CASE OF EĞİTİM VE BİLİM EMEKÇİLERİ SENDİKASI v. TURKEY - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

SECŢIA A DOUA

CAUZA EĞİTİM VE BİLİM EMEKÇİLERİ SENDİKASI împotriva TURCIEI

(Cererea nr. 20641/05)

HOTĂRÂRE

[Extras]

STRASBOURG

25 septembrie 2012

Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44 § 2 din convenţie

În cauza Eğitim ve Bilim Emekçileri Sendikası împotriva Turciei,

Curtea Europeană a drepturilor Omului (secţia a doua), reunită într-o Cameră compusă din :

   Françoise Tulkens, preşedinte,
Danutė Jočienė,
Isabelle Berro-Lefèvre,

András Sajó,
Işıl Karakaş,
Paulo Pinto de Albuquerque,

   Hellen keller, judecători,
şi Françoise Ellens-Passos, grefier adjunct de secţie,

După ce a deliberat în cameră de consiliu la 28 august 2012,

Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

      La originea cauzei se află o cerere (nr. 20641/05) îndreptată împotriva Turciei, prin care un sindicat de drept turc, Eğitim ve Bilim Emekçileri Sendikası („reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 3 iunie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si libertăţilor fundamentale ("convenţia").     Reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii de d-nul A. Sayılır, avocat la Ankara. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său.     Reclamantul se plânge de încălcarea articolelor 6, 10 şi 11 din convenţie.     La 6 noiembrie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului. Aşa cum prevede articolul 29 § 1 din convenţie, Curtea a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

      Sindicatul salariaţilor din educaţie şi ştiinţă (Eğitim ve Bilim Emekçileri Sendikası („Eğitim-Sen”) – „sindicatul”) a fost înfiinţat la Ankara la data de 13 ianuarie 1995. Conform informaţiilor furnizate, acesta numără 167 0000 de aderenţi, este constituit din 90 de secţiuni şi este prezent în 430 de oraşe. Sindicatul este afiliat la Kesk (Kamu Emekçileri Sendikaları Konfederasyonu – Confederaţia sindicatelor salariaţilor din sectorul public), care este membră a Internaţionalei Educaţiei.     La 15 septembrie 2001, sindicatul a modificat articolul 2 b) din statutul său, după cum urmează:

„[Eğitim-Sen] apără dreptul tuturor persoanelor din societate să primească, în mod egal şi liber, o educaţie democratică, laică, ştiinţifică şi gratuită, în limba lor maternă.„

 Prima cerere de dizolvare a sindicatului

      La 15 februarie 2002, prefectul capitalei Ankara a cerut reclamantului să suprime termenii „limba lor maternă” din statutul său, pe motiv că erau contrari articolelor 3 şi 42 din Constituţie, precum şi articolelor 1 şi 20 din Legea nr. 4688 privind sindicatele funcţionarilor („Legea nr. 4688”).     Reclamantul a informat prefectul că se confruntă cu un volum mare de muncă şi s-a angajat să procedeze la modificarea statutului până la 30 iunie 2002 cel târziu.     La 29 martie 2002, în baza prevederilor articolului 37 din Legea nr. 4688, prefectul de Ankara a cerut procurorului republicii din Ankara iniţierea unei acţiuni în dizolvarea sindicatului reclamant pe motivul că acesta nu a procedat la modificarea articolului 2 b) din statutul său, conform solicitării. La 3 iulie 2002, reclamantul a modificat articolul 2 b) din statutul său, după cum urmează:

„[Eğitim-Sen] apără dreptul tuturor persoanelor din societate de a primi o educaţie în limba lor maternă şi de a beneficia de dezvoltarea culturii acestora.”

  La 16 iulie 2002, procurorul republicii a decis să nu înainteze instanţei cererea de dizolvare introdusă de prefect, pentru insuficienţa probelor şi a elementelor incriminatorii. În decizia sa, procurorul a indicat, pe de o parte, că reclamantul modificase articolul 2 b) din statutul său, care prevedea, în noua enunţare, faptul ca persoanele ar trebui „să primească o educaţie în limba lor maternă”; acesta a indicat, pe de altă parte, că exista o intensă dezbatere pe această temă în sânul opiniei publice şi a partidelor politice şi că aceasta urma să fie pusă pe ordinea de zi a unei şedinţe a Parlamentului. Procurorul a concluzionat că, în aceste condiţii, nu mai era necesară declanşarea unei acţiuni pentru dizolvarea sindicatului reclamant sau a unei acțiuni penale împotriva membrilor din consiliul său de administraţie. La 15 octombrie 2002, Ministerul Muncii şi Securităţii Sociale („ministerul”) a adus la cunoştinţa reclamantului faptul că, în urma analizei statutului său modificat la 3 iulie 2002 în vederea conformării cu articolele pertinente din Legea nr. 4688, articolul respectiv nu mai era contrar legii.

 A doua cererea de dizolvare a sindicatului

  La 27 iunie 2003, şeful de stat major al armatei a cerut ministerului să ia măsurile necesare împotriva reclamantului, pe motivul că articolul 2 b) din statut, aşa cum a fost modificat la 3 iulie 2002, era contrar articolelor 3 şi 42 din Constituţie. La 15 iulie 2003, ministerul a solicitat prefectului de Ankara să examineze dispoziţiile articolului 2 b) din statutul reclamantului în lumina articolului 6 din Legea nr. 4688. La 28 octombrie 2003, prefectul de Ankara a cerut reclamantului să înlăture termenii „să primească o educaţie în limba lor maternă” din textul articolului 2 b) al statutului său. La 12 aprilie 2004, prefectul de Ankara, referindu-se la dispoziţiile articolului 2 b) din statutul reclamantului şi rezumând prima acţiune împotriva acestuia, a sesizat procurorul republicii cu o nouă cerere de dizolvare. Prefectul a menţionat că, chiar dacă Legea nr. 2923 din 14 octombrie 1983 prevedea educaţia în diferite dialecte şi limbi, articolul 2 din statutul reclamantului, din moment ce se referea la învăţământul într-o altă limbă decât limba turcă, contravenea acestei legi. La 10 iulie 2004, procurorul republicii din Ankara a demarat o acţiune împotriva celor şapte membri ai consiliului de administraţie ai Eğitim‑Sen. În cadrul acestei acţiuni, procurorul a solicitat, de asemenea, dizolvarea sindicatului reclamant în baza articolului 37 din Legea nr. 4688, pe motivul că sindicatul nu a suprimat termenii litigioşi din statutul său. Tribunalul muncii din Ankara era instanţa competentă a se pronunţa asupra cererii de dizolvare a sindicatului reclamant, conform dispoziţiilor Legii nr. 4688. La 13 iulie 2004, tribunalul muncii din Ankara, în temeiul articolului 6 din Legea nr. 4688, a acordat reclamantului un termen de 60 de zile pentru a modifica dispoziţiile litigioase din statutul său. Printr-o sentinţă din 15 septembrie 2004, tribunalul muncii din Ankara a respins cererea de dizolvare. În motivele sale, acesta a indicat în special faptul că articolele pertinente din statutul sindicatului nu puneau în pericol (tehlike) nici unitatea teritorială, naţională sau statală şi nici frontierele existente ale Turciei. Acesta nu a observat nicio acţiune ilegală a sindicatului, susceptibilă să dea de înţeles că dispoziţiile articolului litigios din statutul acestuia ar fi utilizate de către opozanţii unităţii Turciei. Bazându-se pe articolul 90 din Constituţie precum şi pe articolele 10 şi 11 din convenţie, tribunalul a făcut, de asemenea, o interpretare proprie a acestor ultime două dispoziţii. Tribunalul a precizat în acest sens că libertatea de exprimare constituie fundamentul unei societăţi democratice şi pluraliste şi că o astfel de libertate este o condiţie necesară evoluţiei unei societăţi democratice şi dezvoltării personale a fiecărei persoane. El a subliniat că, fără această libertate, nu există democraţie. Acesta a concluzionat că dispoziţiile articolului 2 b) din statutul Eğitim‑Sen nu erau contrare articolelor 10 şi 11 din convenţie. Tribunalul a precizat totodată că interpretarea articolului 6 § 8 din Legea nr. 4688 – care acorda un termen de 60 de zile unui sindicat pentru a se conforma legii – trebuia făcută în lumina scopului acestei legi. Potrivit tribunalului, chiar dacă sindicatul nu se conforma legii în termenul acordat, acesta trebuia să analizeze caracterul întemeiat al cererii şi să statueze cu privire la fondul cauzei. La 29 septembrie 2004, procurorul republicii a formulat recurs. Printr-o hotărâre din 3 noiembrie 2004, Curtea de casaţie a infirmat sentinţa din 15 septembrie 2004 pe motivul că tribunalul muncii din Ankara nu a făcut aplicarea corectă a articolului 6 § 8 din Legea nr. 4688. Aceasta a considerat că respectivul articol nu prevedea o marjă de interpretare, ci se limita la a dispune dizolvarea unui sindicat în cazul în care acesta nu s-a conformat, într-un termen de 60 de zile, dispoziţiilor legii. Pe cale de consecinţă, Curtea de casaţie a concluzionat că Eğitim‑Sen trebuia dizolvat deoarece nu s-a conformat legii în termenul impus de prefect şi de tribunal. Printr-o hotărâre din 21 februarie 2005, tribunalul muncii din Ankara, neluând în considerare decizia Curţii de casaţie din 3 noiembrie 2004, a reiterat hotărârea sa iniţială. În motivarea sa, tribunalul a amintit raţionamentul juridic care a stat la baza hotărârii sale din 15 septembrie 2004 şi a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg în materie de dizolvare a partidelor politice, în special la cauzele privind Partidul comunist unit al Turciei şi Partidul libertăţii şi democraţiei (ÖZDEP). Acesta a amintit, de asemenea, că limba oficială a Republicii Turcia este turca şi că, în conformitate cu articolul 66 din Constituţie, orice persoană având o legătură de cetăţenie cu republica, este de naţionalitate turcă. Tribunalul a considerat că faptul de a învăţa o limbă alta decât limba oficială nu constituie o acţiune sau o atitudine contrară dreptului, o asemenea atitudine fiind chiar dovada legăturii cu statul Republicii Turcia. Tribunalul a fost de acord că limba oficială este limba turcă şi că nu putea exista o altă limbă oficială. Acesta a precizat că, acestea fiind spuse, nu trebuie să existe vreo piedică oarecare în calea învăţării altor limbi decât limba oficială. Amintind raţionamentul său precedent, fondat pe articolele 10 şi 11 din convenţie, tribunalul a statuat că dizolvarea unui sindicat, a unei asociaţii sau a unui partid politic nu poate interveni decât în două cazuri, şi anume pentru „pericol iminent” şi pentru „criteriul violenţei”. El a constatat că sindicatul a cărui dizolvare era solicitată, promova în statutul său educaţia în limba maternă şi dezvoltarea culturii. El a subliniat că, presupunând chiar că aceşti termeni erau contrari legii, conţinutul lor şi domeniul lor de aplicare nu constituiau o ameninţare iminentă şi nici nu incitau la violenţă, iar menţionarea lor în statutul sindicatului nu punea în pericol nici unitatea teritorială, naţională sau etatică şi nici frontierele Republicii Turcia. Tribunalul a considerat, dimpotrivă, că hotărârea de a nu dizolva sindicatul ar avea ca efect reducerea tensiunii sociale, dezordinii şi certurilor din sânul societăţii, precum şi de a restabili pacea în societate. Printr-o hotărâre din 22 mai 2005, camerele reunite ale Curţii de casaţie (Yargıtay Hukuk Genel Kurulu) au casat, cu majoritate de voturi, hotărârea instanţei de fond. În motivare, acestea au indicat că articolele 10 şi 11 din convenţie prevăd limitări fixate prin lege ale exercitării dreptului la liberă exprimare, de reunire şi de asociere şi că acestea prevăd în mod special faptul că respectivele restricţii trebuie să fie necesare într-o societate democratică. Atribuţia lor era, aşadar, să verifice dacă restricţiile prevăzute de legea naţională cu privire la drepturile şi libertăţile fundamentale erau conforme cu angajamentele internaţionale ale Turciei. Ele au considerat că voinţa exprimată de către sindicat de a promova educaţia într-o limbă maternă alta decât limba turcă este contrară articolelor 3 şi 42 din Constituţie şi că nu este compatibilă cu unitatea statală şi cu sistemul juridic existent. Prin urmare, conform camerelor reunite, dreptul de a fonda un sindicat poate fi limitat, iar astfel de restricţii sunt necesare într-o societate democratică. Camerele reunite ale Curţii de casaţie au conchis că promovarea educaţiei într-o limbă maternă alta decât limba turcă nu putea fi întemeiată pe articolele 10 şi 11 din convenţie. În opinia dizidentă, câţiva dintre membrii camerelor reunite, bazându-se pe articolul 6 din Legea nr. 4688, au constatat că, în conformitate cu concluzia instanţei de fond, dispoziţiile litigioase din statutul sindicatului erau conforme cu legea. Aceştia au estimat că, din acest motiv, ordinul dat sindicatului de a-şi modifica statutul într-un termen de 60 de zile nu avea un temei legal. Conform acestora, hotărârea trebuia casată pentru ca instanţa de fond să se conformeze articolului 6 din Legea nr. 4688 şi nu pentru a solicita dizolvarea sindicatului. La 3 iulie 2005, reclamantul a modificat paragraful în cauză din articolul 2 b) al statutului, după cum urmează:

„[Eğitim-Sen] apără, în lumina drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dreptul tuturor persoanelor din societate de a primi o educaţie democratică, laică, ştiinţifică şi gratuită.”

   Printr-o hotărâre din 27 octombrie 2005, tribunalul muncii din Ankara, luând notă de modificarea adusă statutului sindicatului reclamant, a conchis că nu mai era necesar a statua asupra dizolvării sindicatului, în măsura în care elementele materiale pe care s-ar fi întemeiat o astfel de acţiune nu mai existau.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

     Constituţia

  Dispoziţiile pertinente din Constituţia în vigoare la momentul faptelor, prevăd următoarele:

  Articolul 3

„1. Statul Turcia constituie, împreună cu teritoriul său şi cu naţiunea sa, o entitate indivizibilă. Limba sa oficială este limba turcă. (...)”

Articolul 13

„Drepturile şi libertăţile fundamentale nu pot fi limitate decât pentru motivele prevăzute în dispoziţiile speciale din Constituţie şi în baza legii, atât timp cât aceste limitări nu aduc atingere esenţei însăşi a drepturilor şi libertăţilor. Limitările la care drepturile şi libertăţile sunt supuse nu pot fi în contradicţie nici cu litera şi cu spiritul Constituţiei, nici cu exigenţele unei ordini sociale democratice şi laice, trebuind să respecte principiul proporţionalităţii.”

Articolul 25

„Fiecare persoană are dreptul la libertatea de gândire şi de opinie.

Nimeni nu poate fi constrâns să-şi dezvăluie gândurile şi opiniile, nici nu poate fi blamat sau incriminat pentru gândurile sau opiniile sale, indiferent de cauză sau scop.”

Articolul 26

„Orice persoană are dreptul să-şi exprime, în mod individual sau colectiv, gândurile şi opiniile şi să le transmită pe cale orală, în scris, prin imagine sau pe alte căi. Această libertate înseamnă, de asemenea, facultatea de a-şi procura sau de a transmite idei sau informaţii în afara oricărei intervenţii a autorităţilor oficiale. Dispoziţia conţinută în prezentul alineat nu împiedică instaurarea unui regim de autorizare în ceea ce priveşte emisiile radiofonice, televizate, cinematografice sau prin alte modalităţi similare.

Exercitarea acestor libertăţi poate fi limitată în scopul prezervării securităţii naţionale, ordinii publice, securităţii publice, caracteristicilor fundamentale ale Republicii precum şi a integrităţii indivizibile a Statului în ceea ce priveşte teritoriul său şi naţiunii sa, precum şi cu scopul de a preveni infracţiunile, de a pedepsi delincvenţa, de a împiedica divulgarea informaţiilor recunoscute ca fiind secrete de stat, de a prezerva onoarea, drepturile şi viaţa privată şi de familie a celorlalţi, precum şi secretul profesional prevăzut de lege şi de a se asigura că funcţia jurisdicţională este îndeplinită conform cu finalitatea sa.

Dispoziţiile reglementând utilizarea mijloacelor de difuzare a informaţiilor şi a ideilor nu sunt considerate ca limitând libertatea de exprimare şi de propagare a gândirii, atât timp cât ele nu împiedică difuzarea.

Legea reglementează forma, condiţiile şi procedura privind exercitarea libertăţii de exprimare şi de propagare a gândirii.”

Articolul 42

„Nimeni nu poate fi privat de dreptul său la educaţie şi la instruire.

(...)

Libertatea educaţiei şi învăţământului nu dispensează de obligaţia de loialitate faţă de Constituţie.

(...)

Nicio limbă alta decât limba turcă nu poate fi predată cetăţenilor turci ca şi limbă maternă şi nici nu poate servi ca limbă de predare în unităţile de educaţie şi de învăţământ. Legea stabileşte regulile relative la predarea limbilor străine în unităţile de educaţie şi de învăţământ, precum şi cele la care trebuie să se conformeze şcolile în care educaţia şi predarea sunt dispensate într-o limbă străină, sub rezerva dispoziţiilor din convenţiile internaţionale.”

Articolul 51

„Lucrătorii şi angajaţii a dreptul să fondeze sindicate şi uniuni sindicale fără autorizare prealabilă, în scopul de a proteja şi dezvolta drepturile şi interesele economice şi sociale ale membrilor lor în cadrul relaţiilor lor de muncă, precum şi dreptul de a adera şi de a se retrage în mod liber. Nimeni nu poate fi obligat să devină membru al unui sindicat sau să demisioneze dintr-un sindicat.

Dreptul de a fonda un sindicat nu poate fi limitat decât în baza legii şi pentru motive de securitate naţională sau de ordine publică sau în scopul de a împiedica comiterea unui delict, de a conserva sănătatea publică sau bunele moravuri sau de a proteja drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Forma, condiţiile şi procedurile aplicabile exercitării dreptului de a fonda un sindicat sunt stabilite prin lege.

Nimeni nu poate fi membru în mai multe sindicate în acelaşi timp în cadrul aceluiaşi sector de activitate.

Ïntinderea drepturilor agenţilor publici care nu au calitatea de lucrători în acest sector, precum şi excepţiile şi limitările care le sunt aplicabile, sunt stabilite prin lege, într-o manieră conformă cu natura serviciilor cu care [aceşti agenţi] sunt însărcinaţi.

Statutul, administrarea şi funcţionarea sindicatelor şi uniunilor sindicale nu pot fi contrare caracteristicilor fundamentale ale Republicii şi nici principiilor democratice.”

Articolul 66

„Este de naţionalitate turcă orice persoană legată de Statul turc printr-o legătură de naţionalitate.

(...)”

Articolul 90

„(...)

În caz de conflict între legile [naţionale] şi acordurile internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale, aflate în vigoare conform procedurii şi comportând dispoziţii diferite cu privire la acelaşi subiect, dispoziţiile şi acordurile internaţionale prevalează.”

     Legea nr. 4688 din 25 iunie 2001 privind sindicatele funcţionarilor

 Dispoziţiile pertinente din Legea nr. 4688 prevăd următoarele:

Articolul 6

„1. Sindicatele şi confederaţiile pot fi fondate în mod liber şi fără autorizare prealabilă.

(...)

7. (...) In cazul în care nu sunt complinite [iregularităţile indicate, prefectul] sesizează tribunalul pentru a pune capăt activităţilor sindicatului sau confederaţiei. (...)

8. Tribunalul acordă [sindicatului şi confederaţiei] un termen care nu poate depăşi şaizeci de zile, pentru a se conforma legii şi a complini iregularităţile indicate. Dacă la finalul acestui termen acordat, statutul sau documentele în cauză nu sunt conforme cu legea, tribunalul poate ordona dizolvarea sindicatului sau a confederaţiei.

(...)”

Articolul 20 § 1

„Gestiunea şi funcţionarea sindicatelor şi confederaţiilor fondate conform prezentei legi nu trebuie să fie contrară calităţilor şi principiilor democratice ale Republicii, aşa cum sunt ele definite în Constituţie. (...)”

Articolul 37 § 1

„Un sindicat sau o confederaţie care desfăşoară activităţi contrare calităţilor şi principiilor Republicii aşa cum sunt ele definite în Constituţie, este dizolvat prin decizia tribunalului competent in cazul litigiilor de muncă, în urma sesizării procurorului Republicii în raza căruia se găseşte sediul social [al sindicatului sau al confederaţiei]. (...)”

     Legea nr. 4771 din 3 august 2002 de modificare a Legii nr. 2923 din 14 octombrie 1983 privind educaţia în limbile străine, predarea limbilor străine şi învăţarea diferitelor dialecte şi limbi de către cetăţenii turci

  Articolul 2 a) din Legea nr. 2923, aşa cum a fost el modificat prin legea din 2002, dispune că nicio limbă alta decât limba turcă nu poate fi predată cetăţenilor turci în unităţile de învăţământ şi de educaţie. Cu toate acestea, el permite iniţierea, la cererea cetăţenilor turci, a unor cursuri private de învăţare a limbilor şi dialectelor pe care aceştia le utilizează în mod tradiţional în viaţa de zi cu zi, în temeiul regulamentului adoptat de către Ministrul Educaţiei Naţionale. Învăţământul dispensat în cadrul acestor cursuri nu trebuie să fie contrar unităţii statului şi naţiunii şi nici indivizibilităţii teritoriului naţional.

III.TEXTELE CONSILIULUI EUROPEI

  În cel mai recent raport privind Turcia (punctele 60, 61, 62, 63, 70 și 71), adoptat 10 decembrie 2010 și publicat 08 februarie 2011, Comisia Europeană împotriva Rasismului și Intoleranței (ECRI) s-a exprimat după cum urmează:

"Predarea limbilor și predarea în alte limbi decât limba turcă persoanelor care aparțin unor grupuri minoritare nerecunoscute în temeiul Tratatului de la Lausanne

(...)

60. Legea nr. 4771 adoptată în august 2002, care modifică Legea nr. 2923 privind predarea limbilor şi educaţia în limbile străine și învățarea diferitelor limbi şi dialecte de către cetățenii turci, a pavat calea pentru deschiderea de şcoli private pentru învăţarea „limbilor şi dialectelor utilizate în mod tradițional de către cetățenii turci în viața de zi cu zi". În baza Regulamentului privind învățarea diferitelor limbi și dialecte utilizate de cetățenii turci în viața de zi cu zi, care a intrat în vigoare la 5 decembrie 2003, s-au iniţiat cursuri de limba kurdă în şapte localităţi, între decembrie 2003 şi octombrie 2004. Cu toate acestea, toate au fost sistate, iar alte încercări de a deschide o școală de limbă cercheză la Ankara nu s-au putut materializa, cerințele administrative neputând fi îndeplinite. Autoritățile au indicat că examinarea de către prefecturile în cauză a unor cereri pentru a iniţia cursuri private în limbile adyghe și abhază este încă în curs de desfășurare, în conformitate cu Regulamentele menționate anterior. Astfel, în prezent nu există nicio instituție privată din Turcia care să predea limbile vorbite de grupurile minoritare. (...)

61. (...) ECRI salută decizia luată în octombrie 2009 de către autoritățile turce privind deschiderea unui institut de limbi moderne la Universitatea Artuklu din Mardin, în cadrul căruia poate fi predată limba kurdă; au fost, de asemenea, propuse cursuri de siriană, de farsi și de arabă, la deschiderea instituției în februarie 2010. (...) Cu toate acestea, ECRI observă cu regret că în septembrie 2009, Consiliul [de Învățământ Superior] a respins o cerere similară a deschide un departament de studii kurde şi de limba și literatura kurdă, la Universitatea din Diyarbakır, cu motivul că cererea, efectuată de o asociație locală, provenea de la o entitate care susţinea terorismul.

62. ECRI recomandă autorităților turce să revizuiască conţinutul articolului 42 din Constituție, care interzice predarea în şcoli a limbilor materne altele decât limba turcă, cu excepția cazurilor de aplicabilitate a tratatelor internaționale. ECRI reiterează că un astfel de învăţământ ar trebui să existe alături de educația în limba oficială.

63. Totodată, ECRI îndeamnă autoritățile turce să continue eforturile în favoarea educației în limbile și dialectele utilizate în mod tradițional în Turcia. Se recomandă, de asemenea să se asigure că posibilitatea de a iniţia cursuri private este pe deplin garantată, îndeosebi prin eliminarea tuturor obstacolelor administrative nejustificate.

(...)

Predarea în limba turcă copiilor cu o limbă maternă alta decât limba turcă

(...)

70. ECRI recomandă din nou autorităților turce să abordeze situația copiilor a căror limbă maternă nu este limba turcă și să se asigure de crearea tuturor premiselor pentru a le permite să învețe în mod corect limba turcă, care este limba de predare, prin punerea la dispoziţie, spre exemplu, a unor cursuri suplimentare sau a unor metode de învățare a limbii turce ca a doua limbă. La nivel general, ECRI recomandă autorităților să examineze situația generală a copiilor aparținând grupurilor minoritare, din sistemul școlar, în vederea adoptării de măsuri specifice pentru remedierea inegalităților constatate.

71. ECRI recomandă autorităților turce să se angajeze într-un dialog cu grupurile minoritare privind modul în care conceptul de cetățenie a statului turc este predată în școli, pentru a se asigura că mesajul de integrare dorit este transmis fără a sugera că diversitatea ar fi indezirabilă."

ÎN DREPT

(...)

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 11 DIN CONVENŢIE

41. Reclamantul susţine că obligaţia care i-a fost impusă, de a proceda la modificarea statutului pentru a împiedica dizolvarea, constituie o ingerinţă în dreptul său de liberă asociere, prevăzut de articolul 11 din convenţie. Această dispoziţie este enunţată astfel:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”

42. Guvernul nu s-a exprimat cu privire la acest aspect.

 Asupra existenţei unei ingerinţe

43. Pentru reclamant – Guvernul necontestând acest aspect – acţiunea iniţiată împotriva sa constituie o ingerinţă a autorităţilor naţionale în exercitarea dreptului său la liberă asociere, ingerinţă care l-ar fi privat de posibilitatea de a urmări în mod individual sau colectiv scopul fixat prin statut. Această opinie este împărtăşită de către Curte.

 Asupra justificării ingerinţei

44. Curtea aminteşte ca o astfel de ingerinţă contravine articolului 11 din convenţie, cu excepţia cazului în care este „prevăzută de lege”, este dirijată către unul sau mai multe scopuri legitime conform paragrafului 2 din dispoziţie şi este „necesară într-o societate democratică” pentru a urmări aceste scopuri.

 „Prevăzută de lege”

45. In speţă, Curtea observă că nu este contestat de părţi faptul că ingerinţa în cauză este „prevăzută de lege” ş că a fost întemeiată, în special, pe articolele 3 şi 42 din Constituţie (paragraful 28, supra).

 Scop legitim

46. Conform opiniei Curţii, ingerinţa litigioasă viza mai multe scopuri legitime, şi anume apărarea ordinii sau protejarea securităţii naţionale, inclusiv protejarea integrităţii teritoriale a statului. Părţile nu contestă acest aspect.

 „Necesară într-o societate democratică”

a) Principiile generale pertinente

47. Referindu-se la principiile generale care sunt degajate în jurisprudenţa pertinentă în materie de libertate de asociere (Gozerlik şi alţii împotriva Poloniei [GC], nr. 44158/98, §§ 88-93, CEDH 2004-I, cu referinţele acolo citate, şi Asociaţia Rhino şi alţii împotriva Elveţiei, nr. 48848/07, § 61, 11 octombrie 2011), Curtea aminteşte că dreptul prevăzut de articolul 11 include acela de a fonda o asociaţie. Posibilitatea pentru cetăţeni de a forma o persoană juridică pentru a acţiona în mod colectiv într-un domeniu de interes comun constituie unul din aspectele cele mai importante ale dreptului la liberă asociere, fără de care acest drept s-ar găsi lipsit de sens (Sidiropoulos şi alţii împotriva Greciei, 10 iulie 1998, § 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑IV).

48. Curtea aminteşte, de asemenea, că stadiul democraţiei într-o anumită ţară se poate determina din maniera în care legislaţia naţională consacră această libertate şi din felul în care autorităţile o aplică în practică. În jurisprudenţa sa, Curtea a confirmat în multiple rânduri relaţia directă existentă între democraţie, pluralism şi libertatea de asociere şi a stabilit principiul conform căruia doar motive convingătoare şi imperative pot justifica restrângerea acestei libertăţi. Ansamblul acestor restrângeri este supus unui control riguros (a se vedea, printre multe altele, Partidul comunist unit din Turcia şi alţii împotriva Turciei, 30 ianuarie 1998, §§ 42-45, Culegere 1998-I, Partidul socialist şi alţii împotriva Turciei, 25 mai 1998, §§ 41-45, Culegere 1998-III, Refah Partisi (Partidul prosperităţii) şi alţii [GC], nr. 41340/98, 41342/98, 41343/98 şi 41344/98, §§ 86-89, CEDH 2003-II).

49. In consecinţă, pentru a statua asupra existenţei unei necesităţi în sensul articolului 11 § 2, statele nu dispun decât de o marjă de apreciere redusă, dublată de un control european riguros atât asupra legii cât şi asupra deciziilor de aplicare, inclusiv cele ale jurisdicţiilor independente.

50. Totodată, Curtea reaminteşte că, atunci când îşi exercită controlul, ea nu are ca atribuţie să se substituie instanţelor interne competente, ci să verifice, în lumina articolului 11, hotărârile pronunţate de acestea în baza prerogativelor lor. Aceasta nu înseamnă că ea trebuie să se aplece asupra chestiunii dacă statul a folosit această prerogativă cu bună credinţă, cu grijă şi într-o manieră rezonabilă: ea trebuie să analizeze respectiva ingerinţă în lumina ansamblului cauzei, pentru a stabili dacă aceasta era „proporţională cu scopul urmărit” şi motivele invocate de către autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt „pertinente şi suficiente”. Astfel procedând, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat regulile conform principiilor consacrate de articolul 11 şi aceasta, în plus, bazându-se pe a apreciere acceptabilă a faptelor pertinente (Partidul comunist unit din Turcia şi alţii, citată anterior, §§ 46-47, Yazar şi alţii, nr. 22723/93, 22724/93 şi 22725/93, § 51, CEDH 2002-II, ş Sidiropoulos şi alţii, citată anterior, § 40).

b) Aplicarea principiilor mai sus enunţate la prezenta cauză

51. În prezenta cauză, Curtea observă că împotriva Eğitim ve Bilim Emekçileri Sendikası (« Eğitim-Sen ») au fost iniţiate două acţiuni în dizolvare, pe motivul că, la articolul 2 b) din statutul său, sindicatul promova educaţia în „limba maternă”. În ceea ce priveşte prima acţiune, procurorul republicii a decis să nu sesizeze instanţa, pe motivul că obiectivele menţionate în articolul litigios nu erau contrarii legii. Ca urmare, la cererea şefului de stat major al armatelor, o a doua cerere de dizolvare, întemeiată pe acelaşi motiv, a fost introdusă împotriva Eğitim-Sen. Urmare a acestei acţiuni şi a hotărârii Curţii de casaţie, Eğitim-Sen a modificat articolul 2 b) din statutul său, suprimând menţiunea litigioasă pentru a evita dizolvarea de către instanţele naţionale.

52. Îi revine în prezent Curţii să aprecieze dacă această a doua acţiune în dizolvare a Eğitim-Sen răspunde unei „nevoi sociale imperioase” şi este „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge „scopurile legitime urmărite”.

53. Curtea observă că tribunalul muncii şi camerele reunite ale Curţii de casaţie au făcut dovada unei abordări şi a unei interpretări diferite cu privire la articolele 10 şi 11 din convenţie. Pentru tribunalul muncii, drepturile şi libertăţile consacrate de aceste articole sunt fundamentale într-o societate democratică, exceptând, în special, cazul incitării la violenţă, în care, potrivit tribunalului, nu se regăsea articolul 2 b) din statutul sindicatului reclamant. În schimb, pentru camerele reunite ale Curţii de casaţie, au prevalat excepţiile prevăzute de paragraful 2 al articolului 11 din convenţie. Acestea au considerat că dorinţa sindicatului reclamant de a apăra educaţia într-o limbă maternă alta decât limba turcă este contrară articolelor 3 şi 42 din Constituţie şi principiului unităţii statului.

54. Curtea trebuie, aşadar, să analizeze dacă constatările camerelor reunite ale Curţii de casaţie pot fi întemeiate pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente. Ea subliniază, pentru început, că din lectura articolului 2 b) din statutul Eğitim-Sen reiese că această dispoziţie nu conţinea nicio incitare la recurgerea la violenţă pentru realizarea obiectivelor urmărite. Conform camerelor reunite, Eğitim-Sen nu încuraja utilizarea de mijloace ilegale pentru realizarea obiectivului său, şi anume acela ca persoanele din societatea turcă să poată primi o educaţie într-o limbă maternă alta decât limba turcă.

55. Din perspectiva Curţii, principiul apărat de Eğitim-Sen, şi anume acela conform căruia educaţia oferită persoanelor din societatea turcă să se poată desfăşura într-o limbă maternă alta decât limba turcă, nu este contrar principiilor fundamentale ale democraţiei. Ea subliniază că nimic din respectivul articol din statutul Eğitim-Sen nu poate fi înţeles ca un apel la violenţă, la revoltă sau la orice formă de respingere a principiilor democratice, acesta fiind un element esenţial de luat în considerare (Partidul libertăţii şi democraţiei (ÖZDEP) împotriva Turciei [GC], nr. 23885/94, § 40, CEDH 1999-VIII). Conţinutul articolului 2 b) din statutul Eğitim-Sen trebuie privit în contextul dezbaterii din sânul opiniei publice la momentul faptelor. În acest sens, Curtea subscrie la raţionamentul procurorului republicii, care decis să nu sesizeze instanţa în cadrul primei cereri de dizolvare a sindicatului reclamant. De fapt, la acea epocă, chestiunea învăţământului în limba maternă era dezbătută de opinia publică şi în sânul partidelor politice şi era pe ordinea de zi a unei sesiuni parlamentare (paragrafele 11, 30 şi 31 supra).

56. Curtea admite că o astfel de propunere putea leza convingerile majoritare ale opiniei publice, anumite instituţii sau anumite organisme etatice, precum şi politica guvernamentală. Acestea fiind spuse, Curtea aminteşte că buna funcţionare a democraţiei cere ca diferitele entităţi asociative sau formaţiuni politice să poată dezbate în mod public pentru a contribui la găsirea unor soluţii la problemele generale care privesc ansamblul actorilor din viaţa politică sau publică (Vogt împotriva Germaniei, 26 septembrie 1995, § 52, seria A nr. 323, şi Partidul comunist unit din Turcia şi alţii, citate anterior, § 57).

57. În continuare, Curtea evidenţiază faptul că din ultimul raport al Comisiei europene împotriva rasismului şi intoleranţei (ECRI) privind Turcia (paragraful 31, supra), rezultă că, în afara copiilor aparţinând minorităţilor recunoscute în baza tratatului de la Lausanne – şi anume minorităţile non-musulmane – şi beneficiind de educaţie în limba turcă, mai există şi alţi copii de naţionalitate turcă, a căror limbă maternă nu este limba turcă, ci limba adyghe, abkhază sau kurdă. Cu privire la acest subiect, trebuie subliniat că Legea nr. 4771, adoptată la 3 august 2002 şi care aducea modificări la Legea nr. 2923 privind educaţia în limbile străine, predarea limbilor străine şi învăţarea diferitelor dialecte şi limbi de către cetăţenii turci, a deschis calea cursurilor private pentru „limbile şi dialectele (altele decât turca) utilizate în mod tradiţional de către cetăţenii turci în viaţa lor de zi cu zi”. Curtea observă faptul că această voinţă a legislatorului, de a iniţia cursuri private pentru învăţarea limbilor şi dialectelor altele decât limba turcă, contrastează cu atitudinea instanţelor naţionale, care au considerat că articolul 2 b) din statutul Eğitim-Sen aducea atingere articolelor 3 şi 42 din Constituţie.

58. Curtea nu este convinsă de raţionamentul camerelor reunite ale Curţii de casaţie, deoarece acestea nu au indicat în decizia lor faptul că sindicatul reclamant ar fi desfăşurat activităţi ilegale susceptibile să aducă atingere unităţii Republicii Turcia. Ele nu au precizat nici dacă Eğitim-Sen urmărea un scop contrar principiilor democratice sau desfăşura activităţi contrare celor figurând în statutul său. Curtea a notat cu interes faptul că tribunalul muncii a respins această a doua cerere de dizolvare, pe motivul că decizia de a nu dizolva sindicatul ar avea ca efect reducerea tensiunii sociale, a dezordinii şi a scandalurilor din sânul societăţii şi de a restabili pacea socială (paragraful 23, supra).

59. Acestea sunt motivele pentru care Curtea este de părere că simpla prezenţă în statutul sindicatului a termenilor „primirea unei educaţii în limba lor maternă”, în afara oricărui element care să indice sau să dovedească un scop diferit de cel exprimat în articolul litigios din statut, nu ar putea fi considerată contrară principiilor democraţiei. Aceasta constată că din statutul sindicatului, aşa cum a fost el redactat iniţial, reiese că sindicatul apăra dreptul tuturor membrilor societăţii „de a primi, în mod egal şi liber, o educaţie democratică, laică, ştiinţifică şi gratuită în limba lor maternă”. Din perspectiva Curţii, un astfel de obiectiv, care tinde la dezvoltarea culturii resortisanţilor naţionali care au ca limbă maternă o limbă diferită de limba turcă, şi aceasta prin educaţia în limba lor maternă, nu este contrar în sine cu securitatea naţională şi nici nu constituie o ameninţare pentru ordinea publică. Presupunând chiar, că autorităţile naţionale competente ar fi putut considera că educaţia în limba maternă ar favoriza cultura unei minorităţi, Curtea aminteşte că s-a pronunţat deja asupra faptului că existenţa unor minorităţi şi culturi diferite într-un stat constituie un fapt istoric pe care o societate democratică trebuie să îl tolereze şi chiar să îl protejeze şi să-l susţină, conform principiilor dreptului internaţional (Tourkiki Enosi Xanthis şi alţii împotriva Greciei, nr. 26698/05, § 51, 27 martie 2008).

60. In lumina celor mai sus menţionate, Curtea consideră că motivele indicate de către camerele reunite ale Curţii de casaţie nu sunt pertinente şi suficiente şi că nu sunt proporţionale cu scopurile legitime urmărite. Prin urmare, cererea de dizolvare introdusă împotriva sindicatului reclamant, care a avut ca rezultat obligarea acestuia la modificarea articolului 2 b) din statutul său, prin suprimarea termenilor „a primi o educaţie în limba maternă”, nu poate fi în mod rezonabil considerată ca răspunzând unei „nevoi sociale imperioase”.

61. În concluzie, a avut loc o încălcare a articolului 11 din convenţie.

III.CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 10 DIN CONVENŢIE

62. Sindicatul reclamant susţine că obligaţia la care a fost supus, de a proceda la modificarea statutului său pentru a împiedica dizolvarea, constituie o ingerinţă în dreptul său la liberă exprimare, prevăzut de articolul10din convenţie. Această dispoziţie este astfel enunţată, în părţile sale relevante:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

63. Guvernul nu s-a pronunţat asupra acestui aspect.

 Cu privire la admisibilitate

64. Curtea observă că acest capăt de cerere este legat de cel analizat anterior, urmând a-l declara de asemenea admisibil.

 Cu privire la fond

65. In prezenta cauză, părţile nu contestă faptul că a doua cerere de dizolvare introdusă împotriva sindicatului reclamant constituie o ingerinţă a autorităţilor naţionale în exercitarea de către acesta a dreptului său la liberă exprimare. Această ingerință este prevăzută de lege, și anume de articolele 3 și 42 din Constituție, și urmărește unul sau mai multe scopuri legitime, conform articolului 10 § 2 din convenție, și anume apărarea ordinii sau protejarea securității naționale, inclusiv protejarea integrității teritoriale a statului. Rămâne astfel de analizat dacă respectiva ingerință este “necesară într-o societate democratică” pentru a atinge scopurile legitime urmărite.Principiile generale pertinente

66. Curtea reamintește că, atât timp cât activitățile lor fac parte din exercitarea colectivă a libertății de exprimare, asociațiile, ca și partidele politice, pot pretinde protecția articolelor 10 și 11 din Convenție (Partidul comunist unit din Turcia şi alţii, citat anterior, §§ 42 şi 43 şi Yazar şi alţii, citată anterior, § 46).

67. Curtea amintește mai departe că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice. Sub rezerva paragrafului 2 din articolul 10, libertatea de exprimare presupune nu doar “informațiile” sau “ideile” primite în mod favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, ci și cele care lezează, șochează sau îngrijorează statul sau o fracțiune oarecare din populație: astfel cer pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere, fără de care nu există o societate democratică (a se vedea, printre multe altele, Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, § 49, seria A nr. 24, Jersild împotriva Danemarcei, 23 septembrie 1994, § 37, seria A nr. 298, şi Yazar şi alţii, citată anterior, § 46 ). Aşa cum este consacrată în articolul 10, libertatea de exprimare este însoţită de excepţii care implică, totuşi, o interpretare restrictivă, iar nevoia de restrângere a libertăţii trebuie stabilită într-o manieră convingătoare (Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei [GC], nr. 21279/02 şi 36448/02, § 45, CEDH 2007-IV).

68. Curtea reiterează, de asemenea, faptul că adjectivul „necesar”, în sensul articolului 10 § 2, implică o „nevoie socială imperioasă”. Statele contractante se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina existenţa unei astfel de nevoi, însă aceasta este dublată de un control european vizând atât legea cât şi deciziile prin care acesta este aplicată, chiar atunci când ele emană de la o instanţă independentă. Curtea este aşadar competentă să statueze în ultimă instanţă asupra chestiunii de a determina dacă „restricţia” se conciliază cu libertatea de exprimare protejată de articolul 10 (Karataş împotriva Turciei [GC], nr. 23168/94, § 48, CEDH 1999‑IV).

69. Curtea reaminteşte că articolul 10 § 2 din convenţie nu lasă loc pentru restricţii ale libertăţii de exprimare în cadrul discursului şi dezbaterii politice – domeniu în care libertatea de exprimare are cea mai mare importanţă (Brasilier împotriva Franţei, nr. 71343/01, § 41, 11 aprilie 2006) – sau în cadrul chestiunilor de interes general (a se vedea, printre altele, Sürek împotriva Turciei (nr.1) [GC], nr. 26682/95, § 61, CEDH 1999-IV, Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July, citată anterior, § 46, Wingrove împotriva Regatului Unit, 25 noiembrie 1996, § 58, Culegere 1996-V, şi Faruk Temel împotriva Turciei, nr. 16853/05, § 55, 1 februarie 2011).

70. În ultimul rând, Curtea reaminteşte că, într-o societate democratică fondată pe preeminenţa dreptului, ideile politice care contestă ordinea stabilită şi a căror realizare este apărată prin mijloace pacifice, trebuie să găsească o posibilitate convenabilă de a se exprima prin exercitarea libertăţii de exprimare (Stankov şi Organizaţia macedoneană unită Ilinden împotriva Bulgariei, nr. 29221/95 şi 29225/95, § 97, CEDH 2001-IX). Astfel cer valorile intrinseci ale unui sistem democratic, cum sunt pluralismul, toleranţa şi coeziunea socială (Ouranio Toxo şi alţii împotriva Greciei, nr. 74989/01, § 42, CEDH 2005-X, şi Tourkiki Enosi Xanthis şi alţii, citată anterior, § 56).

 Aplicarea principiilor mai sus enunţate la prezenta cauză

71. Curtea a acordat o atenţie deosebită termenilor utilizaţi de articolul 2 b) din statutul sindicatului reclamant şi la contextul în care această dispoziţie a fost redactată. În acest sens, Curtea consideră că articolul 10 înglobează libertatea de a primi şi de a comunica informaţii sau idei în orice limbă care permite participarea la schimbul public de informaţii şi de idei culturale, politice şi sociale de orice fel (a se vedea, mutatis mutandis, Karataş, citată anterior, § 49). Curtea a ţinut, de asemenea, cont de circumstanţele specifice cauzei supuse spre examinare, în special în legătură cu dificultăţile privind lupta împotriva terorismului (İbrahim Aksoy împotriva Turciei, nr. 28635/95, 30171/96 şi 34535/97, § 60, 10 octobrie 2000, Zana împotriva Turciei, 25 noiembrie 1997, § 55, Culegere 1997-VII, Incal împotriva Turciei, 9 iunie 1998, § 58, Culegere 1998‑IV şi Savgın împotriva Turciei, nr. 13304/03, § 44, 2 februarie 2010).

72. Articolul 2 b) din statutul sindicatului reclamant promova ideea unui învăţământ în „limba maternă”. În contextul Turciei şi în sensul primar al termenilor, această dispoziţie se înţelege ca promovând educaţia în limba maternă, care este limba turcă. Acestea fiind spuse, având în vedere situaţia istorico-socială a Turciei, limba maternă poate, de asemenea, însemna limba resortisanţilor turci care au ca limbă maternă diferită. În ultimul său raport privind Turcia, ECRI a menţionat limbile adyghe, abhază şi kurdă ca limbi materne diferite de limba turcă (paragraful 31, supra).

73. În acest sens, este necesar de amintit că, în afara substanţei ideilor şi informaţiilor exprimate, articolul 10 protejează de asemenea modul lor de expresie, indiferent de suport sau de limba utilizate (ibidem, § 32).

74. În prezenta cauză, presupunând chiar că sindicatul reclamant ar fi avut ca scop manifestarea voinţei de a promova doar educaţia în limba kurdă ca şi limba maternă, pe lângă limba turcă, Curtea aminteşte că articolul 10 § 2 din convenţie nu lasă loc pentru restrângerea libertăţii de exprimare în domeniul problemelor de interes general. Aceasta ţine cont de circumstanţele relative la cauza supusă ei spre analiză. Ea observă că la momentul faptelor, o dezbatere pe această temă în sânul opiniei publice a fost urmată de o modificare a legii, permiţând predarea, cel puţin cu titlu privat, în limbile materne utilizate de resortisanţii turci, altele decât limba turcă.

75. În acest sens, Curtea observă că respectivul articolul din statutul sindicatului reclamant nu incita la folosirea violenţei, la rezistenţă armată sau la revoltă, şi nici la ură, aceasta reprezentând pentru Curte un element esenţial de luat în considerare. Acest articol nu era susceptibil să favorizeze violenţa prin insuflarea unei uri profunde şi iraţionale faţa de persoane identificate (a se vedea, a contrario, Sürek, citată anterior, § 62). Cât priveşte argumentarea instanţelor naţionale privind pretinsa atingere adusă unităţii teritoriului naţional (paragraful 24, supra), Curtea observă că programa sindicatului reclamant apăra principiul educaţiei în limba maternă, alta decât limba turcă, pentru persoanele membre ale societăţii turce. Or, Curtea constată că Guvernul a omis să indice acţiunile concrete pe care sindicatul le-ar fi întreprins, de natură a dezminţi sinceritatea programei Eğitim-Sen, astfel încât acest aspect nu poate fi pus la îndoială (Partidul libertăţii şi democraţiei (ÖZDEP), citată anterior, § 42). Aşadar, Curtea conchide că unitatea teritorială a statului nu era ameninţată de niciun pericol clar şi iminent.

76. În concluzie, Curtea consideră că cererea de dizolvare introdusă împotriva sindicatului reclamant – şi care a dus la obligarea acestuia la eliminarea din statutul său a termenilor litigioşi – a fost disproporţionată în raport cu scopurile urmărite şi nu a fost, în consecinţă, „necesară într-o societate democratică”.

77. Aşadar, a avut loc o încălcare a articolului 10 din convenţie.

(...)

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

(...)

2.Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 11 din Convenţie;

3.Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 10 din Convenţie.

(...)

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 25 septembrie 2012, în temeiul articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.

Françoise Ellens-Passos              Françoise Tulkens Grefier adjunct de secţie               Preşedinte

(...)

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.

© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.

Full & Egal Universal Law Academy