CASE OF EL-MASRI v. "THE FORMER YUGOSLAV REPUBLIC OF MACEDONIA" - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

MAREA CAMERĂ

CAUZA EL-MASRI C. FOSTEI REPUBLICI IUGOSLAVE MACEDONIA

(Cererea nr. 39630/09)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

13 decembrie 2012

Această hotărâre este definitive pe fond, dar poate suferi modificări de formă.

CUPRINS

PROCEDURA..................................................1

ÎN FAPT.......................................................3

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI.....................3

A. Versiunea reclamantului asupra situației de fapt...3

1. Călătoria spre Fosta Republică Iugoslavă Macedonia              3

2. Detenția în stare de izolare în hotel............4

3. Transferul către aeroportul din Skopje..........4

4. Predarea către o echipă specială de “extrădare” a CIA la aeroportul din Skopje              4

5. Zborul din Skopje în Afghanistan..............5

6. Detenția și interogatoriul din Afghanistan.......5

7. “Extrădarea inversă” mascată în Albania........6

8. Sosirea în Germania.........................7

B. Poziția Guvernului Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei față de susținerile reclamantului              8

1. Poziția Guvernului pârât, care reiese din rapoarte adoptate în urma unor investigații internaționale               8

(a) Presupusele detenții secrete și transferuri inter-statale ilegale ale deținuților cu implicarea statelor membre ale Consiliului Europei, Doc. 10957, 12 iunie 2006 (“Raportul Marty din 2006”)              8

(b) Consiliul Europei, Raportul Secretarului General în temeiul articolului 52 din Convenție cu privire la detenția secretă și transportul suspecților de săvârșirea unor acte teroriste (SG/Inf (2006) 5, 28 februarie 2006)              10

2. Versiunea asupra situației de fapt expusă de către Guvernul pârât în procedura în fața Curții              11

C. Investigații internaționale cu privire la situația reclamantului              12

1. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei – “Raportul Marty”              12

(a) Raportul Marty din 2006..................12

(b) Al doilea raport cu privire la presupusele detenții secrete și transferuri inter-statale ilegale ale deținuților cu implicarea statelor membre ale Consiliului Europei, Doc. 11302 rev., 11 iunie 2007 (“raportul Marty din 2007”)              14

2. Parlamentul European: Ancheta Fava.........15

3. Comitetul ONU petruu Drepturile Omului, Observații finale cu privire la Fosta Republică Iugoslavă a Maccedoniei, 3 aprilie 2008, UN Doc. ССРR/С/МKD/СO/2              16

4. Cererea reclamantului adresată Comisiei Inter-Americane a Drepturilor Omului împotriva Statelor Unite ale Americii (SUA)              17

D. Proceduri relevante în unor autorități naționale, altele decât cele ale statului pârât              17

1. Germania.................................17

(a) Ancheta penală desfășurată în Germania...17

(b) Ancheta parlamentară desfășurată în Germania              17

2. Proceduri în SUA...........................18

E. Proceduri desfășurate în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei cu privire la detenția ilegală a reclamantului, izolare și rele tratamente              19

1. Proceduri în fața Direcției de Control și Standarde Profesionale din cadrul Ministerului de Interne (DCSP)              19

2. Plângere penală împotriva funcționarilor publici, autori necunoscuți              19

3. Acțiune civilă în vederea acordării de despăgubiri              21

F. Alte probe furnizate Curții.....................21

1. Declarație de martor sub jurământ din data de 4 martie 2010              21

2. Raport de expertiză cu privire la cauza reclamantului depus de dl. J.G.S.              23

3. Declarații ale Centrului European pentru Drepturile Omului și drepturi Constituționale (ECCHR)              24

4. Cabluri WikiLeaks..........................24

II. DREPT INTERN RELEVANT..........................24

Constituția din 1991 (Устав)................................24

B. Codul Penal (Кривичен законик)..............24

1. Prescripția răspunderii penale................24

2. Curgerea ți întreruperea prescripției ..........24

3. Privarea ilegală de libertate..................25

4. Tortura....................................25

5. Rele tratamente aplicate în tipul exercitării unor sarcini oficiale              25

C. Legea cu privire la răspunderea penală din 1997 (Закон за кривичната постапка), în vigoare la data faptelor              25

D. Legea Obligațiilor (Закон за облигационите односи)              27

III. DREPT INTERNAȚIONAL PERTINENT ȘI ALTE DOCUMENTE RELEVANTE              27

A. Documente internaționale.....................27

1. Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare, semnată la Viena la data de 24 aprilie 1963 și intrată în vigoare la data de 19 martie 1967              27

Articolul 36............................................27

Comunicarea și contactul cu cetățenii statului-trimițător .....27

2. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (ICCPR              27

Articolul 4.............................................28

Articolul 7.............................................28

Articolul 9.............................................28

3. Convenția internațională pentru protecția persoanelor împotriva disparițiilor forțate (“CED”)              28

Articolul 1........................................28

Articolul 2........................................29

Articolul 3........................................29

Articolul 4........................................29

4. Înaltul Comisar ONU pentru Drepturile Omului, Manual cu privire la ancheta efectivă și documentarea actelor de tortură și alte tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, 2001              29

5. Comisia de Drept Internațional, Articole din 2001 cu privire la resposabilitatea statelor pentru acte ilegale din punct de vedere al dreptului internațional               29

Articolul 7.............................................29

Abuz de autoritate sau eludarea instrucțiunilor .............29

Articolul 14............................................30

Durata încălcării unie obligații internaționale...............30

Articolul 15............................................30

Încălcări concurente....................................30

Articolul 16............................................30

Ajutor sau asistență în comiterea unui act ilegal din punct de vedere al dreptului internațional              30

6. Adunarea generală ONU, Raportul Special al Comisiei pentru Drepturile Omului privind tortura și alte tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, 2 iulie 2002 (A/57/173)              30

7. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Rezoluția 1433 cu privire la legalitatea detențiilor SUA la Guantánamo Bay, adoptată la data de 26 aprilie 2005              31

8. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Rezoluția 1463 cu privire la disparițiile forțate, adoptată la data de 3 octombrie 2005              31

9. Rezoluția 60/148 a Adunării Generale ONU cu privire la tortură și ale tratamente sau pedepse inumane sau degradante, adoptată la data de 21 februarie 2006              31

10. Comisia Europeană pentru democrație prin drept (Comisia de la Veneția), Opinie cu privire la obligațiile internaționale ale statelor membre ale Consiliului Europei în legătură cu centrele secrete de detenție și transportul inter-statal al deținuților (nr. 363/2005, 17 martie 2006)              32

11. Raportul Special al ONU asupra promovării și protecției drepturilor omului și libertăților fundamentale în combaterea terorismului, A/HRC/10/3, 4 februarie 2009              32

12. Consiliul ONU pentru drepturile omului, Rezoluțiile 9/11 și 12/12: Dreptul la adevăr, 24 septembrie 2008 și 12 octombrie 2009              33

13. Consiliul Europei, Ghidul Comitetului Miniștrilor statelor membre privind eradicarea impunității pentru încălcări grave ale drepturilor omului, 30 martie 201              33

B. Jurisprudență relevantă a jurisdicțiiilor străine și a altor organisme internaționale              34

1. Curtea de Apel a Angliei și Țării Galilor (Secția civilă), Abbasi și altul c. Secretarului de Stat pentru Afaceri Externe și Commonwealth și Secretarul de Stat pentru Afaceri Interne, Cauza Nr: C/2002/0617A; 0617B, 6 noeimbrie 2002              34

2. Curtea de Apel a Statelor Unite, Falen Gherebi c. George Walker Bush; Donald H. Rumsfeld, D.C. No. CV-03-01267-AHM, 18 decembrie 2003              34

3. Comitetul ONU împotriva torturii, Agiza c. Suediei, Comunicarea Nr. 233/2003, UN Doc. CAT/C/34/D/233/2003 (2005), și Comitetul ONU pentru drepturile omului, Alzery c. Suediei, UN Doc. CCPR/C/88/D/1416/2005 (2006)              35

C. Documente publice care exprimă îngrijorări cu privire la presupuse încălcări ale drepturilor omului în centrele de detenție ale SUA ulterior atacului din 11 septembrie 2001              36

1. Documente relevante ale organizațiilor internaționale pentru apărarea drepturilor omului              36

(a) Declarația Înaltului Comisar ONU pentru drepturile omului cu privire la detenția talibanilor și a membrilor Al-la baza SUA din Guantánamo Bay, Cuba, 16 ianuarie 2002              36

(b) Amnesty International, Memorandum către Guvernul SUA cu privire la drepturile persoanelor aflate în custodia SUA în Afghanistan și Guantánamo Bay, aprilie 2002              36

(c) Human Rights Watch, “Statele Unite, Prezumția de vinovăție: Abuzuri ale drepturilor omului asupra deținuților post 11 septembrie”, Vol. 14, Nr. 4 (G), august 2002              36

(d) Human Rights Watch, “Statele Unite: Rapoarte cu privire la tortura suspecților Al-Qaeda”, 26 decembrie 2002              37

(e) Federația Internațională Helsinki pentru drepturile omului, “Măsuri Antiterorism, Securitate și Drepturile Omului: Evoluții în Europa, Asia Centrală Asia și America de Nord după 11 septembrie Raport, aprilie 2003              37

(f) Raportul Amnesty International din 2003 – Statele Unite ale Americii, 28 mai 2003              37

(g) Amnesty International, “Detenția ilegală a șase persoane din Bosnia-Herzegovina în Guantánamo Bay”, 29 mai 2003              37

(h) Amnesty International, “Statele Unite ale Americii, Amenințarea unui exemplu negativ: Eludarea standardelor internaționale în ceea ce privește detențiile din ‘războiul împotriva terorii’”, 18 august 2003              38

(i) Amnesty International, “Detenția secretă/Teama de rele tratamente”, 20 august 2003              38

(j) Comitetul Internațional al Crucii Roșii (ICRC), Statele Unite: Președintele ICRC îndeamnă la progres în ceea ce privește detențiile, comunicat de presă 04/03, 16 ianuarie 2004              38

(k) Grupul de Lucru al ONU cu privire la detenția arbitrară, Opinia nr. 29/2006, Mr Ibn al-Shaykh al-Libi și alte 25 de persoane c. SUA, UN Doc. A/HRC/4/40/Add.1 at 103 (2006)              38

2. Alte documente publice relevante............39

CIA, “Memo către Centrul de Comandă al Ministerului Justiției cu privire la folosirea tehnicilor combinate de interogare”, 30 decembrie 2004              39

3. Articole de presă...........................39

ÎN DREPT.....................................................41

I. EXCEPȚIA PRELIMINARĂ A GUVERNULUI CU PRIVIRE LA DEPĂȘIREA TERMENULUI DE ȘASE LUNI              41

A. Susținerile părților............................41

1. Guvernul pârât.............................41

2. Reclamantul...............................42

B. Aprecierea Curții.............................43

1. Principii generale stabilite în jurisprudența Curții43

2. Aplicarea principiilor generale în cauza de față.43

(a) Dacă plângerea penală era o cale de recurs pe care trebuia să o utilizeze reclamantul              44

(b) Punctul de plecare pentru calculul termenului de șase luni              45

(c) Concluzie...............................46

II. EVALUAREA CURȚII ASUPRA MIJLOACELOR DE PROBĂ ȘI STABILIREA SITUAȚIEI DE FAPT              46

A. Susținerile părților............................46

B. Evaluarea Curții..............................47

1. Principii generale...........................47

2. Stabilirea situației de fap în cauza de față......48

III. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENȚIE              52

A. Susținerile părților............................52

1. Reclamantul...............................52

2. Guvernul pârât.............................53

B. Terții intervenienți............................53

1. Înaltul Comisar ONU pentru drepturile omului (UNHCHR)              53

2. Interights..................................54

3. Redress...................................54

4. Poziția comună a Amnesty International (AI) și Comisia Internațională a Juriștilor (ICJ)              55

C. Aprecierea Curții.............................56

1. Admisibilitate..............................56

2. Fond.....................................56

(a) Aspectul procedural al articolului 3: lipsa unei anchete efective              56

(i) Principii generale.......................56

(ii) Aplicarea principiilor generale în cauza de față              57

(b) Aspectul substanțial al articolului 3 din Convenție              60

(i) Rele tratamente în hotel și la aeroportul din Skopje              60

(α) Principii generale......................60

(β) Aplicarea principiilor generale în cauza de față........61

Tratamentul din hotel.................................61

Tratamentul din aeroportul din Skopje...................62

(ii) Îndepărtarea de pe teritoriu a reclamantului              64

(α) Principii generale......................64

(β) Aplicarea principiilor generale în cauza de față              65

iii) Concluzie.........................................66

IV. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 DIN CONVENȚIE              66

A. Susținerile părților............................67

B. Terții intervenienți............................68

C. Aprecierea Curții.............................69

1. Admisibilitate..............................69

2. Fond.....................................69

(a) Principii generale stabilite în jurisprudența Curții              69

(b) Aplicarea principiilor generale în cauza de față              70

(i) Detenția reclamantului în Skopje.........70

(ii) Detenția ulterioară a reclamantului.......71

(iii) Concluzie............................72

(iv) Aspectul procedural al articolului 5 din Convenție: lipsa unei anchete efective              72

V. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE              73

A. Susținerile părților............................73

B. Aprecierea Curții.............................73

1. Admisibilitate..............................73

2. Fond.....................................73

VI. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE              74

A. Susținerile părților............................74

B. Aprecierea Curții.............................75

1. Admisibilitate..............................75

2. Fond.....................................75

(a) Principii generale stabilite în jurisprudența Curții              75

(b) Aplicarea principiilor generale în cauza de față              76

VII. ALTE PRESUPUSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENȚIEI.....77

VIII. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE......78

A. Prejudiciu...................................78

B. Cheltuieli de judecată.........................79

C. Dobânda....................................79

PENTRU ACESTE MOTIVE CURTEA, ÎN UNANIMITATE...........79

OPINIA COMUNĂ CONCORDANTĂ A JUDECĂTORILOR TULKENS, SPIELMANN, SICILIANOS ȘI KELLER              82

(Traducere)....................................................82

OPINIA COMUNĂ CONCORDANTĂ A JUDECĂTORILOR CASADEVALL ȘI LÓPEZ GUERRA              85

În cauza El-Masri c. Fostei Republici Iugoslave Macedonia,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Marea Cameră), în comitet compus din:

Nicolas Bratza, Președinte,
Françoise Tulkens,
Josep Casadevall,
Dean Spielmann,
Nina Vajić,
Peer Lorenzen,
Karel Jungwiert,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Khanlar Hajiyev,
Luis López Guerra,
Ledi Bianku,
Işıl Karakaş,
Vincent A. de Gaetano,
Julia Laffranque,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Erik Møse,
Helen Keller, judecători,

și Michael O’Boyle, Grefier Adjunct,

După deliberări secrete care au avut loc la data de 16 mai și, respectiv,
24 octombrie 2012,

Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la cea de-a doua dintre datele menționate mai sus:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 39630/09) introdusă împotriva Fostei Republici Iugoslave Macedonia, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția"), de către un cetățean german, domnul Khaled El-Masri ("reclamantul"), la data de 20 iulie 2009.

2. Reclamantul a fost reprezentat de dl J.A. Goldston, dl D. Pavli și dl R. Skilbeck, de la Open Society Justice Initiative ("OSJI"), biroul din New York, și dl F. Medarski, avocat macedonean. Guvernul macedonean ("Guvernul") a fost reprezentat de către Agentul său, dl K. Bogdanov.

3. Reclamantul a pretins, în special, că a fost victima unei operațiuni secrete de predare, și anume că agenții ai statului pârât l-au arestat, l-au deșinut într-un loc secret ș izolat, l-au interogat și maltratat, și l-au predat în aeroportul din Skopie unor agenți CIA care l-au transferat, printr-un zbor special operat de către CIA, într-un centru de detenție secret al CIA din Afganistan, unde a fost maltratat timp de peste patru luni, între 31 decembrie 2003 și 29 mai 2004, atunci când reclamantul s-a întors în Germania.

4. Cererea a fost repartizată inițial Secției a cincea a Curții (articolul 52 § 1 din Regulamentul Curții). La data de 1 februarie 2011, Curtea a modificat componența secțiilor (art. 25 § 1) și această cauză a fost atribuită Secției I (art. 52 § 1).

5. La data de 28 septembrie 2010 capetele de cerere ale reclamantului formulate în temeiul articolelor 3, 5, 8 și 13 din Convenție au fost comunicate Guvernului.

6. Guvernul german, care a fost informat cu privire la dreptul său de a interveni în cadrul procedurii, în conformitate cu articolul 36 § 1 din Convenție, nu și-a manifestat intenția de a uza de acest drept.

7. Mirjana Lazarova Trajkovska, judecătorul ales din partea Fostei Republici Iugoslave Macedonia, s-a retras de la examinarea cauzei (art. 28). Guvernul pârât l-a numit ca înlocuitor pe Peer Lorenzen, judecătorul ales din partea Danemarcei, (Articolul 26 § 4 din Convenție și articolul 29 § 1).

8. La data de 24 ianuarie 2011, o Cameră a primei secții, compusă din următorii judecători: Nina Vajić, Peer Lorenzen, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Julia Laffranque, Linos-Alexandre Sicilianos și Erik Mose, asistat de Søren Nielsen, grefier de secție, s-a desesizat în favoarea Marii Camere, și niciuna dintre părți nu s-a opus (articolul 30 din Convenție și articolul 72 din Regulament).

9. Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu prevederile articolului 26 § § 4 și 5 din Convenție și articolul 24 din Regulament.

10. Reclamantul și Guvernul au depus observații scrise. În plus, observații ale terților intervenienți au fost primite de la Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului, Interights, Redress, Comisia Internațională a Juriștilor și Amnesty International, cărora li s-a permis să intervină în cadrul procedurii scrise (articolul 36 § 2 din Convenție și articolul 44 § 2 din Regulament).

11. Curtea a decis să renunțe la audierea domnului HK, un martor propus de către reclamant.

12. O audiere publică a avut loc la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la data de 16 mai 2012 (art. 59 § 3).

13. S-au prezentat în fața Curții:

(a) pentru Guvern
dlK. Bogdanov,Agent,
dnaD. Djonova, Ministerul Justiției,
dnaV. Stanojevska, Ministerul Justiției,
dnaN. Josifova, Ministerul de Interne,Consilieri;

(b) pentru reclamant
dlJ.A. Goldston, Director executiv,
Open Society Justice Initiative,
dlD. Pavli,Avocat,
dlR. Skilbeck,
dlF. Medarski, Consilieri.

14. Curtea i-a audiat pe dl Bogdanov, dl Goldston și dl Pavli, și, de asemenea, a luat cunoștință de răspunsurile lor la întrebările adresate de către membrii săi.

THE FACTS

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

15. Reclamantul s-a născut în 1963 și locuiește în Senden, Germania.

A. Versiunea reclamantului asupra situației de fapt

16. În cererea sa, reclamantul a făcut referire la declarația pe care a dat-o la data de 6 aprilie 2006 în cadrul procedurii în fața Tribunalului din Virginia (SUA) (a se vedea paragrafele 62 și 63 infra).

1. Călătoria spre Fosta Republică Iugoslavă Macedonia

17. La data de 31 decembrie 2003, reclamantul a urcat într-un autobuz în Ulm, Germania, cu scopul de a vizita Skopje, și așa cum a spus, "să ia o scurtă pauză de la un mediu familial stresant". În jurul orei 15 a ajuns la punctul de trecere de la Tabanovce de pe granița Serbia/Macedonia. Aici a apărut o suspiciune cu privire la valabilitatea pașaportului său german, eliberat recent. Un ofițer al poliției de frontieră i-a verificat pașaportul și l-a întrebat pe reclamant despre scopul călătoriei sale, durata și locul șederii sale. I s-a aplicat pe pașaport o ștampilă de intrare în Macedonia la data de 31 decembrie 2003. Cu această ocazie, i-au fost percheziționate bunurile personale și a fost interogat cu privire la posibilele sale legături cu mai multe organizații și grupuri islamiste. Interogatoriul s-a încheiat la ora 22. Însoțit de bărbați în haine civile, înarmați, reclamantul a fost condus la un hotel, care în urma cercetărilor ulterioare s-a dovedit a fi Merak Hotel Skopski din Skopje ("hotel"). La întoarcerea sa în Germania, reclamantul a recunoscut, prin fotografiile disponibile pe site-ul hotelului, clădirea hotelului, camera în care se presupune că a fost închis și unul dintre chelnerii care l-au servit cu alimente în timpul detenției sale în hotel.

2. Detenția secretă și în stare de izolare în hotel

18. Reclamantul a fost dus într-o cameră situată la ultimul etaj al hotelului. În timpul detenției sale, el a fost supravegheat de o echipă de nouă bărbați, care schimbau tura la fiecare șase ore. Trei dintre ei l-au însoțit pe reclamant tot timpul, chiar și atunci când dormea. Reclamantul a fost interogat în mod repetat pe tot parcursul detenției sale. Interogatoriul s-a desfășurat în limba engleză, în ciuda competențelor sale limitate în această limbă. Cererile sale de a contacta ambasada Germaniei au fost refuzate. La un moment dat, când a declarat că intenționează să plece, a fost amenințat că va fi împușcat cu o armă îndreptată spre capul său. După șapte zile de izolare, un alt ofițer s-a oferit să încheie o înțelegere, și anume ca reclamantul să fie trimis înapoi în Germania, în schimbul recunoașterii faptului că ar fi fost membru al Al-Qaeda.

19. În a treisprezecea zi de detenție, reclamantul a început greva foamei pentru a protesta față de arestarea sa ilegală. A refuzat să mănânce restul zilelor sale de detenție în Fosta Republică Iugoslavă Macedonia. La o săptămână după ce a început greva foamei, i s-a spus că va fi în curând transferat pe calea aerului înapoi în Germania.

3. Transferul la aeroportul din Skopje

20. La data de 23 ianuarie 2004, în jurul orei 20, reclamantul a fost filmat de o cameră video și instruit să spună că a fost tratat bine, că nu a fost vătămat în niciun fel și că va fi în scurt timp transferat pe calea aerului înapoi în Germania. Încătușat și legat la ochi, reclamantul a fost pus într-o mașină și dus la aeroportul din Skopje.

4. 2. "Predarea" către echipa CIA la aeroportul din Skopje

21. La sosire, încă încătușat și legat la ochi, reclamantul a fost inițial aruncat pe un scaun, unde a stat timp de o oră și jumătate. I s-a spus că va fi dus într-o cameră pentru un examen medical înainte de a fi transferat în Germania. Apoi, doi bărbați i-au tras brațele la spate. Cu această ocazie, a fost bătut grav din toate părțile. Hainele i-au fost sfâșiate cu un foarfece sau un cuțit. Lenjeria de corp i-a fost scoasă cu forța. A fost aruncat la podea, mâinile i-au fost trase la spate și a fost călcat pe spate cu o cizmă. A simțit apoi un obiect care i s-a introdus în anus. După cum au afirmat avocații reclamantului la audierea publică din data de 16 mai 2012, acesta a fost cel mai rușinos și mai degradant dintre toate actele comise împotriva reclamantului. Potrivit reclamantului, cu această ocazie i s-a administrat cu forța un supozitor. A fost apoi ridicat de pe podea și târât într-un colț al camerei, unde i s-au legat picioarele. A fost dezlegat la ochi și un blitz care i s-a îndreptat spre ochi l-a orbit temporar. Când i-a revenit vederea, reclamantul a văzut șapte sau opt bărbați îmbrăcați în negru și purtând cagule negre. Unul dintre bărbați l-a îmbrăcat într-un scutec. A fost apoi îmbrăcat într-un trening albastru închis cu mânecă scurtă. I s-a pus un sac pe cap și o centură cu lanțuri atașate la încheieturi și glezne. Bărbații i-au acoperit urechile și ochii cu tampoane și i-au pus o glugă pe cap. Apoi l-au aplecat, l-au forțat să stea cu capul în jos, și l-au dus rapid la un avion, cu cătușele care îi tăiau gleznele. Aeronava era înconjurată de agenți de pază macedoneni înarmați. Reclamantul respira cu dificultate din cauza sacului care îi acoperea capul. Odată ajunși în avion, a fost aruncat la podea cu fața în jos și cu picioarele și brațele desfăcute și legate de părțile laterale ale aeronavei. În timpul zborului i s-au făcut două injecții și i-a fost administrat un anestezic pe nas. În timpul zborului a fost în mare parte inconștient. Pe pașaportul reclamantului i s-a aplicat o ștampilă de ieșire din Macedonia pe data de 23 ianuarie 2004.

22. Potrivit reclamantului, tratamentul pe aeroportul din Skopje dinaintea zborului, "cel mai probabil în mâinile echipei speciale de extrădare a CIA [Agenția Centrală de Informații a Statelor Unite]", a fost deosebit de asemănător cu cel descris într-un document recent dezvăluit de CIA cu privire la așa-numita "interceptare șoc" (a se vedea punctul 124 infra).

5. Zborul din Skopje în Afganistan

23. La aterizare, solicitantul a fost debarcat. Deoarece era mai cald afară decât fusese în Fosta Republică Iugoslavă Macedonia, reclamantul a conchis că nu fusese returnat în Germania. A dedus mai târziu că a fost în Afganistan și unde fusese transportat cu avionul via Bagdad.

6. Detenția și interogatoriul din Afganistan

24. După aterizarea în Afganistan, reclamantul a fost transportat cu mașina timp de aproximativ zece minute, apoi târât afara din vehicul, izbit de pereții unei camere, aruncat la podea și lovit cu picioarele în cap și pe gât. A fost aruncat într-o celulă de beton întunecată, mică și murdară. Când și-a readaptat ochii la lumină, a văzut că pe ziduri erau scrieri de mână în arabă, urdu și farsi. Nu exista nici un pat în celulă. Deși era frig, nu i s-a dat decât o singură pătură militară murdară și niște haine vechi, rupte îndesate într-o pernă subțire. Printr-o fereastră din partea de sus a celulei a văzut soarele care apunea. Mai târziu, a înțeles că fusese transferat la o unitate CIA denumită în rapoartele mass-media "Pit Salt", o fabrică de cărămidă din nordul cartierului de afaceri din Kabul, folosită de către CIA pentru detenția și interogarea unor suspecți de terorism.

25. În timpul detenției sale, a fost interogat de trei sau patru ori, de fiecare dată de către aceeași persoană, care vorbea araba cu un accent sud libanez, și de fiecare dată pe timp de noapte. Interogatoriile au fost însoțite de amenințări, insulte, strigături și lovituri. Cererile sale repetate de a se întâlni cu un reprezentant al guvernului german au fost ignorate.

26. În martie 2004, reclamantul, împreună cu alți câțiva deținuți cu care a comunicat prin pereții celulelor, au început o grevă a foamei pentru a protesta cu privire la detenția lor în lipsa unor acuzații penale. Ca o consecință a condițiilor de detenție și a grevei foamei, starea de sănătate a reclamantului se deteriora pe zi ce trecea. Nu a primit niciun tratament medical, deși a solicitat în mai multe rânduri.

27. La data de 10 aprilie 2004, în a treizeci și șaptea zi de grevă a foamei, câțiva bărbați cu cagulă au intrat în celula sa, l-au ridicat din pat și l-au legat de mâini și de picioare. L-au târât în camera de interogatoriu și l-au legat de un scaun. I s-a introdus cu forța în stomac un tub de alimentare prin nas, prin care i s-a turnat un lichid. După această procedură, reclamantului i s-au dat câteva alimente conservate, precum și câteva cărți de citit.

28. Ca urmare a alimentării sale forțate, reclamantul s-a îmbolnăvit și a avut dureri foarte mari. A fost vizita de către un medic în celula sa, în miez de noapte și i s-au administrat alte medicamente, dar reclamantul a rămas țintuit la pat timp de mai multe zile. La un moment dat, reclamantul a simțit ceea ce el credea a fi un cutremur minor. În acest sens, reclamantul a depus "Lista de cutremure semnificative ale lumii în 2004", emisă de US Geological Survey (USGS) la data de 6 octombrie 2005. Potrivit acestui document, s-a înregistrat un cutremur pe data de 5 aprilie 2004, în regiunea Hindu Kush-, Afganistan.

29. La data de 16 mai 2004, reclamantul a fost vizitat de un vorbitor de limbă germană care s-a prezentat ca "Sam". Acesta din urmă l-a vizitat pe reclamant de trei ori până la eliberarea sa.

30. La data de 21 mai 2004, reclamantul și-a început a doua perioadă de grevă a foamei.

7. "Predarea inversă" deghizată în Albania

31. La data de 28 mai 2004, reclamantul, legat la ochi și încătușat, a fost condus afară din celula sa și introdus în ceea ce părea a fi un container de transport până când a auzit sunetul unui avion. Cu această ocazie, i s-a returnat valiza care îi fusese confiscată în Skopje. I s-a spus să se schimbe în hainele pe care le-a purtat la sosirea sa în Fosta Republică Iugoslavă Macedonia și a primit două noi tricouri, dintre care a îmbrăcat unul. El a fost apoi dus la aeronava care-l aștepta, legat la ochi și cu urechile acoperite, unde a fost legat de scaun. "Sam" l-a însoțit la bordul aeronavei. El i-a spus că avionul va ateriza într-o țară europeană, alta decât Germania, dar că reclamantul își va continua călătoria spre Germania.

32. La aterizare, reclamantul, în continuare legat la ochi, a fost plasat pe bancheta din spate a unui vehicul. Nu i s-a spus unde se află. A străbătut munți, pe drumuri asfaltate și neasfaltate. Reclamantul a auzit oameni ieșind și intrând în mașină. Toți bărbații avea accente slave, dar vorbeau foarte puțin. În cele din urmă, vehiculul a fost oprit la un popas. Reclamantul a fost luat din mașină și dezlegat la ochi. Răpitorii i-au înapoiat bunurile personale și pașaportul, i-au scos cătușele și i-au spus să înainteze pe drum fără să se uite înapoi. Era întuneric și drumul era pustiu. El a crezut că va fi împușcat în spate și lăsat să moară. A făcut o curbă și a dat peste trei oameni înarmați. Aceștia i-au cerut imediat pașaportul. Văzând că pașaportul său este german și că nu avea nicio viză, l-au întrebat ce face în Albania fără permisiune legală. El a răspuns că nu are nicio idee unde se află. I s-a spus că se află în apropierea granițelor albaneze cu Fosta Republică Iugoslavă Macedonia și Serbia. Oamenii l-au condus la o clădire mică, cu un steag albanez, unde a fost prezentat unui ofițer superior. Ofițerul a observat parul lung al reclamantului și barba lungă și i-a spus că arată ca un terorist. A fost apoi condus la Aeroportul Maica Tereza din Tirana, îndrumat spre controlul vamal și controlul imigrației fără inspecție și pus pe un avion spre Frankfurt, Germania. I s-a aplicat pe pașaport o ștampilă de ieșire din Albania.

8. Sosirea în Germania

33. Pe data de 29 mai 2004, la 8:40, reclamantul a ajuns pe Aeroportul Internațional din Frankfurt. Avea cu aproximativ optsprezece kilograme mai puțin decât atunci când a părăsit Germania, părul lung și neîngrijit și nu-și răsese barba de la sosirea sa în Fosta Republică Iugoslavă Macedonia. Imediat după sosirea în Germania, reclamantul s-a întâlnit cu dl M. Gnjidić, un avocat din Ulm.

34. În observațiile sale scrise, reclamantul a declarat că el nu i s-a făcut niciun examen medical în afară de analiza izotopică a foliculilor de păr (a se vedea punctele 56 și 57 infra). În cursul audierii publice, avocații reclamantului au precizat că rezultatele unor examene medicale efectuate la întoarcerea în Germania au fost prezentată de către procurorul general al Germaniei în cadrul anchetei Fava a Parlamentului European (a se vedea paragrafele 47-51 infra). Cu toate acestea, aceste rezultate nu au fost prezentate Curții, deoarece nu erau concludente cu privire la prezența vreunei vătămări, având în vedere timpul lung care s-a scurs de la incidentul de pe aeroportul din Skopje. Mai mult, reclamantul a declarat că a fost supus unor tehnici și metode de interogare sofisticate, special concepute pentru a nu lăsa nicio dovadă de rele tratamente fizice.

35. Raportul Marty (a se vedea paragraful 46 infra) din 2007 a remarcat că reclamantul a solicitat un tratament la centrul de tratament pentru victimele torturii din Neu-Ulm la scurt timp după întoarcerea sa în Germania în 2004. Cu toate acestea, abia în 2006 dl Gnjidić a obținut acordul necesar pentru o asigurare medicală care să permită începerea unui tratament limitat (șaptezeci de ore) la centru, care a fost considerat insuficient atât de către dl Gnjidić și de terapeut însuși (a se vedea paragraful 296 din raportul Marty 2007).

36. Reclamantul a prezentat, de asemenea, o declarație scrisă din 5 ianuarie 2009 a dr. Katherine Porterfield, psiholog senior în Programul Bellevue/NYU pentru supraviețuitorii torturii, în care a confirmat că reclamantul a suferit o tulburare de stres post-traumatic și depresie "cel mai probabil cauzată de experiența sa de răpire și de maltratare ". Opinia dr. Porterfield s-a bazat pe mai multe apeluri telefonice și două discuții de evaluare cu reclamantul. L-a sfătuit, de asemenea, să consulte un medic din comunitatea sa, care să aibă expertiza necesară pentru a-l ajuta. Reclamantul nu a urmat această instrucțiune.

B. Poziția Guvernului Fostei Republici Iugoslave Macedonia cu privire la susținerile reclamantului

1. Poziția Guvernului pârât așa cum reiese din rapoartele adoptate în urma unor anchete internaționale

(a) presupusele detenții secrete și transferuri interstatale ilegale ale deținuților, cu implicarea unor state membre ale Consiliului Europei, Doc. 10957, 12 iunie 2006 (“Raportul Marty din 2006”)

37. La data de 13 decembrie 2005, Președintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a cerut Comitetului pentru afaceri juridice și drepturile omului să investigheze acuzațiile cu privire la "extrădări extraordinare" în Europa. Senatorul Dick Marty, din Elveția, a fost numit în funcția de raportor special. La data de 12 iunie 2006, Adunarea a publicat raportul Marty 2006. Acesta a arătat, pe baza întâlnirilor care au avut loc între 27 și 29 aprilie 2006, poziția autorităților macedonene în ceea ce privește cazul reclamantului. Raportul cuprinde, printre altele, următoarele aspecte:

“3.1.3.1. Poziția autorităților

106. "Poziția oficială" a Guvernului macedonean a fost pentru prima dată expusă într-o scrisoare din partea ministrului de Interne [nume] către Ambasadorul Comisiei Europene [numele lui] din data de 27 decembrie 2005. În forma sa cea mai simplă, ea conține în principal patru seturi de informații, "conform înregistrărilor poliției": în primul rând, dl El-Masri a ajuns cu autobuzul la punctul de trecere a frontierei macedonene de la Tabanovce la ora 16 pe data de 31 decembrie 2003, în al doilea rând, a fost intervievat de "ofițeri de poliție autorizați", fiind suspectat de" a poseda un document de călătorie falsificat", în al treilea rând, aproximativ cinci ore mai târziu, dlui El-Masri" i s-a permis intrarea"în Macedonia, aparent în stare de libertate, și în al patrulea rând, la data de 23 ianuarie 2004, acesta a părăsit Macedonia prin punctul de trecere a frontierei de la Blace în Kosovo ...

108. Președintele Republicii [nume] a manifestat o poziție fermă cu ocazia primei întâlniri cu delegația Parlamentului European, descurajând puternic orice funcționar care poate ar fi dorit să exprime un punct de vedere propriu: "Până în acest moment, aș dori să vă asigur că nu am niciun motiv să nu dau crezare poziției oficiale a Ministerului nostru de Interne. Nu am nicio informație sau fapte suplimentare care să mă convingă că ceea ce a fost stabilit în raportul oficial al Ministerului nostru nu reprezintă adevărul. "

109. Vineri, 28 aprilie, poziția oficială a fost prezentată în detaliu în timpul unei întâlniri cu [nume], fost șef al UBK, serviciul de informații principal Macedoniei, la date evenimentelor din cauza El-Masri. [A] afirmat că "Direcția de Control și Standarde Profesionale" a UBK a efectuat o anchetă în acest caz și a analizat înregistrările oficiale ale tuturor contactelor dl El-Masri cu autoritățile macedonene. Detaliile, prezentate de [șeful UBK] sunt rezumate după cum urmează:

Dl El-Masri a ajuns la granița macedoneană pe data de 31 decembrie 2003, în Ajunul Anului Nou. Ministerul de Interne intensificase măsurile de securitate pentru perioada sărbătorilor pentru a contracara posibile activități criminale. În conformitate cu aceste activități intensificate, pasagerii din autobuz au fost supuși unui control de securitate complet, inclusiv o examinare a documentelor de identitate.

La examinarea pașaportul dlui El-Masri, poliția de frontieră macedoneană a avut anumite suspiciuni și a decis să-l "rețină". Pentru a nu-i face pe ceilalți pasageri să aștepte la frontieră, autobuzului i s-a permis să-și continue călătoria.

Obiectivul reținerii dlui El-Masri a fost de a-l interoga, operațiune care s-a efectuat (conform [șefului UBK]) în conformitate cu toate standardele europene aplicabile. Membri ai UBK, ofițeri de securitate și de servicii de contra-informații, sunt prezenți la toate punctele de frontieră din Macedonia, ca parte a ceea ce este descris ca fiind "gestionarea integrată a frontierelor și securitate". Oficialii UBK au participat la interogatoriul dlui El-Masri. Ofițerii l-au chestionat cu privire la motivele călătoriei, unde intenționează să locuiască și dacă are suficienți bani. [Șeful UBK] a explicat: "Cred că toate acestea sunt întrebări standard, care sunt puse în contextul unei astfel de proceduri de rutină - Nu cred că este nevoie să intru în detalii".

În același timp, ofițerii macedoneni au efectuat o examinare vizuală preliminară a documentelor de călătorie ale dlui El-Masri și au bănuit că pașaportul ar putea fi falsificat sau fals - subliniind în special că dl El-Masri s-a fost născut în Kuweit, dar a pretins că are cetățenia germană.

S-a efectuat o verificare suplimentară a pașaportului într-o bază de date Interpol. Punctul de frontieră la de la Tabanovce nu este legat la rețeaua Interpol, astfel încât informațiile au trebuit să fie transmise la Skopje, de unde s-a solicitat verificarea electronică în baza de date centrală Interpol din Lyon. Un oficial UBK din Departamentul de analiză se pare că a făcut această cerere cu ajutorul unui cod electronic, astfel încât autoritățile macedonene nu pot furniza nicio înregistrare a acesteia. Domnul El-Masri a așteptat la punctul de frontieră, în timp ce s-a efectuat căutarea Interpol.

După ce s-a stabilit că nu a existat niciun mandat Interpol împotriva dlui El-Masri și nu există motive suplimentare pentru a-l reține, a fost eliberat. A plecat apoi de la punctul de frontieră de la Tabanovce, deși ofițerii macedoneni nu au putut să descrie cum anume. Întrebat direct cu privire la acest punct într-o ședință separată, ministrul de Interne [nume] a spus: "nu suntem în măsură să vă spunem exact ce s-a întâmplat cu el după ce a fost eliberat, deoarece nu este în interesul nostru; după ce persoana părăsește punctul de trecere a frontierei, nu suntem în poziția de a ști cum călătorește mai departe".

Ministerul de Interne a stabilit ulterior ... că dl El-Masri a stat la un hotel din Skopje numit "Skopski Merak". Domnul El-Masri se pare că s-a cazat și înregistrat în cartea de oaspeți în seara zilei de 31 decembrie 2003. A stat 23 de nopți, cu mic dejun zilnic, și a plecat pe data de 23 ianuarie 2004.

Ministerul a efectuat o verificare suplimentară la toate punctele de trecere a frontierei și a descoperit că în aceeași zi, 23 ianuarie 2004, seara, domnul El-Masri părăsit teritoriul Macedoniei pe la punctul de trecere a de la Blace, spre Kosovo. Când a fost întrebat dacă dl El-Masri a primit o ștampilă care să indice plecarea lui prin acest mijloc, [șeful UBK] a răspuns: "În mod normal ar trebui să existe o ștampilă pe pașaport care să ateste trecerea graniței din Macedonia, dar nu vă pot spune cu siguranță. UNMIK [Misiunea ONU de Administrare în Kosovo] este, de asemenea, prezentă la granița Kosovo și este responsabilă de protocolul pe partea sa... Colegul meu de la UBK tocmai m-a informat că a trecut frontiera de la Blace de două ori în ultima vreme și nu a primit o ștampilă pe pașaport. "...

116. Ceea ce nu se spune în versiunea oficială este faptul că UBK-ul macedonean se consultă în mod curent cu CIA pe astfel de probleme (care, până la un punct, este destul de ușor de înțeles și logic). Conform informațiilor confidențiale primite (a căror sursă o cunoaștem), o descriere completă a dlui El-Masri a fost transmisă la CIA prin intermediul Biroului său Central din Skopje pentru analiză ... persoana în cauză avea contact cu mișcări teroriste, în special cu Al-Qaida? Pe baza informațiilor despre Khaled El-Masri - al căror conținut nu este cunoscut de către noi - CIA a răspuns afirmativ. UBK-ului, ca organizație partener local, i s-a solicitat ajutor pentru reținerea dlui El-Masri până când el ar putea fi predat CIA pentru transfer. "

(b) Raportul Secretarului General al Consiliului Europei în temeiul articolului 52 din Convenție cu privire la problema detențiilor secrete și a transportul de deținuți suspectați de acte de terorism (SG / Inf (2006) 5,
28 februarie 2006)

38. La data de 21 noiembrie 2005, Secretarul General al Consiliului Europei a invocat procedura prevăzută de articolul 52 din Convenție cu privire la rapoartele cu privire șa zborurile secrete de extrădare. Statele membre au fost obligate să prezinte un raport privind controalele prevăzute în legislația lor internă asupra actelor agenților străini aflați sub jurisdicția lor, în materie de garanții legale pentru a preveni privările nerecunoscute de libertate, răspunsurile juridice și anchetele pentru presupuse încălcări ale drepturilor garantate de Convenție și dacă funcționarii publici care au fost acuzați de implicare în acte sau omisiuni care conduc la astfel de privări de libertate au fost sau au fost anchetați.

39. La 17 februarie și 3 aprilie 2006, Guvernul pârât a răspuns la această solicitare. În această din urmă prezentare, Guvernul pârât a declarat poziția sa în ceea ce privește cazul reclamantului. Acesta a declarat, printre altele:

"... În ceea ce privește cazul dlui Khaled El-Masri, am dori să vă informăm că acest caz a fost examinat de către Ministerul Afacerilor Interne și informații despre acesta au fost trimise reprezentanților Comisiei Europene în Republica Macedonia, directorului pentru Balcanii de Vest din cadrul DG [Direcției Generale] Extindere a Comisiei Europene de la Bruxelles și membrilor Parlamentului European încă din iunie 2005. ... Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Macedonia informează că, pe baza înregistrărilor poliției cu privire la intrarea și ieșirea din Republica Macedonia, dl Khaled El-Masri a ajuns, cu autobuzul, la punctul de trecere a frontierei Tabanovce dinspre Uniunea Statală Serbia și Muntenegru la data de 31 decembrie 2003, la ora 16 prezentând un pașaport german. Suspectat că ar fi fals, ofițerii de poliție competenți au verificat documentul de călătorie și l-au intervievat pe dl Khaled El-Masri la punctul de trecere a frontierei. O verificare în evidențele Interpol a fost, de asemenea, efectuată care a arătat că nu exista un mandat internațional de arestare emis pentru dl El-Masri. Dlui Khaled El-Masri i s-a fost permis să intre în Republica Macedonia, la data de 31 decembrie 2003 la 20:57 Potrivit înregistrărilor poliției, dl Khaled El-Masri a plecat din Republica Macedonia, la data de 23 ianuarie 2004, pe la punctul de graniță Blace spre Uniunea Statală Serbia și Muntenegru (în secțiunea Kosovo). "

2. Versiunea asupra evenimentelor exprimată de către Guvernul pârât în procedura în fața Curții

40. Guvernul a confirmat versiunea sa asupra evenimentelor așa cum este expusă mai sus (a se vedea punctele 37 și 39 supra). A negat faptul că reclamantul ar fi fost reținut și maltratat de către agenți ai statului în hotel, predat apoi agenților CIA, care l-au maltratat la rândul lor la aeroportul Skopje și l-au transferat la o închisoare a CIA din Afganistan. În opinia sa, reclamantul a intrat, a rămas și a părăsit teritoriul statului pârât în mod liber. Singurul contact cu agenți ai statului a avut loc pe data de 31 decembrie 2003, cu ocazia intrării sale în statul pârât, atunci când au fost efectuate verificări cu privire la valabilitatea pașaportului său. Nu a existat niciun alt contact cu agenți ai statului pe toată durata șederii sale în statul pârât. Anchetele efectuate de către Ministerul de Interne au demonstrat că reclamantul a rămas în statul pârât prin voința sa proprie între 31 decembrie 2003 și 23 ianuarie 2004, când a părăsit liber statul prin punctul de trecere a frontierei de la Blace.

41. În sprijinul acestui argument, a prezentat copii ale următoarelor documente: extrase din registrul de trecere a frontierei pe la punctele Tabanovce și Blace, un extras din cartea de oaspeți a hotelului în care reclamantul a fost înregistrat ca ocupând camera numărul 11 între 31 decembrie 2003 și 22 ianuarie 2004, și două scrisori din februarie 2006, în care managerul hotelului a comunicat Ministerului de Interne numele a șase persoane care au fost de serviciu în hotel la momentul respectiv și a negat prezența neînregistrată a vreunei persoane în hotel. S-a specificat faptul că persoana a cărei fotografie a fost găsită pe site-ul hotelului (vezi paragraful 17 supra) este dl ZG, care poate fi găsit în hotel. Guvernul, de asemenea, a depus o scrisoare din 3 februarie 2006, în care Ministrul macedonean al Transporturilor și Administrației Aeriene Civile a informat Ministrul de Interne că la data de 23 ianuarie 2004, i s-a dat permisiunea de a ateriza pe aeroportul din Skopje unei aeronave avion Boeing 737 care zbura de la Palma, înregistrată cu nr. N313P, și că aceeași aeronavă a primit permisiunea (la 22:30) de a pleca în aceeași zi la Kabul și că la 2:25 pe data de 24 ianuarie 2004, i s-a dat permisiunea de a zbura la Bagdad. Mai mult, Guvernul a depus o copie a facturilor de la hotel, pe care reclamantul, în opinia Guvernului, le-a plătit în numerar. În cele din urmă, a furnizat o copie a unei înregistrări a poliției a reținerii reclamantului la punctul de trecere a frontierei Tabanovce la data de 31 decembrie 2003. Potrivit înregistrării, reclamantul a fost reținut între 16:30 și 21:30. Înregistrarea nu precizează motivele pentru arestarea lui, dar conține o notă scrisă de mână incompletă, potrivit căreia reclamantul ar fost reținut pe baza "tel. nr. 9106" din data de 8 decembrie 2003 ".

C. Investigații internaționale cu privire la cazul reclamantului

42. Au existat o serie de anchete internaționale asupra acuzațiilor de "extrădări extraordinare" în Europa și implicarea guvernelor europene. Rapoartele au făcut referire la cazul reclamantului.

1. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei – “Ancheta Marty”

a) Raportul Marty din 2006

43. Raportul Marty din 2006 (paragraful 37 supra) cuprindea, printre altele:

“A. Rezoluție preliminară

...

7. Faptele și informațiile colectate până în prezent, împreună cu date asupra situației de fapt pe cale de a fi descoperite, indică faptul că elementele-cheie ale acestei "pânze de păianjen" includ în special: o rețea mondială de detenții secrete în "locuri negre" ale CIA și în instalații militare sau navale; programul CIA de "extrădări", în care persoane suspectate de terorism sunt transportate între state în aeronave civile, în afara oricărei protecții legale, pentru ca de multe ori să fie predate unor state care recurg de obicei la tratament degradant și tortură; precum și utilizarea de baze aeriene și aeronave militare pentru transportarea deținuților la Guantanamo Bay în Cuba sau în alte centre de detenție ...

11. Atât Statele Unite cât și partenerii săi europeni au împiedicat încercările de a expune adevarata natura și amploarea acestor operațiuni ilegale. Autoritățile din cele mai multe state membre ale Consiliului Europei au negat participarea lor, fără a fi efectuat însă vreun demers spre o anchetă serioasă ...

C. Expunere de motive

...

2.7.1. Metodologia CIA - cum este tratat un deținut în timpul unei predări... Toate cazurile prezentate în raport atestă existența unui modus operandi de predare stabilit, pus în practică de către un grup de elită, bine antrenat și foarte disciplinat de agenți CIA ...

11. Concluzie

287. În timp ce dovezi incontestabile, cel puțin în sensul strict al cuvântului, nu sunt încă disponibile, o serie de elemente coerente și convergente indică faptul că au existat într-adevăr centre secrete de detenție și că au avut loc transferuri interstatale ilegale în Europa. ... "

44. Aeroportul din Skopje a fost clasificat în raportul Marty din 2006 ca fiind unul dintre "punctele de plecare", adică un punct de la care un deținut sau un grup de deținuți era transportat în vederea predării sau a unui transfer ilegal.

45. În ceea ce privește cazul reclamantului, raportul Marty din 2006 a precizat, printre altele:

  3. Exemple specifice de predări

3.1. Khaled El-Masri

92. Am vorbit timp de mai multe ore cu Khaled El-Masri, care, de asemenea, a depus mărturie în mod public în fața Comisiei temporare a Parlamentului European, și considerăm credibile circumstanțele detenției sale în Macedonia și Afganistan timp de aproape cinci luni.

...

3.1.2. Elemente de coroborare în ceea ce-l privește pe dl El-Masri

102. Relatarea dlui El-Masri este susținută de numeroase elemente de probă, dintre care unele nu pot fi încă făcute publice, deoarece acestea au fost declarate secrete, fie pentru că sunt acoperite de confidențialitatea inerentă unei anchete în curs a organelor de urmărire penală din München în urma plângerii depuse de dl El-Masri.

103. Elementele deja aflate în domeniul public sunt citate în Memorandumul sus-menționat depus la Curtea de Apel din Virginia, unde dl El-Masri a depus plângerea:

• ștampilele de pe pașaport care confirmă intrarea și ieșirea dlui El-Masri din Macedonia, precum și ieșirea din Albania, la datele în cauză;

• testarea științifică a foliculilor de păr a dlui El-Masri, efectuată în cadrul unei anchete penale germane, care concordă cu relatarea dlui El-Masri potrivit căreia el ar fi stat într-o țară sud-asiatică și privat de mâncare pentru o perioadă lungă de timp;

• alte dovezi fizice, inclusiv pașaportul dlui El-Masri, cele două tricouri care i-au fost date de către răpitorii săi americani la plecarea din Afganistan, permisul de îmbarcare de la Tirana la Frankfurt și o serie de chei pe care dl El-Masri le-a avut cu el în timpul detenției, toate fiind predate procurorilor germani;

• jurnalele de bord care confirmă faptul că o aeronavă comercială tip Boeing deținută și operată de către inculpații din această cauză, [o corporație americană, Premier Executive Transport Services Inc, și operată de către o altă corporație americană, Aero Contractors Limited], apoi înregistrată de FAA [Administrația aviatică federală americană] ca N313P, a decolat din Palma, Majorca, Spania, pe data de 23 ianuarie 2004; a aterizat pe Aeroportul din Skopje, la 20:51 în acea seară și a plecat din Skopje mai mult de trei ore mai târziu, zborând la Bagdad și apoi la Kabul, capitala afgană [o bază de date a mișcărilor aeronavelor, elaborată pe baza informațiilor obținute din diferite surse, a fost anexată la raportul Marty din 2006];

• relatări ale altor pasageri din autobuzul din Germania spreu Macedonia, care au confirmat relatarea dlui El-Masri cu privire la detenția la frontieră;

• fotografii din hotelul din Skopje, unde dl El-Masri a fost timp de 23 de zile, din care dl El-Masri a identificat atât camera lui reală, cât și pe un membru al personalului care-i servea mâncare;

• înregistrările geologice care confirmă amintirea dlui El-Masri cu privire la un cutremur minore în timpul detenției sale în Afganistan;

• dovada existenței lui "Sam", pe care dl El-Masri l-a identificat din fotografii și în urma unei proceduri de identificare la poliție, și care, așa cum confirmă rapoartele media, este un ofițer de informații german cu legături cu serviciile de informații străine;

• schițe ale închisorii afgane realizate de către dl El-Masri, care au fost imediat recunoscute de o altă victimă a unei predări extraordinare de către SUA în Afganistan;

• fotografiile realizate imediat după întoarcerea dlui El-Masri în Germania, care sunt în concordanță cu relatarea sa potrivit căreai a pierdut în greutate și era neîngrijit.

...

113. Așadar, s-ar putea deja identifica discrepanțele din poziția oficială a Guvernului. De exemplu, Ministerul de Interne a declarat că "proprietarul hotelului ar trebui să aibă copia facturii dlui El-Masri", în timp ce proprietarul hotelului a răspuns de mai multe ori, prin telefon sau în persoană, spunând că factura a fost predată Ministerul de Interne.

...

125. Toate aceste elemente de fapt indică faptul că CIA a efectuat o "predare" a lui Khaled El-Masri. Avionul în cauză transferase un alt deținut cu doar două zile mai devreme, iar avionul era încă pe același "circuit de extrădare". Avionul și echipajul său au petrecut perioada de tranziție la Palma de Mallorca, un punct popular de așteptare a CIA. Degradarea fizică și morală la care dl El-Masri a fost supus înainte de a fi obligat să urce la bordul avionului în Macedonia corespunde cu "Metodologia de predare" a CIA descrisă anterior în acest raport. Destinația de zbor a dlui El-Masri, Kabul, este un element de referință în reprezentarea noastră grafică a "pânzei de păianjen"a centrelor de detenție secrete ale CIA.

...

127. Reiterăm că analiza tuturor faptelor referitoare la acest caz conduce la credibilitatea versiunii dlui El-Masri. Toate elementele indică faptul că a fost victima unei răpiri și a unor acte de tortură în sensul propriu al termenului, stabilit prin jurisprudența Comitetului Națiunilor Unite împotriva Torturii ... "

(b) Detenții secrete și transferuri ilegale a deținuților, cu implicarea statelor membre ale Consiliului Europei: al doilea raport, Doc. 11302 rev., 11 iunie 2007 (“Raportul Marty din 2007”)

46. În raportul său din 11 iunie 2007 senatorul Marty a declarat, printre altele:

"5. Unele guverne europene au împiedicat căutarea adevărului și continuă să facă acest lucru invocând conceptul de "secrete de stat". Secretul este invocat astfel încât să nu ofere explicații organismelor parlamentare sau pentru a împiedica autoritățile judiciare să stabilească situația de fapt și să-i urmărească penal pe cei care se fac vinovați de astfel de infracțiuni ... Aceeași abordare a determinat autoritățile din "Fosta Republică Iugoslavă Macedonia" să ascundă adevărul și să relateze în mod evident fals acțiunile propriilor agenți naționali și ai CIA și implicarea lor în detenția secretă și extrădarea lui Khaled El-Masri.

...

273. Noi credem că am reușit acum să reconstituim în detaliu odisea dlui El-Masri și să clarificăm întoarcerea sa în Europa: dacă noi, fără competența și resursele suficiente, am fost capabili să facem acest lucru, de ce autoritățile competente nu pot să-l gestioneze? Există o singură explicație posibilă: nu sunt interesate să vadă facă adevărul să iasă la lumină.

...

275. ... Am fost în măsură să dovedim implicarea CIA în transferul dlui El-Masri în Afganistan prin zborul care l-au dus acolo – avionul N313P, care a zburat de la Skopje ("Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei") la Bagdad (Irak) și la Kabul (Afganistan), la 24 Ianuarie 2004 – un alt deținut CIA fiind transportat pe aceeași rută cu două zile înaintefiind vorba despre un "circuit de extrădare".

...

276. La sosirea dlui El-Masri în Afganistan, a fost dus la un centru de detenție secretă al CIA lângă Kabul, plasat într-o ",, celulă mică murdară de beton" pentru o perioadă de peste patru luni. În această perioadă, CIA a descoperit că nu există acuzații care ar putea fi aduse împotriva lui și că pașaportul său era autentic, dar l-a ținut în mod inexplicabil pe dl El-Masri în condiții sordide și izolare timp de câteva săptămâni după aceea.

...

279. Astăzi, cred că sunt în măsură să reconstitui condițiile de returnare a dlui El-Masri din Afganistan: el a fost transportat cu avionul din Kabul la data de 28 mai 2004 la bordul unui avion Gulfstream CIA-Chartered cu numărul N982RK la o bază aeriană militară din Albania numităaerodromul Bezat-Kucova.

...

314. "Versiunea oficială" de ședere voluntară a dlui El-Masri în "Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei", a devenit cu siguranță absolut de neconceput ... "

2. Parlamentul European: Ancheta Fava

47. La data de 18 ianuarie 2006, Parlamentul European a înființat o Comisie temporară cu privire la expulzările extraordinare și l-a numit pe dl Claudio Fava ca raportor, cu mandatul de a investiga presupusa existență a închisorilor CIA în Europa. În cadrul anchetei Fava s-au efectuat 130 de întâlniri și s-au trimis delegații în Fosta Republică Iugoslavă Macedonia, Statele Unite, Germania, Marea Britanie, România, Polonia și Portugalia.

48. S-au identificat cel puțin 1 245 zboruri operate de CIA în spațiul aerian european între sfârșitul anului 2001 și 2005. În timpul vizitei sale în Fosta Republică Iugoslavă Macedonia, anchetatorii s-au întâlnit cu oficiali de rang înalt.

49. La data de 6 iulie 2006, Parlamentul European a adoptat o rezoluție privind presupusa folosire a unor țări europene de către CIA pentru transportarea și deținerea ilegală de prizonieri (2006/2027 (INI)), P6_TA (2006) 0316), prin care se declarau, printre altele:

"19. [Parlamentul European] condamnă răpirea de către CIA a cetățeanului german, Khaled El-Masri, care a fost deținut în Afganistan din ianuarie până în mai 2004 și supus unor tratamente degradante și inumane; observă în continuare suspiciunea - încă neînlăturată - că dl Khaled El Masri a fost ilegal deținut și înainte de această dată, între 31 decembrie 2003 și 23 ianuarie 2004, în Fosta Republică Iugoslavă Macedonia și că a fost transportat de acolo în Afganistan pe data de 23 - 24 ianuarie 2004, consideră neadecvate măsurile pe care Fosta Republică Iugoslavă Macedonia pretinde că le-a luat pentru a investiga problema...

42. Condamnă faptul că cetățeanul german Khalid El-Masri a fost deținut ilegal în Afganistan pentru mai mult de patru luni în 2004; deplânge reticența autorităților din Fosta Republică Iugoslavă Macedonia de a confirma că El-Masri a fost la Skopje și că a fost probabil deținut acolo înainte de transportarea sa către Afganistan de către agenți CIA ... "

50. Raportul final privind presupusa folosire a unor țări europene de către CIA pentru transportarea și deținerea ilegală de prizonieri (2006/2200 (INI)), doc. A6-0020/2007) a fost publicat la data de 30 ianuarie 2007. Constatând lipsa unei anchete minuțioase a statului pârât, raportul a declarat, printre altele:

"136. [Parlamentul European] condamnă predarea extraordinară a cetățeanului german Khaled El-Masri, răpit la punctul de frontieră Tabanovce din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei la data de 31 decembrie 2003, deținut ilegal la Skopje la între 31 decembrie 2003 și 23 ianuarie 2004 și transportat apoi în Afganistan la data de 23-24 ianuarie 2004, unde a fost ținut până în mai 2004 și supus unor tratamente degradante și inumane;

...

138. Confirmă concluziile preliminare ale procurorului din Munchen, Martin Hofmann, potrivit cărora nu există dovezi în baza cărora să fie respinsă versiunea lui Khaled El-Masri asupra evenimentelor; "

51. De asemenea, raportul a subliniat: "conceptul de"centru secret de detenție" include nu numai închisori, dar, de asemenea, locuri în care o persoană este deținută incommunicado, cum ar fi apartamente private, secții de poliție sau camere de hotel, cum a fost și cazul lui Khaled El-Masri în Skopje".

3. Comitetul ONU pentru drepturile omului, Observații finale asupra Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 3 aprilie 2008, UN Doc. ССРR/С/МKD/СO/2

52. În cursul verificării periodice a respectării obligațiilor statului pârât în temeiul Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, efectuată de către Comitetul pentru drepturile omului a Națiunilor Unite (ONU) în timpul sesiunii sale din martie-aprilie 2008, acesta din urmă "a remarcat ancheta întreprinsă de către statul parte și negarea de către acesta a oricărei implicări în predarea [reclamantului] în ciuda acuzațiilor extrem de detaliate, precum și a preocupărilor [ridicate de anchetele Marty și Fava]". Comitetul ONU pentru drepturile omului a făcut următoarele recomandări:

"14. ... statul-parte trebuie să ia în considerare și efectuarea unei noi investigații cuprinzătoare având în vedere afirmațiile făcute de dl Khaled El-Masri. Ancheta ar trebui să țină cont de toate dovezile disponibile și să-l coopteze în anchetă pe dl
El-Masri însuși ... "

53. Această recomandare a fost susținută de către Comisarul pentru Drepturile omului al Consiliului Europei, în raportul său publicat la data de 11 septembrie 2008 (Comisarul Consiliului Europei pentru drepturile omului, Thomas Hammarberg, "Raport privind vizita în Fosta Republică Iugoslavă Macedonia, 25-29 februarie 2008 ").

4. Plângerea reclamantului depusă în fața Comisiei Interamericane pentru drepturile omului împotriva Statelor Unite (SUA)

54. La data de 9 aprilie 2008, reclamantul a depus o petiție în fața Comisiei Interamericane pentru Drepturile Omului. La data de 23 august 2009, Comisia a transmis petiția Guvernului SUA pentru comentarii. Nu s-au furnnizat informații suplimentare cu privire la aceste proceduri.

D. Proceduri relevante în fața autorităților naționale, altele decât cele ale statului pârât

1. Germania

(a) Ancheta penală germană

55. La o dată nespecificată în 2004, parchetul din München, a deschis o anchetă cu privire la acuzațiile reclamantului potrivit cărora ar fi fost răpit și deținut în mod ilegal, interogat și abuzat fizic și psihic în Fosta Republică Iugoslavă Macedonia și Afganistan. Potrivit reclamantului, s-au făcut o serie de acte de anchetă, inclusiv o examinare de martori oculari care au confirmat că reclamantul a călătorit în Fosta Republică Iugoslavă Macedonia cu autobuzul la sfârșitul anului 2003 și că a fost arestat la scurt timp după intrarea acel stat .

56. În plus, s-a efectuat o analiză a izotopilor din părul reclamantului. Un raport de expertiză din data de 17 ianuarie 2005 a arătat, printre altele:

"... este foarte probabil ca schimbările observate în semnăturile izotopice [din părul reclamantului] să corespundă într-adevăr declarațiilor [reclamantului] ... "

57. Potrivit Comisiei de anchetă a Bundestag-ului german (vezi mai jos), analiza izotopilor a confirmat, de asemenea, că reclamantul a suferit două greve ale foamei.

58. La data de 31 ianuarie 2007, parchetul din München a emis mandate de arestare pentru treisprezece agenți CIA, suspectați a fi implicați în presupusa extrădare a reclamantului. Numele persoanelor căutate nu au fost făcute publice. Identitatea agenților CIA ar fi fost dezvăluită parchetului german de către autoritățile spaniole, care le-ar fi descoperit în cursul investigației proprii asupra utilizării aeroporturilor spaniole de către CIA.

(b) Ancheta parlamentară germană

59. Pe data de 7 aprilie 2006, Bundestag-ul german (Parlamentul Federal), a numit Comisia de anchetă a legislaturii XVI ("Comisia de anchetă") pentru a verifica activitățile serviciilor secrete. Pentru o perioadă de anchetă de trei ani, comisia de anchetă a avut 124 de sesiuni, șapte domenii de cercetare și a audiat un total de 141 de martori, inclusiv reclamantul. Concluziile Comisiei de anchetă au fost făcute publice la data de 18 iunie 2009.

60. În Raportul Comisiei, care are 1 430 de pagini, se arată, printre altele:

"... Relatarea lui Khaled El-Masri cu privire la detenția sa în Macedonia și în Afganistan este credibilă în ceea ce privește elementele de bază ale detenției sale în Macedonia și transferul său în Afganistan, precum și detenția sa de către forțele Statelor Unite. Rămân, totuși, îndoieli, cu privire la anumite aspecte specifice.

Ancheta efectuată de către poliție și susținută de BKA [Bundeskriminalamt - Poliția Judiciară Federală] reafirmă relatarea dlui El-Masri. Călătoria sa în Macedonia, la data de 31 decembrie 2003 a fost confirmată de martori. Relatarea dlui El-Masri asupra transferului din Macedonia în Afganistan de către forțele Statelor Unite este în concordanță cu relatările ulterioare a altor victime ale exceselor Statelor Unite în timpul "războiului împotriva terorismului". Înregistrarea mișcării unui Boeing 737 american aparținând presupusei companii aeriene a CIA "Aero-Contractors" care a zburat de la Mallorca la Skopje pe data de 23 ianuarie 2004 și a continuat spre Kabul, se potrivește cu informațiile pe care dl El-Masri le-a furnizat cu privire la durata detenției sale într-un hotel macedonean ...

Toate acestea susțin îndoielile profunde ale Comitetului cu privire la versiunea oficială macedoneană asupra evenimentelor ... Guvernul macedonean continuă să nege detenția la hotel și transferul său în Afganistan, considerând că este vorba despre o campanie mass-media defăimătoare. Această poziție oficială a Macedoniei este, în mod evident, greșită. Mai degrabă trebuie să se conchidă că există dovezi convingătoare care să susțină relatarea dlui El-Masri cu privire la arestarea sa și transferul în afara țării ... "(p. 353)

61. Potrivit raportului, au rămas îndoieli cu privire la scopul real al călătoriei reclamantului la Skopje și s-au observat discrepanțe semnificative în declarațiile sale referitoare la interogarea sa în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și Afganistan, în special suspiciunea lui asupra originii germane a lui "Sam ".

2. Acțiuni judiciare în Statele unite

62. La data 6 decembrie 2005, American Civil Liberties Union (ACLU) a depus o cerere în numele reclamantului în fața Tribunalului Districtual pentru Districtul de Est din Virginia, Satele Unite, împotriva unui număr de persoane, inclusiv fostul director CIA, George Tenet și a unor agenți CIA necunoscuți. În cerere se susținea că reclamantul a fost privat de libertate în mod nelegal și a inclus o plângere în conformitate cu Legea privind Răspunderea Internațională (ATS) pentru încălcări ale normelor juridice internaționale care interzic detenția arbitrară prelungită și tratamentele crude, inumane sau degradante.

63. În mai 2006, Tribunalul a respins cererea reclamantului, constatând că Guvernul Statelor Unite și-a invocat în mod valabil privilegiul secretului de stat. Tribunalul a considerat că interesul statului în păstrarea secretelor de stat depășește interesul individual al reclamantului de a apela la justiție. Această decizie a fost confirmată în apel de către Curtea de Apel a Circuitului 4 a Statelor Unite. În octombrie 2007, Curtea Supremă de Justiție a refuzat să reexamineze cazul.

E. Proceduri derulate în Fosta republică Iugoslavă Macedonia privind arestarea și deținerea ilegală a reclamantului și relele tratamente

1. Proceduri în fața Direcției de Control și Standarde Profesionale din cadrul Ministerului de Interne (DCPS)

64. În 2005, DCPS din cadrul Ministerului de Interne a efectuat o anchetă internă cu privire la susținerile reclamantului. Reclamantul nu a fost invitat să furnizeze probe în fața DCPS, nici nu a fost informat cu privire la rezultatul investigației. Rezultatele acestei anchete nu i-au fost comunicate lui, ci reprezentanților Uniunii Europene în statul pârât (a se vedea paragraful 39 supra).

65. După ce a fost informat de prezenta cauză, Guvernul a prezentat o copie a două rapoarte emise la 20 martie 2006 și 10 aprilie 2008 de către DCPS. Ambele rapoarte au fost întocmite la cererea Direcției de Crimă Organizată și Corupție a Parchetului, care a acționat pe baza a două cereri de asistență judiciară distincte, din data de 9 mai 2005 și, respectiv, 13 noiembrie 2007, din partea Parchetului din Munchen care investighează plângerea penală a reclamantului în Germania. Aceste rapoarte au reiterat versiunea Guvernului asupra evenimentelor așa cum este descris mai sus. Au precizat că reclamantul, după ce a ajuns la punctul de trecere a frontierei Tabanovce pe 31 decembrie 2003, a fost reținut între 16.30 și 21.30 în incinta poliției de frontieră și intervievat de către poliția macedoneană în legătură cu presupusa posesie a unui pașaport fals. După ce a fost eliberat, el a rămas la hotel, ocupând camera numărul 11. El a plătit factura hotelului și a părăsit statul pârât, ca pieton, la 18.20 pe 23 ianuarie 2004, prin punctul de trecere a frontierei Blace. S-a specificat faptul că șeful de atunci al UBK, care a operat în cadrul Ministerului de Interne, nu a fost recompensat de nicio agenție străină, inclusiv CIA. S-a ajuns la concluzia că nimeni, inclusiv reclamantul, nu afost vreodată deținut în hotel și interogat de către agenți ai Ministerului de Interne.

66. În cursul acestor anchete, Ministerul de Interne a înaintat procurorului macedonean documentele indicate mai sus (vezi paragraful 41 de mai sus).

2. Procedura penală împotriva unor functionari publici necunoscuți

67. La data de 6 octombrie 2008, reclamantul, prin intermediul reprezentantului său legal dl F. Medarski, a depus o plângere penală la biroul din Skopie al Parchetului împotriva unor funcționari publici necunoscuți pentru detenție ilegală și răpire, infracțiuni pedepsite în conformitate cu articolul 140 din Codul penal. În plângere a denunțat, de asemenea, infracțiunea de tortură sau alte tratamente sau pedepse inumane sau degradante, care se pedepsește în conformitate cu articolele 142 și 143 din Codul penal. În susținerea cererii sale, reclamantul a prezentat o copie a declarației pe propria răspundere pregătită pentru procesul său din Statele Unite și următoarele probe: o copie a pașaportului său, extrase relevante din rapoartele Marty 2006 și 2007 și din ancheta Fava, o copie a jurnalelor de aviație, o scrisoare din partea autorităților aeroportului din Skopje emisă la data de 18 iunie 2008 (ca răspuns la cererea de informații a reclamantului) care atesta faptul că pe 23 ianuarie 2004, un avion Boeing 737 înregistrat de către FAA ca N313P a aterizat pe Aeroportul Skopje fără pasageri și că a decolat pe 24 ianuarie 2004 cu un singur pasager, o versiune tradusă a raportului de expertiză a părului reclamantului, precum și schițe ale camerei de hotel în care reclamantul a fost a reținut. Fotografia chelnerului care l-a servit pe reclamant nu a fost inclusă deoarece "reclamantul nu a fost în măsură să păstreze o copie la momentul respectiv, iar fotografia nu mai este disponibilă pe site-ul hotelului". În continuare, reclamantul s-a plâns că, atât în timpul reținerii la punctul de trecere a frontierei Tabanovce, cât și în timpul detenției la hotelul Merak Skopski, i s-a refuzat dreptul de a contacta familia, un avocat, ales sau un reprezentant al Ambasadei Germaniei.

68. La data de 13 octombrie 2008, procurorul a cerut Ministerului de Interne să investigheze susținerile reclamantului, și, în special, să furnizeze informații concrete cu privire la evenimentele de la punctul de trecere a frontierei Tabanovce, de la hotel și Aeroportul Skopje, în scopul de a stabili adevărul.

69. La data de 7 noiembrie 2008, DCPS a confirmat concluziile sale anterioare și a reafirmat că toate documentele au fost deja depuse la biroul procurorului (a se vedea punctele 41 și 65 de mai sus).

70. La data de 18 decembrie 2008, procurorul a respins plângerea penală a reclamantului ca fiind nefondată. Bazându-se pe informațiile furnizate de către DCPS, procurorul nu a găsit nicio dovadă că funcționarii publici neidentificați ar fi comis vreo infracțiune. Potrivit reclamantului, el a fost anunțat de această decizie la data de 22 noiembrie 2010.

71. Guvernul a confirmat că, în timpul anchetei, procurorul nu l-a audiat pe reclamant și nici personalul care lucra în hotel la momentul respectiv. În plus, nu au fost luate măsuri pentru a se stabili scopul aterizării aeronavei menționate în scrisoarea emisă de către autoritățile aeroportului din Skopje la data de 18 iunie 2008 și anexată la plângerea penală a reclamantului (a se vedea paragraful 67 de mai sus). În opinia Guvernului, acest lucru s-a datorat faptului că anchetele realizate de către Ministerul de Interne au respins acuzațiile neplauzibile ale reclamantului. Mai mult, în timpul anchetelor din 2006, Ministerul a intervievat deja persoanele care lucrau în hotel (a se vedea punctele 41 și 65 de mai sus) și care au prezentat probe consistente. Cu toate acestea, nu a existat nicio înregistrare a acestor interogatorii.

3. Acțiune civilă în daune

72. La data de 24 ianuarie 2009, dl F. Medarski, în numele reclamantului, a introdus o acțiune civilă pentru acordarea de despăgubiri împotriva statului și Ministerul de Interne în legătură cu presupusa sa răpire și relele tratamente la care ar fi fost supus. Și-a întemeiat cererea pe secțiunile 141 și 157 din Legea obligațiilor (a se vedea punctele 91 și 92 de mai jos). Reclamantul a pretins 3 milioane de denari macedoneni (echivalentul a aproximativ 49.000 de euro) cu titlu de prejudiciu moral care rezultă din durerea fizică și mentală și teama că va fi ucis din timpul detenției sale. El a reiterat plângerile sale potrivit cărora i s-a refuzat dreptul de a stabili orice contact cu lumea din afară. Faptul că familia sa nu a avut nicio informație despre soarta lui și locul unde se află au sporit suferința sa psihică, care a constituit o încălcare separată a vieții de familie în conformitate cu articolul 8 din Convenție. El a mai afirmat că astfel de acțiuni ale funcționarilor statului reprezintă o încălcare a articolelor 3, 5 și 8 din Convenție. Pe lângă dovezile prezentate în plângerea penală (vezi paragraful 67 de mai sus), reclamantul a solicitat ca instanțele civile să-l audieze și să dispună efectuarea unei examinări psihologice.

73. Guvernul a informat Curtea că până la ora actuală au fost programate șaisprezece audieri în fața Tribunalului de Primă Instanță din Skopje. Au fost dipuse multe amânări din cauza absenței reclamantului, care a fost închis în Germania în legătură cu o altă infracțiune. Cauza este încă pendinte în fața primei instanțe.

F. Alte mijloace de probă

1. Declarația de martor din 4 martie 2010

74. Dl HK, care a fost ministrul macedonean de Interne între noiembrie 2002 și mai 2004 și prim-ministru între iunie și noiembrie 2004, a dat o declarație scrisă, certificată de un notar public la 4 martie 2010, în care a declarat, printre altele:

"...

5. Pot confirma că în timpul mandatului meu de ministru de Interne, în decembrie 2003 și ianuarie 2004, agenți macedoneni aparținând UBK, acționând sub autoritatea mea ca ministru și sub supravegherea directă a directorului de atunci a UBK, s-au angajat în reținerea unui bărbat care călătorea cu un pașaport german sub numele de Khaled El-Masri.

6. Dl El-Masri a încercat să intre în Macedonia într-un autobuz din Germania la data de 31 decembrie 2003. Oficiali ai poliției macedonene l-au oprit la punctul de trecere a frontierei cu Serbia Tabanovce. A fost coborât din autobuz și reținut la punctul de trecere a frontierei pentru că poliția îl suspecta că identitatea lui ar putea fi falsă.

7. Ofițerii de legătură ai UBK i-au informat pe partenerii lor din Statele Unite despre sosirea dlui El-Masri și li s-a spus că acest om este suspectat de implicare în terorism islamic. Macedonia a primit un mandat internațional de arestare valabil din partea SUA pe numele dlui El-Masri și o cerere oficială de a-l reține.

8. Acționând în conformitate cu cererea Statelor Unite, guvernul macedonean a fost de acord să-l rețină pe dl El-Masri până când acesta ar putea fi predat autorităților americane, pentru interogatorii. Ca ministru de Interne am fost informat cu privire la acțiunile UBK și le-am autorizat de la bun început, deși nu am fost implicat la nivel operational. De asemenea, am luat legătura cu omologii noștri din SUA ca reprezentant al Guvernului macedonean.

9. Dl El-Masri a fost reținut pentru o anumită perioadă într-o locație din Skopje, în secret și fără incidente, sub supravegherea constantă a agenților UBK.

10. Dl El-Masri nu a fost privit ca o amenințare pentru Macedonia și nu avea nicio valoare informativă pentru Macedonia. Dacă decizia ne-ar fi aparținut în totalitate, l-am fi eliberat. Cu toate acestea, am acționat cu bună credință în baza mandatului omologilor noștri din SUA, care au indicat că vor trimite un avion și o echipă de agenți CIA în Macedonia pentru a-l lua în custodie pe dl El-Masri și a-l scoate din țară. Pe măsură ce trecea timpul am indicat omologilor noștri americani că Macedonia va trebui să-l elibereze pe dl El-Masri în cazul în care extrădarea nu poate avea loc rapid.

11. În cele din urmă, în jurul datei de 23 ianuarie 2004, dl El-Masri a fost predat în custodia "echipei de predare" a CIA la aeroportul din Skopje și a fost scos din Macedonia pe o aeronavă operată de către CIA.

12. Întreaga operațiune a fost bine documentată pe partea macedoneană de personalul UBK din cadrul Ministerului de Interne. Această documentație a fost păstrată în siguranță și ar trebui să fie disponibilă în dosarele ministerului. Nu pot spune exact ce fișiere conține dar știu că materialele respective nu au fost distruse în timp ce am fost ministru de Interne.

13. Câteva zile după ce dl El-Masri a fost scos din țară am primit un raport final cu privire la operațiune prin linia corespunzătoare de raportare din cadrul Ministerului de Interne. Din câte îmi amintesc, raportul final a indicat că Macedonia a respectat întocmai termenii unui mandat internațional cu privire la dl El-Masri. Macedonia a acționat în conformitate cu legile și procedurile care reglementează activitatea Ministerului de Interne.

14. Statutul Macedoniei ca partener de încredere în combaterea terorismului la nivel mondial a fost întărit de modul în care am efectuat această operațiune. Partenerii noștri din SUA și-au exprimat aprecierea deosebită pentru modul în care Macedonia a gestionat problema.

15. Știu că autoritățile din SUA l-au eliberat în cele din urmă pe dl El-Masri fără nicio acuzație formală după mai multe luni de detenție. Am înțeles că situația dlui El-Masri a rezultat dintr-o greșeală. Susțin că în cazul în care s-a comis vreo greșeală în cazul dlui El-Masri, nu a fost greseala Macedoniei și nu cred că a existat nicio rea intenție din partea autorităților macedonene.

16. Știu că dl El-Masri a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Declarația mea este în mod expres și exclusiv în scopul deliberărilor acestei Curți cu privire la cererea dlui El-Masri și nu pot fi utilizate în desfășurarea vreunei anchete împotriva persoanelor fizice.

...

18. Declar solemn pe onoarea și conștiința mea că probele conținute în această declarație reprezintă adevărul, tot adevărul și nimic altceva decât adevărul. "

2. Raport de expertiză depus de către dl J.G.S.

75. Dl J.G.S. este cetățean britanic. El lucrează ca avocat și investigator. Numit consilier al senatorului Dick Marty în contextul anchetei Marty și ca membru al anchetei Fava, a luat parte la misiuni în statul pârât, a participat la întâlniri cu oficiali de cel mai înalt nivel și a contactat surse din Guvern și din serviciile de informații. El a discutat cazul reclamantului ș cu alți oficiali guvernamentali, interni și externi, și cu reprezentanți ai organizațiilor non-guvernamentale. El l-a intervievat pe reclamant de mai multe ori în 2006, și a audiat martori. La cererea OSJI, la 28 martie 2011, el a prezentat un raport de expertiză de șaizeci și două pagini, în care a detaliat constatările factuale din investigațiile sale în cazul reclamantului. Raportul s-a bazat pe o "cantitate considerabilă de mărturii originale, documente și alte dovezi fizice în legătură cu cauza reclamantului", dintre care majoritatea au fost obținute de la persoane care au solicitat anonimatul, având în vedere natura confidențială și sensibilă a subiectului. Potrivit expertului, "Guvernul a clasificat drept" top secret "toate documentele din dosarele sale, care ar putea ajuta să se facă lumină în cazul de față" (a se vedea punctul 21 din raport). El a făcut vizite repetate la punctul de trecere a frontierei Tabanovce, la hotel și la Aeroportul din Skopje și a intervievat "martori și alte surse care au participat sau experimentat aceste evenimente la prima mană". În raportul său, expertul a oferit informații detaliate despre: sosirea reclamantului în statul pârât, succesiunea cronologică a evenimentelor la punctul de trecere a frontierei Tabanovce și despre acțiunile întreprinse de către oficialii de la punctul de trecere a frontierei macedonene cu privire la reclamant, desfășurarea de forțe a UBK la Tabanovce și interogarea reclamantului, despre legătura UBK cu CIA și despre aterizarea, ruta și calendarul zborului operat de către CIA, care a fost utilizat pentru transferul reclamantului de la Aeroportul din Skopje. După cum s-a menționat în raport, după sosirea agenților UBK la punctul de trecere a frontierei Tabanovce, "autoritățile macedonene au luat măsuri meticuloase și pe scară largă ... pentru a ascunde de la control elementele ieșite din comun - inclusiv abaterile de la lege și de la normele de procedură din Macedonia - care ar fi putut apărea în timpul reținerii dlui El Masri de către autoritățile macedonene. Am fost impresionat de detaliile pe care le-am aflat din partea autorităților macedonene, în încercarea de a acoperi sau interfera cu aproape orice cale de investigație independentă în adevărul asupra a ceea ce s-a întâmplat"(a se vedea punctul 141 din raport).

3. Declarații ale Centrului European pentru drepturi constituționale și drepturile omului (ECCHR)

76. Reclamantul a prezentat două rapoarte care conțin observații ale ECCHR cu privire la raportul Primei Comisii de anchetă a Bundestag-ului german (a se vedea paragrafele 59-61 de mai sus), cabluri trimise de Ambasada SUA (a se vedea paragraful 77 de mai jos) și mandatele de arestare emise de Parchetul din München (a se vedea paragraful 58 supra).

4. Cabluri WikiLeaks

77. Reclamantul a prezentat mai multe cabluri diplomatice în care misiunile diplomatice americane în statul pârât, Germania și Spania au raportat Secretarului de Stat al SUA cu privire la cazul reclamantului și/sau presupusele zboruri ale CIA și investigațiile în Germania și Spania (cablu 06SKOPJE105, eliberat la 2 februarie 2006; cablu 06SKOPJE118, emis la 6 februarie 2006, cablu 07BERLIN242, emis la 6 februarie 2006, cablu 06MADRID1490, eliberat la 9 iunie 2006, și cablu 06MADRID3104, emis la data de 28 decembrie 2006). Aceste cabluri au fost eliberate de către WikiLeaks (descris de către BBC, la 7 decembrie 2010 ca "un site acuzator - whistle-blowing"), în 2010.

II. LEGISLAȚIE INTERNĂ RELEVANTĂ

A. Constituția din 1991 (Устав)

78. În conformitate cu articolul 12 §§ 1, 2 și 4 din Constituție, dreptul la libertate este irevocabil. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa în lipsa unei hotărâri judecătorești și, numai în cazurile prevăzute de lege și în conformitate cu procedura prevăzută de lege. Cel reținut trebuie să fie adus imediat, și în orice caz nu mai târziu de douăzeci și patru de ore de la reținere, în fața unei instanțe care trebuie să decidă cu privire la legalitatea detenției, fără nicio întârziere.

B. Codul penal (Кривичен законик)

1. Prescripția răspunderii penale

79. În conformitate cu articolul 107 § 1 (4) din Codul penal, urmărirea penală a infracțiunilor pentru care se prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de trei ani, se prescrie în cinci ani de la comiterea infracțiunii.

2. Curgerea termenului de prescripție și suspendarea acesteia

80. În temeiul articolului 108 § 3, orice act procedural întreprins pentru a-l urmări pe făptuitor întrerupe termenul de prescripție.

3. Privarea nelegală de libertate

81. Articolul 140 din Codul penal prevede că o persoană care deține ilegal, ține în custodie sau restricționează altfel altuia libertatea de mișcare poate fi amendat sau pedepsit cu un an închisoare. Un funcționar care privează în mod ilegal o persoană de libertatea sa poate fi pedepsit cu închisoare de la șase luni la cinci ani.

4. Tortura

82. Articolul 142 din Codul penal pedepsește actele de tortură, prevăzând pedeapsa închisorii de la trei luni la 5 ani.

5. Rele tratamente aplicate în timpul exercitării sarcinilor oficiale

83. Articolul 143 din Codul penal prevede că o persoană care, în exercitarea funcțiilor sale oficiale, tratează neadecvat o persoană, o intimidează, o insultă sau, în general, o tratează într-o asemenea manieră încât demnitatea sa umană sau personalitatea sa este umilită poate fi pedepsită cu închisoarea de la șase luni la cinci ani.

C. Codul de procedură penală din 1997 (Закон за кривичната постапка), în vigoare la data faptelor

84. Secțiunea 3 din Cod prevedea ca oricine este citat, arestat sau reținut să fie informat cu promptitudine, într-o limbă pe care o înțelege, cu privire la motivele citării, arestării sau detenției și asupra drepturilor sale. El sau ea nu ar putea fi forțat să dea o declarație. Un suspect, care este, o persoană acuzată de o infracțiune, trebuia să fie informat în mod clar de la început cu privire la dreptul său de a păstra tăcerea, de a consulta un avocat, ca avocatul ales să fie prezent în timpul interogatoriului, și de a informa o terță parte asupra detenției sale. Un deținut trebuie să fie adus imediat sau, cel târziu, în termen de douăzeci de patru de ore după reținere, în fața unui judecător, care decide cu privire la legalitatea detenției.

85. Secțiunea 16 din Cod prevede că procedurile penale trebuie să fie inițiate la cererea unui procuror autorizat. În cazurile care implică infracțiuni care fac obiectul urmăririi penale motu proprio sau la plângerea prealabilă, procurorul autorizat este procurorul public, în timp ce în cazurile care implică infracțiuni care fac obiectul unor cauze private, procurorul autorizat este procurorul privat. În cazul în care procurorul găsește motive pentru inițierea sau continuarea procesului penal, rolul său ar putea fi asumat de către victimă, care acționează ca un procuror subsidiar în condițiile specificate în Cod.

86. Secțiunea 56 (1), (2) și (4), prevede, printre altele, că în cazul în care procurorul a constatat că nu există motive pentru urmărirea penală a unei infracțiuni, notifică victima despre această decizie în termen de opt zile. Procurorul trebuia, de asemenea, să informeze victima cu privire la posibilitatea acesteia din urmă de a efectua urmărirea penală. Victima putea prelua urmărirea penală în termen de opt zile de la primirea notificării din partea procurorului. O victimă, care nu a fost informată cu privire la decizia procurorului, putea face o cerere scrisă către instanța competentă pentru a preua urmărirea penală în termen de trei luni de la data respingerii plângerii de către procuror.

87. În conformitate cu secțiunea 144, procurorul putea respinge o plângere penală în cazul în care, printre altele, nu au existat motive pentru a conchide că o infracțiune a fost comisă. Procurorul trebuia să notifice victima despre decizia de respingere și despre motivele acesteia în termen de opt zile (secțiunea 56). O modificare a acestei dispoziții, adoptată în octombrie 2004, a precizat că procurorul ar trebui să prezinte o copie a deciziei de respingere a plângerii penale prin care victima să fie informată că are dreptul de a prelua urmărirea penală în termen de opt zile. În cazul în care nu există dovezi suficiente sau o plângere a fost depusă împotriva unui autor necunoscut, procurorul va solicita informații de la Ministerul de Interne. Procurorul poate solicita, de asemenea, informații de la reclamant sau orice altă persoană care ar putea contribui la stabilirea faptelor.

88. Secțiunea 184 preciza motivele pentru arestul preventiv.

89. În conformitate cu secțiunea 185, arestarea preventivă putea fi dispusă de un judecător de instrucție. Persoana deținută poate face apel împotriva acestei decizii în douăzeci și patru de ore în fața unui complet de trei judecători, care trebuia să se pronunțe în termen de patruzeci și opt de ore.

90. Secțiunea 188 (2) prevedea că funcționarii din cadrul Ministerului de Interne pot aresta, fără un ordin judecătoresc, pe orice persoană suspectată de comiterea unei infracțiuni. Persoana arestată trebuie să fie adusă de îndată în fața unui judecător de instrucție. În conformitate cu secțiunea 188 (3) și ca o excepție de la regula generală, oficiali ai Ministerului puteau reține o persoană, dacă era necesar să se stabilească identitatea sa, să se verifice alibiul sau dacă existau alte motive care necesitau colectarea de informații pentru a intenta o acțiune împotriva unui terț. Subsecțiunea (4) impunea ca persoanei arestate să-i fie furnizate informațiile menționate la secțiunea 3 din Cod. Secțiunea 188 (6) prevedea că detenția în conformitate cu secțiunea 188 (3) nu poate depăși douăzeci și patru de ore. Oficialul Ministerului trebuia fie să elibereze persoana arestată, fie să acționeze în conformitate cu secțiunea 188 (2).

D. Legea obligațiilor (Закон за облигационите односи)

91. Secțiunea 141 din Legea Obligațiilor definește diferitele motive pentru care se pot solicita despăgubiri civile.

92. În conformitate cu secțiunea 157, un angajator este răspunzător pentru prejudiciul cauzat de un salariat în exercitarea atribuțiilor sale sau în legătură cu acestea. Victima poate pretinde despăgubiri direct de la angajat în cazul în care prejudiciul a fost cauzat în mod intenționat. Angajatorul poate solicita rambursarea de către angajat a compensației acordate victimei în cazul în care angajatul a cauzat daune în mod intenționat sau din neglijență.

III. DREPT INTERNAȚIONAL RELEVANT ȘI ALTE DOCUMENTE

A. Instrumente legale internaționale

1. Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare, încheiată la Viena la 24 aprilie 1963 și în vigoare de la 19 martie 1967

93. Fragmentul relevant din articolul 36 din Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare prevede:

Articolul 36

Comunicarea și contactul cu cetățenii statului trimițător

“1. Cu scopul de a facilita exercitarea funcțiilor consulare cu privire la cetățenii statului trimițător:

...

(b) în cazul în care el solicită acest lucru, autoritățile competente ale statului de resedință trebuie, fără întârziere, să informeze oficiul consular al statului trimițător în cazul în care un cetățean al acestui stat este deținut, în penitenciar sau în arest preventiv sau este deținut în orice alt mod. Orice comunicare adresată oficiului consular de către persoana arestată, în închisoare sau în orice altă formă de detenție va fi transmisă de către autoritățile menționate fără întârziere. Aceste autorități informează persoana în cauză, fără întârziere, asupra drepturilor sale în temeiul prezentului paragraf ...”

2. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (ICCPR)

94. Fragmentul relevant din ICCPR, adoptat la 16 decembrie 1966 și în vigoare de la 23 martie 1976, prevede:

Articolul 4

“...

2. Nu se admite nicio derogare de la articolele 6, 7, 8 (paragrafele I și 2), 11, 15, 16 și 18 în temeiul acestei dispoziții.

... "

Articolul 7

"Nimeni nu poate fi supus torturii sau unor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante. În special, nimeni nu va fi supus, fără consimțământul său, unei experiențe medicale sau științifice. "

Articolul 9

"1. Orice persoană are dreptul la libertate și la securitatea persoanei sale. Nimeni nu va fi supus arestului sau detenției arbitrare. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa decât pentru motive legale și în conformitate cu procedura stabilită prin lege.

2. Oricine este arestat va fi informat, în momentul arestării, asupra motivelor arestării sale și va fi prompt informat cu privire la acuzațiile aduse împotriva sa.

3. Orice persoană arestată sau deținută în temeiul unei acuzații penale trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau de a fi eliberată. Arestarea preventivă nu trebuie să fie regula, dar eliberarea poate fi supusă unor garanții de a compărea la proces, în orice alt stadiu al procedurii judiciare, și, dacă este cazul, pentru executarea hotărârii.

4. Oricine a fost privat de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să sesizeze instanța, pentru ca aceasta să decidă fără întârziere asupra legalității detenției sale și să ordone eliberarea sa dacă deținerea este ilegală.

5. Oricine a fost victima unei arestări sau a unei dețineri ilegale are dreptul la reparație.”

3. Convenția internațională pentru protecția tuturor persoanelor împotriva disparițiilor forțate (“CED”)

95. Fragmentul relevant din CED, adoptat la 20 decembrie 2006 și în vigoare de la 23 decembrie 2010, și care a fost semnat, dar neratificat de către statul pârât, prevede:

Articolul 1

“1. Nimeni nu va fi supus la dispariție forțată.

2. Niciun fel de circumstanțe excepționale, fie tare de război sau o amenințare de război, instabilitate politică internă sau orice altă stare excepțională, nu poate fi invocată ca o justificare pentru dispariția forțată. "

Articolul 2

"În sensul prezentei convenții," dispariție forțată "este considerată a fi arestarea, deținerea, răpirea sau orice altă formă de privare de libertate de către agenți ai statului sau de către persoane sau grupuri de persoane care acționează cu autorizația, sprijinul sau acceptarea tacită a statului, urmate de refuzul de a recunoaște privarea de libertate sau prin ascunderea informațiilor despre persoana respectivă sau despre locul unde se află, care plasează, astfel, persoană dispărută în afara sferei de protecție a legii ".

Articolul 3

"Fiecare stat parte ia măsurile necesare pentru a investiga un act definit în articolul 2 comise de către persoane sau grupuri de persoane care acționează fără autorizare, sprijinul expres sau tacit al statului și să îi aducă pe cei responsabili în fața justiției."

Articolul 4

"Fiecare stat parte trebuie să ia măsurile necesare pentru a se asigura că dispariția forțată constituie o infracțiune în dreptul său penal.".”

4. Comisarul ONU pentru drepturile omului, Manual cu privire la ancheta efectivă și documentarea torturii și a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, 2001

96. Fragmentul relevant din acest manual prevede:

“80. Presupusele victime ale torturii sau relelor tratamente și reprezentanții lor legali trebuie să fie informați și să aibă acces la orice audiere și la toate informațiile relevante pentru anchetă și trebuie să aibă dreptul de a prezenta alte dovezi".”

5. Comisia Internațională de Drept, 2001 Articole cu privire la Responsabilitatea Statelor pentru acte ilegale

97. Fragmentele relevante din aceste articole, adoptate la 3 august 2001 (Yearbook of the International Law Commission, 2001, vol. II), prevăd:

Articolul 7

Exces de autoritate sau nerespectarea instrucțiunilor

“Conduita unui organ de stat sau a unei persoane sau entități abilitate să exercite autoritatea guvernamentală va fi considerată un act al statului în temeiul dreptului internațional, dacă organul, persoana sau entitatea acționează în această calitate, chiar dacă aceasta își depășește autoritatea sau încalcă instrucțiunile.

...”

Articolul 14

Durata unei încălcări a unei obligații internaționale

“1. Încălcarea unei obligații internaționale printr-un act al unui stat care nu are un caracter continuu se produce în momentul în care actul este efectuat, chiar dacă efectele sale continuă.

2. Încălcarea unei obligații internaționale printr-un act al unui stat care are un caracter continuu se extinde pe întreaga perioadă în care actul continuă și este neconform cu obligația internațională.

3. Încălcarea unei obligații internaționale care impune unui stat să prevină un anumit eveniment are loc atunci când evenimentul are loc și se extinde pe întreaga perioadă în care evenimentul continuă și este neconform cu această obligație ".

Articolul 15

Încălcare constând dintr-un act complex

  "1. Încălcarea unei obligații internaționale de către un stat printr-o serie de acțiuni sau omisiuni definite în ansamblu ca nelegale apare atunci când o acțiune sau omisiune care apare, împreună cu alte acțiuni sau omisiuni, este suficientă pentru a constitui un act ilegal.

2. Într-un astfel de caz, încălcarea se extinde pe întreaga perioadă începând cu prima din acțiunile sau omisiunile din serie și durează atât timp cât aceste acțiuni sau omisiuni se repetă și rămân neconforme cu obligația internațională."

Articolul 16

Ajutor sau asistență în comiterea unui act internațional ilicit

"Un stat care ajută sau asistă un alt stat în comiterea unui act internațional ilicit de către acesta din urmă este responsabil la nivel internațional pentru acest lucru în cazul în care:

(a) statul face acest lucru cunoscând că este vorba despre un act internațional ilicit; și

(b) actul ilicit este comis cu intenție de către acel stat. "

6. Adunarea Generală a ONU, Raportul Raportorului Special al Comisiei pentru Drepturile Omului cu privire la problema torturii și a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante,
2 iulie 2002 (A/57/173)

98. Pasajul relevant din acest raport cuprinde:

"35. În cele din urmă, Raportorul Special ar dori să facă apel la toate statele să se asigure că, în toate circumstanțele, persoanele pe care intenționează să le extrădeze, sub o acuzație de terorism sau oricare alta, nu va fi predată dacă guvernul țării primitoare nu a oferit o garanție fără echivoc autorităților care extrădează că persoanele în cauză nu vor fi supuse torturii sau oricăror altor forme de maltratare și că un sistem de monitorizare a tratamentului persoanelor în cauză a fost pus în aplicare cu scopul de a se asigura că acestea sunt tratate cu respectarea deplină a demnității lor umane ... "

7. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Rezoluția 1433 la legalitatea detenție de către Statele Unite la Guantánamo Bay, adoptat din 26 aprilie 2005

99. Părțile relevante ale prezentei rezoluții cuprind următoarele:

"7. Pe baza unei analize extinse a elementelor de fapt și de drept din aceste surse și altele de încredere, Adunarea conchide că circumstanțele detențiilor de către Statele Unite la Guantanamo Bay indică nelegalitate și neconformitate cu principiile statului de drept, din următoarele motive:

...

vii. Prin practicarea "predărilor" (îndepărtarea persoanelor în alte țări, fără supraveghere judiciară, în scopuri cum ar fi interogarea sau detenția), Statele Unite au permis ca deținuții să fie supuși torturii și tratamentelor crude, inumane sau degradante, cu încălcarea principiului interzicerii returnării (non-refoulement). "

8. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Rezoluția 1463 privind disparițiile forțate, adoptată la 3 octombrie 2005

100. Părțile relevante ale prezentei rezoluții cuprind după cum urmează:

  "1. "Disparițiile forțate ‘presupun o privare de libertate, refuzul de a recunoaște privarea de libertate sau ascunderea informațiilor despre persoana respectivă sau despre locul unde se află și plasarea acestor persoane în afara sferei de protecție a legii.

2. Adunarea Parlamentară condamnă fără echivoc dispariția forțată drept o încălcare foarte gravă a drepturilor omului, echivalentă cu tortura și omuciderea, și este îngrijorată de faptul că acest flagel umanitar nu a fost încă eradicată în Europa ..."

9. Rezoluția 60/148 privind tortura și alte tratamente crude, inumane sau degradante, Adunarea Generală a ONU a adoptat din 21 februarie 2006

101. Rezoluția Adunării Generale a ONU 60/148 are următorul cuprins relevant:

"Adunarea Generală

...

11. Reamintește tuturor statelor că detenția incommunicado prelungită sau detenția în locuri secrete poate facilita comiterea torturii și a altor tratamente crude, inumane sau degradante și poate constitui în sine o formă de astfel de tratament, și îndeamnă toate statele să respecte garanțiile privind libertatea, securitatea și demnitatea persoanei. "

10. Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția), Avizul privind obligațiile juridice internaționale ale statelor membre ale Consiliului Europei în ceea ce privește centrele de detenție secrete și de transport interstatal de deținuți (nr. 363/2005 17 martie 2006)

102. Părțile relevante din Avizul Comisiei de la Veneția prevăd după cum urmează:

"30. În ceea ce privește terminologia utilizată pentru a face referire la transferile neregulate și detenția prizonierilor, Comisia de la Veneția notează că dezbaterea publică utilizează frecvent termenul "predare". Acesta nu este un termen folosit în dreptul internațional. Termenul se referă la faptul că un stat obține custodia asupra unei persoane suspectate de implicare în infracțiuni grave (de exemplu, terorism), pe teritoriul unui alt stat și/sau transferul unei astfel de persoane în custodie pe teritoriul primului stat, sau într-un loc din sfera sa de jurisdicție, sau a unui stat terț. "Predarea" este astfel un termen general care se referă mai mult la rezultatul - obținerea custodiei asupra unei persoane suspecte - mai degrabă decât la mijloace. Dacă o anumită "predare" este legală va depinde de legile statelor în cauză de normele aplicabile ale dreptului internațional, în special legislația privind drepturile omului. Astfel, chiar dacă o anumită "predare" este în conformitate cu legislația națională a unuia dintre statele implicate (care pot să nu interzică sau chiar să reglementeze activitățile extrateritoriale ale organelor de stat), acesta poate fi nelegală în conformitate cu legislația națională a celuilalt stat. Mai mult decât atât, o "predare" poate fi contrară dreptului internațional al tratatelor sau obligațiilor cutumiare asumate de către statul participant în conformitate cu legislația privind drepturile omului și / sau ale dreptului umanitar internațional.

31. Termenul "predare extraordinară" pare a fi folosit atunci când nu există nicio îndoială, sau există o îndoială foarte redusă, că obținerea custodiei asupra unei persoane nu este în conformitate cu procedurile legale în vigoare aplicabile în statul în care persoana se află.

...

159. În ceea ce privește transferurile interstatale de prizonieri

...

f) Există doar patru căi legale pentru statele membre ale Consiliului Europei de a transfera un deținut autorităților străine: deportare, extrădare, tranzit și transferul persoanelor condamnate în scopul executării pedepsei într-o altă țară. Procedurile de extrădare și deportare trebuie să fie definite de legea aplicabilă, iar deținuților trebuie să li se acorde garanții juridice adecvate și accesul la autoritățile competente. Interdicția de a extrăda sau deporta într-o țară în care există un risc de tortură sau de maltratare trebuie să fie respectată. "

11. Raportul Raportorului Special pentru promovarea și apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale în lupta împotriva terorismului, A/HRC/10/3, 4 februarie 2009

103. În acest raport, Raportorul Special a notat următoarele:

“38. ... Raportorul Special este preocupat de situațiile în care persoanele sunt reținute pentru o perioadă lungă de timp, cu unicul scop de a culege informații sau din motive de prevenție. Aceste situații constituie privare arbitrară de libertate. Existența unor motive pentru detenția continuă trebuie să fie stabilită de către o instanță independentă și imparțială. Fără întârziere, menținerea în detenție a unei astfel de persoane declanșează o datorie pentru ca autoritățile să stabilească dacă suspiciunile de comitere a unei infracțiuni pot fi confirmate și, dacă este cazul, și să pună respectiva persoană sub acuzare ...

51. Raportorul Special rămâne profund tulburat de faptul că Statele Unite au creat un sistem complet de extrădări extraordinare, detenție prelungită și secretă și practici care încalcă interdicția împotriva torturii și a altor forme de rele tratamente. Acest sistem necesită o rețea internațională de schimb de informații și rearea unui organism corupt de informații împărtășit sistematic cu partenerii în războiul împotriva terorismului prin cooperare, afectând astfel cultura instituțională a sistemelor juridice și instituționale ale statelor primitoare.

...

60. Obligațiile statelor privind drepturile omului, în special obligația de a asigura un recurs efectiv, cere ca aceste prevederi legale să nu conducă la neefectuarea a priori a anchetei, sau la împiedicarea divulgării activităților ilicite, în special atunci când există rapoarte cu privire la crimele internaționale sau încălcări grave ale drepturilor omului. Invocarea privilegiului secretului de stat cu privire la anumite politici complexe, cum ar fi programul de detenții secrete, interogări și extrădări ale a Statelor Unite sau culegerea de nformații de spionaj de către terți (în cadrul politicii de "control al inițiatorului") împiedică efectuarea de anchete efective și face accesul la instanță iluzoriu. Acest lucru este incompatibil cu articolul 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Aceasta ar putea reprezenta, de asemenea, o încălcare a obligației statelor de a oferi asistență juridică pentru investigații cu privire la încălcări grave ale drepturilor omului și ale dreptului umanitar internațional.”

12. Comitetul ONU pentru drepturile omului, Resoluțiile 9/11 și 12/12: Dreptul la adevăr, 24 septembrie 2008 și 12 octombrie 2009

104. Fragmentele relevante din Rezoluțiile de mai sus cuprind următoarele:

“... a recunoscut dreptul victimelor unor încălcări grave ale drepturilor omului și a rudelor la aflarea adevărului despre evenimentele care au avut loc, inclusiv identificarea autorilor faptelor care au dus la aceste încălcări...”

13. Consiliul Europei, Ghidul Comitetului Miniștrilor cu privire la eradicarea impunității pentru încălcări grave ale drepturilor omului, 30 martie 2011

105. Ghidul privește problema impunității actelor sau omisiunilor care duc la încălcări grave ale drepturilor omului. Se referă la obligațiile statelor membre în temeiul Convenției de a lua măsuri pozitive în ceea ce privește nu numai pe agenții lor, dar, de asemenea, în ceea ce privește actorii non-statali. Conform ghidului, "impunitatea este cauzată sau facilitată, în special, prin lipsa de reacție rapidă a instituțiilor sau agenților statului la gravele încălcări ale drepturilor omului. Statele trebuie să combată impunitatea ca o chestiune de dreptate pentru victime, ca un factor de descurajare a viitoarelor încălcări ale drepturilor omului și în scopul de a întreține statul de drept și încrederea publicului în sistemul de justiție". Ghidul arată, printre altele, măsurile generale pe care statele ar trebui să întreprindă în scopul de a preveni impunitatea, datoria de a ancheta, precum și garanțiile adecvate pentru persoanele private de libertate.

B. Jurisprudență relevantă a instanțelor străine și a organismelor internaționale

1. Curtea de Apel a Angliei și Țării Galilor (Secția Civilă), Abbasi și altul c. Secretarului de Stat pentru Afaceri Străine și Commonwealth și Secretarul de Stat pentru Afaceri Interne, Cauza Nr: C/2002/0617A; 0617B, 6 noeimbrie 2002

106. Această cauză se referea la domnul Feroz Ali Abbasi, un cetățean britanic care a fost capturat de forțele americane în Afganistan și transportat în ianuarie 2002 la Guantanamo Bay, în Cuba. El a fost ținut captiv fără acces la o instanță sau orice altă formă de tribunal sau la un avocat. El a susținut că dreptul de a nu fi deținut în mod arbitrar i-a fost încălcate. Instanța a constatat că detenția domnului Abbasi în Guantanamo, pe care l-a numit "o gaură neagră din punct de vedere legal", a fost arbitrară "în contradicție evidentă cu principiile fundamentale recunoscute atât de ambele jurisdicții [engleză și americană] și de dreptul internațional".

2. Curtea de Apel a Statelor Unite (Districtul nouă), Falen Gherebi
c. George Walker Bush; Donald H. Rumsfeld, D.C. No. CV-03-01267-AHM, 18 decembrie 2003

107. La data de 18 decembrie 2003, într-un caz care implica un bărbat libian (dl Gherebi) deținut în calitate de "inamic combatant" la Guantánamo, Curtea de Apel a Statelor Unite a descris ceea ce a susținut Guvernul SUA astfel:

"Conform teoriei guvernului, îi putem închide pe Gherebi și pe alte sute de cetățeni străini, unii fiind cetățeni ai unor țări prietene, pe termen nelimitat, și putem face cu Gherebi și cu acești deținuți tot ce vrem, fără nicio respectare a legii, fără să le permitem să consulte un avocat, și fără a li se recunoaște vreo formă de acces la o instanță. Într-adevăr, cu ocazia susținerilor orale, guvernul ne-a informat că poziția sa ar fi aceeași, chiar dacă ar fi vorba despre plângeri cu privire la acte de tortură sau execuții sumare ale deținuților. Din câte știm, înainte de detenția de la Guantanamo, guvernul SUA nu a afirmat niciodată o astfel de poziție gravă și surprinzătoare. În consecință, apreciem că Guantanamo este un caz unic, nu doar pentru că relația teritorială a Statelor Unite cu Baza este fără paralelă până în ziua de azi, dar și pentru că este pentru prima dată când guvernul a anunțat un astfel de set extraordinar de principii - o poziție atât de extremă încât ridică grave probleme de drept, atât în temeiul dreptului american, cât și internațional. "

3. Comitetul ONU împotriva torturii, Agiza c. Suediei, Comunicarea Nr 233/2003, UN Doc. CAT/C/34/D/233/2003 (2005), și Comitetul ONU pentru drepturile omului, Alzery c. Suediei, UN Doc. CCPR/C/88/D/1416/2005 (2006)

108. Ambele cazuri au fost discutate în raportul Marty 2006 (a se vedea paragrafele 150-161 din raport), cele mai relevante aspecte fiind următoarele:

  "153. Pe scurt, faptele au avut loc în modul următor: la data de 18 decembrie 2001, dl Agiza și dl Alzery, cetățeni egipteni care solicitau azil în Suedia, au făcut obiectul unei decizii de respingere a cererii de azil și de ordonare a deportării lor din motive de securitate, decizii luate în cadrul unei proceduri speciale la nivel ministerial. Pentru a se asigura că această decizie poate fi executată în aceeași zi, autoritățile suedeze au acceptat oferta americană de a pune le pune dispoziție o aeronavă care s-a bucurat de autorizații speciale de zbor. După arestarea lor de către poliția suedeză, cei doi bărbați au fost duși la Aeroportul Bromma unde au fost supuși, cu acordul autorităților suedeze, unui "control de securitate" de către agenți americani cagulați.

154. Relatarea cu privire la acest "control" este deosebit de interesantă, deoarece corespunde în detaliu relatărilor independente făcute de alte victime cu privire la "predări", inclusiv de către dl El-Masri. Procedura adoptată de echipa americană, descrisă în acest caz de către ofițerii de poliție suedezi prezenți la fața locului, a fost, evident, repetată îndelung: agenții comunicau între ei prin gesturi, nu prin cuvinte. Acționând foarte repede agenții le-au tăiat hainele lui Agiza și Alzery cu o foarfecă,
i-au îmbrăcat în treninguri, le-au examinat fiecare deschidere a corpului și părul în mod minuțios, i-au încătușat la mâini și la picioare și i-au condus desculți spre aeronavă.

...

157. Înainte de deportarea celor doi bărbați în Egipt, Suedia a solicitat și a obținut asigurări diplomatice că nu vor fi supuși unui tratament contrar Convenției împotriva torturii, că vor avea parte de un proces corect că nu vor fi susceptibili de a primi pedeapsa cu moartea. Aceste "asigurări" au fost susținute de un mecanism de monitorizare, vizite regulate ale ambasadorului suedez și participarea unor observatori suedezi la proces. "

109. Comitetele relevante ale Națiunilor Unite au constatat că Suedia este responsabilă în temeiul articolului 7 din ICCPR, conchizând că tratamentul la care dl Alzery a fost supus la aeroportul Bromma i-a fost imputabil statului parte și a constituit o încălcare a articolului 7 din Pact, că Suedia a încălcat obligațiile de a efectua o anchetă promptă, independentă și imparțială asupra evenimentelor de pe aeroportul Bromma, și că interdicția returnării, prevăzută de articolul menționat, a fost încălcată în ceea ce-i privește pe dl Agiza și dl Alzery.

110. USA Today a raportat că guvernul suedez i-a plătit 450.000 USD dlui Alzery cu titlu de despăgubiri pentru deportare. S-a stabilit ca aceeași sumă să-i fie plătită și dlui Agiza ("Suedia acordă despăgubiri unui suspect de terorism din Egipt", USA Today, 19 Septembrie 2008).

C. Documente publice prin care se manifestă îngrijorări cu privire la presupuse încălcări ale drepturilor omului în centrele de detenție ale SUA după 11 septembrie 2001

111. Reclamantul și terțul intervenient au prezentat un număr considerabil de articole, rapoarte și opinii ale unor organisme internaționale, străine și naționale, ale unor organizații non-guvernamentale și mass-media, prin care se exprimă ingrijorarea cu privire la presupusele detenții secrete ilegale și rele tratamente în centrele de detenție ale SUA din Guantanamo Bay și Afganistan. Un rezumat al celor mai relevante surse este prezentat mai jos.

1. Documente relevante ale organizațiilor international pentru apărarea drepturilor omului

(a) Declarația Comisarului ONU pentur drepturile omului cu privire la detenția talibanilor și a membrilor Al-Qaeda în Baza americană de la Guantánamo Bay, Cuba, 16 ianuarie 2002

112. Înaltul Comisar al ONU pentru drepturile omului a declarat, după cum urmează:

"Toate persoanele reținute în acest context au dreptul la protecția oferită de dreptul internațional al drepturilor omului și de dreptul umanitar, în special, dispozițiile relevante din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (ICCPR) și Convenția de la Geneva din 1949. Statutul juridic al deținuților și dreptul lor de a fi considerați prizonieri de război (POW), în cazul în care este contestat, trebuie să fie determinat de un tribunal competent, în conformitate cu dispozițiile articolului 5 din a Treia Convenție de la Geneva. Toți deținuții trebuie, în orice moment, tratați cu omenie, în conformitate cu prevederile ICCPR și a Treia Convenție de la Geneva. "

(b) Amnesty International, Memorandum către Guvernul SUA cu privire la drepturile persoanelor aflate în custodia SUA în Afghanistan și Guantánamo Bay, aprilie 2002

113. În acest memorandum, Amnesty International și-a exprimat îngrijorarea că guvernul SUA a transferat și a deținut oameni în condiții care ar putea reprezenta tratamente crude, inumane sau degradante și care au încălcat alte standarde minime referitoare la detenție, și a refuzat să acorde persoanelor aflate în custodie accesul la consiliere juridică și la instanțele de judecată pentru a contesta legalitatea detenției lor.

(c) Human Rights Watch, “Statele Unite, Prezumția de vinovăție: Abuzuri ale drepturilor omului în privința deținuților de după 11 septembrie”, Vol. 14, Nr. 4 (G), august 2002

114. Acest raport a inclus următorul pasaj:

"... lupta împotriva terorismului lansată de către Statele Unite după 11 septembrie nu a inclus o afirmare puternică a acestor libertăți. În schimb, țara a cunoscut o eroziune persistentă, deliberată și nejustificată a drepturilor fundamentale ... Majoritatea celor afectați în mod direct au fost cetățeni străini ... Departamentul de Justiție i-a supus detenției arbitrare, a încălcat principiile unui proces echitabil și călcat în picioare prezumția de nevinovăție. "

(d) Human Rights Watch, “Statele Unite: Rapoarte cu privire la tortura suspecților Al-Qaeda”, 26 decembrie 2002

115. Acest raport face referire la articolul din Washington Post: "SUA deplânge abuzurile, dar apără interogatoriile", care a descris "cum de persoane a avut loc în centrul de interogatoriu CIA de la baza aeriană Bagram din Afganistan au fost supuse tehnicilor de "stres și constrângere", inclusiv "în picioare sau în genunchi pentru ore" și fiind "a avut loc în incomode, dureroase poziții ".

116. Acesta a mai afirmat:

"Convenția împotriva torturii, pe care Statele Unite a ratificat-o, interzice în mod expres tortura și relele tratamente, precum și trimiterea deținuților în țări în care astfel de practici sunt probabil să apară."

(e) Federația Internațională Helsinki pentru drepturile omului, “Măsuri antiterorism, Securitate și Drepturile Omului: Evoluții în Europa, Asia Centrală și America de Nord după 11 septembrie”, Raport, aprilie 2003

117. Pasajul relevant din acest raport arată următoarele:

"Mulți deținuți" care prezintă un “interes special” au fost ținuți în izolare sau ținute în spații cu deținuții condamnați, cu restricții privind comunicarea cu familia, prietenii și avocați, și nu au avut acces adecvat la facilități pentru manifestarea credinței lor, inclusiv facilități pentru a se conforma cerințelor alimentare respective. Unii le-au spus grupurilor pentru apărarea drepturilor omului că li s-a refuzat tratamentul medical și că au fost bătuți de gardieni și de codeținuți. "

((f) Raportul Amnesty International 2003 – Statele Unite ale Americii, 28 mai 2003

118. Acest raport a discutat transferul de deținuți la Guantanamo, Cuba în 2002, condițiile de transfer al acestora ("prizonierii au fost încătușați, au fost obligați să poarte mănuși, măști chirurgicale și antifoane, și au fost efectiv legați la ochi prin utilizarea unor benzi lipite peste ochelari de ski"), precum și condițiile de detenție ("în lipsa unor acuzații formale, fără acce la instanțele de judecată, avocați sau rude"). Acesta a mai afirmat:

"Un număr de presupuși membri ai al-Qa’ida au raportat că au fost luați în custodia SUA și deținuți în locații secrete. Guvernul SUA nu a reușit să ofere clarificări cu privire la locul și statutul juridic al persoanelor reținute, sau pentru a le oferi drepturile lor în temeiul dreptului internațional, inclusiv dreptul de a informa familiile lor despre locul lor de detenție și dreptul de acces la reprezentanți din afară. Un număr necunoscut de deținuți în custodia SUA ar fi fost transferați către țări terțe, o situație care ridică îngrijorarea că suspecții ar putea fi torturați în timpul interogatoriilor. "

(g) Amnesty International, “Detențiile nelegale a șase bărbați din Bosnia-Herțegovina la Guantánamo Bay”, 29 mai 2003

119. Amnesty International a raportat cu privire la transferul a șase bărbați din Algeria, prin intermediul poliției Federației Bosniace, din închisoarea Sarajevo în custodia SUA în Camp X-Ray, situat în Guantanamo Bay, Cuba. Acesta și-a exprimat îngrijorarea că aceste persoane au fost reținute în mod arbitrar cu încălcarea drepturilor lor în conformitate cu Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. A făcut referire și la decizia Camerei pentru drepturile omului din Bosnia și Herțegovina, în care s-a constatat că transferul a fost făcut cu încălcarea articolului 5 din Convenție, articolului 1 din Protocolul nr 7 și a articolului 1 din Protocolul nr 6 .

(h) Amnesty International, “Statele Unite ale Americii, Amenințarea unui exemplu negativ: Eludarea standardelor internaționale în timpul ‘războiului împotriva terorii’”, 18 august 2003

120. Pasajul relevant din acest raport relatează după cum urmează:

"Deținuții au fost ținuți izolați în bazele americane din Afganistan. S-au formulat acuzații de rele tratamente. Alții au fost ținuți izolați în custodia SUA, în locații care nu trebuie divulgate, în alte părți în lume și, de asemenea, SUA a instigat sau s-a implicat el însuși în "predări extraordinare", limbajul SUA pentru transferurile informale de deținuți între Statele Unite și alte țări care eludează regulile cu privire la extrădare sau la alte forme de protecție a drepturilor omului. "

(i) Amnesty International, “Detenția incommunicado/Teama de rele tratamente”, 20 august 2003

121. Pasajul relevant din acest raport relatează după cum urmează:

"Amnesty International este îngrijorată de faptul că detenția suspecților în locații care nu trebuie divulgate, fără acces la reprezentare juridică sau la membrii familiei și "predarea" de suspecți între țări, fără nici o protecție formală a drepturilor omului, este o încălcare a dreptului la un proces echitabil și-i supune unui risc de maltratare și subminează statul de drept. "

(j) Comitetul Internațional al Crucii Roșii, Statele Unite: Președintele CICR îndeamnă la progres în ceea ce privește problemele legate de detenție, comunicat de presă 04/03, 16 ianuarie 2004

122. CICR și-a exprimat poziția astfel:

"În afară de Guantanamo, CICR este preocupat de soarta unui număr necunoscut de persoane capturate ca parte din așa-numitul război global împotriva terorismului, capturare care a avut loc în locații care nu trebuie divulgate. Dl Kellenberger a repetat cererile oficiale precedente din partea CICR de furnizare de informații cu privire la acești deținuți pentru un eventual acces la ele, ca o prioritate umanitară importantă și ca o continuare logică a activității organizației în privința detențiilor din Guantanamo și Afganistan. "

(k) Grupul de lucru al ONU cu privire la detenția arbitrară, Opinia nr. 29/2006, Dl Ibn al-Shaykh al-Libi și 25 alte persoane c. Statelor Unite ale Americii, UN Doc. A/HRC/4/40/Add.1 la 103 (2006)

123. Grupul de lucru al ONU a constatat că detenția persoanelor în cauză, care a avut loc în facilități conduse de serviciile secrete ale Statelor Unite sau că transferurile acestor persoane, de multe ori prin zboruri efectuate în secret, în centre de detenție din țările cu care autoritățile americane au cooperat în lupta împotriva terorismului internațional, s-au plasat în afara regimurilor juridice naționale și internaționale referitoare la măsurile de protecție împotriva detenției arbitrare. În plus, acesta a constatat că secretul din jurul transferului interstatal sau al detenției persoanelor suspectate de terorism ar putea expune persoanele afectate la tortură, dispariție forțată și execuție extrajudiciară.

2. Alte documente publice

Agenția Centrală de Inteligență (CIA), “Memorandum către Centrul de Comandă al Ministerului de Justiție – Informare cu privire la utilizarea de către CIA a tehnicilor combinate de interogare”, 30 decembrie 2004

124. Reclamantul a depus în fața Curții fragmente din memorandumul susmenționat care nu mai sunt clasificate. Documentul "se concentrează pe tema utilizării tehnicilor de interogare combinate, [al cărei scop] este de a convinge deținuții de mare interes să furnizeze informații privind amenințările și informații privind terorismul în timp util ... Interogarea eficientă se bazează pe conceptul de folosire a unor presiuni fizice și psihice într-un mod cuprinzător, sistematic și cumulativ pentru a influența comportamentul deținuților, pentru a înfrânge rezistența unui deținut. Scopul interogatoriului este de a crea o stare de neajutorare și de dependență ... Procesul de interogare ar putea fi împărțit în trei faze distincte: condiții inițiale, de tranziție spre interogare și interogare ". După cum este descris în memo, faza "condițiilor inițiale" privește o stare de "șoc al capturii", "predarea" și "primirea în Locația Neagră". Se spune, printre altele:

"Capturarea ... contribuie la starea fizică și psihică a deținutului înainte de începerea interogatoriului...

1) Predarea

... Se efectuează un examen medical înainte de zbor. În timpul zborului, deținutul este legat de mîni și picioare și cu ochii și urechile acoperite, prin utilizarea de dopuri de urechi și glugi... "

125. Etapa "interogatoriului" include descrieri ale "condițiilor de detenție", "tehnici de condiționare" și "tehnici corective".

3. Articole de presă

126. Reclamantul a depus copii a numeroase articole publicate în ziare macedonene. Cele mai relevante sunt citate mai jos:

(1) "Greva foamei a talibanilor de la Guantanamo", 4 martie 2002, "Acord secret cu deficiențe grave", 5 iunie 2003, "Patru francezi de la Guantánamo sub tortură", 16 octombrie 2003, "În Guantanamo se recurge la tortură", 27 noiembrie 2003, și "Prizonieri fără a acuzații formale sau drepturi", 12 ianuarie 2004 (toate publicate în ziarul Utrinski Vesnik); și

(2) "CIA torturează islamiști capturați în Afganistan" 27 decembrie 2002 "SUA uită de drepturile omului în cursul campaniei antiterorism", 16 ianuarie 2003, "Oblivion pentru 140 de prizonieri de la Guantanamo", 2 decembrie 2003 (toate publicate în ziarul Dnevnik).

127. El a oferit, de asemenea, copii ale articolelor publicate în ziarele din SUA, care au raportat cu privire la tehnicile "de stres și constrângere", folosite de Statele Unite în interogarea deținuților de la baza SUA de la Bagram, în Afganistan ("Armata responsabilă de moartea a doi prizonieri afgani", Washington Post, 5 martie 2003 și "Chestionarea suspecților de terorism într-o lume întunecată și suprarealistă", New York Times, 9 martie 2003). Alte articole din ziare britanice și americane au raportat cu privire la predări în custodia SUA a unor persoane suspectate de activități legate de terorism înainte de ianuarie 2004 ("O echipă sprijinită de către CIA a utilizat mijloace brutale pentru a dezmembra o celulă teroristă", Wall Street Journal, 20 noiembrie 2001;"SUA în spatele transferurilor secrete de suspecți de terorism", Washington Post, 11 martie 2002; "Proteste împotriva deportării unui canadian: prim-ministrul califică tratamentul suspectului de terorism "complet inacceptabil", Washington Post, 6 noiembrie 2003, "Invizibilul", The Independent, 26 iunie 2003, și "Dispărutul presupus vinovat: unde sunt ținuți suspecții de terorism", The Independent,
26 iunie 2003.

128. Reclamantul a depus articole în care jurnaliștii au raportat că ambasadorul SUA în Germania la momentul respectiv a informat autoritățile germane în mai 2004 că CIA l-a deținut pe reclamant în mod inacceptabil. Ei au mai raportat că Angela Merkel, cancelarul german, a declarat că secretarul de stat american Condoleezza Rice a recunoscut,
într-o discuție privată, că Statele Unite l-au răpit și deținut pe reclamant din greșeală. Potrivit acestor articole, reprezentanții SUA au refuzat să discute cazul cu reporterii ("Arestarea nelegală: Anatomia unei erori a CIA", Washington Post, 4 decembrie 2005; "Un german dă în judecată CIA acuzând-o de tortură, El-Masri solicită daune după o "predare" greșită datorită unie erori de identitate, NBC News, 6 decembrie 2005; "Guvernul Merkel relevă greșeala în cazul lui Masri", Washington Post, 7 decembrie 2005; și "Germania reflectează dacă a jucat sau nu un rol în sechestrarea de către SUA", New York Times, 21 februarie 2006). Acest din urmă articol face trimitere la un interviu cu domnul HK în care a declarat:

   " Ministerul nu a făcut nimic ilegal. Omul este acasă viu și nevătămat, împreună cu familia sa. Cineva a făcut o greșeală. Acel cineva nu este Macedonia. "

129. În cele din urmă, în anul 2007, Canadian Broadcasting Corporation (CBC) a raportat că prim-ministrul canadian urma să anunțe o înțelegere amiabilă în valoare de 10 milioane dolari SUA (USD) și să ceară scuze în mod oficial dlui Arar, un cetățean canadian născut în Siria, care a fost arestat în 2002 de către autoritățile americane de la Aeroportul JFK din New York și deportat în Siria. Prim-ministrul a recunoscut că dl Arar a suferit o "nedreptate extraordinară" (CBC, "Ottawa oferă 10 milioane dolari lui Arar" 25 ianuarie 2007). În 2010, The Guardian a publicat un articol cu privire la presupusul rol al Marii Britanii în predarea de suspecți, în care a anunțat că foștii deținuți britanici de la Guantánamo Bay ar putea primi o despăgubire foarte mare din partea Guvernului Marii Britanii, în unele cazuri, cel puțin un milion de lire sterline (The Guardian, "Tortura și terorismul: plata unui preț mare", 17 noiembrie 2010).

ÎN DREPT

I. EXCEPȚIA PRELIMINARĂ A GUVERNULUI PRIVIND NERESPECTAREA TERMENULUI DE ȘASE LUNI PENTRU INTRODUCEREA CERERII

A. Susținerile părților

1. Guvernul pârât

130. Guvernul a susținut că reclamantul nu respectat termenul de șase luni pentru introducerea cererii sale în fața Curții. A susținut că reclamantul a sesizat autoritățile de urmărire penală naționale la peste patru ani și jumătate de la evenimentele de care s-a plâns (Guvernul a citat Bayram și Yıldırım c. Turciei (dec.), nr 38587/97, CEDO 2002 III;. Artyomov c. Rusiei, nr. 14146/02, §§ 113 118, 27 mai 2010 și Nasirkhayeva c. Rusiei (dec.), nr. 1721-1707, 31 mai 2011). Între mai 2004 și octombrie 2008, reclamantul a rămas în pasivitate și nu a manifestat nicio inițiativă de a informa autoritățile macedonene cu privire la presupusele evenimente. În schimb, s-a îndreptat spre alte jurisdicții. Mai mult, el ar fi trebuit să știe mult timp înainte de octombrie 2008 că orice anchetă penală în statul pârât ar fi fost ineficientă. În acest sens, Guvernul a făcut referire la lipsa oricărui contact între reclamant și autoritățile statului pârât, precum și lipsa unei anchete din oficiu, în ciuda faptului că organele de urmărire penală fuseseră deja avertizate cu privire la cazul său de către omologii lor germani. Ultimele anchete la nivel internațional și național, care s-au încheiat în ianuarie 2007, cu mult înainte ca reclamantul să depună plângerea penală în octombrie 2008, nu au dus la nicio constatare de fapt care să fie relevantă pentru această cerere. Plângerea penală nu conținea nicio probă nouă capabilă să relanseze obligația statului de a investiga „acuzațiile” sale.

131. În cele din urmă, Guvernul a susținut că reclamantul nu a fost diligent în utilizarea căilor de recurs interne. Lipsa lui de diligență a fost evidentă prin faptul că nu a luat nicio inițiativă pentru informarea sa cu privire la progresele înregistrate în cadrul anchetei (Guvernul a citat Bulut și Yavuz c. Turciei (dec.), nr. 73065/01, 28 Mai 2002). Mai mult decât atât, el nu a comunicat declarația dlui HK autorităților naționale și nu a cerut procurorului începerea urmăririi penale. Dacă reclamantul ar fi solicitat declanșarea urmăririi penale împotriva unui autor cunoscut, i s-ar fi permis să preia urmărirea penală în calitate de reclamant subsidiar, în cazul în care procurorul i-ar fi respins plângerea. Reclamantul nu a avut o astfel de oportunitate în cazul de față, având în vedere că plângerea sa penală din octombrie 2008 a fost formulată împotriva unui autor neidentificat. În plus, reclamantul nu ar fi putut contesta decizia de respingere a plângerii sale.

2. Reclamantul

132. Reclamantul a susținut în replică faptul că statul pârât avea o obligație pozitivă în temeiul Convenției de a efectua o anchetă din oficiu. Ancheta internă efectuată de către Ministerul de Interne (a se vedea paragrafele 64-66 de mai sus), nu poate fi considerată eficientă și independentă, în sensul articolelor 3 și 13 din Convenție. Mai mult decât atât, el a avut posibilitatea de a cunoaște date despre această anchetă, având în vedere faptul că autoritățile nu l-au contactat și nu au făcut publice cercetările. Din momentul în care s-a întors în Germania la sfârșitul lunii mai 2004, el a căutat în mod activ să obțină suficiente probe pentru a construi un "caz" pe care să-l prezinte autorităților naționale de urmărire penală. Perioada de patru ani și jumătate între eliberarea sa și depunerea plângerii penale în octombrie 2008 nu a fost excesivă. Dimpotrivă, este în întregime rezonabilă, având în vedere că acesta a fost un caz complex de dispariție, care a presupus cooperarea internațională, în care guvernele din SUA și Macedonia au fost de acord să acopere existența unei acțiuni criminale secrete, multinaționale. În consecință, el a acționat cu diligență și, în conformitate cu practica Curții. El a inițiat în timp util o anchetă penală, dar autoritățile nu au răspuns cu promptitudine și i-au respins în secret plângerea. Ulterior, a solicitat informații în zadar de la procuror cu privire la evoluția anchetei. Procurorul nu i-a notificat decizia sa de respingere a reclamației până la data de 22 noiembrie 2010, paisprezece luni după sesizarea Curții. Având în vedere că plângerea penală a fost depusă împotriva unui autor neidentificat, el nu a putut să inițieze o urmărire penală privată.

133. Reclamantul a susținut, în concluzie, că a respectat temenul de șase luni termenul, care a început să curgă la data de 23 ianuarie 2009, data la care urmărirea penală a infracțiunilor presupuse, potrivit lui, se prescrisese.

B. Aprecierea Curții

1. Principii generale care se degajează din jurisprudența Curții

134. Curtea reiterează principiul conform căruia Convenția este un instrument de protecție a drepturilor omului și că este de o importanță crucială ca ea să fie interpretată și aplicată într-un mod care face ca aceste drepturi să fie practice și efective, și nu teoretice sau iluzorii. Acest lucru se referă nu numai la interpretarea dispozițiilor de fond ale Convenției, dar, de asemenea, și la dispozițiile procedurale; se reflectă asupra obligațiilor impuse guvernelor pârâte, dar are, de asemenea, efecte asupra poziției reclamanților. În cazul în care timpul este esențial în rezolvarea unui caz, incumbă reclamantului să se asigure că pretențiile sale sunt invocate în fața Curții cu rapiditatea necesară pentru a se asigura că acestea pot fi examinate în mod corespunzător și echitabil (vezi Varnava și alții c. Turciei [GC], nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, § 160, CEDO 2009 ...).

135. Obiectivul regulii termenului de șase luni în temeiul articolului
35 § 1 este de a promova securitatea juridică, prin aceea că plângerile care ridică probleme în temeiul Convenției sunt tratate într-un timp rezonabil și că deciziile pronunțate nu sunt contestabile în permanență. Această regulă marchează limitele temporale ale supravegherii efectuate de către organele Convenției și semnalează persoanelor fizice și autorităților statelor perioada în afara căreia o astfel de supraveghere nu mai este posibilă (vezi Sabri Güneș c. Turciei [GC], nr. 27396/06 , §§ 39 și 40, 29 iunie 2012, și Walker c. Marii Britanii (dec.), nr. 34979/97, CEDO 2000-I).

136. Ca regulă, termenul de șase luni începe să curgă la data deciziei definitive adoptată după epuizarea căilor de recurs interne. În cazul în care este clar de la început că reclamantul nu are la dispoziție o cale de recurs eficientă, termenul curge de la data actelor sau a măsurilor denunțate, sau de la data luării la cunoștință a unor astfel de acte sau a efectului lor asupra reclamantului (vezi Dennis și alții c. Marii Britanii (dec.), nr. 76573/01, 2 iulie 2002). În cazul în care un reclamant folosește de o cale de atac aparent existentă și doar ulterior, ia cunoștință de circumstanțe care fac această cale de atac ineficientă, se poate considera adecvat, în sensul articolului 35 § 1, ca startul perioadei de șase luni să fie considerat data la care reclamantul a devenit sau ar fi trebuit să devină conștient de aceste circumstanțe (a se vedea Paul și Audrey Edwards c. Regatului Unit al Marii Britanii (dec.), nr. 46477/99, 4 iunie 2001).

2. Aplicarea principiilor enunțate la cauza de față

137. Curtea observă că excepția Guvernului conform căreia cererea ar fi introdusă în afara termenului de șase luni are două componente: în primul rând, plângerea penală a reclamantului ar fi fost formulată în fața autorităților naționale prea târziu și, în al doilea rând, că plângerea ar fi fost o cale de recurs neefectivă. În acest sens, a sugerat că termenul de șase luni ar trebui să fie considerat ca începând să curgă de la data la care reclamantul a devenit sau ar fi trebuit să devină conștient de circumstanțele care fac această cale de recurs neefectivă.

138. În scopul de a răspunde excepției de inadmisibilitate a Guvernului, Curtea trebuie să evalueze dacă, în circumstanțele particulare ale prezentei cauze, o plângere penală era o cale de recurs efectivă pentru a fi utilizată de către reclamant în vederea acordării de despăgubiri pentru plângerile sale întemeiate pe Convenție. Răspunsul la această întrebare va fi determinant pentru calculul termenului de șase luni.

(a) Dacă plângerea penală era o cale de recurs pe care reclamantul trebuia să o utilizeze

139. Curtea reiterează că stabilirea faptului că un anume reclamant a respectat criteriile de admisibilitate va depinde de circumstanțele cauzei și de alți factori, cum ar fi diligență și interesul afișat de către reclamant, precum și gradul de efectivitate al anchetei interne (a se vedea Abuyeva și alții împotriva Rusiei, nr. 27065/05, § 174, 2 decembrie 2010).

140. Curtea notează că a constatat deja în alte cazuri împotriva statului pârât că o plângere penală este o cale de recurs efectivă care ar trebui să fie utilizată, în principiu, în cazuri de încălcări ale articolului 3 din Convenție (a se vedea Jasar c. Fostei Republici Iugoslave Macedonia, nr. 69908/01, 15 februarie 2007, Trajkoski c. Fostei Republici Iugoslave Macedonia, nr. 13191/02, 7 februarie 2008, Dzeladinov și alții c. Fostei Republici Iugoslave Macedonia, nr 13252/02. 10 aprilie 2008 și Sulejmanov c. Fostei Republici Iugoslave Macedonia, nr 69875/01, 24 aprilie 2008). Astfel, nu există motive care să justifice abdicarea de la acest principiu, cu atât mai mult în împrejurările din prezenta cauză, în care tratamentul inuman și privarea ilegală de libertate se presupune că sunt rezultatul unei operațiuni secrete efectuată fără nicio bază legală. Dacă acțiunile agenților statului implicați au fost ilegale și arbitrare, le aparține organelor de urmărire penală ale statului pârât să-i identifice și să-i pedepsească pe făptași. Sesizarea parchetului cu privire la aceste acțiuni trebuie să fie văzută ca un pas logic din partea victimei.

141. Curtea consideră că nu se putea presupune în mod rezonabil că, atunci când a fost introdusă în octombrie 2008, plângerea penală nu era o cale de recurs în mod evident ineficientă. Au existat doar unele îndoieli cu privire la eficiența sa, iar reclamantul trebuia, în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, să epuizeze această cale de reucrs înainte de depunerea cererii sale la Curte. Ar fi nerezonabil să ne așteptăm ca reclamantul să formuleze plângerea la Curte înainte ca poziția sa în legătură cu problema supusă analizei să fi fost examinată la nivel național, în conformitate cu principiul subsidiarității, conform căruia este cel mai bine ca situația de fapt să fie stabilită și ancheta efectuată, în măsura în care este posibil, la nivel intern. Este în interesul reclamantului, precum și în acela al eficienței sistemului Convenției, că autoritățile naționale, care sunt cel mai bine plasate pentru a face acest lucru, să acționeze pentru a corecta orice presupuse încălcări ale Convenției (a se vedea Varnava și alții, citată mai sus, § 164).

142. Este adevărat că a trecut o perioadă considerabilă de timp între
29 mai 2004, data întoarcererii reclamantului în Germania, și 6 octombrie 2008, data depunerii plângerii sale penale. Înainte de această dată, reclamantul nu a făcut nici un alt demers judiciar în statul pârât. Reclamantul a dat o explicație pentru această întârziere, explicație care nu poate fi considerată, în sine, nerezonabilă. Cazul lui se referea la acuzații de "predare extraordinară", care au inclus acuzațiile de răpire, detenție și rele tratamente. Potrivit Raportului Marty din 2006, autoritățile din cele mai multe state membre ale Consiliului Europei au negat acuzațiile de participare la operațiuni de extrădare (a se vedea paragraful 43 de mai sus). O astfel de politică de obstrucționare a aflării adevărului a fost reafirmată în Raportul Marty din 2007 (a se vedea paragraful 46 de mai sus). Având în vedere faptul că este vorba despre o chesiune extrem de sensibilă și de despre obstrucționarea intenționată a aflării adevărului menționată mai sus, a fost rezonabil ca reclamantul să aștepte evoluții care ar fi putut rezolva aspecte cruciale de fapt sau de drept. Într-adevăr, anchetele în curs de desfășurare în anii anteriori lunii octombrie 2008 au relevat elemente pertinente suplimentare cu privire la afirmațiile reclamantului și au constituit un argument mai solid pentru plângerea sa penală. Având în vedere complexitatea cauzei și natura presupusei încălcări a drepturilor omului în joc, este de înțeles că reclamantul a decis să urmeze căile de atac interne numai atunci când el a avut unele materiale probante la dispoziția sa.

143. În orice caz, plângerea penală a fost aformulată în fața organelor națioanle înainte ca urmărirea penală a presupuselor infracțiuni să se prescrie (vezi paragraful 79 de mai sus). Acesta a fost respinsă pentru lipsă de dovezi și nu ca inadmisibilă. Nu reiese, prin urmare, că întârzierea în formularea plângerii a făcut-o inadmisibilă, ineficientă sau incapabilă în alt mod de a remedia situația denunțată. Dimpotrivă, prin formularea cererii doar atunci când au fost disponibile unele dovezi la nivel internațional, reclamantul a furnizat autorităților judiciare macedonene mai multe motive solide ca acestea să ancheteze cu privire la afirmațiile sale.

144. Rezultă din cele de mai sus că plângerea penală era o cale de recurs care trebuia să fie utilizată de către reclamant având în vedere circumstanțele cauzei de față.

(b) Calculul termenului de șase luni

145. Rămâne de stabilit momentul la care decizia finală privind plângerea penală a devenit cunoscută reclamantului. Această dată va marca punctul de plecare al termenului de șase luni.

146. Curtea observă că au trecut puțin peste două luni între depunerea plângerii penale și decizia de respingere. Această perioadă, în opinia Curții, nu poate fi considerată, în circumstanțele cauzei, destul de lungă pentru a cere reclamantului să se intereseze despre măsurile luate în această perioadă de către autoritățile naționale. Așa după cum le-a prezentat reclamantul, cererile sale ulterioare de informații cu privire la progresele înregistrate în cadrul anchetei nu au dus la niciun rezultat (a se vedea punctul 132 supra).

147. Procurorul a respins plângerea penală a reclamantului la data de
18 decembrie 2008. Potrivit reclamantului, această decizie nu i-a fost adusă la cunoștință până la data de 22 noiembrie 2010, în ciuda faptului că dreptul procedural aplicabil prevedea că organele de urmărire penală au obligația de a informa victimele cu privire la decizia lor de a respinge o plângere în termen de opt zile (a se vedea punctele 86 și 87 de mai sus). Guvernul nu a susținut că această cerință ar fi fost respectată. Prin urmare, punctul de plecare pentru calculul termenului de șase luni nu poate fi stabilit ca fiind data de 18 decembrie 2008, data deciziei procurorului, ci data ulterioară la care reclamantul a aflat despre această decizie. În împrejurările din prezenta cauză, nu este necesar să se stabilească veridicitatea declarației reclamantului cu privire la notificarea deciziei, deoarece Guvernul nu a demonstrat că reclamantul ar fi primit vreo notificare oficială a deciziei sau că acesta ar fi aflat despre decizie într-un alt mod înainte de data de
20 ianuarie 2009, adică, cu șase luni înainte de a depune cererea la Curte.

(c) Concluzie

148. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că reclamantul a respectat regula termenului de șase luni în conformitate cu articolul 35 § 1 din Convenție și că excepția preliminară a Guvernului trebuie respinsă.

II. APRECIEREA DE CĂTRE CURTE A MIJLOACELOR DE PROBĂ ȘI STABILIREA SITUAȚIEI DE FAPT

A. Susținerile părților

149. Reclamantul a susținut că el fost supus unei măsuri de predare extraordinară către agenți CIA asistați, în mare măsură, de către agenți ai statului pârât. Anchetele internaționale, investigațiile externe și eforturile reclamantului de a investiga cazul său au oferit o mulțime de dovezi convingătoare pentru susținerea afirmațiilor sale și pentru respingerea explicației Guvernului ca fiind cu totul de neconceput. Pe de altă parte, nu există "nicio fărâmă de doveză credibilă pentru a susține versiunea Guvernului cu privire la evenimente".

150. Guvernul a negat susținerile reclamantului ca fiind nefondate, prezentând diverse mijloace de probă în sprijinul acestui argument (a se vedea punctele 41 și 65 de mai sus). A negat existența oricărei documentații menționate de domnul HK (paragraful 74 supra și punctul 12 din declarație).

B. Evaluarea de către Curte a situației de fapt

1. Principii generale

151. În cazurile în care există versiuni contradictorii asupra evenimentelor, Curtea se confruntă în stabilirea situației de fapt cu aceleași dificultăți ca și cele cu care se confruntă de orice tribunal de primă instanță. Curtea reamintește că, în aprecierea probelor, a adoptat standardul probei "dincolo de orice îndoială rezonabilă". Cu toate acestea, ea nu a avut niciodată scopul de a împrumuta abordarea sistemelor juridice naționale care utilizează acest standard. Rolul său nu este de a se pronunța asupra vinovăției penale sau asupra răspunderii civile, ci asupra responsabilității Statelor Contractante în temeiul Convenției. Specificitatea misiunii sale în conformitate cu articolul 19 din Convenți - de a asigura respectarea de către statele contractante ale angajamentului lor de a apăra drepturile fundamentale consacrate în Convenție – îi condiționează abordarea în ceea ce privește mijloacele de probă. În procedura în fața Curții, nu există bariere procedurale cu privire la admisibilitatea probelor sau formule prestabilite pentru aprecierea lor. Curtea adoptă concluzii care sunt, în opinia sa, susținute de evaluarea liberă a tuturor probelor, inclusiv a deducțiilor ce pot decurge din faptele și susținerile părților. Potrivit jurisprudenței Curții, probele pot decurge din coexistența unor deducții suficient de puternice, clare și concordante sau din prezumții necontestate asupra situației de fapt. Mai mult, nivelul de convingere necesar pentru a ajunge la o anumită concluzie și, în acest sens, repartizarea sarcinii probei, sunt intrinsec legate de specificitatea faptelor, natura afirmațiilor făcute și dreptul din Convenție aflat în joc. Curtea este de asemenea atentă la seriozitatea care caracterizează o decizie conform căreia un Stat Contractant a încălcat drepturile fundamentale (a se vedea Creangă c. României [GC], nr. 29226/03, § 88, 23 februarie 2012, și cauzele citate în speță) .

152. Mai mult, trebuie reamintit că procedurile în tmemeiul Convenției nu se pretează în toate cazurile la o aplicare strictă a principiului affirmanti incumbit probatio. Curtea reiterează jurisprudența sa în temeiul articolelor 2 și 3 din Convenție, în sensul căreia în cazul în care evenimentele sunt cunoscute exclusiv de către autorități, cum ar fi cazul persoanelor aflate sub controlul lor în stare de arest, apar prezumții puternice cu privire la leziunile corporale și decesul survenit în timpul detenției. Sarcina probei în acest caz poate fi considerată ca aparținând autorităților, care trebuie să ofere o explicație satisfăcătoare și convingătoare (a se vedea Cakici c.Turciei [GC], nr 23657/94, § 85, CEDO 1999-IV;. Salman c. Turciei [GC], nr. 21986/93, § 100, CEDO 2000-VII;. și Rupa c. României (nr. 1), nr. 58478/00, § 97, 16 decembrie 2008). În lipsa unei astfel de explicații Curtea poate trage concluzii care pot fi nefavorabile pentru Guvernul pârât (a se vedea Orhan c. Turciei, nr. 25656/94, § 274, 18 iunie 2002).

153. Curtea a constatat deja că aceste considerații se aplică și cazurilor de dispariții examinate în conformitate cu articolul 5 din Convenție, în care, deși nu s-a dovedit că o persoană a fost luată în custodie de către autorități, este posibil să se stabilească că persoana respectivă a fost convocată în mod oficial de către autorități, a intrat într-un loc sub controlul lor și nu a mai fost văzută de atunci. În astfel de circumstanțe, este în sarcina Guvernului să ofere o explicație plauzibilă și satisfăcătoare cu privire la ceea ce s-a întâmplat la fața locului și de a arăta că persoana în cauză nu a fost reținută de către autorități și părăsit zona respectivă fără a fi ulterior lipsită de libertate (a se vedea Tanis și alții c. Turciei, nr. 65899/01, § 160, CEDO 2005-VIII; Yusupova și Zaurbekov c. Rusiei, nr. 22057/02, § 52,
9 octombrie 2008, și Matayeva și Dadayeva c. Rusiei, nr. 49076/06, § 85, 19 aprilie 2011). Mai mult, Curtea reiterează că tot în contextul unei plângeri în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție, ea a cerut dovezi sub formă de concluzii concordante înainte ca sarcina probei să fie deplasată la Guvernul pârât (a se vedea Öcalan c. Turciei [GC], nr. 46221/99, § 90, CEDO 2005 IV, și Creangă, citată mai sus, § 89).

2. Stabilirea situației de fapt în cauza de față

154. Curtea notează că afirmațiile reclamantului sunt contestate de către Guvern în întregime. Având în vedere dovezile contradictorii prezentate de către părți, negarea fermă a Guvernului pârât cu privire la orice implicare a agenților săi în evenimentele denunțate și respingerea plângerii penale a reclamantului, Curtea consideră că problema care se pune în acest caz este sarcina probei și, în special, de a se stabili dacă aceasta ar trebui să treacă de la reclamant la Guvernul pârât.

155. În acest sens, Curtea subliniază că este sensibilă la natura subsidiară a rolului său și recunoaște că trebuie să fie precaută în a-și aroga rolul de instanță de prim grad atunci când acest lucru nu devine inevitabil prin circumstanțele unui caz particular (a se vedea McKerr c. Marii Britanii (dec.), nr. 28883/95, 4 aprilie 2000). Cu toate acestea, în cazul în care este vorba despre acuzații făcute în temeiul articolului 3 din Convenție, Curtea trebuie să facă o "examinare deosebit de profundă" (a se vedea, mutatis mutandis, Ribitsch c. Austriei, 4 decembrie 1995, § 32, seria A nr. 336, și Georgiy Bykov c. Rusiei, nr. 24271/03, § 51, 14 octombrie 2010), chiar dacă au avut deja loc anumite proceduri și anchete interne (a se vedea Cobzaru c. României, nr. 48254/99, § 65, 26 iulie 2007). Cu alte cuvinte, într-un astfel de context, Curtea este gata să fie mai critică decât concluziile instanțelor interne. La examinarea lor, Curtea poate lua în considerare calitatea procedurilor interne și orice erori eventuale în procesul de luare a deciziilor (a se vedea Denisenko și Bogdancikov c. Rusiei, nr. 3811/02, § 83,
12 februarie 2009).

156. Curtea observă, în primul rând, că descrierea furnizată de către reclamant a circumstanțelor pretinsei sale suferințe a fost foarte detaliată, specifică și consecventă de-a lungul întregii perioade de după întoarcerea sa în Germania. Relatarea sa a rămas coerentă de-a lungul anchetei internaționale și a altor anchete extern, precum și în timpul procedurilor interne și a furnizat date consolidate în ceea ce privește locul, ora și durata presupusei detenții în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și în centrul de detenție al CIA, precum și cu privire la tratamentul la care el ar fi fost supus în timpul șederiila hotel, în timpul transferului său în custodia agenților CIA la aeroportul Skopje și în "Pit Salt"-ul din Afganistan. În plus, există și alte aspecte ale cauzei care sporesc credibilitatea reclamantului.

157. În primul rând, Curtea constată că relatarea reclamantului a fost susținută de o cantitate mare de dovezi indirecte obținute în timpul anchetelor internaționale și a cercetărilor efectuate de către autoritățile germane. În această privință, Curtea ia notă de următoarele dovezi:

(a) înregistrările de zbor care confirmă că o aeronavă comercială tip Boeing (înregistrată de către Administrația Aviatică Federală (FAA) din SUA) a decolat din Palma de Mallorca (Spania) la data de
23 ianuarie 2004, a aterizat pe Aeroportul Skopje la ora 20:51 în acea seară și a plecat din Skopje mai mult de trei ore mai târziu, zburând la Bagdad și apoi la Kabul;

(b) înregistrările de zbor care confirmă că o aeronavă Gulfstream CIA-Chartered cu numărul N982RK a decolat de la Kabul la data de
28 mai 2004 și a aterizat la o bază aeriană militară din Albania numită Aerodromul Bezat-Kucova;

(c) testarea științifică a foliculilor de păr a reclamantului, efectuată în timpul unei anchete penale germane, confirmând că a petrecut o perioadă detimp într-o țară din Asia de Sud și a fost lipsit de hrană pentru o perioadă lungă de timp;

(d) înregistrările geologice care confirmă amintirea reclamantului cu privire la un cutremur minor în timpul presupusei sale detenții în Afganistan;

(e) schițe ale închisorii afgane pe care reclamantul le-a făcut și care au fost imediat recunoscute de o altă victimă a unei predări către agenții americani în Afganistan.

158. Pe baza acestor elemente ancheta Marty a fost în măsură să conchidă că situația reclamantului a fost "un caz de extrădare documentat" (a se vedea paragraful 45 de mai sus) și că versiunea Guvernului despre evenimente este "cu totul de neconceput" (a se vedea paragraful 46 de mai sus). Raportul final al anchetei Fava a "condamnat predarea extraordinară a cetățeanului german Khaled El-Masri" (a se vedea paragraful 49 de mai sus). Mai mult, Bundestag-ul german a remarcat că povestea a reclamantului a fost "credibilă cu privire la elementele de bază ale detenției sale în Macedonia și transferul său în Afganistan, precum și detenția sa acolo de către forțele Statelor Unite" (a se vedea paragraful 60 de mai sus).

159. În al doilea rând, plângerile reclamantului în statul pârât au relevat alte elemente pertinente care pot fi coroborate cu povestea lui. În acest context, Curtea atrage atenția, în special, asupra scrisorii din partea autorităților aeroportuare de la Skopje, emisă la data de 18 iunie 2008 (vezi paragraful 67 de mai sus), care confirmă concluziile Anchetei Marty cu privire la traseul aeronavei Boeing 737 cu numărul N313P. Acest document a atestat, pentru prima dată, că aeronava a aterizat pe Aeroportul Skopje fără pasageri și că a luat de pe acest aeroport un singur pasager. Altă dovadă convingătoare în susținerea reclamantului a fost raportul de expertiză elaborat de dl JGS, un anchetator implicat în anchetele Marty și Fava, în care a fost făcută o constatare faptică detaliată privind evenimentele care
s-au petrecut de la intrarea reclamantului în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și transferul lui în custodia agenților CIA.

160. În al treilea rând, Curtea acordă o importanță deosebită materialelor relevante (a se vedea punctele 98, 103, 106 - 127 de mai sus), care sunt deja publice, emise de diferite foruri și care conțin informații relevante cu privire la "programul de extrădări" derulat de către autoritățile SUA la momentul respectiv. Chiar dacă aceste materiale nu se referă la cazul reclamantului, acestea arată metodele utilizate în cazuri similare de "predare" cu cele descrise de solicitant.

161. În cele din urmă, Curtea se referă la declarația scrisă a domnului HK, care era, la momentul respectiv, ministrul de interne a statului pârât și, a devenit ulterior prim-ministru. În declarație, care este singura dovadă directă cu privire la evenimentele denunțate în fața Curții, martorul a confirmat că autoritățile macedonene, în temeiul unui mandat de arestare internațional valabil, emis de către autoritățile americane, l-au reținut pe reclamant, l-au ținut izolat (incommunicado) și sub supravegherea constantă a agenșilor UBK (Serviciul de Informații) într-o locație din Skopie. El a fost ulterior predat în custodia unei "echipe de predare" a CIA la aeroportul din Skopje și a fost transportat pe calea aerului în afara statului pârât la bordul unei aeronave operată de către CIA. Declarația sa este o confirmare a faptelor stabilite în cadrul altor anchete și a descrierii solicitantului consecventă și coerentă a evenimentelor.

162. Este adevărat că autoritățile naționale nu au avut posibilitatea de a verifica declarația dlui HK și nici Curtea însăși nu a avut ocazia de a verifica detaliile din declarație în cursul procedurii. Însă, nici acest lucru și și nici faptul că a ieșit la iveală doar după ce autoritățile de urmărire penală naționale au respins plângerea penală a reclamantului, nu-i diminuează neapărat valoarea probatorie, și nici nu împiedică Curtea să o ia în considerare (a se vedea, mutatis mutandis, Saadi c. Italiei [GC], nr. 37201/06, § 133, CEDO 2008).

163. În principiu, Curtea va examina cu precauție declarațiile date de către miniștrii guvernului sau de către alți oficiali de rang înalt, deoarece acestea ar tinde să fie în favoarea guvernului pe care l-au reprezentat sau pe care îl reprezintă încă. Cu toate acestea, se consideră că declarațiile unor oficiali de rang înalt, chiar foști miniștri sau oficiali, care au jucat un rol central în cauză, au o deosebită valoare probatorie atunci când recunosc fapte sau comportamente care pun autoritățile într-o lumină nefavorabilă. Ele pot fi interpretate ca o formă de admitere a faptelor (a se vedea, în acest context, mutatis mutandis, Activitățile militare și paramilitare în și împotriva Nicaragua (Nicaragua v. Statele Unite ale Americii) Fond, Hotărâre, Rapoartele CIJ 1986, p. 14, § 64 ).

164. Prin urmare, Curtea consideră că probele prezentate de acest martor pot fi luate în considerare. În acest sens, se notează că Guvernul nu a prezentat Curții niciun motiv să pună la îndoială credibilitatea acestuia.

165. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că există dovezi prima facie în favoarea versiunii reclamantului cu privire la evenimente și că sarcina probei ar trebui să fie transferată la Guvernul pârât.

166. Cu toate acestea, Guvernul nu a reușit să demonstreze în mod concludent de ce dovezile de mai sus nu pot servi pentru a confirma afirmațiile făcute de către reclamant. Nu a oferit o explicație satisfăcătoare și convingătoare asupra modului în care au avut loc evenimentele în cauză. Nici nu a oferit o explicație plauzibilă cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu reclamantul după ce autoritățile l-au luat în custodie la punctul de a frontierei Tabanovce la data de 31 decembrie 2003. Guvernul nu a dat nicio explicație credibilă și justificată care să răstoarne prezumția de responsabilitate din partea autorităților cu privire la soarta reclamantului începând cu data de 31 decembrie 2003. Dovezile prezentate de către Guvern (a se vedea punctele 41 și 65 de mai sus) sunt insuficiente. În acest sens, este de remarcat faptul că Guvernul nu a dat nicio explicație cu privire la motivul pentru care aceste dovezi nu au fost puse la dispoziție anterior (a se vedea paragraful 45 de mai sus și punctul 113 din Raportul Marty din 2006). Mai mult, Guvernul nu a comentat și nici nu a obiectat cu privire la raportul de expertiză prezentat de către dl JGS. Nu a prezentat documentele privind cazul reclamantului deținute de către Ministerul de Interne, la care dl HK a făcut referire în declarația sa (a se vedea paragraful 74 de mai sus). Nu s-a prezentat Curții niciun document scris în acest sens. În cele din urmă, ancheta care s-a încheiat cu respingerea plângerii reclamantului a fost neconcludentă și Curtea nu este în măsură să tragă un beneficiu din rezultatele sale.

167. În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că se pot trage concluzii din mijloacele de probă disponibile și din comportamentul autorităților (a se vedea Kadirova și alții c. Rusiei, nr. 5432/07, § § 87 și 88, 27 martie 2012) și găsește acuzațiile reclamantului suficient de convingătoare și stabilite dincolo de orice îndoială rezonabilă.

III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENȚIE

168. Reclamantul s-a plâns că statul pârât este responsabil pentru relele tratamente la care a fost supus în timp ce a fost deținut în hotel și de a-l fi expus unui tratament "de capturare-șoc" în momentul predării către echipa specială a CIA pe aeroportul din Skopje. El s-a mai plâns că statul pârât este responsabil de maltratarea sa în timpul detenției sale în "Salt Pit" în Afganistan, deoarece l-au transferat cu bună știință în custodia agenților SUA, chiar dacă au existat motive întemeiate pentru a crede că există o risc real ca astfel de rele tratamente să survină. În acest din urmă context, el s-a plâns de faptul că atacurile fizice, condițiile de detenție alimentatia neadecvată, privarea de somn, hrănirea forțată și lipsa oricărei asistențe medicale în timpul detenției sale în "Salt Pit" au constituit un tratament contrar articolului 3 din Convenție. În cele din urmă, el s-a plâns că ancheta autorităților macedonene nu au fost eficientă, în sensul prezentului articol.

Articolul 3 din Convenție prevede:

“Nimeni nu va fi supus toriturii sau tratamentelor sau pedepselor inhumane sau degradante.”

A. Susținerile părților

1. Reclamantul

169. Reclamantul a declarat că detenția sa incommunicado ilegală și interogarea timp de douăzeci și trei zile în hotel, combinate cu amenințări repetate și incertitudinea prelungită cu privire la soarta lui, i-au încălcat drepturile sale în temeiul articolului 3 din Convenție. Chiar și în lipsa unor atacuri fizice directe, efectele psihologice cumulative și acute ale angoasei și stării de stres au fost folosite în mod intenționat cu scopul expres de a-i afecta integritatea psihologică în scopul interogării și au fost suficiente pentru a-l determina să protesteze printr-o grevă a foamei timp de zece zile.

170. El a mai susținut că statul pârât este responsabil de tratamentul la care a fost supus în timpul transferului său în custodia CIA la aeroportul din Skopje pentru că agenții săi au facilitat în mod activ și nu au împiedicat această operațiune. Cu această ocazie, el a fost supus unui tratament brutal și înspăimântător, care au fost proiectat în mod intenționat pentru a induce "capturarea șoc" și pentur a-i înfrânge voința, în scopul de a-l interoga ulterior. Violența folosită pentru a-l transfera în avionul CIA nu a fost proporțională cu nicio amenințare pe care reclamantul ar fi reprezentat-o și a fost aplicată cu scopul de a-l înjosi și umili. Tratamentul la care a fost supus atât în hotel, cât și la Aeroportul din Skopje a constituit tortură.

171. Mai mult, el a susținut că autoritățile macedonene erau obligate, ca la predareacătre CIA să evalueze riscul de fi maltratat în Afganistan și să obțină asigurări diplomatice corespunzătoare. Cu toate acestea, nu au reușit să facă acest lucru în ciuda faptului că au existat suficiente dovezi la dispoziția publicului cu rivire la astfel de rele tratamente. Statul pârât trebuie să fie, în consecință, ținut responsabil în temeiul articolului 3 din Convenție.

172. În cele din urmă, reclamantul a susținut că autoritățile naționale au efectuat o anchetă sumară și extrem de inadecvată cu privire la afirmațiile sale. În ciuda apelurilor din partea unor organisme internaționale și a plângerilor sale, statul pârât nu a reușit să efectueze o anchetă promptă, imparțială și eficientă, în conformitate cu prezentul articol.

2. Guvernul pârât

173. Guvernul a reiterat poziția de negare completă a susținerilor reclamantului. A contestat credibilitatea raportului de expertiză din
5 ianuarie 2009, care, potrivit lui, nu ar fi concludent în ceea ce privește starea sănătății reclamantului (vezi paragraful 36 de mai sus). Din aceste motive, Curtea ar trebui să le examineze cu " cea mai mare precauție".

174. De asemenea, a recunoscut că ancheta efectuată de către organele de urmărire penală nu a fost eficientă, dar a susținut că acest lucru a fost din cauza depunerii cu întârziere a plângerii penale de către reclamantu și a faptului că a fost depusă împotriva unui autor neidentificat.

B. Terții intervenienți

1. Înaltul Comisar ONU pentru drepturile omului (UNHCHR)

175. UNHCHR a susținut că dreptul la adevăr este un drept autonom declanșat de încălcări grave, ca și în cazul disparițiilor forțate. Acest drept este, de asemenea, cuprins în articolul 13 și subînțeles în articolele 2, 3 și 5 din Convenție. În cazurile de dispariții forțate, dreptul la adevăr este o normă obligatorie, având în vedere misterul care înconjoară soarta și locul unde se află victima, indiferent de eventuala reapariție a acesteia. Cunoașterea adevărului despre încălcările grave ale drepturilor omului și ale dreptului umanitar oferă victimelor, rudelor și prietenilor apropiați o formă de satisfacție. Dreptul la adevăr este recunoscut în beneficiul victimelor directe ale încălcării, precum și a rudelor lor și a societății în general. Titularii acestui drept pot solicita și obține informații cu privire la diferite aspecte, și anume identitatea autorilor, progresele și rezultatele unei anchete privind circumstanțele și motivele comiterii unor încălcări. Pe de altă parte, dreptul la adevăr plasează obligații cuprinzătoare în sarcina statului, inclusiv obligația (1) de a efectua o anchetă efectivă, (2) de a oferi victimelor și rudelor acestora acces efectiv la anchetă, (3) de a dezvălui toate informațiile relevante victimelor și publicului larg, și (4) de a proteja victimele și martorii de represalii și amenințări. În cele din urmă, UNHCHR a susținut că dreptul la adevăr a fost recunoscut în dreptul internațional (Convenția privind protecția tuturor persoanelor împotriva disparițiilor forțate) și jurisprudența Curții Inter-Americane și Comisiei Africane pentru drepturile omului și popoarelor.

2. Interights

176. Interights a susținut că prezenta cauză reprezintă pentru Curte o oportunitate să recunoască ca de nepermis sistemul de încălcări care a devenit cunoscut sub numele de "predare extraordinară", și să stabilească responsabilitatea statului în temeiul Convenției. Tratamentul aplicat persoanelor în cursul etapei de pregătire pentru sau în timpul procesului de extrădare (inclusiv așa-numita "capturare-șoc") și utilizarea de metode de interogare coercitive ar putea reprezenta un act de tortură și/sau rele tratamente. Predările extraordinare implică în mod inerent îndepărtarea unei persoane de pe teritoriul unui stat într-un alt stat în care există un risc real de supunere la tortură sau la tratamente inumane sau degradante. O astfel de practică este interzisă de principiul nereturnării (non-refoulement), care a fost recunoscut în jurisprudența Curții (Interights s-a referit la Soering c. Marii Britanii, 7 iulie 1989, seria A nr. 161, și Saadi c. Italiei, citată mai sus). În temeiul principiului nereturnării, responsabilitatea pentru complicitate, participare sau alte forme de cooperare la "extrădări extraordinare" ar putea apărea în cazul în care autoritățile statului știau sau ar fi trebuit să știe despre încălcările pe care le implică extrădările. În paralel cu "răspunderea în calitate de complice", în temeiul dreptului internațional general, un stat poate fi considerat responsabil în cazul în care oferă ajutor sau asistență unui alt stat în comiterea unui act internațional ilicit ("responsabilitate accesorie"). Neprevenirea unor astfel de încălcări este cea mai flagrantă cazul în care statul și-a dat acordul cu privire la actele unor agenți străini care încalcă drepturile respective. În plus, acceptarea sau complicitatea la actele unore agenți străini ar putea angaja răspunderea statului. După ce predarea a avut loc, statul are obligația de a efectua o anchetă promptă și eficientă cu privire la acuzațiile privind detenția secretă și transferul, precum și de a oferi despăgubiri, inclusiv despăgubiri pentru prejudiciul moral care decurge din încălcarea respectivă.

3. Redress

177. Redress a declarat că ancheta în contextul unor acuzații de predare extraordinară trebuie să fie promptă, independentă, completă și aptă să conducă la identificarea și urmărirea penală a persoanelor responsabile; trebuie să asigure controlul public și participarea victimei, și trebuie să permită victimelor accesul la informații în scopul de a satisface dreptul lor la adevăr. Obligația de a investiga a fost încorporată în articolele 3 și 5 din Convenție. Considerentele de siguranță națională nu ar putea să opereze în așa fel încât să împiedice o victimă să acceadă la astfel de informații. Dacă s-ar admite că motivele de securitate națională prevalează asupra dreptului victimei de acces la informație, caracterul nederogabil și absolut al articolului 3 și interzicerea detenției nerecunoscute ar fi subminate. În acest sens, se face referire la Ghidul Consiliului Europei din 30 martie 2011 cu privire la eradicarea impunității pentru încălcări grave ale drepturilor omului (a se vedea paragraful 105 de mai sus), în conformitate cu care "impunitatea pentru cei responsabili de încălcări grave ale drepturilor omului cauzează victimei o suferință suplimentară". O cale de recurs efectivă și o reparație adecvată trebuie să includă recunoașterea și respectarea victimelor presupuselor încălcări ale articolelor 3 și 5 din Convenție, astfel încât acestea, familiile lor și societatea, în ansamblul său, să poată ști adevărul cu privire la încălcările suferite. În afară de compensare, alte componente importante ale rolului de redresar a situației pe termen lung pe care le are reparația trebuie să fie prezente, inclusiv satisfacția (recunoașterea încălcării, exprimarea regretului sau prezentarea de scuze oficiale), garanții cu privire la nerepetarea comportamentelor denunțate și reabilitarea. În această din urmă privință, Redress a prezentat un raport de expertiză din data de 28 martie 2011, în care dr. M. Robertson, un psiholog titrat, a explicat beneficiile psihologice pe care le are pentru victimă dezvăluirea publică a adevărului. Potrivit doamnei psiholog, recunoașterea publică a adevărului și acordarea unei forme de reparație ar putea juca un rol esențial în recuperarea supraviețuitorului unui astfel de eveniment. În schimb, în cazul în care adevărul rămâne ascuns și autorii rămân liberi, se acutizează sentimentul supraviețuitorului de neputință și de luptă pentru a-și crea un sens și de a se recupera.

4. Observații commune din partea Amnesty International (AI) și Comisia international a juriștilor (ICJ)

178. AI și ICJ au susținut că prezenta cauză se referă la un "sistem de "detenții și predări secrete" condus de către SUA, un sistem organizat la scară largă, transfrontalier, care funcționează cu încălcarea legilor naționale, precum și a obligațiilor juridice internaționale, fără nicio procedură judiciară sau administrativă, care depinde de cooperare, atât activă, cât și pasivă, din partea mai multor state". Acest sistem s-a caracterizat prin dispariții forțate a persoanelor fizice, care au constituit o încălcare a dreptului de a nu fi supus torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Articolul 3 din Convenție implică obligația de nereturnare (non-refoulement) care împiedică părțile contractante de a acționa și/sau omite de a acționa în moduri care ar putea duce la expulzarea unor persoane, în cazul în care părțile contractante știau sau ar fi trebuit să știe că expulzarea ar expune aceste persoane la un risc real de rele tratamente.

179. În cele din urmă, au susținut că dreptul la o anchetă efectivă, în conformitate, inter alia, cu articolele 3 și 5, coroborate cu articolul 13, naște un drept la adevărul cu privire la încălcări ale drepturilor garantate de Convenție comise în contextul "detențiilor secrete și a sistemului de predări extraordinare", nu numai din cauza amplorii și a gravității încălcărilor drepturilor omului în cauză, dar și în lumina impunității pe scară largă cu privire la aceste practici și ascunderea informațiilor, practici care au persistat în mai multe jurisdicții naționale.

C. Aprecierea Curții

1. Admisibilitate

180. Având în vedere documentele aflate la dispoziția sa, Curtea consideră că pretențiile reclamantului în temeiul prezentului articol ridică probleme serioase de fapt și de drept în temeiul Convenției, care necesită o examinare a fondului. Curtea conchide că aceste plângeri nu sunt în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție și nu are niciun alt motiv pentru a le declara inadmisibile. Prin urmare, acestea trebuie să fie declarate admisibile.

2. Fond

181. Curtea va examina plângerea reclamantului potrivit căreia nu a existat o anchetă efectivă cu privire la susținerile sale de rele tratamente.

(a) Aspectul procedural al articolului 3: lipsa unei anchete efective

(i) Principii generale

182. Curtea reiterează că, în cazul în care o persoană formulează un capăt de cerere aparent temeinic potrivit căruia ar fi suferit tratamente contrare articolului 3 din Convenție din partea poliției sau a altor agenți similari ai statului, această dispoziție, coroborată cu obligația generală a statului conform articolului 1 din Convenție de a "asigura oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile definite...[în] Convenție", presupune implicit că ar trebui să existe o anchetă oficială efectivă. O astfel de anchetă ar trebui să fie capabilă să conducă la identificarea și pedepsirea celor responsabili. În caz contrar, interdicția legală generală a torturii și a tratamentelor și pedepselor inumane și degradante ar fi, în pofida importanței sale fundamentale, ineficientă în practică și ar fi posibil, în anumite cazuri, ca agenți ai statului să abuzeze de drepturile celor aflați sub controlul lor și să scape nepedepsiți (a se vedea Assenov și alții c. Bulgariei, 28 octombrie 1998, § 102, Culegere de hotărâri și decizii 1998 VIII; Corsacov c. Moldovei, nr 18944/02, § 68, 4 aprilie 2006,. și Georgiy Bykov, citată mai sus, § 60).

183. Investigarea acuzațiilor grave de supunere la rele tratamente trebuie să fie atât promptă, cât și aprofundată. Aceasta înseamnă că autoritățile trebuie să depună întotdeauna eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat și nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a închide ancheta sau pentru a-și fundamenta deciziile (a se vedea Assenov și alții, citat mai sus, § 103 și Batı și alții c. Turciei, nr. 33097/96 și 57834/00, § 136, ECHR 2004 IV (extrase)). Trebuie să ia toate măsurile rezonabile și disponibile pentru a asigura probele cu privire la incident, inclusiv, inter alia, declarațiile martorilor oculari și probele medico-legale (a se vedea Tanrıkulu c. Turciei [GC], nr. 23763/94, § 104, ECHR 1999 IV, și Gül c. Turciei, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice deficiență a anchetei care subminează capacitatea sa de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să o facă să nu corespundă acestui standard (a se vedea Boicenco c. Moldova, nr. 41088/05, § 123, 11 iulie 2006).

184. Mai mult, ancheta ar trebui să fie independentă de puterea executivă (a se vedea Oğur c. Turciei [GC], nr. 21594/93, § § 91-92, CEDO 1999-III, și Mehmet Emin Yüksel c. Turciei, nr. 40154/98, § 37, 20 iulie 2004). Independența investigației implică nu numai lipsa unei legături ierarhice sau instituționale, dar, de asemenea, independența din punct de vedere practic (vezi Ergi c. Turciei, 28 iulie 1998, §§ 83-84, Culegere 1998-IV).

185. În cele din urmă, victima ar trebui să poată participa efectiv la anchetă într-o formă sau alta (a se vedea, mutatis mutandis, Oğur, citată mai sus, § 92;. Ognyanova și Choban c. Bulgariei, nr. 46317/99, § 107,
23 februarie 2006; Khadzhialiyev și alții c. Rusiei, nr. 3013/04, § 106,
6 noiembrie 2008; Denis Vasiliev c. Rusiei, nr. 32704/04, § 157,
17 decembrie 2009 și Dedovskiy și alții c. Rusiei, nu 7178/03, § 92,
CEDO 2008).

(ii) Aplicarea principiilor enunțate în cauza de față

186. Curtea observă că reclamantul a adus în atenția procurorului afirmațiile sale de supunere la rele tratamente de către agenți de stat și de implicare activă a acestora în predarea lui ulterioară către agenții CIA prin depunerea plângerii penale în octombrie 2008. Plângerea sa a fost susținută de dovezi care au ieșit la lumină în cursul investigațiilor internaționale și a altor anchete externe. În opinia Curții, descrierea reclamantului cu privire la evenimente și materialul documentar disponibil au fost suficiente pentru a ridica cel puțin o suspiciune rezonabilă că încălcările pretinse ale Convenției ar fi putut fi imputate autorităților statului așa cum a indicat reclamantul. El a pus astfel bazele unui caz prima facie de abuz din partea forțelor de securitate ale statului pârât, care justifică o investigație din partea autorităților, în conformitate cu cerințele articolului 3 din Convenție. În orice caz, faptul că reclamantul a depus o plângere penală oficială nu a fost decisiv, deoarece informațiile aduse la cunoștința autorităților cu privire la încălcări grave ale articolului 3 au dat naștere ipso facto la o obligație în temeiul articolului respectiv ca să întreprindă o anchetă efectivă (a se vedea, mutatis mutandis, Gorgiev c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 26984/05, § 64, 19 aprilie 2012).

187. Pe baza plângerii reclamantului, procurorul a contactat Ministerul de Interne, cu scopul de a obține informații cu privire la cazul reclamantului. Ministerul a răspuns printr-un raport care a rezumat informațiile furnizate prin rapoartele sale anterioare întocmite în temeiul unei cereri de asistență judiciară a parchetului din Munchen. În decembrie 2008, aproape două luni și jumătate mai târziu, parchetul din Skopje a respins plângerea pentru lipsă de probe. În afară de obținerea de informații de la minister, nu s-a întreprins nicio altă măsură de anchetă pentru a examina acuzațiile reclamantului. Guvernul a confirmat că procurorul nu l-a audiat pe reclamant și nici personalulcare lucra în hotel la acel moment.

188. În sfârșit, părțile nu contestă faptul că nu s-au luat măsuri pentru a stabili scopul aterizăriia aeronavei N313P, suspectată că ar fi fost utilizată pentru a-l transfera pe reclamant din statul pârât în Afganistan. Potrivit anchetei Marty, aeronava a fost folosită în cazul reclamantului și a făcut parte dintr-un "circuit de extrădare", care implica și alți deținuți transferați în circumstanțe similare (vezi paragraful 45 de mai sus). Mai mult, reclamantul a depus în sprijinul afirmațiilor sale o scrisoare oficială în care autoritățile aeroportuare de la Skopje au atestat faptul că aeronava a aterizat pe aeroportul Skopje la data de 23 ianuarie 2004, fără niciun pasager și a luat a doua zi dimineață un singur pasager ( a se vedea paragraful 67 de mai sus). Afirmațiile reclamantului cu privire la transferul său în Afganistan, atât ca perioadă, cât și ca modalitate, au fost izbitor de concordante cu traiectoria reală al aeronavei. Cu toate acestea, autoritățile de anchetă au rămas în pasivitate și au decis să nu urmărească această pistă. Este surprinzător că au luat la cunoștință aceste informații și nu a reușit să investigheze identitatea pasagerului care a urcat în avion în acea seară. O investigare a circumstanțelor cu privire la aeronavă și la pasageri ar fi dezvaluit informatii relevante capabile să infirme sau să confirme temeinicia relatării reclamantului.

189. Procurorul a decis exclusiv pe baza documentelor prezentate de către Ministerul de Interne. Nu a considerat necesar să se meargă dincolo de afirmațiile ministerului. Pentru a respinge plângerea reclamantului, s-a bazat exclusiv pe informațiile și explicațiile oferite de către Minister, ai cărei agenți au fost, în general, suspectați că ar fi fost implicați în tratamentul aplicat reclamantului. Potrivit Guvernului, procurorul a considerat că, în lipsa oricăror dovezi care să contrazică concluziile ministerului, nu au fost necesare alte măsuri de investigare (a se vedea paragraful 71 de mai sus). Având în vedere dovezile considerabile, cel puțin cele circumstanțiale, disponibile în momentul depunerii plângerii reclamantului, o astfel de concluzie nu se încadrează în ceea ce ne-am putea aștepta de la o autoritate independentă. Complexitatea cauzei, gravitatea pretinselor încălcări și probele disponibile impuneau răspunsuri independente și adecvate din partea organelor de urmărire penală.

190. De asemenea, Guvernul a recunoscut că ancheta desfășurată de către autoritățile de urmărire penală nu a fost eficientă (punctul 174 supra).

191. Având în vedere observațiile părților, și în special, ale terților intervenienți, Curtea dorește să abordeze și un alt aspect al caracterului inadecvat al anchetei în cazul de față, și anume, impactul acesteia asupra dreptului la aflarea adevărului cu privire la circumstanțe relevante ale cazului. În acest sens, subliniază importanța deosebită a prezentei cauze, nu numai pentru reclamant și familia sa, dar și pentru alte victime ale infracțiunilor similare și pentru publicul larg, care au dreptul să știe ce s-a întâmplat. Problema "extrădărilor extraordinare" a atras atenția la nivel mondial și a declanșat anchete a mai multor organizații internaționale și interguvernamentale, inclusiv organismele ONU pentru drepturile omului, Consiliul Europei și Parlamentul European. Acesta din urmă a arătat că unele din statele respective nu au fost interesate să dezvăluie adevărul. Conceptul de "secrete de stat" a fost des invocat pentru a împiedica căutarea adevărului (a se vedea punctele 46 și 103 de mai sus). Secretul de stat a fost, de asemenea, afirmat de către guvernul Statelor Unite în cazul reclamantului în fața instanțelor SUA (a se vedea paragraful 63 de mai sus). Ancheta Marty a constatat, în plus, că "aceeași abordare a determinat autoritățile din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei să ascundă adevărul" (a se vedea paragraful 46 de mai sus).

192. Curtea consideră că autoritățile de urmărire penală ale statului pârât, după ce au fost avertizate cu privire la acuzațiile reclamantului, ar fi trebuit să întreprindă o investigație adecvată pentru a preveni orice aparență de impunitate în ceea ce privește anumite acte. Curtea nu subestimează complexitatea de netăgăduit a împrejurărilor în speță. Cu toate acestea, în timp ce pot exista obstacole sau dificultăți care împiedică evoluția anchetei într-o anumită situație, existența unui răspuns adecvat din partea autorităților în investigarea acuzațiilor de încălcări grave ale drepturilor omului, ca și în cazul de față, poate, în general, fi considerat esențial în menținerea încrederii publice în statul de drept și pentru prevenirea oricărei aparențe de complicitate sau toleranță a unor acte ilicite. Pentru aceleași motive, trebuie să existe un control public suficient al anchetei sau a rezultatelor sale pentru a asigura responsabilizarea organelor competente atât în practică, cât și în teorie (a se vedea Anguelova c. Bulgariei, nr. 38361/97, § 140, CEDO 2002 IV; Al-Skeini și alții c. Marii Britanii [GC], nr. 55721/07, § 167, CEDO 2011 și Asociația 21 decembrie 1989 și alții c. României, nr. 33810/07 și 18817/08, § 135, 24 mai 2011). Așa cum a declarat Consiliul Europei în Ghidul său din 30 martie 2011 privind eradicarea impunității pentru încălcări grave ale drepturilor omului (a se vedea punctul 105 supra), "impunitatea trebuie eradicată, fiind o chestiune de dreptate pentru victime, un factor de descurajare pentru a preveni noi încălcări și pentru apărarea statului de drept și a încrederii publicului în sistemul de justiție". Ancheta neefectivă în cazul de față a lipsit reclamantul de dreptul de a fi informat cu privire la ceea ce s-a întâmplat, inclusiv de a avea o relatare exactă a suferinței îndurate și a rolul celor responsabili pentru presupusul său calvar.

193. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea conchide că ancheta sumară care a fost efectuată în acest caz nu poate fi considerată ca una eficientă, capabilă să ducă la identificarea și pedepsirea celor responsabili pentru presupusele evenimente și să stabilească adevărul.

194. În acest context, Curtea constată că a avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenție, sub aspect procedural.

(b) Aspectul material al articolului 3 din Convenție

(i) Rele tratamente la hotel și la aeroportul din Skopje

(α) Principii generale

195. Curtea reiterează că articolul 3 din Convenție consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăți democratice. Spre deosebire de majoritatea clauzelor fundamentale ale Convenției, articolul 3 nu prevede excepții și nu este permisă nicio derogare în conformitate cu articolul
15 § 2, chiar în cazul unui pericol public care amenință viața națiunii (a se vedea Selmouni c. Franței [MC], nr. 25803/94, § 95, CEDO 1999 V, și Labita c. Italiei, nr. 26772/95, § 119, ECHR 2000‑IV). Curtea a confirmat că, chiar și în cele mai dificile circumstanțe, precum lupta împotriva terorismului și a crimei organizate, Convenția interzice în mod absolut tortura și tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul persoanei în cauză (a se vedea Chahal c. Marii Britanii, 15 noiembrie 1996, § 79, Culegere 1996-V, și Labita, citată mai sus, § 119).

196. Pentru ca relele tratamente să se încadreze în domeniul de aplicare al articolului 3 trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Evaluarea acestui minim depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, efectele sale fizice sau mentale și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (vezi Irlanda c. Marii Britanii, 18 ianuarie 1978, § 162, Seria A nr. 25, și Jalloh c. Germaniei [GC],
nr. 54810/00, § 67, CEDO 2006 IX). Alți factori includ scopul pentru care tratamentul a fost aplicat, împreună cu intenția sau motivația din spatele ei (a se compara, printre altele, Aksoy c. Turciei, 18 decembrie 1996, § 64, Culegere 1996-VI; Egmez c. Ciprului, nr 30873. / 96, § 78, CEDO 2000-XII, și Krastanov c. Bulgariei, nr 50222/99, § 53, din 30 septembrie 2004).

197. Pentru a determina dacă o anumită formă de rele tratamente trebuie să fie calificată drept tortură, Curtea trebuie să țină seama de distincția din articolul 3 dintre acest termen și cel de tratament inuman sau degradant. Această distincție pare să fi fost cuprinsă în Convenție pentru a permite ca termenul de "tortură" să fie atribuit doar tratamentului inuman aplicat în mod deliberat și care cauzează suferințe foarte grave (a se vedea Aksoy, citat mai sus, § 62). În plus față de gradul de gravitate al tratamentului, există un element de finalitate, așa cum s-a recunoscut în Convenția Națiunilor Unite împotriva torturii și altor tratamente crude, inumane sau degradante, care a intrat în vigoare la 26 iunie 1987, care definește tortura din punct de vedere al cauzării intenționate de durere sau suferință gravă, cu scopul, printre altele, de a obține informații, de a pedeapsi sau de a intimida (articolul 1 din Convenția Națiunilor Unite) (a se vedea İlhan c. Turciei [GC], nr. 22277/93, § 85 , CEDO 2000 VII).

198. Obligația părților contractante în temeiul articolului 1 din Convenție de a asigura persoanelor aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Convenție, coroborat cu articolul 3, impune statelor să ia măsuri pentru a se asigura că persoanele din jurisdicția lor nu sunt supuse torturii sau tratamentelor inumane sau degradante, inclusiv rele tratamente aplicate de persoane private (a se vedea Z și alții c. Marii Britanii [GC],
nr. 29392/95, § 73, CEDO 2001 V). Prin urmare, responsabilitatea statului poate fi angajată în cazul în care autoritățile nu reușesc să ia măsuri rezonabile pentru a evita un risc de rele tratamente despre care știau sau ar fi trebuit să știe (a se vedea Mahmut Kaya c. Turciei, nr. 22535/93, § 115, CEDO 2000 III).

(β) Aplicarea principiilor enunțate în cauza de față

199. Având în vedere concluziile sale cu privire la deplasarea sarcinii probei către Guvern (a se vedea punctele 165 și 167 de mai sus), Curtea a constatat deja că relatarea reclamantului este suficient de convingătoare și că veridicitatea afirmațiilor sale în temeiul prezentului articol este stabilită "dincolo de orice îndoială rezonabilă ". Rămâne de stabilit dacă tratamentul la care a fost supus reclamantul intră în domeniul de aplicare a prezentului articol și dacă acesta ar putea fi imputat statului pârât.

Tratamentul aplicat în hotel

200. În ceea ce privește tratamentul aplicat reclamantului în hotel, Curtea observă că el s-a aflat sub paza permanentă a agenților forțelor de securitate macedonene, a fost interogat într-o limbă străină pe care nu o cunoștea îndeajuns, a fost amenințat cu un pistol și i s-a refuzat în mod constant accesul la alte persoane decât anchetatorii săi. Un astfel de tratament l-a determinat pe reclamant să protesteze printr-o grevă a foamei de zece zile.

201. Guvernul pârât nu a furnizat nicio justificare pentru un astfel de tratament.

202. Este adevărat că, în timp ce a fost ținut la hotel, nu fost folosită forța fizică împotriva reclamantului. Cu toate acestea, Curtea reiterează că articolul 3 nu se referă exclusiv la provocarea de durere fizică, dar și de suferință psihică, care este cauzată de crearea unei stări de angoasă și de stres prin alte mijloace decât agresiunea corporală (a se vedea Iljina și Sarulienė c. Lituaniei, nr. 32293/05, § 47, 15 martie 2011). Nu există nicio îndoială cu privire la faptul că deținerea reclamantului în hotel l-a intimidat din cauză că nu știa cei se va întâmpla și i-a provocat stres emoțional și psihologic. Izolarea prelungit în hotel l-a făcut vulnerabil. Reclamantul a trăit incontestabil într-o permanentă stare de anxietate din cauza incertitudinii cu privire la soarta lui în timpul sesiunilor de interogatoriu la care a fost supus. Curtea notează că un astfel de tratament a fost în mod intenționat aplicat reclamantului, cu scopul de a extrage o mărturie sau informații despre presupusele sale legături cu organizațiile teroriste (vezi Dikme c. Turciei, nr. 20869/92, § § 82 și 95, CEDO 2000 VIII). În plus, amenințarea că va fi împușcat dacă părăsește camera de hotel a fost suficient de reală și imediată și, în sine, ar putea fi în contradicție cu articolul 3 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Campbell și Cosans c. Marii Britanii, 25 februarie 1982, § 26, seria A nr. 48, și Gäfgen c. Germaniei [GC], nr 22978/05, § 91, CEDO 2010)..

203. În sfârșit, suferința reclamantului a fost sporită și mai mult prin caracterul secret al operațiunii și prin faptul că a fost deținut în secret timp de douăzeci și trei zile, într-un hotel, un loc extraordinar de detenție, în afara oricărui cadru juridic (a se vedea, paragrafele 101 supra și 236 infra).

204. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că tratamentul la care reclamantul a fost supus în timp ce s-a aflat în hotel a reprezentat tratament inuman și degradant, cu încălcarea articolului 3 din Convenție.

Tratamentul aplicat la aeroportul din Skopje

205. Curtea observă că, la data de 23 ianuarie 2004, reclamantul, încătușat și legat la ochi, a fost luat de la hotel și condus la aeroportul din Skopje. Plasat într-o cameră, a fost batut de mai mulți bărbați mascați îmbrăcați în negru. A fost dezbrăcat și sodomizat cu un obiect; plasat într-un scutec și îmbrăcat într-un trening albastru închis cu mânecă scurtă. Încătușat și cu glugă pe cap, supus la privarea senzorială totală, a fost forțat să urce într-un avion CIA (un Boeing 737, cu numărul N313P), avion înconjurat de agenți de securitate macedoneni. Odată ajuns în avion, el a fost aruncat la podea, legat și tranchilizat cu forța. În această poziție, reclamantul a fost transportat cu avionul la Kabul (Afganistan) prin Bagdad. Același model de conduită aplicat în condiții similare a fost deja constatat a fi o încălcare a articolului 7 din ICCPR (a se vedea punctele 108 și 109 de mai sus).

206. Curtea trebuie mai întâi să aprecieze dacă tratamentul suferit de către reclamant la aeroportul din Skopje în mâinile echipei speciale de extrădări a CIA este imputabil statului pârât. În acest sens, se subliniază faptul că actele denunțate au fost efectuate în prezența funcționarilor statului pârât și în jurisdicția sa. În consecință, statul pârât trebuie să fie considerat răspunzător în temeiul Convenției pentru actele îndeplinite de oficiali străini pe teritoriul său, cu consimțământul sau complicitatea autorităților sale (a se vedea Ilașcu și alții c. Moldovei și Rusiei [MC], nr. 48787/99, § 318, ECHR 2004 VII).

207. În ceea ce privește măsurile individuale luate împotriva reclamantului, Curtea reiterează că recurgerea la forța fizică care nu a fost făcută strict necesar determinată de conduita proprie a reclamantului diminuează demnitatea umană și este, în principiu, o încălcare a dreptului prevăzut la articolul 3 din Convenție (a se vedea Ribitsch, citat mai sus,
§ 38). În speță, se constată că întreaga operațiune de transfer a reclamantului în custodia CIA a fost bine repetată înainte și că reclamantul nu prezenta niciun pericol pentru răpitorii săi, care l-au depășit numeric în mod clar. Guvernul pârât nu a prezentat niciun argument care să ofere o bază pentru o explicație sau o justificare a gradului de forță utilizat la aeroportul din Skopje. În consecință, forța fizică utilizată împotriva reclamantului la aeroport a fost excesivă și nejustificată în condițiile date.

208. Mai mult, Curtea observă că a constatat deja că procedura de dezbrăcare forțată de către poliție poate reprezenta o măsură atât de invazivă și potențial înjositoare, încât nu ar trebui să fie aplicată fără un motiv întemeiat (a se vedea Wieser c. Austriei, nr. 2293/03, § 40, 22 februarie 2007). Niciun astfel de argument nu a fost prezentat pentru a demonstra că măsura aplicată împotriva reclamantului, care era deja într-o situație extrem de neajutorată, a fost necesar.

209. Nu s-a dat nicio explicație nici pentru a justifica legarea reclamantului, nici utilizarea glugii, care s-a constatat deja că provoacă, în nu neapărat o vătămare corporală, dar, cel puțin, intense suferințe fizice și psihice (a se vedea Irlanda c. Marii Britanii, citată mai sus, §§ 96 și 167).

210. Administrarea forțată a unui supozitor, în timp ce reclamantul era legat la sol, fără nicio explicație nu se bazează pe niciun considerent medical. Mai mult, modul în care reclamantul a fost supus la această procedură a provocat dureri fizice grave și suferință (a se vedea Zontul
c. Greciei, nr. 12294/07, § 89, 17 ianuarie 2012, și Jalloh, citată mai sus, §§ 69 și 72).

211. Curtea notează că măsurile menționate mai sus au fost folosite în combinație și cu premeditare, cu scopul de a provoca durere sau suferință gravă, în scopul de a obține informații, de a aplica o pedeapsă sau de a-l intimida pe reclamant (a se vedea punctul 124 de mai sus). În opinia Curții, un astfel de tratament constituie tortură cu încălcarea articolului 3 din Convenție. Statul pârât trebuie să fie considerat în mod direct responsabil pentru încălcarea drepturilor reclamantului în temeiul acestui articol, deoarece agenții săi au facilitat în mod activ tratamentul aplicat și nu au luat măsuri care ar fi putut fi necesare în circumstanțele cauzei pentru a preveni aplicarea unui astfel de tratament (vezi Z și alții c. Marii Britanii, citată mai sus, M.C. c. Bulgariei, nr. 39272/98, § 149, ECHR 2003-XII;. și Membrii (97) Congregației Gldani a Martorilor lui Iehova c. Georgiei, nr 71156/01, §§ 124 și 125, 3 mai 2007).

(ii) Extrădarea reclamantului

(α) Principii generale

212. Este deja stabilit în jurisprudența Curții că decizia unui stat contractant de a îndepărta de pe teritoriul său un fugar - și, a fortiori, de a extrăda în sine - poate da naștere la o problemă în temeiul articolului 3 și poate angaja responsabilitatea statului în conformitate cu Convenția, în cazul în care există motive serioase și întemeiate de a se crede că persoana în cauză ar fi, în cazul în care ar fi extrădată, confruntată cu un risc real de a fi supusă unui tratament contrar articolului 3 în țara de destinație. Stabilirea unei astfel de responsabilități implică, inevitabil, o evaluare a condițiilor din țara solicitantă în raport cu standardele stabilite de articolul 3 din Convenție. Cu toate acestea, nu se pune problema evaluării sau a stabilirii responsabilității țării de primire, fie în temeiul dreptului internațional general, în conformitate cu Convenția sau altfel. În măsura în care se poate antrena vreo răspundere în temeiul Convenției, este responsabilitatea statului contractant de trimitere din cauză întreprinderii unor acțiuni care au avut drept consecință directă expunerea unei persoane la rele tratamente (a se vedea Soering, citată mai sus, § 91; Saadi c. Italiei, citată mai sus, §§ 125 și 126, Cruz Varas și alții c. Suediei, 20 martie 1991, §§ 69-70, seria A nr. 201 și Mamatkulov și Askarov c. Turciei [GC], nr. 46827/99 și 46951/99,
§ 67, CEDO 2005-I).

213. Pentru a stabili dacă există motive serioase și întemeiate de a se crede că există un risc real de tratament contrar articolului 3, Curtea va evalua problema în lumina tuturor materialelor prezentate în fața sa sau, dacă este necesar, a materialului obținut motu proprio (vezi Hilal c. Marii Britanii, nr. 45276/99, § 60, CEDO 2001-II, și Saadi c. Italiei, citată mai sus, § 128). Aceasta trebuie să examineze consecințele previzibile ale trimiterii reclamantului în țara de destinație, având în vedere situația generală de acolo și circumstanțele sale personale (a se vedea Vilvarajah și alții c. Marii Britanii, 30 octombrie 1991, § 108, Seria A, nr. 215).

214. Existența riscului trebuie să fie evaluată, în primul rând, cu referire la acele fapte care erau cunoscute sau care ar fi trebuit să fie cunoscute de către statul contractant în momentul extrădării, Curtea putând însă, cu toate acestea, să ia în considerare informațiile care apar ulterior extrădării. Acest lucru poate fi de folos în confirmarea sau contrazicerea aprecierii făcute de către Partea Contractantă sau temeinicia sau netemeinicia temerilor unui reclamant (a se vedea Cruz Varas și alții, citată mai sus, § 76, și Vilvarajah și alții, citată mai sus , § 107).

(β) Aplicarea principiilor enunțate în cauza de față

215. Pe baza situației de fapt deja stabilită, Curtea trebuie să examineze dacă poate fi atribuită vreo responsabilitate statului pârât pentru transferul reclamantului în custodia autorităților americane.

216. În primul rând, Curtea constată că nu există nicio dovadă că transferul reclamantului în custodia agenților CIA a fost întemeiată pe vreo cerere legitimă pentru extrădarea lui sau orice altă procedură juridică recunoscută în dreptul internațional pentru transferul unui deținut către autorități străine (a se vedea punctul 102 de mai sus). Mai mult, nu s-a dovedit că ar fi existat vreun mandat de arestare la momentul autorizării predării reclamantului în mâinile agenților americani (a contrario, Öcalan c. Turciei [GC], nr. 46221/99, § 92, CEDO 2005 IV).

217. În al doilea rând, dovezile sugerează că autoritățile macedonene au avut cunoștință de destinația unde reclamantul urma să fie transportat cu avionul de pe Aeroportul din Skopje. Documentele eliberate de către Administrația Aviației Civile (vezi paragraful 41 de mai sus) confirmă că aeronavei N313P i s-a permis să aterizeze la data de 23 ianuarie 2004, pe aeroportul din Skopje. La ora 22:30, pe 23 ianuarie 2004, i s-a permis aeronavei să decoleze la Kabul. La ora 2:25, pe 24 ianuarie 2004, autoritățile au autorizat ruta mai departe prin Bagdad.

218. În al treilea rând, Curtea acordă o importanță deosebită rapoartelor și jurisprudenței internaționale și externe relevante, și, având în vedere circumstanțele specifice ale prezentei cauze, articolelor de presă menționate mai sus (a se vedea punctele 99, 106-122, 126 și 127 supra), care constituie surse de încredere cu privire la practici la care s-a recurs sau care au fost tolerate de către autoritățile americane și care sunt în mod vădit contrare principiilor Convenției. Curtea a constatat deja că unele dintre aceste rapoarte sunt "îngrijorătoare" și și-a exprimat îngrijorarea profundă cu privire la metodele de interogare folosite de către autoritățile americane cu privire la persoanele suspectate de implicare în terorism internațional și reținute în baza navală de la Guantanamo Bay și la Bagram (Afganistan) ( a se vedea Al-Moayad c. Germaniei (dec.), nr. 35865/03, § 66, 20 ianuarie 2007). Aceste documente erau în domeniul public înainte de transferul efectiv al reclamantului în custodia autorităților americane. Este apt de a dovedi că există motive serioase să se creadă că, în cazul în care reclamantul ar fi fost transferat în custodia SUA în cadrul programului de"predare", ar fi fost expus unui risc real de a fi supus unui tratament contrar articolului 3. Prin urmare, trebuie să se conchidă că autoritățile macedonene știa sau ar fi trebuit să știe, la momentul respectiv, că există un risc real ca reclamantul să fie supus unui tratament contrar articolului 3 din Convenție. Guvernul pârât nu a risipit îndoiala în această privință (a se vedea Saadi c. Italiei, citată mai sus, § 129). Documentele care au ieșit la lumină după transferul reclamantului confirmă existența acestui risc (a se vedea punctul 103, 108-110, 123, 124, 128 și 129 supra).

219. În al patrulea rând, statul pârât nu a solicitat nicio asigurare din partea autorităților americane pentru a evita riscul ca reclamantul să fie maltratat (a se vedea, prin contrast, Mamatkulov și Askarov, citată mai sus,
§§ 71-78, Al-Moayad, citată mai sus, și Babar Ahmad și alții c. Marii Britanii (dec.), nr. 24027/07, 11949/08 și 36742/08, § 113, 6 iulie 2010).

220. În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că prin transferul reclamantului în custodia autorităților americane, autoritățile macedonene
l-au expus cu bună știință la un risc real de rele tratamente și la condiții de detenție contrare articolului 3 din Convenție.

221. Având în vedere modul în care reclamantul a fost transferat în custodia autorităților americane, Curtea consideră că a fost supus la o"predăre extraordinară", adică, "un transfer extrajudiciar de persoane
dintr-o jurisdicție sau stat în altul, în scopul deținerii și interogării în afara sistemului legal, normal, în cazul în care a existat un risc real de tortură sau tratamente crude, inumane sau degradante "(a se vedea Babar Ahmad și alții, citată mai sus, § 113).

222. În consecință, statul pârât a încălcat articolul 3 din Convenție cu privire la acest aspect.

iii) Concluzie

223. În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că statul pârât trebuie să fie ținut responsabil pentru tratamentul inuman și degradant la care reclamantul a fost supus în timp ce s-a aflat în hotel, pentru tortura din aeroportul din Skopje și pentru că l-a transferat pe reclamant în custodia autorităților americane, expunându-l, astfel, la riscul ca tratamentul contrar articolului 3 din Convenție să fie continuat.

IV. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 DIN CONVENȚIE

224. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 5 din Convenție, că a fost deținut ilegal și ținut incommunicado, fără niciun mandat de arestare, și că nu a fost adus în fața unui judecător. A susținut că statul pârât este responsabilitate în mod direct pentru întreaga perioadă de captivitate între 31 decembrie 2003 și întoarcerea în Albania, la data de 28 mai 2004. În cele din urmă, el s-a plâns că absența unei anchete prompte și eficace a autorităților macedonene cu privire la afirmațiile sale credibile i-a încălcat drepturile în temeiul articolului5. Articolul 5 din Convenție prevede următoarele:

"1. Orice persoană are dreptul la libertate și la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu o procedură prevăzută de lege:

(a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent;

(b) arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru nerespectarea unei hotărâri judecătorești ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;

(c) arestarea sau detenția legală a unei persoane în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente pe baza unei suspiciuni rezonabile de a fi comis o infracțiune sau când se consideră în mod rezonabil necesar pentru a preveni comiterea unei infracțiuni sau să fuga după săvârșirea acesteia ;

(d) reținerea unui minor prin hotărâre judecătorească în scopul supravegherii educative sau detenția sa legală în scopul aducerii sale în fața autorității competente;

(e) detenția legală a unei persoane pentru prevenirea răspândirii bolilor infecțioase, a unei persoane de nesănătoase mintal, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

(f) arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să intre neautorizat în țară sau a unei persoane împotriva căreia se iau măsuri de expulzare ori de extrădare.

2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată cu promptitudine, într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa.

3. Orice persoană arestată sau deținută, în conformitate cu prevederile paragrafului 1 (c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procesului. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții de a compărea la proces.

4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să ceară ca verificarea legalității detenției sale să se facă prompt și să fie eliberat dacă deținerea este ilegală.

5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparație. "

A. Susținerile părților

225. Reclamantul a susținut că statul pârât este responsabil pentru încălcarea drepturilor sale în temeiul prezentului articol, prin agentii proprii și/sau agenții străini care operează pe teritoriul său și sub jurisdicția sa. Detenția sa în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, în lipsa unei acuzații sau a unei supravegheri judiciare a încălcat articolul 5. Dispariția sa prelungită în timpul detenției sale ulterioare în Afganistan a constituit o încălcare a articolului 5, pentru care Guvernul macedonean este responsabil. În plus, guvernul pârât a încălcat articolul 5 din Convenție prin faptul că nu a efectuat o anchetă efectivă cu privire la acuzațiile lui credibile cu privire la dispariția sa pentru o perioadă îndelungată, ca urmare a unei operațiuni comune a agenților macedoneni și americani.

226. Guvernul a contestat susținerile reclamantului.

B. Terții intervenienți

227. Interights a susținut că răpirea, predarea și detenția unei persoane în secret și fără notificarea familiei victimei reprezintă dispariție forțată. Astfel de acte constituie forme de detenție secretă, în cazul în care persoanei nu
i-a fost permis niciun contact cu lumea din afară ("detenției") și autoritățile nu au dezvăluit locul de detenție sau informații despre soarta deținutului ("detenție nerecunoscută"). Obligația nereturnării se aplică în situațiile care implică un risc real de încălcări grave ale drepturilor omului, inclusiv detenția arbitrară și încălcarea flagrantă a dreptului la un proces echitabil.

228. AI și ICJ au argumentat că prin natura și gravitatea lor, privările de libertate efectuate în contextul "detențiilor secrete și a sistemului special de extrădări" reprezintă încălcări flagrante ale articolului 5 din Convenție. În astfel de circumstanțe, părților contractante li se cere, în conformitate cu principiul nereturnării, de asemenea cuprins în articolul 5 din Convenție, să nu scoată persoanele din jurisdicția lor dacă părțile contractante știu sau ar fi trebuit să știe că îndepărtarea acestor persoane de pe teritoriul lor le-ar expune la un risc real de încălcare flagrantă a dreptului lor la libertate și la securitatea persoanei. Au mai declarat că până în ianuarie 2004, au existat mai multe informații credibile în domeniul public, care indicau faptul că SUA au fost implicate în detenții arbitrare, incommunicado și secrete, precum și în transferuri secrete de deținuți, de persoane fizice pe care autoritățile le-au suspectat de a fi implicate în sau având cunoștință de terorism internațional. În conformitate cu principiul nereturnării, statele nu nu sunt exonerate de răspundere "pentru toți și toate consecințele previzibile" suportate de către o persoană din jurisdicția lor după extrădare. AI și ICJ au susținut că în cazul în care un act sau o omisiune a unei părți contractante, care are loc în jurisdicția sa, a avut o legătură directă de cauzalitate cu o extrădare care implică o încălcare continuă a drepturilor garantate de Convenție, care are loc parțial pe teritoriul său și, parțial, în altă parte, atât obligațiile pozitive și negative Convenției ale statului sunt antrenate. În astfel de cazuri, responsabilitatea statului este de a se abține de la orice act care ar facilita operațiunea de predare și de a lua măsurile de prevenire, de investigare și remediere care-i sunt disponibile, în limitele competenței sale, pentru a preveni, remedia sau investiga încălcarea continuă a drepturilor garantate de Convenție.

C. Aprecierea Curții

1. Admisibilitate

229. Curtea observă că pretențiile formulate în temeiul prezentului articol nu sunt în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că ele nu sunt inadmisibile pe orice alte motive. Prin urmare, acestea trebuie să fie declarate admisibile.

2. Fond

(a) Principii generale stabilite în jurisprudența Curții

230. Curtea notează de la început importanța fundamentală a garanțiilor prevăzute la articolul 5 pentru asigurarea dreptului indivizilor dintr-o democrație de a fi liberi de detenții arbitrare în mâinile autorităților. Acesta este motivul pentru care Curtea a subliniat în mod repetat în jurisprudența sa că orice măsură privativă de libertate trebuie nu numai să fie efectuată în conformitate cu normele de fond și de procedură ale legislației naționale, ci trebuie să fie și în concordanță cu scopul articolului 5, și anume de a proteja individul împotriva arbitrariului (a se vedea Chahal, citată mai sus, § 118). Această insistență privind protecția persoanei împotriva oricărui abuz de putere este ilustrată de faptul că articolul 5 § 1 circumscrie condițiile în care persoanele pot fi private de libertate în mod legal, fiind subliniat faptul că acestor condiții trebuie să li se acorde o interpretare restrânsă, având în vedere faptul că acestea constituie excepții de la o garanție de bază a libertății individuale (vezi Quinn c. Franței, 22 martie 1995, § 42, seria A nr. 311).

231. De asemenea, trebuie subliniat faptul că autorii Convenției au consolidat protecția individului față de privarea arbitrară de libertate prin garantarea unui corpus de drepturi materiale, care sunt destinate să minimizeze riscurile arbitrariului, prevăzând ca actul de privare de libertate să fie supus unui control judiciar independent și prin asigurarea responsabilizării autorităților pentru aceste acte. Cerințele de la articolul 5
§§ 3 și 4, cu accentul pus pe promptitudinea și supravegherea judiciară, capătă o importanță deosebită în acest context. Intervenția judiciară promptă poate conduce la detectarea și prevenirea unor măsuri care ar pune în pericol viața persoanei sau ar supune-o la riscul unor maltratări grave, care încalcă garanțiile fundamentale prevăzute la articolele 2 și 3 din Convenție (a se vedea Aksoy, citat mai sus, § 76). Miza este atât protecția libertății fizice a persoanelor, precum și securitatea lor personală într-un context care, în lipsa măsurilor de protecție, ar putea duce la o repunere în discuție a statului de drept și plasarea deținuților dincolo de cele mai elementare forme de protecție juridică.

232. Deși cercetarea infracțiunilor de terorism confruntă, fără îndoială, autoritățile cu probleme speciale, aceasta nu înseamnă că autoritățile au undă verde în conformitate cu articolul 5 de a aresta suspecții și de a-i reține, fără un control eficient din partea instanțelor naționale și, în cele din urmă, din partea instituțiilor de supraveghere ale Convenției, ori de câte ori consideră că a existat o infracțiune de terorism (a se vedea Dikme, citată mai sus, § 64).

233. În acest context, Curtea subliniază că detenția nerecunoscută a unei persoane este o negare completă a acestor garanții și o încălcare gravă a articolului 5. După ce au preluat controlul asupra unei persoane, autoritățile au datoria de a-i explica unde se află. Din acest motiv, articolul 5 trebuie să fie văzut ca obligând autoritățile să ia măsuri eficiente pentru a proteja împotriva riscului de dispariție și pentru a efectua o investigație promptă ți eficientă cu privire la o afirmație aparent temeinică potrivit căreia o persoană a fost luată în custodie și nu a mai fost văzută de atunci (vezi Kurt, citată mai sus, § § 123-124).

(b) Aplicarea principiilor enunțate în cauza de față

234. Părțile nu contestă faptul că, la data de 31 decembrie 2003, reclamantul a fost coborât din autobuz la intrarea pe teritoriul statului pârât și a fost interogat de către ofițerii de poliție macedoneni. El a dispărut ulterior, și nu a mai fost văzut până s-a întors în Germania, la data de
29 mai 2004. Curtea a stabilit deja că detenția reclamantului la hotel a avut loc sub paza permanentă a forțelor de securitate macedonene, între 31 decembrie 2003 și 23 ianuarie 2004, când a fost predat, la aeroportul din Skopje, în custodia autoritățile americane. Reclamantul fost transportat cu un zbor operat de către CIA la Kabul (Afganistan), unde a fost deținut până la întoarcerea sa în Germania.

235. Curtea trebuie să examineze dacă detenția reclamantului în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a fost în conformitate cu cerințele prevăzute la articolul 5 din Convenție și dacă reținere ulterioară a reclamantului de la Kabul este imputabilă statului pârât. Acesta va examina în continuare dacă a existat o investigație efectivă a acuzațiilor reclamantului de detenție ilegală și arbitrară.

(i) Detenția reclamantului în Skopje

236. În primul rând, Curtea constată că nu a existat nici o hotărâre judecătorească pentru detenția reclamantului, astfel cum se prevede în dreptul intern (a se vedea paragraful 89 de mai sus). Detenția sa în hotel nu a fost autorizată de către o instanță. În plus, detenția reclamantului în statul pârât nu a fost susținută de înregistrări oficiale, sau, cel puțin, astfel de documente nu au fost depuse la Curte. Curtea a constatat deja că faptul de a nu stoca datele de înregistrare cum ar fi data, ora și locul de detenție, numele deținutului, precum și motivele de reținere și numele persoanei care efectuează actele, trebuie să fie înțeleasă ca fiind incompatibilă cu scopul articolului 5 din Convenție (a se vedea Kurt, citată mai sus, § 125). În timpul detenției sale în statul pârât, reclamantul nu a avut acces la un avocat, nici nu i s-a permis să-și contacteze familia sau un reprezentant al Ambasadei Germaniei în statul pârât, în conformitate cu articolul 36 § 1 (b) din Convenția de la Viena privind relațiile consulare (a se vedea paragraful 93 de mai sus). Mai mult, el a fost lipsit de orice posibilitate de a fi adus în fața unui tribunal pentru a verifica legalitatea detenției sale (a se vedea punctele 84 și 90 de mai sus). Detenția sa nerecunoscută și fără mijloace de comunicare înseamnă că el a fost lăsat complet la mila celor care îl dețineau (a se vedea Aksoy, citat mai sus, § 83). În sfârșit, Curtea consideră absolut inacceptabil faptul că într-un stat de drept o persoană ar putea fi lipsită de libertatea sa într-un loc extraordinar de detenție, în afara oricărui cadru juridic, așa cum a fost la hotel, în cazul de față. Se consideră că detenția sa într-o locație neobișnuită adaugă la arbitrariul privării de libertate (a se vedea, mutatis mutandis, Bitiyeva și X c. Rusiei, nr. 57953/00 și 37392/03,
§ 118, 21 iunie 2007) .

237. Având în vedere constatarea de mai sus și faptul că Guvernul pârât nu a prezentat nicio explicație cu privire la detenția reclamantului între 31 decembrie 2003 și 23 ianuarie 2004, sau orice documente justificative, Curtea conchide că, în această perioadă, reclamantul a fost ținut într-un loc de detenție nerecunoscut în dispreț total față de garanțiile consacrate în articolul 5, și că acest lucru constituie o încălcare deosebit de gravă a dreptului său la libertate și securitate garantat de articolul 5 din Convenție (a se vedea Gisayev c. Rusiei, nr. 14811/04, §§ 152-153, 20 ianuarie 2011; Kadirova și alții c. Rusiei, nr 5432/07, §§ 127-130, 27 martie 2012, și Chitayev și Chitayev c. Rusiei, nr 59334/00, § 173, 18 ianuarie 2007).

(ii) Detenția ulterioară a reclamantului

238. Având în vedere constatările sale cu privire la siuația de fapt (a se vedea punctele 165 și 167 supra), Curtea observă că, la data de
23 ianuarie 2004, forțele de securitate macedonene l-au predat pe reclamant la Aeroportul Skopje în custodia agenților CIA, care l-au transportat în Afganistan cu un zbor special operat de către CIA, descris de ancheta Marty ca fiind un "binecunoscut avion de extrădare, N313P" (a se vedea punctul 64 din Raportul Marty din 2006). El a rămas acolo până la data de
28 mai 2004, când a fost transportat înapoi în Germania, prin Albania.

239. Curtea reiterează că un Stat Contractant încălcă articolul 5 din Convenție dacă extrădează o persoană într-un stat în care este supusă unui risc real de încălcare flagrantă a acestui articol (a se vedea Othman (Abu Qatada) c. Marii Britanii, nr. 8139/09, § 233, 17 ianuarie 2012). În speță, Curtea a stabilit deja că reclamantul a fost supus unei "predări extraordinare" (a se vedea paragraful 221 de mai sus), care implică detenție ... "în afara sistemului legal, normal" și care, "prin eludarea deliberată a principiilor unui proces echitabil, este o anatemă pentru statul de drept și valorile protejate de Convenție "(a se vedea Babar Ahmad și alții, citată mai sus, §§ 113-114). În plus, detenția suspecților de terorism în cadrul programului de "predare" condus de către autoritățile americane a fost deja constatat a fi arbitrar, în alte cazuri similare (a se vedea punctele 103, 106, 113, 119 și 123 de mai sus). În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că era clar pentru autoritățile macedonene că, fiind predat în custodia autorităților americane, reclamantul era confruntat cu un risc real de încălcare flagrantă a drepturilor sale în conformitate cu articolul 5. În acest context, Curtea reiterează că articolul 5 din Convenție prevede o obligație a statului nu numai de a se abține de la încălcarea activă a drepturilor în cauză, dar, de asemenea, de a lua măsurile necesare pentru a asigura protecție împotriva unei ingerințe ilicite în aceste drepturi pentru toți cei din jurisdicția sa (a se vedea Storck c. Germaniei, nr. 61603/00, §§ 100-101, CEDO 2005 V, și Medova c. Rusiei, nr. 25385/04, § 123, 15 ianuarie 2009). Autoritățile macedonene nu numai că nu a reușit să își respecte obligația pozitivă de a proteja reclamantul împotriva detenției contrare articolului 5 din Convenție, dar a și facilitat în mod activ detenția sa ulterioară în Afganistan prin predare sa către CIA, în ciuda faptului că știa sau ar fi trebuit riscul transferului. Curtea consideră, așadar, că responsabilitatea statului pârât este, de asemenea, antrenată în ceea ce privește detenția reclamantului între 23 ianuarie și 28 mai 2004 (a se vedea, mutatis mutandis, Rantsev c. Ciprului și Rusiei, nr. 25965/04, § 207, CEDO 2010).

(iii) Concluzie

240. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că răpirea și detenția reclamantului reprezintă o "dispariție forțată", astfel cum este definită în dreptul internațional (a se vedea punctele 95 și 100 de mai sus). "Dispariția forțată" a reclamantului, deși temporară, a fost caracterizată de o situație continuă de incertitudine, care s-a extins pe întreaga perioadă de captivitate (vezi Varnava și alții, citată mai sus, § 148). În această privință, Curtea amintește că, în cazul unei serii de greșeli sau omisiuni, încălcarea se extinde pe întreaga perioadă începând cu primul act și continuă atât timp cât actele sau omisiunile se repetă și rămân la contradicție cu obligația internațională în cauză (a se vedea Ilașcu și alții, citată mai sus, § 321, și punctul 97 supra).

241. Având în vedere aceste considerente, Curtea conchide că Guvernul pârât este responsabil pentru încălcarea drepturilor reclamantului în conformitate cu articolul 5 din Convenție parcursul întregii perioade de captivitate.

(iv) Aspectul procedural al articolului 5: lipsa unei anchete efective

242. Curtea a constatat deja că statul pârât nu a efectuat o anchetă efectivă cu privire la acuzațiile reclamantului de maltratare (a se vedea paragrafele 186-194 de mai sus). Din aceleași motive, se constată că nu s-a efectuat nicio anchetă semnificative cu privire la acuzațiile aparent întemeiate potrivit cărora reclamantul ar fi fost deținut în mod arbitrar (a se vedea Kurt, citată mai sus, § 128).

243. Se consideră, în consecință, că statul pârât a încălcat articolul 5 din Convenție sub aspectul său procedural.

V. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE

244. În continuare, reclamantul s-a plâns că răpirea lui secretă și extrajudiciară și detenția arbitrară a încălcat drepturile sale garantate de articolul 8 din Convenție, care prevede următoarele:

"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care este în conformitate cu legea și este necesar într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, pentru protecția sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora. "

A. Susținerile părților

245. Reclamantul a susținut că suferința la care a fost supus a fost complet arbitrară și constituie o încălcare gravă a dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie în conformitate cu prezentul articol. El a fost deținut în regim de izolare este patru luni, văzând doar paznici și pe anchetatorii săi și fiind separat de familia sa, care nu a avut nicio idee despre unde se află. Această situație i-a afectat puternic integritatea sa fizică și psihologică.

246. Guvernul a contestat această susținere.

B. Aprecierea Curții

1. Admisibilitate

247. Curtea constată că această plângere nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu este inadmisibilă din orice alte motive. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.

2. Fond

248. Potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de "viață privată" este largă și nu este susceptibilă de o definiție exhaustivă, ea poate, în funcție de circumstanțe, să cuprindă întegritatea morală și fizică a persoanei. În continuare, Curtea recunoaște că aceste aspecte ale conceptului se extind la situații de privare de libertate (a se vedea Raninen c. Finlandei, 16 decembrie 1997, § 63, Culegere 1997 VIII). Articolul 8 protejează, de asemenea, dreptul la dezvoltare personală, dreptul de a stabili și dezvolta relații cu alte ființe umane și cu lumea exterioară. O persoană nu ar trebui să fie tratată într-un mod care cauzează o pierdere a demnității, deoarece "esența însăși a Convenției este respectul pentru demnitatea și libertatea umană" (a se vedea Pretty c. Marii Britanii, nr. 2346/02, §§ 61 și 65, CEDO 2002-III). Mai mult, membrii unei familii au dreptul de a se bucura de compania celorlalți membri, și acesta constituie un element fundamental al vieții de familie (a se vedea, mutatis mutandis, Olsson c. Suediei (nr. 1),
24 martie 1988, § 59, seria A nr. 130). Curtea reiterează că un obiectiv esențial al articolului 8 este de a proteja individul împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice (a se vedea Kroon și alții c. Olandei,
27 octombrie 1994, § 31, seria A nr. 297-C).

249. Având în vedere concluziile sale în ceea ce privește răspunderea statului pârât în temeiul articolelor 3 și 5 din Convenție, Curtea consideră că acțiunile și omisiunile statului angajează, de asemenea, responsabilitatea sa în temeiul articolului 8 din Convenție. Având în vedere elementele de probă, Curtea consideră că ingerința în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private și de familie nu a fost "în conformitate cu legea".

250. În consecință, se constată, în speță, o încălcare a articolului 8 din Convenție.

VI. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE

251. Reclamantul s-a plâns și de faptul că nu a avut nicio cale de atac efectivă în temeiul articolului 13 din Convenție, pentru valorificarea drepturilor sale în temeiul articolelor 3, 5 și 8 din Convenție. El s-a bazat pe articolul 13 din Convenție, care prevede următoarele:

"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție sunt încălcate are dreptul să se adreseze în mod efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea a fost comisă de către persoane care acționează în calitate oficială."

A. Susținerile părților

252. Reclamantul a declarat că nu a existat nicio anchetă eficientă aptă să stabilească circumstanțele detenției și tratamentul la care a fost supus, în temeiul aspectului procedural al articolului 3 din Convenție. În plus, nu a existat cale de recurs internă pentru a contesta legalitatea detenției sale în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și a transferului său în custodia CIA, în temeiul articolului 5. Același lucru este valabil și pentru drepturile sale în temeiul articolului 8 din Convenție.

253. Guvernul a recunoscut că, înainte de declarația dlui HK reclamantul nu a avut un recurs intern efectiv, așa cum se prevede în articolul 13, cu privire la plângerile sale în temeiul articolelor 3 și 5 din Convenție. A mai recunoscut că, în absența oricăror concluzii ale anchetei penale, calea de recurs civilă nu poate fi considerată la fel de eficientă în ceea ce privește plângerea reclamantului în temeiul articolului 8 din Convenție.

B. Aprecierea Curții

1. Admisibilitate

254. Curtea constată că această plângere nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și constată că aceasta nu este inadmisibilă din orice alte motive. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.

2. Fond

(a) Principii generale stabilite în jurisprudența Curții

255. Curtea observă că articolul 13 garantează disponibilitatea, la nivel național, a unei căi de recurs pentru exercitarea substanței drepturilor și libertăților garantate de Convenție, indiferent de forma prin care sunt asigurate în ordinea juridică internă. Efectul acestui articol este acela de a impune existența unei căi de atac interne care să permită autorității naționale competente să examineze atât substanța plângerii întemeiate pe Convenție, cât și să acorde o reparație corespunzătoare, deși statele contractante beneficiază de o marjă de apreciere cu privire la modul în care se conformează obligațiilor lor în temeiul acestei prevederi. Domeniul de aplicare a obligației prevăzute la articolul 13 variază în funcție de natura plângerii reclamantului în baza Convenției. Cu toate acestea, calea de recurs impusă de articolul 13 trebuie să fie "eficientă" atât în fapt, cât și în drept, în special în sensul că exercitarea acesteia nu trebuie să fie împiedicată în mod nejustificat prin actele sau omisiunile autorităților statului pârât. În cazul în care o persoană depune o plângere plauzibilă potrivit căreia ar fi fost maltratat de către agenți ai statului, noțiunea de "recurs efectiv" presupune, în plus față de plata de despăgubiri, dacă este cazul, o anchetă aprofundată și eficientă, capabilă să conducă la identificarea și pedepsirea celor responsabili și inclusiv accesul efectiv al reclamantului la procedura de investigare (a se vedea Anguelova, citată mai sus, § § 161-162, Assenov și alții, citat mai sus, § § 114 și următoarele, Süheyla Aydın c. Turciei, nr. 25660/94, § 208, 24 mai 2005. și Aksoy, citat mai sus, § § 95 și 98).

256. În continuare, Curtea reiterează că exigențele articolului 13 sunt mai ample decât obligația unui stat contractant, în temeiul articolelor 3 și 5, de a efectua o anchetă efectivă cu privire la dispariția unei persoane care s-a dovedit a fi sub controlul autorităților statului și pentru a căror bunăstare acestea din urmă sunt responsabile (a se vedea, mutatis mutandis, Orhan, citată mai sus, § 384, Khashiyev și Akayeva c. Rusiei, nr. 57942/00 și 57945/00, § 183, 24 februarie 2005,. și Kurt, citată mai sus, § 140).

257. Având în vedere caracterul ireversibil al prejudiciului care ar putea apărea în cazul în care riscul de maltratare s-a materializat și importanța pe care Curtea o acordă articolului 3, noțiunea de cale de recurs efectivă în conformitate cu articolul 13 necesită un control independent și riguros cu privire la afirmația că există temeri serioase cu privire la un real risc de tratament contrar articolului 3 (a se vedea Jabari c. Turciei, nr. 40035/98, § 50, CEDO 2000 VIII). Acest control trebuie să fie efectuat fără a se ține cont de ceea ce persoana ar fi făcut pentru a justifica expulzarea sau de orice amenințare percepută la adresa securității naționale a statului care expulzează (a se vedea Chahal, citată mai sus, § 151).

(b) Aplicarea principiilor enunțate în jurisprudența Curții

258. Curtea a stabilit că reclamantul a adus substanța plângerilor sale în temeiul articolelor 3, 5 și 8 din Convenție în atenția procurorului. Aceste plângeri nu au făcut obiectul unei investigații serioase, redusă la o explicație formulată în grabă potrivit căreia reclamantul nu a fost supus la nici una dintre acțiunile de care s-a plâns. Curtea a constatat deja că statul pârât este responsabil pentru încălcarea drepturilor reclamantului în temeiul articolelor 3, 5 și 8 din Convenție. Plângerile sale în conformitate cu aceste articole sunt, prin urmare, "plauzibile" în sensul articolului 13 (vezi Boyle și Rice
c. Marii Britanii, 27 aprilie 1988, § 52, seria A nr. 131).

259. În consecință, reclamantul ar fi trebuit să se poată prevala de căi de recurs efective și practice care să poată conduce la identificarea și pedepsirea celor responsabili și la acordarea unei reparații, în sensul articolului 13. Pentru motivele expuse mai sus (a se vedea punctele 186-194 și 242 supra), urmărirea penală nu poate fi considerată ca fiind efectivă și efectuată în conformitate cu articolul 13. Abordarea superficială a procurorului nu poate fi considerată compatibilă cu obligația de a efectua o anchetă cu privire la acuzațiile reclamantului de maltratare și lipsire ilegală de libertate. Guvernul a confirmat, de asemenea, lipsa unei căi de recurs efective la momentul respectiv (a se vedea paragraful 253 de mai sus).

260. Mai mult, nu a fost prezentată nicio dovadă care să arate că decizia de a-l transfera pe reclamant în custodia CIA a fost analizată cu referire la problema riscului de rele tratamente sau de încălcare flagrantă a dreptului său la libertate și la siguranța persoanei, fie de către o autoritate judiciară sau de orice altă autoritate care să ofere suficiente garanții că o cale de recurs în fața sa ar fi efectivă (a se vedea Chahal, citată mai sus, § 152).

261. Așa cum a subliniat Guvernul în observațiile sale, lipsa de eficiență a urmăririi penale a subminat eficiența oricărei alte căi de recurs, inclusiv o acțiune civilă pentru acordare de despăgubiri. Curtea a constatat deja, în cazuri similare, că o cerere de acordare de despăgubiri este teoretică și iluzorie și incapabilă să ofere reparație reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Cobzaru, citat mai sus, § 83; Estamirov și alții c. Rusiei,
nr. 60272/00, §§ 77 și 120, 12 octombrie 2006; și Musayev și alții c. Rusiei, nr. 57941/00, 58699/00 și 60403/00, § 175, 26 iulie 2007)..

262. În consecință, Curtea constată că reclamantului i s-a încălcat dreptul la o cale de recurs efectivă în conformitate cu articolul 13, coroborat cu articolele 3, 5 și 8 din Convenție.

VII. ALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENȚIEI

263. În cele din urmă, reclamantul a invocat articolul 10 din Convenție, susținând că el a nu avut dreptul de a fi informat cu privire la adevărul cu privire la împrejurările care au dus la presupusele încălcări ale drepturilor sale garantate de Convenție. Articolul 10 prevede:

  "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a avea opinii și de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și indiferent de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună autorizării societățile de radiodifuziune, cinematografie sau de televiziune.

2. Exercitarea acestor libertăți, deoarece comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege și care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, integrității teritoriale sau siguranței publice, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, pentru protecția sănătății sau a moralei, pentru protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești."

264. Curtea consideră că problema ridicată conformitate cu prezentul articol se suprapune cu fondul plângerilor reclamantului în temeiul articolului 3 și a fost deja abordată în legătură cu aceste plângeri (a se vedea punctul 192 supra). În speță, nu se ridică nicio problemă specială, care ar trebui să fie analizată în conformitate cu articolul 10. Prin urmare, nu există nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților reclamantului prevăzute în prezentul articol.

265. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu articolul 35 § § 3 (a) și 4 din Convenție.

VIII. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

266. Articolul 41 din Convenție prevede:

“În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o reparație parțială, Curtea acordă, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."

A. Prejudiciul

267. Reclamantul a pretins 300.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pentru suferința, angoasa și chinul psihologic legate de maltratarea sa, detenția nerecunoscută, incertitudinea cu privire la soarta lui, refuzul Guvernului pârât de a recunoaște adevărul și imposibilitatea de a-și restabili reputația. În acest din urmă context, a pretins că a fost supus la o "campanie defăimătoare", care a avut un impact negativ asupra perspectivelor sale de angajare. În sprijinul cererii sale, el s-a referit la cazuri similare în care guvernele din Suedia, Canada și Marea Britanie (a se vedea punctele 110 și 129 supra) au fost obligate sau a fost de acord să plătească compensații între 450.000 și 10.000.000 USD. El a mai solicitat Curții să oblige statul pârât să efectueze o anchetă efectivă și amănunțită cu privire la faptelor denunțate. Reclamantul nu a pretins nicio sumă cu titlu de prejudiciu material.

268. Guvernul a contestat pretențiile reclamantului. A reafirmat că reclamantul nu a fost supus la o "predare extraordinară" și a respins acuzațiile ca nefondate. În cele din urmă, a afirmat că evaluarea oricărui eventual prejudiciu trebuie individualizată și că aceasta nu ar trebui să fie calculată prin comparație cu alte cazuri.

269. Curtea reiterează că articolul 41 o abilitează să acorde părții lezate satisfacția care i se pare adecvată. În acest sens, se observă că a constatat încălcări grave de către statul pârât ale mai multor prevederi ale Convenției. A constatat că reclamantul a fost torturat și maltratat și că responsabilitatea statului pârât este angajată pentru că l-au transferat cu bună știință în custodia CIA, deși au existat motive serioase să creadă că el ar putea fi supus unui tratament contrar articolului 3 din Convenție. A constatat, de asemenea, că reclamantul a fost deținut în mod arbitrar, contrar articolului 5. Statul pârât nu a efectuat o anchetă efectivă în conformitate cu cerințele articolelor 3 și 5 din Convenție. În plus, Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantului în conformitate cu articolul 8. În cele din urmă, statul pârât este responsabil pentru faptul că nu a reușit să ofere o cale de recurs efectivă în sensul articolului 13 din Convenție pentru plângerile reclamantului în temeiul articolelor 3, 5 și 8. Curtea consideră că, având în vedere încălcările constatate, reclamantul a suferit incontestabil un prejudiciu moral care nu poate fi remediat prin simpla constatare a unei încălcări.

270. Prin urmare, ținând cont de gravitatea extremă a încălcărilor Convenției cărora reclamantul le-a fost victimă, și hotărând în echitate, așa cum prevede articolul 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantului 60.000 EUR, plus orice taxă care ar putea fi percepută la această sumă (a se vedea Ilașcu și alții, citată mai sus, § 489).

B. Cheltuieli de judecată

271. Reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții.

272. În consecință, Curtea consideră că nu trebuie să acorde nicio sumă cu acest titlu.

C. Dobânda

273. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE CURTEA, ÎN UNANIMITATE

1. Respinge excepția preliminară a Guvernului privind nerespectarea termenului de șase luni pentru introducerea cererii;

2. Declară pretențiile formulate în temeiul articolelor 3, 5, 8 și 13 din Convenție admisibile și restul cererii inadmisibil;

3. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție, sub aspectul său procedural din cauza faptului că statul pârât nu a efectuat o anchetă efectivă cu privire la acuzațiile reclamantului de supunere la rele tratamente;

4. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție din cauza tratamentului inuman și degradant la care a fost supus reclamantul în timpul reținerii sale în hotelul din Skopje;

5. Hotărăște că statul pârât este responsabil pentru relele tratamente la care a fost supus reclamantul la aeroportul din Skopje și că acest tratament trebuie să fie clasificat drept tortură în sensul articolului 3 din Convenție;

6. Hotărăște că responsabilitatea statului pârât este angajată cu privire la transferul reclamantului în custodia autorităților Statelor Unite, în ciuda existenței unui risc real că va fi supus unui tratament contrar articolului
3 din Convenție;

7. Hotărăște că detenția reclamantului în hotel timp de douăzeci și trei zile a fost arbitrară, cu încălcarea articolului 5 din Convenție;

8. Hotărăște că statul pârât este responsabil în conformitate cu articolul 5 din Convenție pentru deținerea ulterioară a reclamantului în Afganistan;

9. Hotărăște că statul pârât nu a efectuat o anchetă efectivă asupra acuzațiilor reclamantului cu privire la detenția arbitrară, așa cum prevede articolul 5 din Convenție;

10. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție;

11. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție din cauza lipsei unei căi de atac efective în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolelor 3, 5 și 8 din Convenție;

12. Hotărăște

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 60.000 EUR (șaizeci de mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;

(b) că din momentul expirării termenului menționat de trei luni până la momentul plății efective, se va aplica o dobîndă simplă la sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

13. Respinge restul pretențiilor reclamantului cu privire la satisfacția echitabilă.

Redactată în limba engleză și în franceză, apoi pronunțată în ședință publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la data de
13 decembrie 2012.

Michael O’BoyleNicolas Bratza
Grefier adjunctPreședinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 din Convenție și articolul 74 § 2 din Regulamentul Curții, următoarele opinii separate sunt anexate la această hotărâre:

(a) opinia concordantă comună a judecătorilor Tulkens, Spielmann, Sicilianos și Keller;

(b) opinia concordantă comună a judecătorilor Casadevall și López Guerra.

Opiniile separate, nu au fost traduse, dar apar în engleză și/sau franceză în versiunea oficială a hotărârii care poate fi consultată în baza de date a Curții HUDOC.

N.B.
M.O’B.

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.

© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.

 

Full & Egal Universal Law Academy