care colega celui de-al doilea reclamant, dna I., a descărcat-o de pe o pagină web de ştiri. Scrisoarea conţinea acuzaţii că funcţionari de rang înalt din Departamentul regional Odessa al Serviciului de Securitate au fost implicaţi în activităţi ilegale şi corupte, în special că aveau legături cu membri ai grupurilor criminale organizate. Unul din paragrafele din scrisoare prevedea următoarele:

„... Adjunctul Directorului [Departamentului regional Odessa al Serviciului de Securitate], [I. T.], un prieten apropiat şi asistent al Directorului Departamentului, P., a stabilit „relaţii de afaceri” cu [grupul criminal organizat] al lui [A. A.] ... Un membru al [grupului criminal organizat], G. T., un agent al lui [A. A.], care este responsabil de principalele domenii de activitate ale grupului şi care [este] coordonator şi sponsor al omorurilor, se întâlneşte cu [I. T.] şi rezolvă chestiunile financiare pentru funcţionarii de cel mai înalt rang ai Departamentului [Serviciului Securităţii] din regiunea Odessa ... .”

7. Scrisoarea era însoţită de următoarele comentarii, pregătite de dna I. în numele colegiului editorial:

„Publicând această scrisoare, fără cunoaşterea şi consimţământul redactorului-şef, înţeleg că eu aş putea nu doar să am probleme ..., însă aş putea crea probleme şi pentru ziar. Dacă această scrisoare este o [dezinformare], atunci [media] în care ea a apărut poate fi pusă în pericol. Pe de altă parte, dacă această scrisoare corespunde realităţii, atunci autorul ei se expune unui mare risc. Mai mult decât atât, având în vedere că această [scrisoare anonimă] a fost deja publicată pe pagina web din Odessa V (la care noi facem referire în conformitate cu cerinţa acestuia) avem binecuvântarea lui Dumnezeu [s-o publicăm]. Noi pornim de la înţelegerea că, potrivit Legii privind controlul obştesc democratic al organizării militare şi al organelor de stat de ocrotire a normelor de drept, exercităm controlul obştesc şi, conform articolului 29 al Legii, am dori să primim de la autorităţile relevante informaţii publice privind faptele descrise în această scrisoare. De asemenea, [trebuie subliniat] că Departamentul regional Odessa al [Serviciului de Securitate] nu a reacţionat la o publicaţie similară în [ziarul] Top Secret ... Eu [vă] reamintesc că ziarul [Pravoye Delo] ... este larg deschis pentru replicile şi comentariile tuturor agenţiilor interesate.”

8. În octombrie 2003, G. T., care la acel moment locuia în Odessa şi era Preşedintele Federaţiei Naţionale de Box Thailandez din Ucraina, a intentat proceduri în defăimare împotriva reclamanţilor la Judecătoria Prymorskiy din Odessa. G. T. a pretins că informaţia din ediţia din 19 septembrie 2003 a ziarului Pravoye Delo îl viza, că aceasta nu corespundea realităţii şi că i-a prejudiciat demnitatea şi reputaţia. El a cerut instanţei să oblige reclamanţii să publice o dezminţire şi scuze şi să-i plătească compensaţii pentru prejudiciul moral în mărime de 200,000 de hrivne ucrainene (UAH).[1]

9. În primul rând, reclamanţii au susţinut în faţa instanţei că ei nu erau responsabili de veridicitatea informaţiei din materialul pe care l-au publicat, deoarece ei au reprodus materialul publicat în altă parte, fără a face vreo modificare. Publicaţia conţinea referirea la sursa materialului şi a fost însoţită de comentarii care explicau poziţia redactorilor privind materialul şi care chema la prezentarea comentariilor din partea persoanelor şi instituţiilor în cauză. Reclamanţii au mai susţinut că, dacă instanţa i-ar acorda lui G. T. compensaţia solicitată, ziarul ar deveni insolvabil şi ar fi nevoit să se închidă.

10. În al doilea rând, la o şedinţă din 24 aprilie 2004, cel de-al doilea reclamant a declarat că articolul nu era despre reclamantul în procedurile naţionale şi că textul acestuia nu stabilea în mod clar că el se referea la un anume „G. T.”.

11. La 7 mai 2004, instanţa judecătorească a hotărât în defavoarea reclamanţilor. Ea a constatat că informaţia în cauză se referea la reclamantul în procedurile naţionale, care era o persoană publică implicată în activităţile publice din regiunea Odessa şi care a reprezentat Ucraina la evenimente sportive peste hotare în calitatea sa de preşedinte al Federaţiei Naţionale de Box Thailandez din Ucraina. În acest sens, instanţa a notat că acest lucru nu a fost contestat de către reclamanţi în declaraţiile lor iniţiale şi că publicaţia se referea la activităţile Serviciului de Securitate în regiunea Odessa. Instanţa a mai constatat că textul era defăimător şi că reclamanţii nu au dovedit că el corespundea realităţii. Ea nu a constatat vreun temei de a exonera reclamanţii de răspundere civilă, în temeiul articolului 42 al Legii Presei, deoarece pagina web la care aceştia s-au referit nu făcea parte din media scrisă înregistrată conform articolului 32 al Legii Presei.

12. Instanţa l-a obligat pe primul reclamant să publice o dezminţire a următorului pasaj din materialul publicat:

„... Un membru al [grupului criminal organizat], G. T., un agent al lui [A. A.], care este responsabil de principalele domenii de activitate ale grupului şi care [este] coordonator şi sponsor al omorurilor, se întâlneşte cu [I. T.] şi rezolvă chestiunile financiare pentru funcţionarii de cel mai înalt rang ai Departamentului [Serviciului Securităţii] din regiunea Odessa ... .”

13. Instanţa l-a obligat pe al doilea reclamant să publice scuze oficiale în ziar.

14. La stabilirea mărimii compensaţiei care să fie plătită reclamantului în procedurile naţionale, instanţa a luat în consideraţie declaraţiile acestuia şi informaţia privind situaţia financiară a ziarului. Ea a notat că venitul anual brut al ziarului era de aproximativ UAH 22,000[2] şi a considerat rezonabil să oblige reclamanţii să-i plătească, în mod solidar, lui G. T. UAH 15,000[3] cu titlu de prejudiciu moral. De asemenea, reclamanţii urmau să plătească în Bugetul de Stat UAH 750[4] pentru taxa pentru examinarea cauzei.

15. Reclamanţii au contestat hotărârea judecătorească. Ei au reiterat argumentele pe care le-au adus primei instanţe şi au mai susţinut că ziarul nu a fost înregistrat ca persoană juridică, conform prevederilor relevante privind înregistrarea media, şi că al doilea reclamant nu a fost numit redactor-şef conform legii. Astfel, în opinia lor, ei nu puteau fi parte în proces.

16. Reclamanţii au mai susţinut că atragerea lor la răspundere civilă era contrară articolului 41 al Legii Presei şi articolului 17 al Legii privind Susţinerea de Stat a Mass-Mediei şi Protecţia Socială a Jurnaliştilor, argumentând că ei nu au avut intenţia să-l defăimeze pe G. T. şi că prin publicarea materialului ei au dorit să genereze dezbateri publice privind chestiunile descrise în materialul respectiv, care erau de un interes public deosebit. Potrivit lor, era de datoria lor să răspândească materialul, iar publicul avea dreptul să-l primească.

17. De asemenea, al doilea reclamant a declarat că el nu a autorizat publicarea materialului în cauză şi că legislaţia nu prevedea obligaţia de a prezenta scuze ca sancţiune pentru defăimare.

18. La 14 septembrie 2004 şi, respectiv, la 24 februarie 2005, Curtea de Apel a regiunii Odessa şi Curtea Supremă de Justiţie au respins apelul şi, respectiv, recursul reclamanţilor, menţinând hotărârea primei instanţe.

19. La 3 iulie 2006, reclamanţii şi G. T. au încheiat un acord de reglementare amiabilă potrivit căruia ultimul a renunţat la toate compensaţiile acordate prin hotărârea din 7 mai 2004. Din partea lor, reclamanţii s-au angajat să acopere toate costurile şi cheltuielile legate de procedurile judecătoreşti şi să publice în ziarul Pravoye Delo, la solicitarea lui G. T., materiale promoţionale şi informative volumul cărora să nu depăşească suma compensaţiei acordate prin hotărârea judecătorească.

20. În 2008, reclamanţii au încetat să mai publice ziarul Pravoye Delo.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ

A. Constituţia Ucrainei din 28 iunie 1996

21. Extrasele relevante din Constituţie sunt următoarele:

Articolul 32

„... Orice persoană are dreptul la protecţie judiciară în ceea ce priveşte dreptul de a rectifica informaţia incorectă despre ea şi membrii familiei sale şi în ceea ce priveşte dreptul de a solicita restricţionarea a orice tip de informaţie, precum şi în ceea ce priveşte dreptul la compensarea prejudiciului material şi moral cauzat prin colectarea, păstrarea, folosirea şi răspândirea unei astfel de informaţii incorecte.”

Articolul 34

„Oricărei persoane îi este garantat dreptul la libertatea de conştiinţă şi de exprimare şi la exprimarea liberă a opiniilor şi convingerilor sale.

Orice persoană are dreptul să colecteze, păstreze, folosească şi să răspândească în mod liber informaţia oral, în scris sau în oricare alt mod la alegerea sa.

Exercitarea acestor drepturi poate fi restricţionată prin lege în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale sau a ordinii publice pentru a preveni perturbările sau infracţiunile, pentru protecţia sănătăţii populaţiei, a reputaţiei sau drepturilor altor persoane, pentru a preveni publicarea informaţiei primite confidenţial sau pentru asigurarea autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.”

B. Codul Civil din 1963 (abrogat din 1 ianuarie 2004)

22. Extrasele relevante din Codul Civil sunt următoarele:

Articolul 7. Apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale

„Un cetăţean sau o organizaţie are dreptul să solicite în instanţa judecătorească dezminţirea informaţiei dacă aceasta nu corespunde realităţii sau este prezentată în mod eronat, afectează onoarea, demnitatea sau reputaţia acestora sau cauzează prejudicii intereselor lor, dacă persoana care a răspândit informaţia nu dovedeşte că aceasta corespunde realităţii... .

Cetăţeanul sau organizaţia vizată prin răspândirea informaţiei care nu corespunde realităţii şi îi afectează interesele, onoarea, demnitatea sau reputaţia poate pretinde compensarea prejudiciului material şi moral şi dezminţirea acestei informaţii... .”

C. Codul Civil din 2003 (în vigoare din 1 ianuarie 2004)

23. Prevederile Codului Civil din 2003 relevante pentru această cauză sunt următoarele:

Articolul 16

Apărarea drepturilor şi intereselor civile de către instanţa de judecată

„Orice persoană are dreptul să se adreseze instanţei de judecată pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale.

Mijloacele de apărare a drepturilor şi intereselor civile includ:

1) recunoaşterea dreptului;

2) declararea nulităţii unui act;

3) încetarea acţiunilor care încalcă dreptul;

4) restabilirea situaţiei existente până la încălcare;

5) executarea unei obligaţii;

6) modificarea relaţiilor juridice;

7) încetarea relaţiilor juridice;

8) compensarea prejudiciului [material]...;

9) compensarea prejudiciului [moral];

10) declararea unei decizii, acţiuni sau inacţiuni a unei autorităţi de stat ca fiind ilegală... .

Instanţa de judecată poate proteja drepturile şi interesele civile prin alte mijloace prevăzute de contract sau lege... .”

Articolul 227

Dezminţirea informaţiei care nu corespunde realităţii

„1. Persoana fizică a cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ca urmare a răspândirii informaţiei despre ea şi/sau membrii familiei sale are dreptul la replică şi [dreptul] la dezminţirea acestei informaţii.

...

3. Informaţia negativă răspândită despre o persoană se consideră că nu corespunde realităţii dacă persoana care a răspândit-o nu dovedeşte contrariul.

4. Informaţia care nu corespunde realităţii urmează a fi dezminţită de către persoana care a răspândit informaţia... .

5. Dacă informaţia care nu corespunde realităţii se conţine într-un document care a fost adoptat (emis) de către o entitate juridică, acest document urmează a fi revocat.

6. Persoana fizică a cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate în presa scrisă sau altă media are dreptul la replică şi de asemenea [dreptul] la dezminţirea informaţiei care nu corespunde realităţii de către aceeaşi media, în modul prevăzut de lege... .

Informaţia care nu corespunde realităţii urmează a fi dezminţită indiferent de vinovăţia persoanei care a răspândit-o.

7. Informaţia care nu corespunde realităţii urmează a fi dezminţită în acelaşi mod în care a fost răspândită.”

D. Legea cu privire la Informare din 2 octombrie 1992

24. Extrasele relevante din Legea cu privire la Informare, în versiunea în vigoare în perioada relevantă, sunt următoarele:

Articolul 20. Media

„Media scrisă constituie publicaţiile periodice (presa) – ziarele, revistele, buletinele – şi publicaţiile ocazionale cu un tiraj stabilit.

Media audiovizuală reprezintă radioul, televiziunea, cinematografia, înregistrările audio, video etc.

Procedura cu privire la crearea ... unei entităţi media este stabilită de legislaţia cu privire la media respectivă.”

Articolul 47. Răspunderea pentru încălcarea legislaţiei cu privire la informare

„...

Răspunderea pentru încălcarea legislaţiei cu privire la informare îi revine persoanei responsabile de următoarele încălcări:

...

răspândirea informaţiei care nu corespunde realităţii, care afectează onoarea şi demnitatea persoanei... .”

Articolul 49. Compensarea prejudiciului material şi moral

„Dacă persoana fizică sau juridică a suferit un prejudiciu material sau moral ca urmare a unei abateri comise de către o entitate implicată în activităţi informaţionale, cei responsabili [de încălcare] trebuie să compenseze [prejudiciul] benevol sau prin hotărâre judecătorească... .”

E. Legea cu privire la Presa Scrisă, din 16 noiembrie 1992

25. Extrasele relevante din Legea Presei sunt următoarele:

Articolul 1. Media scrisă (presa) în Ucraina

„Media scrisă (presa) în Ucraina, la care se face referire în această lege, [reprezintă] publicaţiile periodice şi continue care apar cu un titlu permanent [cel puţin] o dată pe an în baza unui certificat privind înregistrarea de stat ... .”

Articolul 7. Entităţile implicate în activităţile mediei scrise

„Entităţile implicate în activităţile mediei scrise includ fondatorii [acestora] (sau co-fondatorii), redactorii (sau redactorii-şefi), colegiile editoriale ... .”

Articolul 21. Colegiul editorial al mediei scrise

„Colegiul editorial pregăteşte şi publică media scrisă conform instrucţiunilor fondatorului său (sau ale co-fondatorilor).

Colegiul editorial acţionează în baza statutului său şi implementează programul mediei scrise aprobat de fondatorul său (sau co-fondatorii).

Colegiul editorial ... obţine statutul de persoană juridică din ziua înregistrării de stat, care are loc conform legislaţiei Ucrainei.”

Articolul 21. Redactorul (Redactorul-şef) al mediei scrise

„Redactorul (sau redactorul-şef) ... este şeful colegiului editorial, numit de fondator (sau co-fondatori).

Redactorul (sau redactorul-şef) ... administrează activităţile colegiului editorial potrivit competenţelor sale prevăzute de statut, reprezintă colegiul editorial în relaţiile sale cu fondatorul (sau co-fondatorii), editura, autorii, autorităţile de stat, asociaţiile cetăţenilor şi cetăţenii particulari, precum şi în faţa instanţelor judecătoreşti şi a tribunalelor arbitrale şi este responsabil de respectarea cerinţelor legale în ceea ce priveşte activităţile mediei scrise, ale colegiului editorial al acesteia. ...”

Articolul 26. Înregistrarea de stat a mediei scrise

„ ... Toată media scrisă din Ucraina urmează a fi supusă înregistrării de stat, indiferent de teritoriul în care se distribuie, tiraj şi modul de constituire. ...”

Articolul 32. Informaţie despre publicaţie

„Fiecare ediţie a mediei scrise va conţine următoarea informaţie despre publicaţie:

(1) Titlul publicaţiei ...

Distribuirea [publicaţiilor] fără informaţia despre publicaţie este interzisă.”

Articolul 37. Dezminţirea informaţiei

„Cetăţenii, persoanele juridice şi autorităţile de stat şi reprezentanţii legali ai acestora au dreptul să ceară publicarea de către colegiul editorial al mediei scrise a dezminţirii informaţiei răspândite despre ei, care nu corespunde realităţii, sau defăimează onoarea şi demnitatea acestora. Dacă colegiul editorial nu are probe că textul publicat corespunde realităţii, el trebuie, dacă reclamantul o solicită, să publice o dezminţire a acestei informaţii în următoarea ediţie a mediei scrise în cauză sau să publice dezminţirea din iniţiativă proprie ... .”

Articolul 41. Temeiuri de atragere la răspundere

„Colegiile editoriale, fondatorii, editurile, distribuitorii, autorităţile de stat, organizaţiile şi asociaţiile cetăţenilor vor fi atraşi la răspundere pentru încălcările legislaţiei privind media scrisă.

Încălcări ale legislaţiei Ucrainei privind media scrisă constituie:

1) încălcările prevăzute de articolul 47 al Legii privind Informarea ...

Pentru o astfel de încălcare persoana vinovată va fi atrasă la răspundere disciplinară, civilă, administrativă sau penală conform legislaţiei în vigoare a Ucrainei.

Jurnalistul ... redactorul (sau redactorul-şef) sau alte persoane cu permisiunea cărora informaţia care încalcă această Lege a fost publicată va purta aceeaşi răspundere pentru abuzul de libertatea mediei scrise ca şi autorii informaţiei respective.”

 Articolul 42. Exonerarea de răspundere

„Colegiul editorial şi jurnaliştii nu poartă răspundere pentru publicarea informaţiei care nu corespunde realităţii, defăimează onoarea şi demnitatea cetăţenilor şi organizaţiilor, încalcă drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor, sau constituie abuz de libertatea mediei scrise şi de drepturile jurnaliştilor dacă:

1) informaţia a fost primită de la agenţiile de ştiri sau de la fondatorul (co-fondatorii) [sursei media];

2) informaţia se conţine într-un răspuns prezentat conform Legii privind Informarea la o cerere privind accesul la documente oficiale şi la o cerere privind solicitarea informaţiei scrise sau verbale;

3) informaţia constituie o reproducere literală a discursurilor publice ale persoanelor publice din cadrul autorităţilor de stat, organizaţiilor şi asociaţiilor cetăţenilor;

4) informaţia este o reproducere literală a informaţiei publicate de alte media scrise şi face referire la [acestea];

5) informaţia conţine secrete care sunt protejate prin lege, dacă jurnalistul nu a obţinut această informaţie în mod ilegal.”

F. Susţinerea de către Stat a Mediei şi Legea privind Protecţia Socială a Jurnaliştilor, din 23 septembrie 1997

26. Extrasele relevante din Lege prevăd următoarele:

Articolul 17. Răspunderea pentru comiterea infracţiunilor sau altor acţiuni împotriva vieţii şi sănătăţii unui jurnalist şi răspunderea jurnalistului pentru prejudiciul moral cauzat de el

„... În procesul examinării de către o instanţă de judecată a unui litigiu privind prejudiciul moral între un jurnalist sau mass-media, în calitate de pârât şi un partid politic, bloc electoral, [sau] un funcţionar public (sau funcţionari publici), în calitate de reclamant, instanţa poate acorda compensaţii cu titlu de prejudiciu moral doar dacă jurnalistul sau conducătorii media [au acţionat] în mod intenţionat. Instanţa de judecată va lua în consideraţie rezultatul folosirii de către reclamant a căilor extrajudiciare, în special oportunităţile prejudiciare pentru dezminţirea informaţiei care nu corespunde realităţii, apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale şi reglementarea litigiului. Având în vedere circumstanţele cauzei, instanţa ar putea refuza compensarea prejudiciului moral.

Intenţia jurnalistului şi/sau a conducătorului media înseamnă atitudinea acestuia sau acestora faţă de răspândirea informaţiei atunci când jurnalistul şi/sau conducatorul media sunt conştienţi de faptul că informaţia nu corespunde realităţii şi au anticipat consecinţele sociale prejudicioase ale acesteia.

Jurnalistul şi/sau mass media nu vor purta răspundere pentru răspândirea informaţiei care nu corespunde realităţii dacă instanţa de judecată stabileşte că jurnaliştii au acţionat cu bună-credinţă şi au verificat informaţia.”

  G. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Ucrainei din 27 februarie 2009 privind practica judecătorească în cauzele privind protecţia onoarea şi demnităţii unei persoane fizice şi a reputaţiei unei persoane fizice şi a unei persoane juridice

27. Extrasele relevante din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie prevăd următoarele:

„26. Conform articolului 19 al Constituţiei Ucrainei, ordinea de drept din Ucraina se bazează pe [principiul] potrivit căruia nimeni nu va fi forţat să facă ceea ce nu este prevăzut de lege. La rândul său, articolul 34 alin. 1 al Constituţiei Ucrainei garantează fiecărei persoane dreptul la libertatea de gândire şi de exprimare şi la libera exprimare a opiniilor şi convingerilor sale.

O instanţă de judecată nu poate obliga un pârât să prezinte scuze reclamantului ... deoarece scuzele forţate nu sunt prevăzute de articolele 16 [şi] 277 [ale Codului Civil din 2003] ca mijloc de protecţie judiciară a onoarei, demnităţii [şi] reputaţiei comerciale [în caz de] răspândire a informaţiei care nu corespunde realităţii.”

...

ÎN DREPT

I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 10 AL CONVENŢIEI

28. Reclamanţii s-au plâns că dreptul lor la libertatea de exprimare a fost încălcat, deoarece instanţele de judecată au acceptat pretenţia lui G.T. privind textul publicat la 19 septembrie 2003 în ziarul Pravoye Delo. Ei au declarat că ingerinţa nu a fost în conformitate cu legea şi nici necesară într-o societate democratică. Reclamanţii au invocat articolul 10 al Convenţiei, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

...

B. Fondul cauzei

 Argumentele părţilor

(a) Reclamanţii

29. Reclamanţii au susţinut că legislaţia naţională privind răspunderea presei pentru defăimare nu era clară şi previzibilă şi că instanţele judecătoreşti nu au luat în consideraţie garanţiile legislative relevante împotriva sancţionării pentru declaraţiile neverificate ale jurnaliştilor. Ei au declarat că instanţele judecătoreşti nu au luat în consideraţie faptul că ei nu au răspândit informaţii despre G.T., că al doilea reclamant nu a acordat permisiunea pentru publicarea materialului, că ei s-au distanţat suficient de publicaţie şi că G.T. nu a folosit oportunitatea de a cere colegiului editorial publicarea unei dezminţiri înainte de a iniţia proceduri în defăimare în faţa instanţelor judecătoreşti.

30. Al doilea reclamant a mai declarat că legislaţia Ucrainei nu prevedea obligaţia de a prezenta scuze ca sancţiune pentru defăimare.

31. În continuare, reclamanţii au susţinut că ei au răspândit materialul, care fusese deja publicat în internet, cu scopul de a genera discuţii despre chestiuni politice importante invocate în materialul respectiv. Ei au declarat că mărimea compensaţiei pe care ei trebuiau s-o plătească era prea mare, având în vedere venitul anual al ziarului şi că aceasta le-a impus o sarcină disproporţională. În acest context, ei au susţinut că au trebuit să înceteze publicarea ziarului Pravoye Delo.

(b) Guvernul

32. Guvernul a declarat că ingerinţa în dreptul reclamanţilor la libertatea de exprimare a fost legitimă deoarece ea s-a bazat pe prevederi clare, accesibile şi previzibile ale legislaţiei naţionale, şi anume pe prevederile articolului 7 al Codului Civil din 1963, articolului 47 al Legii privind Informarea, din 2 octombrie 1992 şi ale articolelor 1, 32 şi 42 ale Legii privind Mass-Media Scrisă, din 16 noiembrie 1992, care au fost aplicate de instanţele judecătoreşti în cauza reclamanţilor.

33. Guvernul a mai susţinut că ingerinţa a avut scopul de a proteja onoarea, demnitatea şi reputaţia comercială a unei persoane private, ale cărei drepturi au fost prejudiciate prin publicaţia în cauză. În opinia Guvernului acesta a fost un scop legitim în sensul articolului 10 § 2 al Convenţiei, pe care reclamanţii nu l-au negat.

34. Guvernul a susţinut că publicaţia a conţinut acuzaţii factologice grave împotriva unei persoane publice proeminente, care a contribuit la dezvoltarea sportului în Ucraina. Reclamanţii nu au dovedit aceste acuzaţii. Faptul că ei au reprodus materialul obţinut de pe o pagină web nu a fost suficient pentru exonerarea lor de o astfel de obligaţie, deoarece statutul juridic al informaţiei obţinute din internet nu a fost determinat în legislaţia naţională. Astfel, Guvernul a declarat că în această cauză ingerinţa a fost necesară.

35. De asemenea, el a susţinut că reclamanţii nu i-au plătit reclamantului în procedurile naţionale compensaţiile acordate de instanţele judecătoreşti, deoarece ei au soluţionat litigiul la etapa executării hotărârii judecătoreşti din 7 mai 2004. Potrivit Guvernului, reclamanţii nu au dovedit faptul că ei au încetat publicarea ziarului lor din cauza ingerinţei respective.

36. Bazându-se pe decizia Curţii privind admisibilitatea în cauza Vitrenko şi alţii v. Ucraina ((dec.), nr. 23510/02, 16 decembrie 2008), Guvernul a susţinut că indicaţia instanţei de judecată de a prezenta scuze nu a fost contrară principiilor prevăzute de articolul 10 al Convenţiei.

37. În baza temeiurilor de mai sus, Guvernul a declarat că ingerinţa contestată nu a fost disproporţională.

2. Aprecierea Curţii

(a) Dacă a avut loc o ingerinţă în dreptul la libertatea de exprimare

38. Curtea observă că publicaţia în cauză a conţinut declaraţii cu privire la fapte care erau defăimătoare. Potrivit constatărilor instanţelor judecătoreşti civile, s-a declarat faptul că o persoană publică, Preşedintele Federaţiei Naţionale de Box Thailandez din Ucraina, era membrul unui grup criminal organizat şi „coordonator şi sponsor al omorurilor”. Reclamanţii nu au dovedit că acele declaraţii corespundeau realităţii, iar instanţele judecătoreşti i-au obligat să publice o dezminţire şi scuze, precum şi să-i compenseze persoanei respective prejudiciul moral care i-a fost cauzat ca urmare a publicării materialului.

39. Curtea consideră că hotărârile instanţelor judecătoreşti au constituit o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la libertatea de exprimare.

40. Curtea reiterează că atunci când îşi exercită funcţia de supraveghere, în temeiul articolului 10 al Convenţiei, sarcina sa este de a examina ingerinţa contestată în lumina cauzei în întregime şi, în special, de a determina dacă motivele aduse de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt relevante şi suficiente (a se vedea, printre multe altele, Fressoz şi Roire v. Franţa [MC], nr. 29183/95, § 45, CEDO 1999-I). Acest lucru presupune inevitabil o revizuire a hotărârilor adoptate de instanţele judecătoreşti naţionale, indiferent de faptul dacă au fost invocate pretenţii privind conformarea instanţelor judecătoreşti cu garanţiile procedurale prevăzute de articolul 6 al Convenţiei. Prin urmare, Curtea respinge obiecţia Guvernului privind statutul de victimă al reclamanţilor.

41. Curtea va examina acum dacă ingerinţa a fost justificată în temeiul articolului 10 § 2 al Convenţiei.

(b) Dacă ingerinţa a fost prevăzută de lege

42. Curtea notează că prima şi cea mai importantă cerinţă a articolului 10 al Convenţiei este că orice ingerinţă din partea unei autorităţi publice în exercitarea libertăţii de exprimare trebuie să fie legitimă: prima propoziţie din cel de-al doilea paragraf presupune, în esenţă, că orice restricţie la libertatea de exprimare trebuie să fie „prevăzută de lege”. Pentru a se conforma acestei cerinţe, ingerinţa nu trebuie doar să aibă o bază în legislaţia naţională. Legea în sine trebuie să corespundă anumitor cerinţe de „calitate”. În special, o normă nu poate fi considerată „lege” decât dacă ea este formulată cu o precizie suficientă pentru a permite cetăţeanului să-şi controleze comportamentul: el trebuie să poată – în caz dacă este necesar cu un sfat corespunzător – să prevadă, în limite rezonabile având în vedere circumstanţele, consecinţele pe care le poate produce o anumită acţiune (a se vedea, spre exemplu, Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July v. Franţa [MC], nr. 21279/02 şi 36448/02, § 41, CEDO 2007‑XI).

43. Gradul de precizie depinde într-o măsură considerabilă de conţinutul instrumentului în cauză, domeniul pe care trebuie să-l acopere şi numărul şi statutul celor cărora le este adresat (a se vedea Groppera Radio AG şi alţii v. Elveţia, 28 martie 1990, § 68, Seria A nr. 173). Noţiunea de previzibilitate se aplică nu doar tipului comportamentului, consecinţele căruia reclamantul ar trebui în mod rezonabil să poată să le prevadă, dar şi „formalităţilor, condiţiilor, restricţiilor sau penalităţilor”, care pot avea legătură cu un astfel de comportament, dacă se constată că încalcă legislaţia naţională (a se vedea, mutatis mutandis, Kafkaris v. Cipru [MC], nr. 21906/04, § 140, CEDO 2008‑...).

44. Revenind la circumstanţele acestei cauze, Curtea observă că argumentele reclamanţilor privind chestiunea legalităţii ingerinţei se referă în esenţă la două acţiuni specifice, şi anume, pretinsa lipsă a clarităţii şi previzibilităţii prevederilor legale relevante privind garanţiile specifice ale jurnaliştilor şi pretinsa lipsă a temeiurilor legale pentru obligaţia de a prezenta scuze în cauzele de defăimare.

(i) Măsurile prevăzute în legislaţia Ucrainei în cauzele de defăimare

45. În ceea ce priveşte ultima chestiune, Curtea observă că legislaţia Ucrainei prevede că în cauzele de defăimare persoanele prejudiciate pot cere dezminţirea declaraţiilor defăimătoare şi care nu corepund realităţii şi compensarea prejudiciului. Ambele măsuri au fost aplicate în cauza reclamanţilor. Totuşi, pe lângă aceste măsuri, instanţele judecătoreşti i-au indicat celui de-al doilea reclamant să publice în ziar scuze oficiale. Curtea observă că o astfel de măsură nu era prevăzută, în mod specific, în legislaţia naţională.

46. Curtea a examinat deja o situaţie similară într-o cauză împotriva Rusiei. În cauza respectivă, ea era pregătită să accepte că interpretarea dată de către instanţele judecătoreşti naţionale noţiunilor de dezminţire sau rectificare, în temeiul legislaţiei relevante, ca posibil incluzând prezentarea scuzelor, nu era astfel încât să ducă la considerarea ingerinţei contestate ca fiind ilegală în sensul Convenţiei (a se vedea Kazakov v. Rusia, nr. 1758/02, § 24, 18 decembrie 2008).

47. Totuşi, spre deosebire de cauza menţionată mai sus, această cauză nu conţine vreo probă sau, cel puţin, vreun argument convingător că instanţele judecătoreşti din Ucraina interpretau atât de larg prevederile legale privind măsurile aplicabile în cauzele de defăimare sau că aceasta era atitudinea lor generală în astfel de cauze.

48. În continuare, Curtea observă că în pofida plângerilor concrete şi pertinente ale celui de-al doilea reclamant în această privinţă, instanţele judecătoreşti naţionale nu au dat vreo explicaţie pentru nerespectarea evidentă a normelor naţionale relevante (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Nici argumentele Guvernului nu au clarificat această chestiune.

49. După cum poate fi văzut din practica judiciară naţională relevantă, deşi ulterioară evenimentelor în cauză, impunerea obligaţiei de a prezenta scuze în cauzele de defăimare ar putea fi contrară garanţiei constituţionale privind libertatea de exprimare (a se vedea paragrafele 27-28 de mai sus).

50. În aceste circumstanţe, Curtea constată că decizia instanţei de judecată ca cel de-al doilea reclamant să prezinte scuze nu a fost prevăzută de lege şi că, astfel, în această privinţă, a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei.

(ii) Garanţiile specifice ale jurnaliştilor prevăzute de legislaţia Ucrainei

51. Curtea observă că publicaţia în cauză a fost o reproducere literală a informaţiei descărcate de pe o pagină web de ştiri accesibilă publicului. Ea conţinea o referire la sursa informaţiei şi comentariile colegiului editorial, în care aceştia formal s-au distanţat de conţinutul informaţiei.

52. Legislaţia Ucrainei, în special Legea Presei, exonerează jurnaliştii de răspunderea civilă pentru reproducerea literală a materialului publicat în presă (a se vedea paragrafele 25 de mai sus). Curtea notează că în general această prevedere se conformează atitudinii sale faţă de libertatea jurnaliştilor de a răspândi declaraţii făcute de alţii (a se vedea, spre exemplu, Jersild v. Danemarca, 23 septembrie 1994, § 35, Seria A nr. 298, şi Thoma v. Luxemburg, nr. 38432/97, § 62, CEDO 2001‑III).

53. Totuşi, potrivit instanţelor judecătoreşti naţionale, nu exista o astfel de imunitate pentru jurnaliştii care reproduceau informaţii din sursele web, care nu erau înregistrate conform Legii Presei. În legătură cu aceasta, Curtea observă că nu există norme naţionale privind înregistrarea de stat a internet – media şi că potrivit Guvernului, Legea Presei şi alte acte normative care reglementează relaţiile media în Ucraina nu conţin vreo prevedere privind statutul internet-media sau folosirea informaţiei obţinute din internet.

54. Este adevărat faptul că internetul este un instrument de informare şi comunicare destul de distinct de media scrisă, în special în ceea ce priveşte capacitatea de a stoca şi transmite informaţia. Reţeaua electronică, care deserveşte miliarde de utilizatori în toată lumea, nu este şi posibil că nu va fi vreodată supusă aceloraşi reguli şi control. Riscul de a prejudicia pe care îl prezintă conţinutul şi comunicările prin internet pentru exercitarea drepturilor şi libertăţilor omului, în special dreptul la respectarea vieţii private este, în mod sigur, mai mare decât cel pe care îl prezintă presa. Prin urmare, politicile care reglementează reproducerea materialului din media scrisă şi din internet ar putea fi diferite. Ultimul fără echivoc trebuie ajustat potrivit caracteristicilor specifice tehnologiei pentru a asigura protecţia şi promovarea drepturilor şi libertăţilor respective.

55. Totuşi, având în vedere rolul internetului în activităţile mediei profesioniste (a se vedea paragrafele 29-32 de mai sus) şi importanţa sa generală pentru exercitarea dreptului la libertatea de exprimare (a se vedea Times Newspapers Ltd v. Regatul Unit al Marii Britanii (nr. 1 şi 2), nr. 3002/03 şi 23676/03, § 27, 10 martie 2009), Curtea consideră că lipsa unui cadru legal suficient la nivel naţional, care să permită jurnaliştilor să folosească informaţia obţinută din internet fără frica de a fi sancţionaţi, afectează serios exercitarea funcţiei vitale a presei de „câine de pază public” (a se vedea, mutatis mutandis, Observer şi Guardian v. Regatul Unit al Marii Britanii, 26 noiembrie 1991, § 59, Seria A nr. 216). În opinia Curţii, excluderea completă a unei astfel de informaţii din domeniul de aplicare a garanţiilor legislative a libertăţii jurnaliştilor ar putea în sine să ducă la o ingerinţă nejustificată în libertatea presei conform articolului 10 al Convenţiei.

56. În continuare, Curtea observă că în conformitate cu legislaţia Ucrainei jurnaliştilor nu li se poate cere să plătească compensaţii în cauzele de defăimare, dacă aceştia nu au răspândit informaţia care nu corespunde realităţii în mod intenţionat, au acţionat cu bună-credinţă şi au verificat astfel de informaţii sau dacă persoana prejudiciată nu a folosit posibilităţile de a soluţiona litigiul, înainte de a se adresa instanţei de judecată (a se vedea paragraful 26 de mai sus). În procedurile naţionale, reclamanţii au invocat, în mod explicit, conform prevederii legale relevante, buna-credinţă. În special, ei au argumentat că nu au acţionat cu rea-intenţie pentru a-l defăima pe reclamantul în procedurile naţionale prin publicarea informaţiei în cauză şi că publicul a avut interesul de a primi informaţia respectivă. Mai mult decât atât, ei au argumentat că prin reproducerea materialului publicat anterior în internet, intenţia lor a fost de a genera dezbateri şi discuţii privind chestiuni politice de interes public semnificativ. De asemenea, ei au argumentat că reclamantul în procedurile naţionale nu a întreprins nicio măsură pentru a soluţiona litigiul cu reclamanţii, în pofida faptului că în aceeaşi publicaţie ei au invitat orice persoană vizată s-o comenteze. Totuşi, argumentele lor au fost complet ignorate de instanţele judecătoreşti.

57. Prin urmare, Curtea constată că având în vedere lipsa garanţiilor adecvate în legislaţia naţională pentru jurnaliştii care folosesc informaţia obţinută din internet, reclamanţii nu au putut prevedea, în mod corespunzător, consecinţele pe care publicaţia contestată le-ar fi putut produce. Acest lucru permite Curţii să conchidă că cerinţa legalităţii conţinută în cel de-al doilea paragraf al articolului 10 al Convenţiei nu a fost întrunită.

58. În aceste circumstanţe, Curtea nu consideră necesar să examineze restul argumentelor părţilor privind această prevedere sau să examineze proporţionalitatea ingerinţei în cauză.

59. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei în privinţa acestui aspect al cauzei.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

...

3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei ca urmare a deciziei instanţelor judecătoreşti naţionale ca cel de-al doilea reclamant să publice scuze oficiale;

4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei ca urmare a sancţionării reclamanţilor pentru publicaţia contestată;

...

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 5 mai 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Claudia WesterdiekDean Spielmann
GrefierPreşedinte

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost efectuată cu susţinerea Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă Curtea şi Curtea nu este responsabilă de calitatea acesteia. Ea poate fi descărcată din baza de date a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului HUDOC () sau din alte baze de date cărora Curtea le-a pus-o la dispoziţie. Ea poate fi reprodusă în scopuri necomerciale cu condiţia că este citat titlul deplin al cauzei împreună cu indicaţia cu privire la dreptul de autor şi referirea la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă există intenţia de a folosi orice parte a acestei traduceri în scopuri comerciale, vă rugăm să contactaţi publishing@.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be downloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has shared it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2012

Les langues officielles de la Cour européenne des droits de l’homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut être téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (), ou de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut être reproduite à des fins non commerciales, sous réserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que de la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante : publishing@.

[1] Aproximativ 33,060 euro (EUR).

[2] Aproximativ EUR 3,511.

[3] Aproximativ EUR 2,394.

[4] Aproximativ EUR 120.

Full & Egal Universal Law Academy