©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A PATRA
HOTĂRÂREA
din 13 ianuarie 2015
În Cauza Elberte împotriva Letoniei
(Cererea nr. 61243/08)
Strasbourg
definitivă la 13/04/2015
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Elberte împotriva Letoniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din Päivi Hirvelä, preşedinte, Ineta Ziemele, George Nicolaou, Nona Tsotsoria, Zdravka Kalaydjieva, Krzysztof Wojtyczek, Faris Vehabović, judecători, şi Fatoş Aracı, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 noiembrie şi 2 decembrie 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 61243/08 îndreptată împotriva Republicii Letonia, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Dzintra Elberte (reclamanta), a sesizat Curtea la 5 decembrie 2008, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta a fost reprezentată de doamna I. Nikuļceva, avocată în Riga. Guvernul leton (Guvernul) a fost reprezentat de agenţi guvernamentali, iniţial de doamna I. Reine şi ulterior de doamna K. Līce.
3. Reclamanta a susţinut, în special, că prelevarea de ţesut de la soţul său, decedat, s-a făcut fără aprobarea sau informarea sa şi că acesta a fost îngropat cu picioarele legate unul de altul.
4. La 27 aprilie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului în temeiul art. 3 şi art. 8 din Convenţie. La 9 iulie 2013, s-a hotărât că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1 din Convenţie).
ÎN FAPT
i. circumstanţele cauzei
5. Reclamanta s-a născut în 1969 şi locuieşte în Sigulda. Este soţia domnului Egils Elberts (soţul reclamantei), resortisant leton care s-a născut în 1961 şi a decedat în data de 19 mai 2001.
A. Evenimentele în urma cărora reclamanta a aflat despre prelevarea de ţesut
6. La 19 mai 2001, soţul reclamantei a avut un accident rutier în comuna Allaži. A fost transportat cu ambulanţa la Spitalul Sigulda, dar a decedat între timp ca urmare a leziunilor suferite. Acesta a fost trimis la morga Spitalului Sigulda. Soacra reclamantei, care lucra la Spitalul Sigulda şi prin urmare a aflat imediat despre decesul fiului său, a stat lângă corpul acestuia în Spitalul Sigulda până când a fost transportat la Centrul Naţional de Medicină Legală (Valsts tiesu medicīnas expertīžu centrs) (Centrul de Medicină Legală) din Riga.
7. La ora 5 a.m. în data de 20 mai 2001, corpul a fost dus la Centrul de Medicină Legală în vederea stabilirii cauzei decesului. Între orele 1 p.m. şi 3 p.m. s-a efectuat autopsia; s-au constatat numeroase leziuni la nivelul capului şi toracelui, inclusiv câteva fracturi de coaste şi de vertebre. Umărul, coapsa şi genunchiul de pe partea dreaptă prezentau contuzii. Un expert medico-legal, N.S., a clasificat leziunile ca fiind grave şi un pericol pentru viaţă şi a stabilit legătura de cauzalitate între acestea şi deces.
8. Potrivit Guvernului, în urma autopsiei, N.S. a verificat să nu existe în paşaportul domnului Elberts ştampila care indică refuzarea de către acesta a folosirii ţesutului biologic şi a prelevat din corpul domnului Elberts ţesut cu o suprafaţă de 10 cm × 10 cm – stratul exterior al meningelor (dura mater). Potrivit reclamantei, N.S. nu avea cum să verifice dacă exista sau nu o ştampilă în paşaportul domnului Elberts deoarece acest act se afla în acel moment la domiciliul lor din Sigulda. Reclamanta a afirmat că suprafaţa ţesutului prelevat era mai mare de 10 cm × 10 cm şi că nu era doar dura mater.
9. La 21 mai 2001, parchetul a emis aprobarea pentru îngroparea corpului. Potrivit reclamantei, în data de 21 sau 22 mai 2001, sora ei s-a prezentat la Centrul de Medicină Legală pentru a obţine certificatul medical constatator al decesului, motiv pentru care s-a semnat în registrul de evidenţă. La 22 mai 2001, sora reclamantei a prezentat certificatul respectiv împreună cu paşaportul domnului Elberts autorităţii de resort din Sigulda pentru a obţine certificatul de deces.
10. Potrivit Guvernului, la 25 mai 2001, corpul domnului Elberts a fost predat unei rude. Potrivit reclamantei, corpul a fost predat unei persoane care nu făcea decât să ajute la transportul acestuia înainte de înmormântare.
11. În data de 26 mai 2001 a avut loc înmormântarea, în Sigulda. Reclamanta şi-a văzut prima dată soţul decedat atunci când corpul acestuia a fost adus de la Centrul de Medicină Legală pentru înmormântare. A văzut că picioarele acestuia erau legate unul de altul. Soţul său a fost îngropat astfel. Reclamanta era însărcinată cu cel de-al doilea copil al cuplului la vremea respectivă.
12. Reclamanta a aflat abia după 2 ani că s-a prelevat ţesut de pe corpul soţului său, când Poliţia de Securitate a informat-o că s-a declanşat o anchetă penală cu privire la prelevarea ilegală de organe şi ţesuturi şi că s-a prelevat ţesut de la soţul său.
B. Ancheta penală privind prelevarea ilegală de organe şi ţesuturi
13. La 3 martie 2003, Poliţia de Securitate (Drošības Policija) a declanşat o anchetă penală cu privire la prelevarea ilegală de organe şi ţesuturi pentru a fi livrate unei companii farmaceutice din Germania (compania farmaceutică) în perioada 1994–2003. S-a stabilit următoarea succesiune de evenimente.
14. În ianuarie 1994, instituţia care i-a precedat Centrului de Medicină Legală a încheiat, cu compania farmaceutică, un acord de cooperare în scopul cercetării ştiinţifice. În cadrul acordului, diverse tipuri de ţesut de la persoane decedate – selectate de Centrul de Medicină Legală în conformitate cu normele internaţionale – urmau să fie prelevate şi trimise la compania farmaceutică pentru prelucrare. Compania modifica ţesuturile primite în bio-implanturi şi le trimitea înapoi în Letonia în scopul transplantării. Ministerul Afacerilor Sociale a aprobat conţinutul acordului şi a verificat de câteva ori conformitatea acestuia cu legislaţia internă. Parchetul a emis două avize privind compatibilitatea acordului cu legislaţia internă şi, în special, cu Legea din 1992 privind protejarea corpurilor persoanelor decedate şi folosirea organelor şi ţesuturilor de origine umană („Legea din 1992”).
15. Orice membru competent al personalului („expert”) din Centrul de Medicină Legală avea voie să efectueze prelevare de ţesut din proprie iniţiativă. Şeful Departamentului de Tanatologie din cadrul Centrului de Medicină Legală era responsabil cu formarea experţilor şi supravegherea activităţii lor. Acesta era totodată responsabil cu trimiterea ţesuturilor în Germania. Experţii erau plătiţi pentru activitatea lor. Iniţial, prelevarea ţesuturilor se efectua la serviciile de medicină legală din Ventspils, Saldus, Kuldīga, Daugavpils şi Rēzekne. După 1996, prelevarea de ţesuturi s-a efectuat doar la Centrul de Medicină Legală din Riga şi la Serviciul de Medicină Legală din Rēzekne.
16. În cadrul acordului, experţii puteau preleva ţesut de la persoane decedate care au fost aduse la Centrul de Medicină Legală pentru examen medico-legal. Fiecare expert era obligat să verifice dacă donatorul potenţial a refuzat, în timpul vieţii, prelevarea de organe sau ţesuturi cercetând paşaportul acestuia ca să se asigure că nu există o ştampilă în acest sens. Dacă rudele refuzau prelevarea, se respectau dorinţele acestora, însă experţii înşişi nu încercau să ia legătura cu rudele ori să afle dorinţele acestora. Ţesutul trebuia prelevat în termen de 24 de ore de la moartea biologică a persoanei.
17. Experţii erau obligaţi să respecte legislaţia internă dar, conform propriilor mărturii, nu toţi au citit Legea din 1992. Cu toate acestea, conţinutul legii le era clar deoarece şeful Departamentului de Tanatologie din cadrul Centrului de Medicină Legală a precizat că prelevarea este permisă doar dacă în paşaport nu există ştampila care indică refuzul prelevării de organe sau ţesuturi şi dacă rudele nu se opun prelevării.
18. În cadrul cercetărilor, anchetatorii au chestionat specialişti în drept penal şi prelevarea de organe şi ţesuturi. S-a concluzionat că, în general, există două sisteme juridice pentru reglementarea prelevării de organe şi ţesuturi – „consimţământul informat” şi „consimţământul prezumat”. Pe de o parte, şeful Centrului de Medicină Legală, şeful Departamentului de Tanatologie din cadrul Centrului de Medicină Legală şi experţii din cadrul Centrului de Medicină Legală au fost de părere că, în perioada în litigiu (adică ulterior datei de 1 ianuarie 1993 când a intrat în vigoare Legea din 1992), în Letonia a existat sistemul „consimţământului prezumat”. Respectivii au considerat că sistemul consimţământului prezumat însemna că „tot ce nu este interzis este permis”. Pe de altă parte, anchetatorii au considerat că art. 2 din Legea din 1992 indica clar că sistemul juridic leton era bazat mai degrabă pe conceptul de „consimţământ informat” şi, în consecinţă, prelevarea era permisă doar atunci când era aprobată (explicit), adică atunci când exista un consimţământ dat fie de donator în timpul vieţii, fie de rudele acestuia.
19. În special, la 12 mai 2003 a fost audiat expertul N.S. în legătură cu prelevarea de ţesut din corpul soţului reclamantei. Ulterior, la 9 octombrie 2003, reclamantei i s-a recunoscut statutul de parte vătămată (cietušais) şi a fost audiată în aceeaşi zi.
20. La 30 noiembrie 2005 s-a decis încetarea urmăririi penale faţă de activităţile desfăşurate de şeful Centrului de Medicină Legală, şeful Departamentului de Tanatologie din cadrul Centrului de Medicină Legală şi şeful Serviciului de medicină legală din Rēzekne în legătură cu prelevarea de ţesuturi. Considerentele de mai sus s-au consemnat în rezoluţie (lēmums par kriminālprocesa izbeigšanu), iar divergenţele privind posibilele interpretări ale legislaţiei interne s-au soluţionat în favoarea inculpaţilor. De asemenea, modificările aduse în 2004 Legii din 1992 trebuiau interpretate ca însemnând că în Letonia exista sistemul „consimţământului prezumat”. S-a concluzionat că nu au fost încălcate art. 2–4 şi art. 11 din Legea din 1992 şi că nu s-a stabilit niciun element constitutiv al infracţiunii conform prevederilor art. 139 din Codul penal.
21. La 20 decembrie 2005 şi 6 ianuarie 2006, procurorii au respins plângerile depuse de reclamantă şi au hotărât că rezoluţia de încetare a urmăririi penale este legală şi justificată.
22. La 24 februarie 2006, un procuror ierarhic superior din cadrul parchetului a examinat dosarul cauzei şi a concluzionat că nu trebuia încetată urmărirea penală. Acesta a stabilit că experţii din cadrul Centrului de Medicină Legală au încălcat dispoziţiile Legii din 1992 şi că prelevarea de ţesuturi a fost ilegală. Rezoluţia de încetare a urmăririi penale a fost anulată, iar dosarul cauzei a fost retrimis la Poliţia de Securitate.
23. La 3 august 2007, urmărirea penală în legătură cu prelevarea de ţesut de la soţul decedat al reclamantei a încetat, ca urmare a expirării termenului de prescripţie de 5 ani. Însă temeiul legal invocat pentru încetarea urmăririi penale a fost că nu s-a stabilit existenţa niciunui element constitutiv al infracţiunii. La 13 august 2007, reclamantei i s-a adus la cunoştinţă rezoluţia. La 19 septembrie şi 8 octombrie 2007, ca răspuns la plângerile depuse de reclamantă, procurorii au declarat că rezoluţia este legală şi justificată.
24. La 3 decembrie 2007, un alt procuror ierarhic superior din cadrul parchetului a examinat dosarul cauzei şi a concluzionat că nu trebuia încetată urmărirea penală. Aceasta a stabilit că experţii din cadrul Centrului de Medicină Legală au încălcat dispoziţiile Legii din 1992 şi că prelevarea de ţesut a fost ilegală. Rezoluţia de încetare a urmăririi penale a fost anulată din nou, iar dosarul cauzei a fost retrimis la Poliţia de Securitate.
25. La 4 martie 2008 s-a adoptat o nouă rezoluţie de încetare a urmăririi penale, având ca temei legal expirarea termenului de prescripţie. La 27 martie 2008, ca răspuns la o plângere depusă de reclamantă, procurorul a anulat rezoluţia din nou.
26. S-a efectuat o nouă anchetă. În cadrul cercetărilor, s-a stabilit că s-au prelevat ţesuturi de la 152 de persoane în 1999; de la 151 de persoane în 2000; de la 127 de persoane în 2001; şi de la 65 de persoane în 2002. În schimbul furnizării de ţesuturi către compania farmaceutică, Centrul de Medicină Legală a organizat achiziţii de diverse echipamente şi instrumente medicale, de tehnologie şi computere pentru instituţiile medicale din Letonia, iar compania farmaceutică a plătit achiziţiile respective. În cadrul acordului, valoarea monetară totală a echipamentelor plătită de compania farmaceutică a depăşit valoarea ţesuturilor prelevate care au fost furnizate companiei. În rezoluţia din 14 aprilie 2008 (a se vedea infra) s-a reţinut că ţesuturile nu au fost prelevate în scopul transplantului, conform art. 10 din Legea din 1992, ci au fost prelevate în vederea transformării lor în alte produse spre a fi folosite de pacienţi din Letonia, dar şi din alte ţări.
27. La 14 aprilie 2008, urmărirea penală a încetat, ca urmare a expirării termenului de prescripţie. În rezoluţie s-a reţinut că de fiecare dată când un expert – de la Serviciul de medicină legală din Rēzekne de exemplu – a întrebat rudele anterior prelevării de organe sau ţesuturi, acesta nu le-a informat niciodată în mod explicit despre prelevarea potenţială şi nici nu a obţinut consimţământul acestora. Potrivit mărturiilor tuturor rudelor, acestea nu ar fi consimţit la prelevarea de organe sau ţesuturi dacă ar fi fost informate şi dacă s-ar fi consemnat dorinţelor lor. Experţii au declarat în mărturiile lor că nu au făcut decât să verifice dacă paşapoartele au ştampile, fără să mai solicite consimţământul rudelor deoarece nu au luat legătura cu acestea. S-a mai reţinut că, începând cu 1 ianuarie 2002, informaţia trebuia obţinută de la Evidenţa Populaţiei, ceea ce experţii au omis. S-a concluzionat că experţii, inclusiv N.S., au încălcat art. 4 din Legea din 1992 şi au încălcat drepturile rudelor. Cu toate acestea, ca urmare a termenului de prescripţie de 5 ani (care a început să curgă la 3 martie 2003), urmărirea penală a încetat; la 9 mai şi 2 iunie 2008, procurorii au confirmat rezoluţia, ca răspuns la plângerile depuse de reclamantă. Reclamanta a făcut o nouă plângere.
28. Între timp, experţii, inclusiv N.S., au declarat apel împotriva motivării din rezoluţia privind încetarea urmăririi penale (kriminālprocesa izbeigšanas pamatojums). Aceştia au contestat calitatea lor de persoane faţă de care s-a dispus începerea urmăririi penale sub aspectul prelevării ilegale de ţesuturi, argumentând că nu au fost în niciun stadiu informaţi despre această urmărire penală şi că, în consecinţă, nu au fost în măsură să-şi exercite dreptul la apărare. Prin hotărârea definitivă din 26 iunie 2008, Judecătoria suburbană Vidzeme din oraşul Riga a menţinut apelul acestora (dosarul nr. 1840000303), a anulat rezoluţia din 14 aprilie 2008 şi a retrimis dosarul cauzei la Poliţia de Securitate. Instanţa a constatat următoarele:
„Deşi o parte din transplanturi nu au fost returnate spre a fi folosite pentru pacienţi în Letonia, nu există probe la dosar că acestea ar fi fost folosite în vederea prelucrării în alte produse sau în vederea cercetării ştiinţifice ori în scopuri educaţionale. Prin urmare, instanţa consideră că nu există nicio probă la dosar că ţesuturile prelevate au fost folosite în alte scopuri decât cel al transplantării lor [...]
Nu există nicio probă la dosar care să demonstreze că prelevarea de ţesut în scopul transplantării s-a făcut nerespectând refuzul persoanei decedate, exprimat în timpul vieţii şi consemnat conform legii în vigoare în perioada în litigiu, sau nerespectând refuzul exprimat de rudele apropiate.
Luând în considerare faptul că instrumentele legislative nu le impun experţilor care prelevează organe şi ţesuturi de la persoane decedate nicio obligaţie de a informa persoanele despre dreptul lor de a refuza prelevarea de ţesuturi sau organe, instanţa consideră că experţii nu aveau o obligaţie în acest sens; prin faptul că nu au informat rudele persoanei decedate despre intenţia lor de a preleva ţesuturi, experţii nu au încălcat dispoziţiile legii [din 1992] în vigoare în perioada 1994 – martie 2003. Art. 4 din Legea din 1992 prevede dreptul rudelor apropiate de a refuza prelevarea de ţesuturi şi/sau organe de la persoana decedată, dar nu îi impune expertului obligaţia de a le explica aceste drepturi rudelor. Întrucât nu există instrumente legislative care impun experţilor obligaţia de a informa rudele despre intenţia lor de a preleva ţesuturi şi/sau organe şi nici de a le explica rudelor dreptul lor de a se opune refuzând să-şi dea consimţământul, instanţa consideră că o persoană nu poate fi pedepsită pentru nerespectarea unei obligaţii care nu este prevăzută clar de instrumentul legislativ în vigoare. Prin urmare, instanţa constată că experţii, prin faptul că au efectuat prelevare de ţesuturi şi organe de la persoanele decedate, nu au încălcat [...] Legea din 1992.
... Instanţa constată că acţiunile experţilor nu prezintă elemente constitutive ale infracţiunii interzise prin art. 139 din Codul penal; prin urmare, este posibilă încetarea urmăririi penale pentru motive exoneratorii – respectiv, în temeiul art. 377 alin. (2) din Codul de procedură penală – în baza inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii.”
29. La 2 iulie 2008, procurorul ierarhic superior a răspuns la plângerea făcută de reclamantă. Doamna procuror a recunoscut că urmărirea penală a necesitat mult timp din cauza numeroaselor plângeri împotriva rezoluţiilor. Cu toate acestea, doamna procuror nu a constatat circumstanţe speciale care să sugereze că urmărirea s-a prelungit în mod nejustificat. Totodată, aceasta a informat-o pe reclamantă că instanţa a anulat rezoluţia din 14 aprilie 2008 în urma apelului declarat de experţi. Aceasta a mai informat-o pe reclamantă că în data de 27 iunie 2008 s-a adoptat o nouă rezoluţie de încetare a urmăririi penale, iar reclamanta va primi în curând comunicarea corespunzătoare.
30. Într-adevăr, rezoluţia din 27 iunie 2008 a fost primită de reclamantă câteva zile mai târziu. S-a reamintit, în rezoluţie, că experţii nu aveau obligaţia de a informa persoanele despre dreptul lor de a consimţi ori refuza prelevarea de ţesuturi sau organe. Art. 4 din Legea din 1992 prevede dreptul rudelor apropiate de a refuza prelevarea de ţesuturi şi organe de la persoana decedată, dar nu îi impune expertului obligaţia de a le explica aceste drepturi rudelor. O persoană nu poate fi pedepsită pentru nerespectarea unei obligaţii care nu este prevăzută clar într-o dispoziţie legală; experţii nu au încălcat Legea din 1992. Reclamanta a făcut alte plângeri.
31. La 15 august 2008, procurorul a răspuns, inter alia, că nu existau circumstanţe care să indice profanarea de cadavre. Totodată, doamna procuror a explicat că experţii au acţionat în sensul prelevării ilegale de ţesuturi în vederea folosirii ţesuturilor în scopuri medicale. Ulterior prelevării ţesutului, de regulă se implantează alte materiale pentru a reface integritatea vizuală a cadavrelor. Prin urmare, urmărirea penală a vizat fapte prevăzute la art. 139 din Legea penală, nu la art. 228 din Legea penală, care interzice profanarea de cadavre.
32. La 10 septembrie 2008, un procuror ierarhic superior a răspuns că nu există temei pentru examinarea faptelor persoanelor care au efectuat prelevări de ţesuturi în conformitate cu art. 228 din Legea penală ca fiind profanări de cadavre. Experţii au acţionat în conformitate cu o dispoziţie emisă de Ministerul Justiţiei şi au implantat alte materiale în locul ţesuturilor prelevate. Conform instrucţiunii, ţesutul se preleva astfel încât să se evite mutilarea corpului şi, după caz, să se poată efectua ulterior o reconstrucţie.
33. La 23 octombrie 2008, un alt procuror ierarhic superior din cadrul parchetului a răspuns printr-o rezoluţie definitivă de respingere.
ii. dreptul intern relevant şi documentele internaţionale relevante
A. Documente ale Consiliului Europei
34. La 11 mai 1978, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia (78) 29 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitor la prelevarea, grefarea şi transplantul de substanţe umane, în care se recomanda guvernelor statelor membre să se asigure că legislaţiile lor se conformează normelor anexate rezoluţiei sau că adoptă dispoziţii în conformitate cu aceste norme atunci când adoptă legi noi.
Art. 10 din Rezoluţie prevede:
„1. Nu se efectuează nicio prelevare atunci când există o obiecţie explicită sau prezumată din partea persoanei decedate, în special, ţinând seama de convingerile sale religioase şi filosofice.
2. În absenţa unei dorinţe explicite sau implicite a persoanei decedate, se poate efectua prelevarea. Cu toate acestea, un stat poate decide că prelevarea nu trebuie efectuată dacă – în urma unei verificări rezonabile desfăşurate în măsura posibilă cu privire la opiniile familiei persoanei decedate şi, în cazul existenţei unei persoane supravieţuitoare dar fără capacitate juridică, opiniile reprezentantului său legal – reiese o obiecţie evidentă; în cazul în care persoana decedată nu avea capacitate juridică se poate solicita totodată consimţământul reprezentantului său legal”.
35. Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei (Consiliul Europei – Seria de tratate nr. 164) este primul tratat internaţional în materie de bioetică (Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina). Actul a intrat în vigoare la 1 decembrie 1999 pentru statele care l-au ratificat. Letonia a semnat Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina la 4 aprilie 1997 şi a ratificat-o la 25 februarie 2010; convenţia a intrat în vigoare, pentru Letonia, la 1 iunie 2010. Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina nu se aplică prelevării de organe şi ţesuturi de la persoane decedate. Obiectul său îl constituie prelevarea de organe şi ţesuturi de la donatori vii în scopul transplantării (articolele 19 şi 20).
36. Cu privire la prelevarea de organe şi ţesuturi de la persoane decedate, s-a adoptat Protocolul adiţional referitor la transplantul de organe şi ţesuturi de origine umană (Consiliul Europei – Seria de tratate nr. 186), la care a făcut referire Guvernul. Actul a intrat în vigoare la 1 mai 2006 pentru statele care l-au ratificat. Letonia nu a semnat şi nu a ratificat Protocolul.
37. Articolele relevante din Protocolul adiţional precizează:
Art. 1 – Obiectul
„Părţile la acest protocol protejează demnitatea şi identitatea oricărei persoane şi garantează, fără discriminare, respectarea integrităţii sale şi a celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale faţă de transplantul de organe şi ţesuturi de origine umană.”
Art. 16 – Certificarea decesului
„Nu se prelevează organe sau ţesuturi de la o persoană decedată decât în cazul în care decesul persoanei a fost certificat conform legii.
Medicii care certifică decesul unei persoane nu pot fi tot medicii care participă direct la prelevarea de organe sau ţesuturi de la persoana decedată ori la procedurile de transplant ulterioare, sau care au în îngrijire potenţialii primitori de organe sau ţesuturi.”
Art. 17 – Consimţământul şi autorizaţia
„Nu se prelevează organe sau ţesuturi de la o persoană decedată decât în cazul în care s-au obţinut consimţământul sau autorizaţia prevăzute de lege.
Prelevarea nu se efectuează în cazul în care persoana decedată şi-a exprimat refuzul.”
Art. 18 – Respectarea corpului uman
„În timpul prelevării, corpul uman trebuie tratat cu respect şi se vor lua toate măsurile rezonabile pentru a reface aspectul cadavrului.”
Fragmentele relevante din Raportul explicativ la Protocolul adiţional precizează:
Introducere
„2. Scopul Protocolului este de a defini şi proteja drepturile donatorilor de organe şi ţesuturi, indiferent că sunt persoane vii sau decedate, precum şi drepturile persoanelor care primesc implanturi de organe şi ţesuturi de origine umană.”
Întocmirea Protocolului
„7. Prezentul Protocol lărgeşte dispoziţiile Convenţiei privind drepturile omului şi biomedicina în materie de transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană. Dispoziţiile Convenţiei se aplică Protocolului. Pentru a facilita consultarea lui de către utilizatori, Protocolul a fost întocmit astfel încât aceştia să nu fie nevoiţi să se raporteze mereu la Convenţie pentru a înţelege sfera de aplicare a dispoziţiilor Protocolului. Convenţia cuprinde însă principiile pe care Protocolul este conceput să le dezvolte. În consecinţă, examinarea sistematică a ambelor texte se poate dovedi utilă şi uneori indispensabilă.”
Observaţii privind dispoziţiile Protocolului
Preambulul
„13. Preambulul subliniază faptul că art. 1 din Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, care protejează demnitatea şi identitatea fiinţei umane şi garantează oricărei persoane respectul integrităţii sale, constituie o bază solidă pentru a elabora standarde suplimentare pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor donatorilor, ale potenţialilor donatori şi ale primitorilor de organe şi ţesuturi.”
Art. 1 – Obiectul
„16. Articolul precizează că obiectul Protocolului este de a proteja demnitatea şi identitatea oricărei persoane şi de a garanta, fără discriminare, respectarea integrităţii sale şi a celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale faţă de transplantul de organe şi ţesuturi de origine umană.
17. La art. 1 se foloseşte expresia «oricărei persoane» deoarece aceasta este considerată cea mai potrivită pentru excluderea organelor sau ţesuturilor de la embrioni şi fetuşi din sfera de aplicare a Protocolului, conform art. 2 (a se vedea infra, pct. 24). Protocolul vizează exclusiv prelevarea de organe şi ţesuturi de la o persoană născută – acum vie sau decedată – şi implantarea de organe şi ţesuturi de origine umană într-o altă persoană de asemenea născută.”
Art. 16 – Certificarea decesului
„94. Potrivit primului paragraf, este necesar ca decesul unei persoane să fi fost constatat «conform legii» înainte de a se putea preleva organe sau ţesuturi. Statul are sarcina de a stabili pe cale legală procedura specifică pentru declararea decesului cât timp funcţiile vitale sunt menţinute artificial. În acest sens, se poate observa că, în majoritatea statelor, legislaţia stabileşte definiţia şi condiţiile morţii cerebrale.
95. Decesul se confirmă de către medici în baza unei proceduri stabilite şi doar această formă de certificare a decesului permite efectuarea transplantului. Echipa de prelevare trebuie să se asigure că procedura necesară a fost finalizată înainte de a începe operaţia de prelevare. În unele state, procedura de certificare a decesului este distinctă de eliberarea oficială a certificatului de deces.
96. Al doilea paragraf de la art. 16 prevede o importantă garanţie pentru persoana decedată asigurând imparţialitatea certificării decesului, impunând obligaţia ca echipa de medici care certifică decesul să nu fie tot cea care participă în vreuna dintre etapele procedurii de transplant. Este important ca interesele unei persoane decedate şi certificarea ulterioară a decesului acesteia să fie, şi să pară că sunt, în sarcina unei echipe de medici complet diferite de cea implicată în transplant. Nemenţinerea separării dintre cele două funcţii ar afecta încrederea populaţiei în sistemul de transplant şi ar putea avea un efect negativ asupra donării.
97. În sensul acestui Protocol, nou-născuţii, inclusiv cei anencefali, beneficiază de aceeaşi protecţie ca orice altă persoană; acestora li se aplică aceleaşi norme privind certificarea decesului.”
Art. 17 – Consimţământul şi autorizaţia
„98. Art. 17 interzice prelevarea oricărui organ sau ţesut în cazul în care consimţământul sau autorizaţia prevăzute de legislaţia naţională nu au fost obţinute de persoana care a propus prelevarea organului sau ţesutului. Statele membre sunt astfel obligate să dispună de un sistem recunoscut legal care precizează condiţiile în care se autorizează prelevarea de organe sau ţesuturi. De asemenea, conform art. 8, părţile ar trebui să ia măsuri corespunzătoare pentru a informa populaţia, mai precis în chestiuni referitoare la consimţământ sau autorizaţie în materie de prelevare de la persoane decedate (a se vedea supra, pct. 58).
99. Dacă o persoană şi-a făcut cunoscută, din timpul vieţii, dorinţa de a da sau refuza consimţământul, dorinţa sa trebuie respectată ulterior decesului său. Dacă există un mecanism oficial pentru consemnarea dorinţei sale, iar o persoană şi-a consemnat consimţământul pentru donare, consimţământul are precădere: prelevarea ar trebui efectuată dacă este posibilă. De asemenea, prelevarea nu poate avea loc dacă persoana şi-a făcut cunoscut refuzul. Însă consultarea unui registru oficial al ultimelor dorinţe este validă doar pentru persoanele înregistrate în el. Totodată, consultarea poate fi considerată singura modalitate de a afla dorinţele persoanei decedate numai dacă înregistrarea lor este obligatorie.
100. Prelevarea de organe sau ţesuturi se poate efectua în cazul unei persoane decedate care în timpul vieţii nu a avut capacitatea de a-şi exprima consimţământul dacă s-au obţinut toate autorizaţiile prevăzute de lege. Autorizaţia poate fi de asemenea necesară pentru a efectua o prelevare în cazul unei persoane decedate care în timpul vieţii a avut capacitatea de a-şi exprima consimţământul, dar nu şi-a făcut cunoscute dorinţele în legătură cu o eventuală prelevare post-mortem.
101. Fără a anticipa sistemul care trebuie introdus, prezentul articol prevede că, dacă există vreun dubiu privind dorinţele persoanei decedate, trebuie să existe posibilitatea de a recurge la legislaţia naţională ca ghid pentru procedura corespunzătoare. În unele state, legislaţia permite efectuarea prelevării în cazul în care donarea nu a fost refuzată explicit sau implicit. În acest caz, legea prevede mijloace pentru exprimarea intenţiei, ca de exemplu instituirea unui registru pentru refuzuri. În alte state, legislaţia nu se bazează pe idei preconcepute despre dorinţele cetăţenilor şi prevede verificări în rândul rudelor şi prietenilor pentru a stabili dacă persoana decedată era sau nu în favoarea donării de organe.
102. Indiferent de sistem, dacă dorinţele persoanei decedate nu sunt clarificate suficient, echipa responsabilă cu prelevarea de organe trebuie să facă în prealabil eforturi pentru a obţine declaraţii de la rudele persoanei decedate. Dacă legea internă nu prevede altfel, autorizaţia nu ar trebui să depindă de preferinţele personale ale rudelor apropiate în favoarea sau defavoarea donării de organe şi ţesuturi. Rudele apropiate trebuie întrebate exclusiv cu privire la dorinţele exprimate sau prezumate ale persoanei decedate. Dorinţele exprimate ale potenţialului donator sunt cele care au importanţă primordială pentru a decide dacă se pot preleva sau nu organe ori ţesuturi. Părţile trebuie să precizeze clar dacă prelevarea de organe sau ţesuturi se poate efectua sau nu în cazul în care dorinţele persoanei decedate nu sunt cunoscute şi nu pot fi aflate cu ajutorul rudelor sau prietenilor.
103. În cazul în care decesul persoanei survine într-o ţară în care aceasta nu are reşedinţa, echipa de prelevare trebuie să ia toate măsurile posibile pentru a afla dorinţele persoanei decedate. Dacă există îndoieli, echipa de prelevare trebuie să respecte legile relevante aplicabile în ţara de reşedinţă a persoanei decedate sau, implicit, legile ţării al cărei cetăţean a fost persoana decedată.”
Art. 18 – Respectarea corpului uman
„104. Un cadavru nu este considerat legal ca fiind o persoană, dar trebuie totuşi să fie tratat cu respect. Articolul prevede că, în timpul prelevării, corpul uman trebuie tratat cu respect şi, ulterior prelevării, corpului trebuie să i se refacă pe cât posibil aspectul iniţial.”
38. În mai 2002, Secretarul General al Consiliului Europei a trimis statelor membre ale Consiliului Europei un chestionar privind diverse aspecte de legislaţie şi practică în materie de transplant.[1] Guvernul leton a răspuns afirmativ la întrebarea dacă prelevarea de la un donator viu necesită autorizare sau nu şi a făcut trimitere la art. 19 şi 20 din Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, precum şi la art. 13 din Legea privind protejarea corpurilor persoanelor decedate şi folosirea organelor şi ţesuturilor de origine umană. Guvernul a precizat că este necesar consimţământul scris. În răspunsul la întrebarea „Ce tip de legături trebuie să existe între donatorul viu al unui organ şi primitor?”, Guvernul a făcut trimitere la art. 19 şi 20 din Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina. În răspunsul la întrebarea „Ce sancţiuni se prevăd pentru autorii unor infracţiuni în materie de trafic de organe, în special intermediari şi personal medical?”, Guvernul a făcut trimitere la art. 139 din Legea penală (a se vedea infra, pct. 53).
B. Documente ale Uniunii Europene
39. În data de 21 iulie 1998, Grupul european pentru etică în domeniul ştiinţei şi al noilor tehnologii (European Group on Ethics in Science and New Technologies – EGE)[2] din cadrul Comisiei Europene a prezentat Avizul nr. 11 privind „Aspectele etice ale băncilor de ţesuturi umane”. Pasajele relevante sunt redactate astfel:
„2.3 Informare şi consimţire
Obţinerea de ţesuturi umane necesită, ca principiu, consimţământul prealabil, informat şi liber al persoanei în cauză. Principiul nu se aplică în cazul obţinerii de ţesuturi dispuse de un judecător în cadrul unei proceduri judiciare, în special una cu caracter penal.
Deşi consimţământul este un principiu etic fundamental în Europa, procedurile implicate şi formele acestui consimţământ (oral sau scris, cu sau fără martor, explicit sau prezumat etc.) reprezintă chestiuni ce ţin de legislaţia naţională în baza tradiţiilor juridice ale fiecărei ţări.
[...]
2.3.2 Donatori decedaţi
Consimţământul unui donator pentru prelevarea de ţesuturi ulterior decesului poate avea forme diferite de la un sistem naţional la altul (consimţământ «explicit» sau «prezumat»). Cu toate acestea, nu se permite prelevarea de ţesuturi, decât în cazul unei proceduri judiciare, dacă persoana în cauză şi-a exprimat refuzul încă din timpul vieţii. Mai mult, dacă nu s-a exprimat nicio dorinţă iar sistemul aplicabil este cel al consimţământului «prezumat», medicii trebuie să se asigure pe cât posibil că familia sau rudele apropiate au posibilitatea de a exprima dorinţele persoanei decedate şi trebuie să ţină seama de ele."
40. Directiva 2004/23/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 31 martie 2004 privind stabilirea standardelor de calitate şi securitate pentru donarea, obţinerea, controlul, prelucrarea, conservarea, stocarea şi distribuirea ţesuturilor şi a celulelor umane prevede:
Articolul 13
Consimţământul
„(1) Obţinerea de ţesuturi sau de celule umane este autorizată numai în cazul în care sunt îndeplinite toate cerinţele obligatorii legate de consimţământ sau de autorizare în vigoare în statul membru.
(2) Statele membre adoptă, în conformitate cu legislaţiile lor interne, toate măsurile necesare pentru a garanta că donatorii, rudele acestora sau persoanele care acordă autorizaţia în numele donatorilor primesc toate informaţiile adecvate prevăzute la anexă.”
ANEXĂ
INFORMAŢIILE CARE TREBUIE FURNIZATE LA DONAREA DE CELULE ŞI/SAU ŢESUTURI
B. Donatori decedaţi
„1. Trebuie furnizate toate informaţiile şi trebuie obţinute toate autorizaţiile şi consimţămintele în conformitate cu legislaţia în vigoare în statele membre.
2. Confirmarea rezultatelor evaluării donatorului trebuie comunicate şi explicate în mod clar persoanelor implicate în conformitate cu legislaţia în vigoare în statele membre.”
C. Documente ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS)
41. Principiile directoare privind transplantul de celule, ţesuturi şi organe umane, elaborate de OMS (aprobate de a 63-a Adunare a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în data de 21 mai 2010, Rezoluţia WHA63.22) prevăd următoarele aspecte relevante:
Principiul director 1:
„Se pot preleva celule, ţesuturi şi organe din corpurile persoanelor decedate în scopul transplantului dacă:
a) s-a obţinut consimţământul prevăzut de lege, şi
b) nu există niciun motiv să se creadă că persoana decedată ar fi refuzat prelevarea.”
Observaţie la Principiul director 1:
Consimţământul este fundamentul etic al tuturor intervenţiilor medicale. Autorităţile naţionale au sarcina de a defini procesul de obţinere şi consemnare a consimţământului pentru donarea de celule, ţesuturi şi organe prin prisma normelor etice internaţionale, modalitatea în care se organizează obţinerea de organe în ţara respectivă, precum şi rolul practic al consimţământului ca garanţie împotriva abuzurilor şi a încălcării normelor de siguranţă.
Caracterul «explicit» sau «prezumat» al consimţământului pentru prelevarea de organe şi ţesuturi de la persoane decedate depinde de tradiţiile sociale, medicale şi culturale ale fiecărei ţări, inclusiv de modul în care familiile participă la luarea deciziilor în materie de sănătate în general. În cadrul ambelor sisteme, orice indicare validă a refuzului persoanei decedate privind prelevarea postumă a celulelor, ţesuturilor sau organelor sale va împiedica prelevarea.
În cadrul sistemului consimţământului explicit – definit uneori ca «opting in» («opţiune în favoarea») – se pot preleva celule, ţesuturi sau organe dacă în timpul vieţii persoana şi-a dat expres consimţământul privind prelevarea; în funcţie de legislaţia internă, consimţământul poate fi dat oral sau consemnat în cardul de donator, permisul de conducere sau actul de identitate, în dosarul medical sau registrul donatorilor. În cazul în care persoana decedată nu şi-a exprimat consimţământul şi nici refuzul clar privind prelevarea organelor, trebuie obţinută aprobare de la un reprezentant legal desemnat, de regulă un membru al familiei.
Alternativa, sistemul consimţământului prezumat – definit uneori ca «opting out» sau «contracting out» («opţiune de refuz») – permite prelevarea de materiale de la persoana decedată pentru transplant şi, în unele ţări, pentru studii sau cercetări în anatomie, cu excepţia cazului în care persoana, înainte de a muri, şi-a declarat refuzul la o instituţie identificată sau a cazului în care o parte informată anunţă că persoana decedată a refuzat clar donarea. Având în vedere importanţa etică a consimţământului, un asemenea sistem trebuie să se asigure că persoanele primesc toate informaţiile despre politica respectivă şi au la dispoziţie o opţiune uşoară de refuz.
Deşi în sistemul opting out nu este necesar consimţământul exprimat anterior prelevării de celule, ţesuturi sau organe de la o persoană decedată care nu şi-a exprimat refuzul în timpul vieţii, programele de prelevare pot ezita să efectueze procedura dacă rudele refuză personal donarea; totodată, în sistemele opting-in, programele încearcă de regulă să obţină aprobarea familiei chiar şi în cazuri în care persoana decedată şi-a exprimat consimţământul pre-mortem. Programelor le este mai uşor să se bazeze pe consimţământul explicit sau prezumat al persoanei decedate, fără să mai solicite aprobare familiei atunci când înţelegerea şi acceptarea de către populaţie a procesului donării de celule, ţesuturi şi organe sunt generalizate şi neechivoce. Chiar şi când nu se cere aprobare familiei, programele de donare trebuie să verifice istoricul medical şi comportamental al persoanei decedate împreună cu membrii familiei care au cunoscut-o îndeaproape, din moment ce informaţiile detaliate despre donatori contribuie la o mai mare siguranţă a transplantului.
Pentru donarea de ţesuturi, în cadrul căreia constrângerile de timp sunt mai puţin problematice, se recomandă să se obţină întotdeauna aprobarea rudelor apropiate. Un aspect important de rezolvat îl constituie modul în care se va reface aspectul corpului persoanei decedate după ce sunt prelevate ţesuturile.”
D. Dreptul intern
1. Legea privind protejarea corpurilor persoanelor decedate şi folosirea organelor şi ţesuturilor de origine umană
42. Legea privind protejarea corpurilor persoanelor decedate şi folosirea organelor şi ţesuturilor de origine umană (likums “Par miruša cilvēka ķermeņa aizsardzību un cilvēka audu un orgānu izmantošanu medicīnā” – „Legea din 1992”), în versiunea în vigoare la momentul în litigiu (cu modificările ulterioare intrate în vigoare la 1 noiembrie 1995 şi aplicabile până la 31 decembrie 2001), prevede la art. 2 că orice persoană vie cu capacitate juridică are dreptul de a-şi exprima consimţământul sau refuzul, în scris, privind folosirea corpului său ulterior decesului. Dorinţa exprimată este obligatorie, dacă nu este contrară legii.
43. Art. 3 prevede că refuzul sau consimţământul privind folosirea corpului ulterior decesului are efect juridic doar dacă a fost semnat de o persoană cu capacitate juridică, a fost consemnat în dosarul său medical şi marcat printr-o ştampilă specială în paşaportul său. Departamentul de Sănătate din cadrul Ministerului Afacerilor Sociale are sarcina de a reglementa procedura pentru consemnarea refuzului sau consimţământului în dosarul medical al persoanei (a se vedea a contrario situaţia creată în urma modificărilor legislative intrate în vigoare la 1 ianuarie 2002, Petrova împotriva Letoniei, nr. 4605/05, pct. 35, 24 iunie 2014).
44. În temeiul art. 4, intitulat „Drepturile rudelor apropiate”, organele şi ţesuturile unei persoane decedate nu pot fi prelevate împotriva dorinţei pe care persoana şi-a exprimat-o în timpul vieţii. Dacă nu s-a exprimat nicio dorinţă, prelevarea se poate efectua în cazul în care nu se opune niciuna dintre rudele apropriate (copii, părinţi, fraţi şi surori, soţ/soţie). Transplantul se poate efectua în urma morţii biologice sau cerebrale a donatorului potenţial (art. 10).
45. Mai precis, art. 11 din Legea din 1992 prevede că organele şi ţesuturile unui donator decedat pot fi prelevate în scopul transplantului dacă respectivul nu şi-a exprimat în timpul vieţii refuzul privind prelevarea şi dacă rudele sale apropriate nu au interzis prelevarea.
46. Conform unei dispoziţii tranzitorii din Legea din 1992, ştampila aplicată în paşaportul unei persoane înainte de 31 decembrie 2001 pentru a indica refuzul sau consimţământul privind folosirea corpului său ulterior decesului are efect juridic până la data eliberării unui paşaport nou sau data depunerii unei cereri la Biroul pentru cetăţenie şi afaceri în materie de migraţie.
47. Art. 17 prevede că statul este răspunzător pentru protejarea corpului unei persoane decedate şi folosirea organelor sau ţesuturilor în scopuri medicale. La momentul în litigiu, această sarcină revenea Departamentului de Sănătate din cadrul Ministerului Afacerilor Sociale (de la 1 ianuarie 2002 – Ministerul Afacerilor Sociale; de la 30 iunie 2004 – Ministerul Sănătăţii). Nicio organizaţie sau instituţie nu are voie să preleveze organe şi ţesuturi şi să le folosească în lipsa unei autorizaţii emise de Departamentul de Sănătate (de la 1 ianuarie 2002 – Ministerul Afacerilor Sociale; de la 30 iunie 2004 – Ministerul Sănătăţii).
48. Art. 18 interzice selectarea, transportarea şi folosirea, în scopuri comerciale, a organelor şi ţesuturilor prelevate. Se prevede totodată că prelevarea de organe şi ţesuturi de la o persoană vie sau decedată se poate efectua respectând cu stricteţe consimţământul sau refuzul exprimat de acea persoană.
49. Art. 21 prevede că parchetul are sarcina de a supraveghea respectarea Legii din 1992 (alin. 1). Departamentul de Sănătate din cadrul Ministerului Afacerilor Sociale şi alte instituţii competente au sarcina de a monitoriza legalitatea folosirii organelor şi ţesuturilor de origine umană (alin. 2). În urma modificărilor intrate în vigoare la 1 ianuarie 2002, alin. 1 s-a abrogat; alineatul rămas prevede că Ministerul Afacerilor Sociale are sarcina verificării compatibilităţii folosirii de ţesuturi şi organe umane cu legea şi alte instrumente legislative. Din data de 30 iunie 2004, această sarcină revine Ministerului Sănătăţii. La 27 august 2012 această dispoziţie a fost abrogată în totalitate.
50. La 2 iunie 2004, modificările aduse art. 4 şi art. 11 din Legea din 1992 au fost adoptate de Parlament şi au intrat în vigoare la 30 iunie 2004. Începând din acea dată, art. 4 prevede că dacă în Evidenţa Populaţiei nu s-a consemnat nicio informaţie despre refuzul sau consimţământul unei persoane decedate privind folosirea corpului, organelor sau ţesuturilor sale ulterior decesului, atunci rudele apropiate au dreptul să informeze în scris instituţia medicală cu privire la dorinţele pe care persoana decedată le-a exprimat în timpul vieţii. Art. 11 prevede că organele şi ţesuturile unei persoane decedate pot fi prelevate în scopul transplantării dacă în Evidenţa Populaţiei nu s-a consemnat nicio informaţie despre refuzul sau consimţământul persoanei decedate privind folosirea organelor sau ţesuturilor sale ulterior decesului şi dacă, înainte de începerea transplantării, rudele apropiate persoanei decedate nu au informat în scris instituţia medicală cu privire la o obiecţie pe care persoana decedată a exprimat-o în timpul vieţii cu privire la folosirea organelor şi ţesuturilor sale ulterior decesului. Se interzice prelevarea, în scopul transplantului, de organe şi ţesuturi de la un copil decedat dacă unul dintre părinţii săi ori tutorele său legal nu şi-a dat consimţământul scris.
2. Regulamentul Cabinetului de Miniştri nr. 431 (1996)
51. Acest regulament (Noteikumi par miruša cilvēka audu un orgānu uzkrāšanas un izmantošanas kārtību medicīnā) prevede că prelevarea de organe şi ţesuturi se poate efectua ulterior morţii biologice sau cerebrale a unei persoane dacă paşaportul acesteia şi dosarul său medical conţin ştampila care denotă consimţământul pentru prelevare (alin. 3). În absenţa ştampilei respective, se aplică dispoziţiile Legii din 1992 (a se vedea supra).
3. Regulamentul juridic al MADEKKI
52. Regulamentul juridic al Inspectoratului pentru Controlul Calităţii în Domeniul Sănătăţii şi cel al Capacităţii de Muncă (MADEKKI) în legislaţia letonă este prezentat sumar în L.H. împotriva Letoniei (nr. 52019/07, pct. 24-27, 29 aprilie 2014). În sensul prezentei cauze, este suficientă observaţia că regulamentele inspectoratului – aprobate de Cabinetul de Miniştri [Regulamentul nr. 391 (1999), în vigoare de la 26 noiembrie 1999 până la 30 iunie 2004] – prevedeau, printre altele, că una dintre sarcinile principale ale MADEKKI era de a supraveghea calitatea profesională a serviciilor de sănătate din instituţiile medicale.
4. Dispoziţii de drept penal
53. Art. 139 din Legea penală (Krimināllikums) prevede că prelevarea ilegală de organe sau ţesuturi de la o persoană vie sau decedată în vederea folosirii lor în scopuri medicale constituie infracţiune dacă este efectuată de un cadru medical.
54. Dispoziţiile relevante în legătură cu drepturile părţilor civile în cadrul proceselor penale prevăzute de vechiul Cod de procedură penală (Latvijas Kriminālprocesa kodekss) (în vigoare până la 1 octombrie 2005) sunt descrise în Liģeres împotriva Letoniei (nr. 17/02, pct. 39-41, 28 iunie 2011) şi Pundurs împotriva Letoniei [(dec.), v. 43372/02, pct. 12-17, 20 septembrie 2011].
55. De asemenea, dispoziţiile relevante în legătură cu drepturile părţilor civile în cadrul proceselor penale prevăzute de Codul de procedură penală (Kriminālprocesa likums) (în vigoare de la 1 octombrie 2005), în versiunea în vigoare în perioada în litigiu, prevedeau următoarele:
Art. 22 – Dreptul la despăgubire pentru prejudiciu
„O persoană care este victima unei suferinţe psihologice, a unei vătămări fizice sau a unei pierderi materiale ca urmare a unei infracţiuni beneficiază de garantarea căilor procedurale pentru a solicita şi primi despăgubire pentru prejudiciul material şi moral.”
Art. 351 – Cererea de despăgubire
„(1) O parte vătămată are dreptul de a depune cerere de despăgubire pentru prejudiciul cauzat în orice stadiu al acţiunii penale până la începerea cercetării judecătoreşti în primă instanţă. Cererea trebuie să includă justificarea sumei solicitate ca despăgubire.
(2) Cererea se poate face în scris sau oral. Cererea orală se consemnează în procesul-verbal de şedinţă de către persoana care conduce procedura.
(3) În cursul procedurii preliminare judecăţii, procurorul va preciza depunerea cererii şi cuantumul despăgubirii, precum şi opinia sa în acest sens în documentul aferent încheierii procedurii preliminare.
(4) Nestabilirea răspunderii penale a unei persoane nu împiedică depunerea unei cereri de despăgubire.
(5) O parte vătămată are dreptul de a-şi retrage cererea de despăgubire în orice stadiu al acţiunii penale până în momentul în care completul de judecată se retrage pentru pronunţarea hotărârii. Refuzarea, de către victimă, a despăgubirii nu poate constitui temei pentru revocarea sau modificarea învinuirilor şi nici pentru achitare.”
5. Dreptul de a primi despăgubire
56. Art. 92 din Constituţie (Satversme) prevede, printre altele, că „orice persoană ale cărei drepturi au fost încălcate fără nicio justificare are dreptul la o despăgubire proporţională”.
57. Dispoziţiile de drept intern referitoare la despăgubirea pentru prejudiciul material şi cel moral prevăzute de Legea civilă (Civillikums) (anterioare şi ulterioare modificărilor intrate în vigoare la 1 martie 2006) sunt citate, integral, în Zavoloka împotriva Letoniei (nr. 58447/00, pct. 17-19, 7 iulie 2009). Articolele 1635 şi 1779 sunt prezentate şi în Holodenko împotriva Letoniei (nr. 17215/07, pct. 45, 2 iulie 2013).
58. Conform art. 92 din Legea privind contenciosul administrativ (Administratīvā procesa likums), în vigoare de la 1 februarie 2004, orice persoană are dreptul de a primi o despăgubire proporţională pentru prejudiciul material şi moral cauzat printr-un act administrativ sau o acţiune a unei autorităţi publice. Conform art. 93 din legea menţionată, cererea pentru despăgubire se poate depune fie împreună cu cererea prin care instanţelor de contencios administrativ li se solicită să declare nelegal(ă) actul administrativ sau acţiunea unei autorităţi publice, fie împreună cu cererea adresată autorităţii publice în litigiu în urma hotărârii pronunţate în cadrul acţiunii în justiţie. Conform art. 188, cererea referitoare la actul administrativ sau acţiunea unei autorităţi publice trebuie depusă la instanţa administrativă în termen de 1 lună sau 1 an, în funcţie de circumstanţe. În cazul acţiunii unei autorităţi publice, termenul de 1 an curge de la data la care autorul cererii află că respectiva acţiune a avut loc. În ultimul rând, conform art. 191 alin. (1), o cerere poate fi respinsă dacă au trecut mai mult de 3 ani de la data la care autorul cererii a aflat sau ar fi trebuit să afle că respectiva acţiune a avut loc. Termenul nu poate fi prelungit (atjaunots).
59. Cuantumul despăgubirii şi procedura pentru solicitarea unei despăgubiri de la o autoritate publică ca urmare a unui act administrativ nelegal sau a unei acţiuni nelegale a unei autorităţi publice sunt prevăzute de Legea privind despăgubirea pentru prejudiciul cauzat de autorităţile publice (Valsts pārvaldes iestāžu nodarīto zaudējumu atlīdzināšanas likums), în vigoare de la 1 iulie 2005. Capitolul III din lege prevede procedura aplicabilă în cazul în care o persoană solicită despăgubire de la o autoritate publică. Conform art. 15, o persoană are dreptul de a depune cerere la autoritatea publică răspunzătoare pentru prejudiciu. În temeiul art. 17, cererea trebuie depusă în termen de cel mult 1 an de la data la care persoana a aflat de prejudiciu şi, în orice caz, nu mai târziu de 5 ani de la data actului administrativ nelegal sau a acţiunii nelegale a unei autorităţi publice.
ÎN DREPT
i. cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie
60. În primul rând, reclamanta s-a plâns în esenţă, în temeiul art. 8 din Convenţie, de faptul că prelevarea de ţesut de la soţul său s-a realizat fără consimţământul ei prealabil ori al soţului. În al doilea rând, reclamanta s-a plâns că – în absenţa consimţământului – nu au fost respectate demnitatea, identitatea şi integritatea soţului, iar corpul acestuia nu a fost tratat cu respect.
61. Art. 8 din Convenţie prevede următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţionala, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
62. Guvernul a negat că ar fi fost încălcat respectivul articol.
A. Aspecte preliminare
63. Pentru început, Curtea va examina dacă este competentă ratione personae să examineze capătul de cerere formulat de reclamantă; în acest scop, este necesară o examinare din oficiu din partea Curţii [a se vedea Sejdić şi Finci împotriva Bosniei şi Herţegovinei (MC), nr. 27996/06 şi 34836/06, pct. 27, CEDO 2009].
64. Abordarea Curţii cu privire la victimele directe şi indirecte a fost rezumată recent în cauza Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României [(MC), nr. 47848/08, pct. 96-100, 17 iulie 2014] după cum urmează (trimiterile au fost omise):
„i. Victime directe
96. Pentru a putea introduce o cerere în temeiul art. 34, o persoană trebuie să poată demonstra că a «suportat în mod direct efectele» măsurii în litigiu [...] Această condiţie este necesară pentru a se declanşa mecanismul de protecţie prevăzut de Convenţie, chiar dacă acest criteriu nu ar trebui aplicat într-un mod rigid, mecanic şi inflexibil pe tot parcursul procedurii [...].
În plus, urmând practica Curţii şi a art. 34 din Convenţie, o cerere nu poate fi prezentată decât de către persoanele care sunt în viaţă sau în numele lor [...] Astfel, într-o serie de cauze în care victima directă decedase înainte de introducerea cererii, Curtea a refuzat să-i recunoască victimei directe, chiar dacă era reprezentată, calitatea de locus standi în sensul art. 34 din Convenţie [...].
ii. Victime indirecte
97. Curtea a operat o distincţie între cauzele din categoria sus-menţionată şi cele în care moştenitorilor unui reclamant li s-a admis să menţină o cerere deja introdusă. Un exemplu de jurisprudenţă, Fairfield şi alţii [...]: în acest caz, o femeie, doamna Fairfield, a introdus după moartea tatălui său o cerere în care susţinea încălcarea drepturilor la libertatea de gândire, de religie şi de exprimare (art. 9 şi art. 10 din Convenţie); deşi instanţele interne au încuviinţat ca doamna Fairfield să continue procedura, după decesul tatălui său, Curtea a refuzat să-i recunoască calitatea de victimă şi a făcut o distincţie între această cauză şi cauza Dalban împotriva României [...], în care reclamantul fusese cel care a introdus cererea, văduva lui nefăcând altceva decât să continue procedura după moartea sa.
În acest sens, Curtea face o diferenţiere în funcţie de faptul că decesul victimei directe se produce înainte sau după ce a fost introdusă cererea în faţa sa.
În cazul în care reclamantul a decedat după introducerea cererii, Curtea a admis că o rudă apropiată sau un moştenitor ar putea, în principiu, continua procedura, întrucât reclamantul deţinea un interes suficient în cauză [...].
98. Situaţia este însă diferită atunci când victima directă a decedat înainte de introducerea cererii în faţa Curţii. În astfel de cazuri, Curtea, bazându-se pe o interpretare autonomă a noţiunii «victimă», a fost dispusă să recunoască calitatea procesuală a unei rude apropiate, întrucât capetele de cerere ridicau o problemă de interes general, cu privire la «respectul drepturilor omului» (art. 37 § 1 in fine din Convenţie), iar reclamanţii, în calitate de moştenitori, aveau un interes legitim în menţinerea cererii, respectiv ca urmare a unui efect direct asupra propriilor drepturi ale reclamantului [...]. Trebuie remarcat faptul că aceste ultime cauze au fost aduse în faţa Curţii în urma sau în legătură cu o procedură internă la care victima directă participase ea însăşi în cursul vieţii.
Curtea a recunoscut astfel unei rude apropiate a victimei calitatea procesuală de a depune o cerere în situaţia în care victima a decedat sau a dispărut în împrejurări în care s-a pretins că era angajată răspunderea statului [...].
99. În Varnava şi alţii [...] reclamanţii au introdus cererile atât în nume propriu, cât şi în numele părinţilor dispăruţi. Curtea a constatat că nu este necesar să se pronunţe cu privire la aspectul dacă trebuie sau nu să recunoască calitatea de reclamanţi celor dispăruţi, deoarece nu exista nicio îndoială că rudele apropiate ale acestora puteau prezenta plângerile legate de dispariţia acestora [...]. Curtea a examinat cauza considerând că rudele celor dispăruţi aveau calitatea de reclamanţi în sensul art. 34 din Convenţie.
100. În cauzele în care pretinsa încălcare a Convenţiei nu era strâns legată de o dispariţie sau un deces care să ridice probleme din perspectiva art. 2, Curtea a urmat o abordare mai restrictivă, ca de exemplu în cauza Sanles Sanles împotriva Spaniei [...], cu referire la interzicerea sinuciderii asistate. În această cauză, Curtea a considerat că drepturile revendicate de reclamantă în temeiul art. 2, art. 3, art. 5, art. 8, art. 9 şi art. 14 din Convenţie intră în categoria drepturilor netransferabile şi a concluzionat că reclamanta, care era cumnata şi moştenitoarea legitimă a persoanei decedate, nu se putea pretinde a fi victimă a unei încălcări, în numele cumnatului său. Curtea a ajuns la o concluzie identică în privinţa plângerilor formulate în temeiul art. 9 şi art. 10 de fiica presupusei victime [...].
În alte cauze legate de plângeri în temeiul art. 5, art. 6 şi art. 8, Curtea a recunoscut calitatea de victimă rudelor care au demonstrat existenţa unui interes moral de a o exonera pe victima decedată de orice răspundere [...], sau de a-şi proteja propria reputaţie şi a familiilor lor [...], sau au demonstrat existenţa unui interes material rezultat dintr-un efect direct asupra drepturilor lor patrimoniale [...]. Existenţa unui interes general care să necesite continuarea examinării plângerilor a fost, de asemenea, luată în considerare [...].
În ceea ce priveşte participarea reclamantului la procedura internă, Curtea nu a considerat-o ca fiind un criteriu relevant, între altele [...].”
65. În ceea ce priveşte prima parte a capătului de cerere, Curtea consideră că reclamanta a demonstrat corespunzător că a fost afectată direct de faptul că prelevarea de ţesut de la soţul său decedat s-a făcut fără consimţământul său (a se vedea, de asemenea, Petrova, citată anterior, pct. 56). Prin urmare, Curtea are certitudinea că reclamanta poate fi considerată „victimă directă” în acest sens (a se vedea supra, pct. 60). Cu toate acestea, în măsura în care această parte a capătului de cerere priveşte absenţa consimţământului soţului decedat, Curtea consideră că aceasta este incompatibilă ratione personae în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi, prin urmare, trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenţie.
66. Referitor la a doua parte a capătului de cerere, Curtea observă că reclamanta a recunoscut că aici este vorba despre drepturile soţului său decedat. În consecinţă, şi această parte este incompatibilă ratione personae şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
67. În ultimul rând, Curtea observă că anumite aspecte din a doua parte a capătului de cerere se suprapun cu capătul de cerere formulat de reclamantă în temeiul art. 3 din Convenţie; în consecinţă, Curtea le va examina în cele ce urmează în măsura în care acestea se referă la drepturile reclamantei.
B. Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
68. Guvernul a recunoscut că obiectul capătului de cerere formulat de reclamantă îl constituia dreptul la „viaţă privată” prevăzut la art. 8 din Convenţie, dar nu a acceptat că acesta ar viza „viaţa de familie”.
69. În primul rând, invocând decizia Curţii în cauza Grišankova şi Grišankovs împotriva Letoniei [(dec.), nr. 36117/02, CEDO-2003 II (fragmente)], Guvernul a argumentat că reclamanta nu a epuizat toate căile de atac interne. Guvernul a considerat că reclamanta ar fi trebuit să depună plângere la Curtea Constituţională deoarece prelevarea de ţesut de la soţul său s-a realizat în conformitate cu procedura prevăzută la art. 4 şi art. 11 din Legea din 1992. Reclamanta ar fi putut ridica problema conformităţii acestor dispoziţii legale cu Constituţia Letoniei.
70. În al doilea rând, Guvernul a argumentat că reclamanta nu a depus plângere la MADEKKI. Guvernul a subliniat că, la momentul în litigiu, MADEKKI era instituţia care avea competenţa de a examina plângerile reclamantei deoarece avea sarcina de a supraveghea calitatea profesională a serviciilor de sănătate din instituţiile medicale. Guvernul a argumentat că examinarea, de către MADEKKI, a conformităţii procedurii prelevării de ţesut cu legislaţia internă era o precondiţie necesară pentru declanşarea unei acţiuni civile sau penale împotriva celor răspunzători. Guvernul nu a prezentat alte informaţii în această privinţă.
71. În al treilea rând, Guvernul a argumentat că reclamanta ar fi putut recurge la art. 1635 din Legea civilă (în vigoare de la 1 martie 2006) şi să solicite instanţelor civile o despăgubire pentru pierderea materială şi morală. Guvernul a prezentat exemple din jurisprudenţa internă cu privire la aplicarea art. 1635 în practică. Guvernul a invocat procedura din cauza PAC-714 (introdusă la 7 februarie 2005), în care petenta a solicitat despăgubire pentru prejudiciul moral spitalului în care a născut şi în care a suferit, fără consimţământul ei, o ligaturare a trompelor uterine (metodă de contracepţie chirurgicală) (a se vedea L.H. împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 8). La 1 decembrie 2006, petentei i s-a dat câştig de cauză şi i s-a acordat, pentru vătămarea fizică şi suferinţa psihologică, suma de 10 000 lats letoni (LVL) cu titlu de despăgubire pentru sterilizarea ilegală, în baza art. 2349 din Legea civilă. Hotărârea a fost pusă în executare la 10 februarie 2007. Guvernul a făcut referire şi la una din aşa-zisele cauze „Tragedia Talsi” (introdusă la 15 septembrie 2006), în care, la data de 16 martie 2010, instanţa de apel a acordat o despăgubire de 20 000 LVL, urmând a fi plătită de stat, în legătură cu incidentul din 28 iunie 1997 din Talsi unde au decedat mai mulţi copii, printre care şi fiica petentului. Hotărârea definitivă în respectiva cauză a fost adoptată la 28 septembrie 2011. Guvernul nu a prezentat copii ale hotărârilor pronunţate în această ultimă cauză.
72. Reclamanta a respins acest argument, considerând că acest capăt de cerere intra sub incidenţa noţiunilor de viaţă privată şi de familie prevăzute la art. 8 din Convenţie.
73. Ca răspuns la prima cale de atac menţionată de Guvern – sesizarea Curţii Constituţionale – reclamanta a subliniat că respectiva instanţă avea competenţa limitată la verificarea conformităţii legilor şi instrumentelor legale cu Constituţia. Reclamanta a argumentat că prelevarea de ţesut a încălcat art. 4 şi art. 11 din Legea din 1992, dar că nu considera aceste articole ca fiind contrare Constituţiei. Cauza Grišankovs şi Grišankova a avut ca obiect formularea din Legea educaţiei. Însă prezenta cauză are ca obiect o acţiune individuală – prelevarea de ţesut de la soţul său. De asemenea, reclamanta a argumentat că dacă vreuna dintre dispoziţiile Legii din 1992 ar fi fost într-adevăr incompatibilă cu Constituţia, instanţa penală, parchetul sau Cabinetul de Miniştri ar fi trebuit şi ar fi putut la rândul lor să sesizeze Curtea Constituţională.
74. Ca răspuns la a doua cale de atac menţionată de Guvern – depunerea unei plângeri la MADEKKI – reclamanta a argumentat că nu instituţia respectivă ar fi fost autoritatea competentă. Prelevarea de ţesut nu ţinea de serviciile de sănătate. Reclamanta a făcut trimitere la art. 21 din Legea din 1992 şi a explicat că, la momentul în litigiu, supravegherea cădea în sarcina parchetului (a se vedea supra, pct. 49).
75. Ca răspuns la a treia cale de atac menţionată de Guvern, reclamanta a argumentat că Centrul de Medicină Legală era o instituţie de stat, sub supravegherea Ministerului Sănătăţii. De la 1 februarie 2004 – data intrării în vigoare a Legii privind procedura administrativă, a devenit posibil ca actele administrative şi acţiunile autorităţilor publice să fie supuse controlului judecătoresc de către instanţele de contencios administrativ. Astfel, o acţiune în justiţie îndreptată împotriva unei acţiuni a unei autorităţi publice – prelevarea de ţesut de la soţul reclamantei – putea fi introdusă doar la instanţele de contencios administrativ. Referindu-se la reglementările Centrului de Medicină Legală, reclamanta a observat că acţiunile salariaţilor acestuia puteau fi contestate la directorul centrului, iar deciziile sau acţiunile acestuia din urmă puteau fi apoi supuse controlului judecătoresc de către instanţele de contencios administrativ. Însă acţiunile în apel întemeiate pe Legea privind procedura administrativă s-ar fi prescris în cazul reclamantei până la data pronunţării hotărârii definitive în acţiunea penală. Reclamanta a concluzionat că acţiunile experţilor nu puteau fi supuse controlului judecătoresc de către instanţele civile.
76. Reclamanta a mai subliniat că valoarea despăgubirii şi procedura pentru solicitarea unei despăgubiri de la o autoritate publică în urma unui act administrativ nelegal sau a unei acţiuni nelegale a unei autorităţi publice sunt prevăzute de Legea privind despăgubirea pentru prejudiciul cauzat de autorităţile publice, şi nu de dreptul civil. Însă o acţiune introdusă în temeiul primei legi menţionate s-ar fi prescris de asemenea.
77. În ultimul rând, chiar dacă reclamanta ar fi introdus o acţiune civilă în temeiul art. 1635 din Codul civil împotriva experţilor care au prelevat ţesut de la soţul ei, aşa cum a sugerat Guvernul, acţiunea nu ar fi avut nicio şansă de reuşită deoarece în cadrul acţiunii penale s-a stabilit că aceştia nu erau vinovaţi. Reclamanta a mai subliniat că exemplele din jurisprudenţa internă invocate de Guvern nu erau comparabile. În prima cauză, acţiunea civilă a fost introdusă împotriva unui spital privat, nu împotriva unei instituţii publice. A doua cauză a avut ca obiect evenimente din 1997, petrecute cu mult timp înainte de intrarea în vigoare a Legii privind procedura administrativă şi a Legii privind despăgubirea pentru prejudiciul cauzat de autorităţile publice. În plus, la vremea respectivă, Codul de procedură civilă conţinea un capitol privind litigiile având ca obiect chestiuni din domeniul relaţiilor administrative, care a fost înlocuit de intrarea în vigoare a legii privind procedura administrativă.
2. Motivarea Curţii
a) Neepuizarea căilor de atac interne
78. În măsura în care Guvernul face referire la o plângere adresată Curţii Constituţionale ca fiind o cale de atac relevantă în situaţia reclamantei, Curtea consideră că o asemenea plângere nu ar fi fost un mijloc eficient de apărare a drepturilor reclamantei prevăzute la art. 8 din Convenţie pentru următoarele motive.
79. Curtea a examinat deja întinderea competenţelor de control judecătoresc ale Curţii Constituţionale a Letoniei [a se vedea Grišankova şi Grišankovs, citată anterior; Liepājnieks împotriva Letoniei (dec.), nr. 37586/06, pct. 73-76, 2 noiembrie 2010; Savičs împotriva Letoniei, nr. 17892/03, pct. 113-117, 27 noiembrie 2012; Mihailovs împotriva Letoniei, nr. 35939/10, pct. 157-158, 22 ianuarie 2013; Nagla împotriva Letoniei, nr. 73469/10, pct. 48, 16 iulie 2013; precum şi Latvijas jauno zemnieku apvienība împotriva Letoniei (dec.), nr. 14610/05, pct. 44-45, 17 decembrie 2013].
80. Curtea a observat că Curtea Constituţională a examinat, printre altele, plângeri individuale prin care se contesta constituţionalitatea unei dispoziţii legale sau conformitatea acesteia cu o dispoziţie având forţă juridică superioară. Împotriva unei dispoziţii legale se poate face plângere individuală adresată Curţii Constituţionale numai atunci când o persoană consideră că respectiva dispoziţie îi încalcă drepturile fundamentale consacrate de Constituţie. Prin urmare, procedura plângerii individuale adresate Curţii Constituţionale nu poate fi o cale de atac efectivă dacă pretinsa încălcare este doar rezultatul unei aplicări sau interpretări eronate a unei dispoziţii legale care, prin conţinutul ei, nu este neconstituţională (a se vedea Latvijas jauno zemnieku apvienība, citată anterior, pct. 44-45).
81. În prezenta cauză, Curtea consideră că acel capăt de cerere al reclamantei referitor la prelevarea de ţesut nu are legătură cu compatibilitatea unei dispoziţii legale cu o altă dispoziţie legală având forţă juridică superioară. Guvernul a argumentat că prelevarea de ţesut s-a efectuat în conformitate cu procedura prevăzută de lege. La rândul său, reclamanta nu a contestat constituţionalitatea procedurii respective. În schimb, aceasta a argumentat că prelevarea de ţesut de la soţul său a constituit o acţiune individuală contrară articolelor 4 şi 11 din Legea din 1992. Curtea constată că respectivul capăt de cerere are legătură cu aplicarea şi interpretarea legii interne, în special în contextul absenţei unei reglementări administrative relevante; nu se poate afirma că se ridică vreo problemă de compatibilitate. În aceste împrejurări, Curtea consideră că reclamanta nu era obligată să epuizeze calea de atac sugerată.
82. Curtea înţelege argumentul Guvernului cu privire la examinarea de către MADEKKI (a se vedea supra, pct. 70) ca fiind în principal una dintre căile de atac civile; Curtea îl va examina în cele ce urmează. Din probele aflate la dosar nu reiese clar dacă MADEKKI a efectuat vreo examinare în legătură cu acţiunea penală din prezenta cauză (a se vedea a contrario Petrova, citată anterior, pct. 15). În orice caz, nu reiese că era necesară efectuarea unei examinări de către MADEKKI pentru începerea urmăririi penale. Oricum, este lipsit de relevanţă faptul că reclamanta nu a depus o plângere separată la MADEKKI cât timp aceasta a făcut plângere împotriva tuturor actelor organelor de cercetare şi urmărire penală, care în mod normal au sarcina de a stabili dacă s-a săvârşit o infracţiune sau nu (ibid., pct. 71).
83. În ceea ce priveşte posibilitatea introducerii unei acţiuni civile, Curtea a hotărât următoarele în Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei [(MC), nr. 32967/96, pct. 51, CEDO 2002‑I]:
„În domeniul specific al malpraxisului obligaţia poate fi, de exemplu, îndeplinită şi în cazul în care sistemul juridic oferă victimelor o cale de atac în faţa instanţelor civile, fie în mod separat, fie în coroborare cu o cale de atac în faţa instanţelor penale, care să permită stabilirea răspunderii medicilor în cauză şi acordarea oricărei despăgubiri civile adecvate, ca de exemplu obţinerea unui ordin de a se plăti despăgubiri şi de a se publica decizia. Poate fi avută în vedere şi aplicarea de măsuri disciplinare.”
84. Curtea a mai declarat că acest principiu se aplică atunci când încălcarea dreptului la viaţă sau la integritatea persoanei nu a fost cauzată cu intenţie [a se vedea Vo împotriva Franţei (MC), nr. 53924/00, pct. 90, CEDO 2004‑VIII; şi Öneryıldız împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 92, CEDO 2004‑XII].
85. Cu toate acestea, Curtea a mai constatat că, în cazul existenţei unei serii de căi de atac interne pe care le poate exercita o persoană, aceasta are dreptul să aleagă o cale de atac care să soluţioneze principalele capete de cerere ale sale (a se vedea Jasinskis împotriva Letoniei, nr. 45744/08, pct. 50, 21 decembrie 2010). Curtea observă că, iniţial, reclamanta nu a ştiut că s-a prelevat ţesut de la soţul său; a aflat despre situaţie abia când Poliţia de Securitate a declanşat o anchetă penală asupra faptelor respective. Prin urmare, aceasta a recurs la acţiunea penală pentru solicitarea unei reparaţii – a fost declarată parte vătămată în cadrul acţiunii respective şi a continuat acţiunea depunând diverse plângeri la organele de cercetare şi urmărire penală. Acţiunea penală ar fi putut conduce la constatarea că prelevarea de organe de la soţul reclamantei s-a efectuat contrar procedurii interne şi că au fost încălcate drepturile reclamantei în calitatea sa de rudă apropiată. Acţiunea ar fi putut conduce la acordarea unei despăgubiri, dat fiind că ordinea juridică letonă recunoaşte drepturile victimelor de a formula pretenţii civile în cadrul acţiunii penale şi de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a unei infracţiuni (a se vedea supra, pct. 54 şi 55). În aceste împrejurări, nu există nimic care să indice că reclamanta s-ar fi putut aştepta, în mod legitim, ca acţiunea penală pentru solicitarea unei reparaţii să nu fie efectivă în cazul său.
86. Curtea consideră că reclamanta nu era obligată să adreseze instanţelor civile o altă cerere, separată, pentru despăgubire, care ar fi putut de asemenea să conducă la constatarea faptului că prelevarea de organe de la soţul său s-a efectuat contrar procedurii interne şi că au fost încălcate drepturile sale în calitate de rudă apropiată (a se vedea de asemenea Sergiyenko împotriva Ucrainei, nr. 47690/07, pct. 40-43, 19 aprilie 2012; Arskaya împotriva Ucrainei, nr. 445076/05, pct. 75-81, 5 decembrie 2013; şi Valeriy Fuklev împotriva Ucrainei, nr. 46318/03, pct. 77-83, 16 ianuarie 2014, în care reclamanţii nu au fost obligaţi să formuleze pretenţii civile separate pentru pretinsul malpraxis). Curtea concluzionează că reclamanta a epuizat căile de atac interne disponibile recurgând la acţiunea penală pentru solicitarea unei reparaţii.
87. Având în vedere concluzia de mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze argumentul Guvernului conform căruia examinarea de către MADEKKI era necesară pentru introducerea unei acţiuni civile. De asemenea, nu consideră necesar nici să examineze argumentul reclamantei conform căruia acţiunea sa în temeiul Legii privind procedura administrativă şi al Legii privind despăgubirea pentru prejudiciul cauzat de autorităţile publice se prescrisese ori că acţiunea sa în temeiul dreptului civil era sortită eşecului.
b) Cu privire la aplicabilitate
88. Curtea observă că, deşi Guvernul nu a recunoscut că obiectul capătului de cerere formulat de reclamantă îl constituia dreptul la „viaţa de familie”, acesta nu a contestat că respectivul capăt de cerere intra sub incidenţa dreptului la „viaţă privată” prevăzut la art. 8 din Convenţie.
89. Curtea reaminteşte că noţiunile de viaţă privată şi de familie sunt noţiuni generale şi nu se pretează unei definiţii exhaustive (a se vedea Hadri-Vionnet împotriva Elveţiei, nr. 55525/00, pct. 51, 14 februarie 2008). În cauza Pannullo şi Forte împotriva Franţei (nr. 37794/97, pct. 36, CEDO 2001-X), Curtea a considerat că întârzierea excesivă cu care autorităţile franceze au înapoiat corpul copilului reclamanţilor ulterior autopsiei constituie o ingerinţă în viaţa privată şi de familie a reclamanţilor. De asemenea, Curtea a hotărât că refuzul organelor de cercetare penală de a înapoia trupurile persoanelor decedate rudelor acestora constituie o ingerinţă în viaţa privată şi de familie a reclamanţilor [a se vedea Sabanchiyeva şi alţii împotriva Rusiei, nr. 38450/05, pct. 123, CEDO 2013 (fragmente) şi Maskhadova şi alţii împotriva Rusiei, nr. 18071/05, pct. 212, 6 iunie 2013]. Însă în prezenta cauză nu s-a ridicat problema respectivă şi nu s-a făcut o plângere asemănătoare. Curtea observă că părţile nu contestă faptul că dreptul reclamantei – prevăzut în legislaţia internă – de a-şi exprima consimţământul sau refuzul faţă de prelevarea de ţesut de la soţul său intră sub incidenţa art. 8 din Convenţie în ceea ce priveşte aspectul vieţii private. Curtea nu are niciun motiv să decidă altfel şi, prin urmare, consideră că acest articol este aplicabil în circumstanţele prezentei cauze.
c) Concluzie
90. Curtea constată că acest capăt de cerere – în măsura în care se referă la prelevarea de ţesut de la soţul decedat al reclamantei fără consimţământul acesteia – nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. În continuare, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
C. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
91. În opinia reclamantei, prelevarea de ţesut de la soţul său fără consimţământul ei constituie o ingerinţă în viaţa sa privată. Aceasta a argumentat că a fost împiedicată să-şi exprime dorinţa cu privire la prelevarea de ţesut de la soţul său decedat. Nici măcar nu a fost informată despre această ingerinţă. Reclamanta a mai argumentat că expertul nu avea cum să verifice existenţa ştampilei în paşaportul soţului său deoarece actul se afla la domiciliul lor din Sigulda şi, prin urmare, nu era la dispoziţia expertului.
92. În primul rând, invocând cauza Hokkanen împotriva Finlandei (23 septembrie 1994, pct. 55, seria A nr. 299‑A), reclamanta a argumentat că ingerinţa nu era prevăzută de lege şi nu urmărea un scop legitim. Reclamanta a făcut trimitere la art. 4 şi 11 din Legea din 1992 şi a argumentat că, în 2001, în Letonia era în vigoare sistemul „consimţământului explicit”. În opinia reclamantei, experţii ar fi trebuit să întrebe rudele apropiate dacă acceptă sau refuză prelevarea de organe şi că erau obligaţi să procedeze astfel în temeiul articolelor sus-menţionate. Aceasta a argumentat că scopul Legii din 1992 era de a proteja corpul unei persoane decedate şi că era necesar să se ţină seama de acest scop în cadrul interpretării dispoziţiilor legii. În acest sens, reclamanta a făcut trimitere şi la documente internaţionale (a se vedea supra, pct. 37). În ultimul rând, modificările aduse legii din 1992 demonstrează că, anterior, fusese prevalent sistemul „consimţământului explicit”. Discuţiile privind consimţământul „explicit" şi cel „prezumat" s-au declanşat în Letonia aproximativ în perioada în care a început urmărirea penală în prezenta cauză. Prin urmare, în 2004 Parlamentul a adoptat modificări legislative substanţiale (a se vedea supra, pct. 50). Reclamanta a argumentat că, chiar şi după aceste modificări, dispoziţiile legale relevante nu erau suficient de clare, însă textul acestora a fost modificat în sensul stabilirii sistemului „consimţământului prezumat”.
93. De asemenea, reclamanta a argumentat că legea internă nu era previzibilă în aplicarea ei deoarece nu prevedea nicio posibilitate pentru rude de a refuza prelevarea de ţesut. Reclamanta a invocat diverse constatări ale autorităţilor interne, conform cărora dispoziţiile legale erau neclare (a se vedea, de exemplu, supra, pct. 28) şi a făcut observaţia că unii procurori au considerat că într-adevăr fusese încălcată legea din 1992 (a se vedea, de exemplu, supra, pct. 22, 24 şi 27). Reclamanta a considerat că experţii au exploatat lipsa clarităţii în interes propriu şi că au obţinut profit financiar. Reclamanta a concluzionat că prelevarea de ţesut de la soţul său nu s-a efectuat conform legii.
94. În al doilea rând, reclamanta a considerat că principiul „salvării vieţii altora” nu poate constitui un scop legitim pentru prelevarea de ţesut fără consimţământ. În al treilea rând, reclamanta a argumentat că Guvernul nu a demonstrat suficient că ingerinţa era o măsură necesară într-o societate democratică.
95. Guvernul a susţinut că ingerinţa în viaţa privată a reclamantei, rezultată prin prelevarea de ţesut de la soţul său fără consimţământul prealabil al reclamantei sau al soţului, era în conformitate cu criteriile stabilite la art. 8 § 2.
96. În primul rând, Guvernul a argumentat că prelevarea de ţesut s-a efectuat conform legislaţiei interne. Acesta a subliniat în special că Curtea – în cazul în care i-ar respinge argumentul privind neepuizarea căilor de atac interne în legătură cu sesizarea Curţii Constituţionale – ar trebui să pornească de la presupunerea că legea naţională era compatibilă cu norma prevăzută la art. 8 din Convenţie.
97. Guvernul a făcut trimitere la alin. 3 din Regulamentul nr. 431 (1996) şi la art. 4 şi art. 11 din legea din 1992, argumentând că prelevarea de ţesut s-a efectuat conform legii interne. Nu a fost necesar consimţământul prealabil şi nici nu a fost necesară aprobarea din partea rudelor apropiate ale persoanei decedate. Nu a fost ilegală efectuarea prelevării de ţesut fără consimţământul persoanei decedate sau al rudelor sale apropiate. Guvernul a argumentat că, în conformitate cu art. 4 şi art. 11 din Legea din 1992, era necesară doar „absenţa unei obiecţii exprimate de persoana decedată anterior decesului sau absenţa unei obiecţii explicite exprimate [de rudele apropiate] anterior prelevării de ţesut". Astfel, Guvernul a argumentat că, în Letonia, era în vigoare sistemul „consimţământului prezumat” în perioada în litigiu. Guvernul a subliniat că sistemul „consimţământului prezumat” nu era inedit şi că Letonia nu era singura ţară care folosea acest sistem; acesta era în vigoare în alte 11 state.
98. Potrivit Guvernului, expertul a verificat – anterior prelevării ţesutului – faptul că în paşaportul domnului Elberts nu exista ştampila care indica refuzul său faţă de folosirea ţesuturilor sale biologice şi că acest fapt a fost consemnat printr-o abreviere (“zīm. nav”) în registrul de evidenţă. Cu toate acestea, în copia după registrul de evidenţă, pusă la dispoziţia Curţii, nu s-a putut identifica o astfel de abreviere lizibilă.
99. Totodată, Guvernul a recunoscut faptul că legislaţia naţională nu impunea unui medic obligaţia de a face verificări concrete pentru a se asigura dacă există rude apropiate şi de a le informa despre potenţiala prelevare de ţesut. În acest sens, Guvernul a făcut trimitere la decizia instanţei în cadrul acţiunii penale (a se vedea supra, pct. 28).
100. În primul rând, Guvernul a considerat că prelevarea de ţesut s-a efectuat pentru „a salva şi/sau îmbunătăţi viaţa altora”. Acesta a făcut trimitere la decizia instanţei în cadrul acţiunii penale (a se vedea supra, pct. 28), care a observat că „ţesuturile [au fost] prelevate în numele umanităţii, cu scopul de a ameliora sănătatea altora şi de a le prelungi vieţile”. Acesta a mai făcut trimitere la Preambulul din Protocolul adiţional referitor la transplantul de organe şi ţesuturi de origine umană, în sensul că practica donării de ţesut şi a prelevării de ţesut în scopul transplantului „contribuie la salvarea unor vieţi sau la îmbunătăţirea semnificativă a calităţii lor" şi că „transplantul de [...] ţesuturi este o parte consacrată a serviciilor de sănătate oferite populaţiei”. Guvernul a concluzionat că prelevarea de ţesut a avut un scop legitim – acela al protecţiei sănătăţii şi al protecţiei drepturilor altora.
101. În al treilea rând, Guvernul a reamintit că statele beneficiază de o marjă de apreciere la stabilirea măsurilor care trebuie luate pentru a răspunde la nevoia socială stringentă a protejării sănătăţii şi drepturilor altora. Guvernul a invocat cauza Dudgeon şi a argumentat că este de competenţa autorităţilor naţionale să facă evaluarea iniţială a nevoii sociale stringente în fiecare caz în parte şi că autorităţile au la dispoziţie o marjă de apreciere (Dudgeon împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1981, pct. 52, seria A nr. 45). Prelevarea de ţesut contribuia la salvarea unor vieţi şi putea ameliora semnificativ calitatea acestora. Astfel, exista o „nevoie socială stringentă” în ceea ce priveşte donarea de ţesuturi deoarece transplantul de ţesuturi a devenit o parte consacrată a serviciilor de sănătate oferite populaţiei. Guvernul a reamintit că ţesutul domnului Elberts a fost prelevat în vederea obţinerii de material biologic în scopul transplantării pentru a putea îmbunătăţi şi/ori salva vieţile altora.
102. Era în principal sarcina şi responsabilitatea celei mai apropiate rude a persoanei decedate să informeze corespunzător personalul medical în timp util cu privire la faptul că persoana decedată a refuzat prelevarea ţesutului său. Legislaţia naţională în vigoare la momentul respectiv nu i-a împiedicat pe domnul Elberts sau pe reclamantă, în calitate de rudă apropiată, să-şi exprime dorinţele privind prelevarea de ţesut. Aceştia ar fi putut să refuze donarea de ţesut. Însă niciunul dintre ei nu şi-a exprimat refuzul înainte ca ţesutul să fie prelevat conform Legii din 1992. Guvernul a concluzionat că s-a realizat un echilibru just între „dreptul reclamantei la viaţă privată, prevăzut de Convenţie – întrucât legile naţionale prevedeau dreptul rudei apropiate de a refuza prelevarea de ţesut de la persoana decedată anterior procedurii de prelevare (drept care nu a fost exercitat nici de domnul Elberts, nici de reclamantă) – şi nevoia socială stringentă de a obţine bio-implanturi pentru transplant de ţesut în cadrul serviciilor de sănătate oferite populaţiei”.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
103. Scopul esenţial al art. 8 este de a proteja fiecare persoană împotriva amestecului arbitrar din partea autorităţilor publice. Orice amestec prevăzut la art. 8 § 1 trebuie justificat în conformitate cu § 2, respectiv ca fiind „prevăzut de lege” şi „necesar într-o societate democratică” pentru unul sau mai multe scopuri legitime enumerate aici. Noţiunea de necesitate înseamnă că amestecul trebuie să corespundă unei nevoi sociale stringente şi, în special, că este proporţional cu scopul legitim urmărit de autorităţi [a se vedea A, B şi C împotriva Irlandei (MC), nr. 25579/05, pct. 218-241, 16 decembrie 2010].
104. Curtea face trimitere la interpretarea dată expresiei „prevăzut de lege” în jurisprudenţa sa [conform rezumatului făcut în S. şi Marper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 30562/04 şi 30566/04, pct. 95-96, CEDO 2008]. În prezenta cauză, o relevanţă deosebită o are cerinţa ca măsura în litigiu să aibă temei în legislaţia internă, care ar trebui să fie compatibil cu statul de drept, ceea ce, la rândul său, înseamnă că legislaţia internă trebuie să fie formulată cu suficientă precizie şi trebuie să asigure o protecţie juridică adecvată împotriva arbitrariului. În consecinţă, legislaţia internă trebuie să precizeze suficient de clar marja de apreciere conferită autorităţilor competente şi modalitatea de exercitare a acesteia (a se vedea, cel mai recent, L.H. împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 47).
b) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză
105. Referitor la pretinsul amestec, revenind la circumstanţele prezentei cauze, Curtea observă că, în urma unui accident rutier, soţul reclamantei a suferit răni care i-au pus viaţa în pericol şi din cauza cărora a decedat în drum spre spital. A doua zi, corpul acestuia a fost transportat la Centrul de Medicină Legală, unde s-a efectuat autopsia. Ulterior, din corpul acestuia s-a prelevat ţesut care a fost trimis unei companii farmaceutice din Germania pentru crearea unor bio-implanturi; scopul era ca ţesutul să fie trimis înapoi în Letonia pentru a fi transplantat. Reclamanta, care era una dintre rudele apropiate, nu a fost informată despre procedură şi nu şi-a putut exercita drepturile prevăzute de legislaţia internă – respectiv acela de a-şi exprima consimţământul sau refuzul faţă de prelevarea de ţesut de la soţul său. Reclamanta a aflat abia după 2 ani despre prelevarea de ţesut, când a fost contactată de Poliţia de Securitate, care declanşase o anchetă penală cu privire la prelevarea ilegală de organe şi ţesuturi în perioada 1994–2003.
106. Curtea observă că nu s-a contestat faptul că Centrul de Medicină Legală este o instituţie publică şi că faptele sau neglijenţele personalului său medical, incluzând experţii care au efectuat prelevarea de organe şi ţesuturi, erau de natură să angajeze răspunderea statului pârât în conformitate cu Convenţia (a se vedea Glass împotriva Regatului Unit, nr. 61827/00, pct. 71, CEDO 2004‑II).
107. Curtea consideră că circumstanţele de mai sus sunt suficiente pentru a constata o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea vieţii sale private, prevăzută la art. 8 din Convenţie.
108. Cu privire la întrebarea dacă ingerinţa a fost „prevăzută de lege”, Curtea observă că legislaţia letonă în vigoare la momentul în litigiu prevedea dreptul atât al persoanei în cauză, cât şi al rudelor sale apropiate (inclusiv soţul ori soţia) de a-şi exprima dorinţa în legătură cu prelevarea de ţesut ulterior decesului persoanei în cauză (a se vedea supra, pct. 44 şi 45). Părţile nu au contestat acest fapt. Cu toate acestea, opiniile lor erau divergente cu privire la măsura în care se exercita acest drept. Reclamanta considera că experţii erau obligaţi să afle dorinţele rudelor apropiate. Guvernul a argumentat că simpla absenţă a unei obiecţii era singura cerinţă pentru a putea efectua prelevarea de ţesuturi. În opinia Curţii, aceste chestiuni reflectă calitatea legislaţiei interne, mai ales chestiunea dacă legislaţia internă era formulată suficient de precis şi dacă acorda o protecţie juridică suficientă împotriva arbitrariului în absenţa unei reglementări administrative pertinente.
109. În acest context, Curtea observă că principalul dezacord între părţi îl constituie întrebarea dacă legea – care în principiu acorda rudelor apropiate dreptul de a-şi exprima consimţământul sau refuzul faţă de prelevarea de ţesut – era suficient de clară şi previzibilă în aplicarea ei în ceea ce priveşte exerciţiul acestui drept. Reclamanta a argumentat că nu a existat nicio posibilitate ca ea, în calitate de rudă apropiată, să refuze prelevarea de ţesut; în schimb, Guvernul a considerat că reclamanta a avut totuşi posibilitatea exercitării acestui drept deoarece nu o împiedica nimic să-şi exprime dorinţa sau refuzul.
110. Curtea reaminteşte însă că, acolo unde în litigiu se află legislaţia naţională, nu este sarcina Curţii să examineze, in abstracto, legislaţia relevantă. În schimb, Curtea trebuie să se limiteze, pe cât posibil, la examinarea problemelor ridicate în cauza aflată pe rolul său [a se vedea Taxquet împotriva Belgiei (MC), nr. 926/05, pct. 83 in fine, CEDO 2010]. Curtea observă că părţile au prezentat diverse argumente în legătură cu sistemul în vigoare în Letonia la momentul în litigiu – cel al „consimţământului explicit" sau al „consimţământului prezumat" (a se vedea părerile împărţite ale experţilor şi anchetatorilor la pct. 18 supra). Trebuie însă avut în vedere faptul că problema ridicată în faţa Curţii în prezenta cauză nu o constituie întrebarea generală dacă statul pârât ar trebui să prevadă un anumit sistem de consimţământ. Problema o constituie de fapt dreptul reclamantei de a-şi exprima dorinţa cu privire la prelevarea de ţesut de la soţul său ulterior decesului acestuia şi pretinsa neglijenţă a autorităţilor de a asigura condiţiile juridice şi practice pentru exerciţiul acestui drept.
111. Punctul de pornire pentru examinarea Curţii îl constituie faptul că reclamanta nu a fost informată despre prelevarea de ţesut de la soţul său în momentul efectuării procedurii. Autorităţile interne au stabilit că, la vremea respectivă, pentru experţii de la Centrul de Medicină Legală care efectuau prelevările era o practică obişnuită să nu încerce să contacteze rudele persoanelor decedate (supra, pct. 16); de asemenea, există probe că, în acele cazuri în care au contactat rudele, experţii nu le-au informat despre iminenta prelevare de ţesut şi nici nu au obţinut consimţământul lor (supra, pct. 27).
112. Referitor la chestiunea dacă legea internă era sau nu formulată suficient de precis, Curtea observă că autorităţile interne însele aveau păreri divergente despre întinderea obligaţiilor stabilite în legislaţia naţională. Pe de o parte, deşi Poliţia de Securitate a considerat că prelevarea de ţesuturi era permisă doar cu consimţământ expres şi prealabil şi că absenţa acestuia însemna că prelevarea este ilegală, aceeaşi poliţie a acceptat – făcând trimitere la opiniile experţilor – faptul că erau posibile diverse interpretări ale legislaţiei interne, ceea ce făcea astfel imposibilă stabilirea unei certitudini (supra, pct. 18 şi 20). Pe de altă parte, mai mulţi procurori ierarhic superiori au concluzionat că, prin prelevarea de ţesut în lipsa consimţământului expres şi prealabil, experţii au încălcat legea şi era necesar să fie consideraţi răspunzători penal (supra, pct. 22, 24 şi 25). În cele din urmă, Poliţia de Securitate a acceptat interpretarea dată de procurori legislaţiei interne şi a constatat că au fost încălcate drepturile rudelor apropiate, inclusiv în cazul reclamantei. Cu toate acestea, între timp intervenise prescripţia în cadrul urmăririi penale (supra, pct. 27). În ultimul rând, o instanţă internă, deşi le-a recunoscut rudelor apropiate dreptul de a-şi exprima consimţământul sau refuzul faţă de prelevarea de ţesut, a respins interpretarea adoptată de parchet şi a constatat că legea internă nu le impunea experţilor obligaţia de a informa rudele apropiate şi de a le explica acestora ce drepturi au. Experţii nu puteau fi condamnaţi pentru nerespectarea unei obligaţii care nu era prevăzută clar în lege (supra, pct. 28).
113. Curtea consideră că dezacordul privind sfera de aplicare a legii în vigoare existent chiar în rândul autorităţilor responsabile cu aplicarea legii arată inevitabil lipsa unei clarităţi suficiente. În această privinţă, Curtea face trimitere la constatarea instanţei interne, conform căreia art. 4 din Legea din 1992 prevede dreptul rudelor apropiate de a refuza prelevarea de ţesuturi şi/sau organe de la persoana decedată, dar nu îi impune expertului obligaţia de a explica aceste drepturi rudelor (supra, pct. 28). Guvernul s-a bazat tot pe această constatare pentru a argumenta că prelevarea de ţesut nu a fost ilegală (a se vedea supra, pct. 97 şi 99). Astfel, Curtea poate ajunge la concluzia că, deşi legislaţia letonă prevedea cadrul legal care le permitea rudelor apropiate să îşi exprime consimţământul sau refuzul în ceea ce priveşte prelevarea de ţesut, aceasta nu definea clar întinderea obligaţiei corelative sau a libertăţii experţilor sau autorităţilor în acest sens. Curtea observă, în acest context, că documentele europene şi internaţionale relevante în materie acordă o deosebită importanţă principiului că trebuie aflate opiniile rudelor prin intermediul unor verificări rezonabile (a se vedea supra, pct. 34 şi următoarele). Mai precis, conform observaţiei din Raportul explicativ la Protocolul adiţional, indiferent de sistemul pe care îl alege un stat – fie al „consimţământului explicit", fie al „consimţământului prezumat" – este necesar să se stabilească totodată procedurile şi registrele de evidenţă corespunzătoare. Dacă dorinţele persoanei decedate nu sunt stabilite suficient de clar, trebuie contactate rudele sale pentru a obţine acordul lor prealabil prelevării de ţesuturi (a se vedea, în special, observaţia la art. 17 din Protocolul adiţional, supra, pct. 37).
114. De asemenea, Curtea reaminteşte că principiul legalităţii obligă statele nu doar să respecte şi să aplice, în mod previzibil şi consecvent, legile pe care le-a promulgat, ci să asigure totodată, ca element necesar, condiţiile legale şi practice pentru punerea lor în aplicare [a se vedea mutatis mutandis Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 147 şi 184, CEDO 2004‑V]. În urma decesului soţului reclamantei în data de 19 mai 2001, un expert de la Centrul de Medicină Legală a fost autorizat să preleveze ţesut de la acesta în termen de 24 de ore după ce a verificat dacă paşaportul acestuia are sau nu ştampila specială care indică refuzul (supra, pct. 16). Se pare însă că la vremea respectivă nu exista o evidenţă comună a ştampilelor aplicate în paşaport pentru a indica refuzul sau consimţământul privind folosirea corpului titularului paşaportului ulterior decesului (a se vedea, a contrario, situaţia existentă ulterior modificărilor legislative intrate în vigoare la 1 ianuarie 2002 şi includerea acestei informaţii în Evidenţa Populaţiei, prezentate în cauza Petrova, citată anterior, pct. 35). Mai mult, se pare că nu exista nicio procedură de aplicat de către instituţiile publice şi experţi pentru a solicita şi obţine această informaţie. Guvernul a argumentat că expertul a verificat, fizic, paşaportul domnului Elberts înainte de prelevarea ţesutului, însă reclamanta a afirmat că paşaportul soţului său fusese lăsat acasă. Prin urmare, procedura aplicată de expert pentru a verifica informaţia trecută în paşaportul său este neclară. Indiferent dacă expertul a verificat sau nu paşaportul domnului Elberts, rămâne neclar modul în care sistemul consimţământului, în vigoare în legislaţia letonă la momentul în litigiu, funcţiona în practică în împrejurările în care s-a aflat reclamanta, care avea anumite drepturi în calitate de rudă apropiată dar nu a fost informată cum şi când ar trebui să exercite aceste drepturi şi nici nu a primit vreo explicaţie.
115. Cu privire la măsura în care legislaţia internă asigura o protecţie juridică adecvată împotriva arbitrariului, Curtea observă că prelevarea de ţesut în prezenta cauză nu a fost o întâmplare izolată precum în cauza Petrova, sus-menţionată, ci s-a efectuat în cadrul unui acord încheiat, cu aprobarea statului, cu o companie farmaceutică străină; s-au efectuat prelevări de la un mare număr de persoane (supra, pct. 13, 14 şi 26). În aceste împrejurări, este cu atât mai important să se instituie mecanisme corespunzătoare pentru a echilibra latitudinea amplă lăsată experţilor la efectuarea de prelevări din proprie iniţiativă (supra, pct. 15), dar nu s-a procedat astfel (a se vedea, de asemenea, documentele internaţionale citate la pct. 34 şi următoarele). Ca răspuns la argumentul Guvernului că pe reclamantă nu o împiedica nimic să-şi exprime dorinţa în legătură cu prelevarea de ţesut, Curtea observă că nu exista nicio reglementare administrativă sau legislativă în acest sens. În consecinţă, reclamanta nu putea să prevadă ce avea de făcut dacă dorea să-şi exercite dreptul respectiv.
116. În lumina celor de mai sus, Curtea nu poate constata că legislaţia letonă în vigoare era formulată cu suficientă precizie sau că asigura o protecţie juridică adecvată împotriva arbitrariului.
117. Prin urmare, Curtea concluzionează că ingerinţa în dreptul reclamantei la respectarea vieţii sale private nu a fost una „prevăzută de lege” în sensul art. 8 § 2 din Convenţie. În consecinţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie. Având în vedere această concluzie, Curtea nu consideră necesar să examineze respectarea celorlalte cerinţe de la art. 8 § 2 în prezenta cauză (a se vedea, de exemplu, Kopp împotriva Elveţiei, 25 martie 1998, pct. 76, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑II; şi Heino împotriva Finlandei, nr. 56720/09, pct. 49, 15 februarie 2011).
ii. cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din convenţie
118. Reclamanta s-a mai plâns, în temeiul art. 3 din Convenţie, de faptul că prelevarea de ţesut de la soţul său s-a făcut fără aprobarea sau informarea sa prealabilă şi că a fost nevoită să îl îngroape cu picioarele legate unul de altul.
119. Art. 3 din Convenţie prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
120. Guvernul a contestat acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
121. Guvernul a ridicat aceleaşi excepţii preliminare de neepuizare a căilor de atac interne, menţionate anterior, iar reclamanta le-a contestat (supra, pct. 69–77). În această privinţă, Curtea face trimitere la examinarea sa de mai sus (supra, pct. 78–87) şi o consideră aplicabilă şi acestui capăt de cerere.
122. De asemenea, Guvernul a făcut trimitere la o dispoziţie emisă de Ministerul Justiţiei (în vigoare până la 1 ianuarie 2002) privind procedura pentru examenele medico-legale post-mortem şi Legea privind ordinea examinării cererilor, reclamaţiilor şi sugestiilor de către instituţiile statului şi cele municipale (în vigoare până la 1 ianuarie 2008). Guvernul a afirmat că reclamanta ar fi putut depune o reclamaţie privind starea în care se afla corpul soţului său decedat. Reclamanta a respins acest argument. Curtea observă că Guvernul nu a precizat modul în care procedura propusă ar fi asigurat o reparaţie în cazul reclamantei. Curtea consideră suficient să facă trimitere la motivarea sa de mai sus cu privire la faptul că recurgerea de către reclamantă la acţiunea penală a fost adecvată (supra, pct. 85). Curtea adaugă aici că reclamanta s-a mai plâns, în cadrul acţiunii penale având ca obiect pretinsa prelevare ilegală de ţesut, de fapte de profanare a corpului soţului său ulterior prelevării de ţesut. Procurorii reprezentând două grade ierarhice au examinat plângerile acesteia şi le-au respins, hotărând că nu existau probe ale unei profanări (a se vedea supra, pct. 31-32). Prin urmare, excepţia ridicată de Guvern este respinsă.
123. Guvernul a susţinut că reclamanta nu a respectat termenul de 6 luni întrucât aceasta a aflat despre starea corpului soţului său în data de 26 mai 2001, respectiv ziua înmormântării. Curtea observă însă că, la acea dată, reclamanta încă nu avea cunoştinţă de prelevarea de ţesut de la soţul său; a aflat despre prelevare abia după 2 ani, când s-a declanşat ancheta penală. Ulterior, reclamanta a devenit parte la anchetă. Prin urmare, Curtea consideră că rezoluţia definitivă privind plângerea reclamantei a fost pronunţată la 23 octombrie 2008, când s-a dispus încetarea urmăririi penale printr-o rezoluţie definitivă. Curtea respinge excepţia preliminară în această privinţă.
124. Guvernul, invocând cauza Çakıcı împotriva Turciei [(MC), nr. 23657/94, pct. 98, CEDO 1999‑IV], a argumentat că reclamanta nu poate fi considerată o victimă în sensul art. 3 din Convenţie deoarece nici ea şi nici soţul ei nu au refuzat vreodată prelevarea de ţesut. Acesta a mai argumentat că, din moment ce reclamanta nu a făcut nicio plângere la nivel intern pentru faptul că a fost nevoită să îşi îngroape soţul cu picioarele legate, aceasta nu mai poate acum să pretindă în faţa Curţii că este victimă. Reclamanta a subliniat că obiectul cauzei Çakıcı îl constituia dispariţia unei persoane, pe când – în cazul său – ea personal a văzut rămăşiţele soţului său înainte de înmormântare şi faptul că picioarele acestuia erau legate. A fost şocată, dar în momentul respectiv nu şi-a dat seama că se prelevase ţesut. Curtea consideră că, în prezenta cauză, chestiunea dacă reclamanta poate sau nu să fie considerată victimă are o strânsă legătură cu fondul cauzei. Prin urmare, această chestiune trebuie conexată cu fondul.
125. În ultimul rând, Guvernul a susţinut că acest capăt de cerere al reclamantei este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei. Guvernul a argumentat că s-a prelevat doar stratul exterior al meningelor (dura mater). Deşi a recunoscut că prelevarea de ţesut de la o persoană decedată fără consimţământul sau fără informarea rudelor apropiate ale respectivei persoane ar putea, în mod individual şi subiectiv, să cauzeze suferinţă, Guvernul nu a considerat că – în sine – această acţiune a ridicat o problemă sub incidenţa art. 3 din Convenţie. Guvernul a susţinut că acest articol nu prevede o obligaţie generală de a obţine consimţământul rudelor apropiate sau de a le informa cu privire la prelevarea de ţesuturi. Guvernul a considerat că acest capăt de cerere al reclamantei trebuie examinat doar în temeiul art. 8 din Convenţie. Curtea consideră că, în prezenta cauză, chestiunea dacă acest capăt de cerere al reclamantei intră sau nu sub incidenţa art. 3 din Convenţie are o strânsă legătură cu fondul cauzei. Prin urmare, această chestiune trebuie conexată cu fondul.
126. Curtea observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. În continuare, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, în condiţiile chestiunilor conexate cu fondul. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
127. Reclamanta a argumentat că, în prezenta cauză, s-a atins nivelul minim de gravitate necesar pentru aplicarea art. 3 din Convenţie. A fost martora stării în care se afla corpul soţului său – cu picioarele legate – în urma prelevării de ţesut. La vremea respectivă, era însărcinată cu cel de-al doilea copil. Reclamanta a considerat că prelevarea ilegală de ţesut a constituit un tratament inuman şi degradant, interzis de art. 3 din Convenţie – ceea ce i-a cauzat şoc şi suferinţă. În susţinerea afirmaţiilor sale, reclamanta a prezentat declaraţia scrisă a surorii sale, care a precizat că a văzut corpul domnului Elberts în Sigulda, după ce a fost adus de la Centrul de Medicină Legală înainte de înmormântare, şi că picioarele acestuia fuseseră legate cu o bandă de culoare închisă; a presupus că era aşa din cauza accidentului rutier.
128. De asemenea, reclamanta a subliniat faptul că, pe parcursul anchetei penale, i s-a refuzat posibilitatea de a afla ce organe sau ţesuturi au fost prelevate de la soţul său. Iniţial, a crezut că picioarele au fost legate unul de altul pentru a preveni consecinţele accidentului rutier. Ulterior, a presupus că picioarele au fost legate ca urmare a prelevării de ţesut de pe picioare şi deoarece în acel loc s-a inserat alt material. Reclamanta a reuşit să afle exact ce ţesut biologic a fost prelevat de la soţul său abia când a primit observaţiile Guvernului în prezenta cauză.
129. Reclamanta, invocând cauza Labita împotriva Italiei [(MC), nr. 26772/95, pct. 131, CEDO 2000‑IV], a argumentat că nu a avut loc nicio anchetă efectivă. Ancheta a durat 5 ani şi s-a încheiat pentru că a intervenit prescripţia. Reclamanta a subliniat că a depus 13 plângeri şi că 4 rezoluţii au fost casate. În opinia sa, ancheta nu a fost finalizată într-un termen rezonabil şi a fost prelungită în mod nejustificat. Reclamanta, ca şi alte victime, a rămas fără nicio reparaţie, iar experţii nu au primit nicio pedeapsă.
130. În primul rând, Guvernul a insistat asupra faptului că prelevarea de ţesut s-a efectuat conform legislaţiei interne. Reclamanta nu a reuşit să demonstreze că prelevarea de ţesut de la soţul său a constituit un tratament inuman sau degradant. Referitor la Selçuk şi Asker împotriva Turciei (24 aprilie 1998, pct. 78, Culegere 1998‑II), Guvernul a argumentat că reclamanta nu a reuşit să demonstreze „chinul şi suferinţa” cauzate de prelevarea de ţesut fără consimţământul său prealabil. Referitor la Irlanda împotriva Regatului Unit (18 ianuarie 1978, pct. 167, seria A nr. 25), Guvernul a argumentat că reclamanta nu a reuşit să demonstreze că a avut „sentimente de teamă, chin şi inferioritate în măsură să o umilească şi înjosească”. Guvernul a reiterat că din corp s-a prelevat doar dura mater. Chiar dacă reclamanta ar fi îndurat un anumit nivel de stres şi suferinţă psihică din cauza prelevării de ţesut fără consimţământul său şi fără cunoştinţa sa, care s-a cumulat cu suferinţa şi chinul inerente pierderii unei rude apropiate, nu s-a atins astfel nivelul minim de gravitate necesar pentru ca suferinţa să intre sub incidenţa art. 3 din Convenţie. Guvernul a mai argumentat că, în timpul autopsiei, din corpul soţului reclamantei s-a scos şi inima acestuia şi că era necesară scoaterea membranei dura mater şi examinarea ei pentru a stabili dacă a fost vătămat craniul victimei. Şi despre această situaţie se poate spune că a cauzat suferinţă psihică, dar nu a atins nivelul minim de gravitate necesar pentru aplicarea art. 3.
131. Guvernul a precizat că reclamanta nu era prezentă la Spitalul Sigulda şi că era sarcina rudelor apropiate să informeze personalul medical unde se află şi să contacteze medicii dacă doreau să refuze prelevarea de ţesut. Guvernul a mai subliniat că prelevarea s-a efectuat în cadrul acordului cu compania farmaceutică, iar ţesuturile au fost trimise la compania respectivă pentru a fi modificate în bio-implanturi, urmând să fie trimise înapoi în Letonia pentru transplant; scopul acestor proceduri era de a ameliora şi salva vieţile altor persoane. Guvernul a subliniat că prelevarea de ţesuturi trebuia efectuată „foarte repede” şi că şi cele mai mici întârzieri ar fi însemnat pierderea de timp preţios în care se putea efectua prelevarea de ţesuturi. Bazându-se pe faptul că soţul reclamantei nu a refuzat, în timpul vieţii, prelevarea de ţesuturi şi nici nu i-a comunicat reclamantei dorinţa sa, Guvernul a argumentat că reclamanta nu putea susţine că prelevarea s-a efectuat contrar dorinţei ei sau a soţului.
132. De asemenea, Guvernul a considerat false afirmaţiile reclamantei că picioarele soţului său au fost legate unul de altul, motivând că afirmaţiile nu au fost justificate de nicio probă credibilă. În argumentaţia Guvernului, potrivit informaţiilor furnizate de Centrul de Medicină Legală, corpul defunctului a fost aranjat, curăţat şi spălat ulterior autopsiei. Guvernul a reamintit că nu s-a formulat nicio plângere cu privire la starea corpului. Conform raportului de autopsie, picioarele nu au fost vătămate în accidentul rutier. În prezenta cauză, nu s-a realizat condiţia probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă” deoarece afirmaţiile reclamantei privind starea în care se afla corpul soţului său decedat nu au fost justificate cu probe.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
133. În recenta cauză Svinarenko şi Slyadnev împotriva Rusiei [(MC), nr. 32541/08 şi 43441/08, pct. 113-118, 17 iulie 2014], Curtea a rezumat principiile aplicabile astfel:
„113. Astfel cum a afirmat Curtea în repetate rânduri, art. 3 din Convenţie consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Acesta interzice în mod absolut tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante, indiferent de circumstanţe şi de comportamentul victimei [a se vedea, printre multe altele, Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000-IV].
114. Relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3. Evaluarea acestui nivel minim depinde de toate circumstanţele cauzei, precum durata tratamentului, efectele fizice şi psihice ale acestuia şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei [a se vedea, de exemplu, Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, pct. 67, CEDO 2006‑IX]. Deşi chestiunea dacă scopul tratamentului a fost de a umili sau înjosi victima este un factor care trebuie luat în considerare, absenţa unui astfel de scop nu poate exclude categoric constatarea unei încălcări a art. 3 [a se vedea, printre altele, V. împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24888/94, pct. 71, CEDO 1999-IX].
115. Tratamentul este considerat a fi «degradant» în sensul art. 3 atunci când umileşte sau înjoseşte o persoană, denotând lipsă de respect pentru aceasta sau diminuându-i demnitatea umană, sau atunci când îi trezeşte sentimente de frică, angoasă sau inferioritate capabile de a-i învinge rezistenţa morală şi fizică (a se vedea M.S.S. împotriva Belgiei şi Greciei (MC), nr. 30696/09, pct. 220, CEDO 2011; şi El-Masri împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 39630/09, pct. 202, CEDO 2012). Caracterul public al tratamentului poate fi un factor relevant sau agravant pentru a aprecia dacă acesta este «degradant» în sensul art. 3 (a se vedea, printre altele, Tyrer împotriva Regatului Unit, 25 aprilie 1978, pct. 32, seria A nr. 26; Erdoğan Yağız împotriva Turciei, nr. 27473/02, pct. 37, 6 martie 2007; şi Kummer împotriva Republicii Cehe, nr. 32133/11, pct. 64, 25 iulie 2013).
116. Pentru ca un tratament să fie considerat «degradant», suferinţa sau umilinţa implicate trebuie, în orice caz, să depăşească acel grad inevitabil de suferinţă sau umilinţă legat de o anumită formă de tratament legitim (a se vedea V. împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 71). [...]
118. Respectarea demnităţii umane face parte din însăşi esenţa Convenţiei (a se vedea Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 65, CEDO 2002-III). Obiectul şi scopul Convenţiei ca instrument de protecţie a fiinţelor umane individuale impune ca dispoziţiile acesteia să fie interpretate şi aplicate astfel încât garanţiile prevăzute să fie practice şi eficiente. Orice interpretare a drepturilor şi libertăţilor garantate trebuie să fie în concordanţă cu spiritul general al Convenţiei, un instrument menit să menţină şi să promoveze idealurile şi valorile unei societăţi democratice (a se vedea Soering împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, pct. 87, seria A nr. 161).”
134. De asemenea, Curtea observă că, atunci când evaluează probe în legătură cu o pretinsă încălcare a art. 3 din Convenţie, aplică principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. O astfel de probă poate totuşi să rezulte din coexistenţa unor deducţii suficient de puternice, clare şi concordante sau a unor prezumţii faptice similare care sunt irefutabile (a se vedea Farbtuhs împotriva Letoniei, nr. 4672/02, pct. 54, 2 decembrie 2004; şi Bazjaks împotriva Letoniei, nr. 71572/01, pct. 74, 19 octombrie 2010).
b) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză
135. Revenind la circumstanţele prezentei cauze, Curtea observă că reclamanta a invocat suferinţa psihică determinată de faptul că prelevarea de ţesut de la soţul său s-a efectuat contrar legii interne, fără consimţământul său prealabil şi fără cunoştinţa sa, precum şi că a fost nevoită să-şi îngroape soţul cu picioarele legate; Guvernul a argumentat că prima acuzaţie nu a atins nivelul de gravitate necesar pentru aplicarea art. 3 din Convenţie şi că a doua acuzaţie nu a fost dovedită „dincolo de orice îndoială rezonabilă”.
136. Curtea observă că reclamanta a aflat despre prelevarea de ţesut după 2 ani de la înmormântarea soţului său şi că au trecut alţi 5 ani până la pronunţarea concluziilor definitive cu privire la existenţa unor fapte penale în acest context. Reclamanta a afirmat, iar Guvernul nu a contrazis-o, că în tot acest timp nu a fost informată despre organele sau ţesuturile care au fost prelevate de la soţul său decedat; detaliile le-a aflat când a primit observaţiile Guvernului în prezenta cauză. De asemenea, reclamanta a prezentat câteva motive pentru care picioarele soţului său au fost legate unul de altul, iar argumentele sale au fost coroborate de mărturia scrisă a unei rude. Având în vedere aceste fapte, este posibil ca reclamanta, în calitate de cea mai apropiată rudă a soţului său, să fi suferit la nivel psihic.
137. Sarcina Curţii este de a stabili dacă, având în vedere circumstanţele specifice cauzei, respectiva suferinţă a avut o asemenea dimensiune pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie. Curtea nu a pus niciodată în discuţie, în jurisprudenţa sa, impactul psihologic profund pe care o gravă încălcare a drepturilor omului îl are asupra familiei victimei. Cu toate acestea, pentru a putea constata o încălcare separată a art. 3 din Convenţie în privinţa familiei victimei, ar trebui să existe factori speciali care să confere suferinţei rudelor o dimensiune şi o natură diferite de suferinţa emoţională cauzată inevitabil de încălcarea propriu-zisă menţionată mai sus (a se vedea Salakhov şi Islyamova împotriva Ucrainei, nr. 28005/08, pct. 199, 14 martie 2013). Printre elementele relevante se numără apropierea dintre membrii familiei şi modul în care autorităţile au răspuns la sesizările rudelor (a se vedea, de exemplu, Çakıcı, citată anterior, pct. 98, în care acest principiu a fost aplicat în contextul unei dispariţii forţate; Mubilanzila Mayeka şi Kaniki Mitunga împotriva Belgiei, nr. 13178/03, pct. 61, 12 octombrie 2006, în care Curtea s-a bazat tot pe acest principiu în cadrul examinării plângerii formulate de o mamă ca urmare a privării de libertate a fiicei sale timp de 5 ani în altă ţară; precum şi M.P. şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 22457/08, pct. 122-124, 15 noiembrie 2011, în care plângerea avea ca obiect suferinţa rudelor unui copil abuzat). În cauzele citate, Curtea a acordat importanţă legăturii părinte-copil. S-a hotărât că esenţa unei încălcări constă în reacţia şi atitudinea autorităţilor faţă de situaţie în momentul în care le-a fost sesizată (a se vedea Salakhov şi Islyamova, citată anterior, pct. 200). Se poate considera că principii similare sunt aplicabile în prezenta cauză, în care este vorba despre reclamantă şi soţul său decedat.
138. Curtea doreşte să facă deosebire între prezenta cauză şi cauzele introduse la Curte de rude ale victimelor unor „dispariţii” sau execuţii extrajudiciare comise de forţe de securitate [a se vedea, de exemplu, Luluyev şi alţii împotriva Rusiei, nr. 69480/01, pct. 116-118, CEDO 2006‑XIII (fragmente)] şi de cauzele în care au fost omorâte persoane în urma unor acţiuni ale autorităţilor care au încălcat art. 2 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Esmukhambetov şi alţii împotriva Rusiei, nr. 23445/03, pct. 138-151 şi 190, 29 martie 2011). De asemenea, în prezenta cauză nu există niciun indiciu că trupul a fost mutilat [a se vedea Akkum şi alţii împotriva Turciei, nr. 21894/93, pct. 258-259, CEDO 2005‑II (fragmente); precum şi Akpınar şi Altun împotriva Turciei, nr. 56760/00, pct. 84-87, 27 februarie 2007] sau că trupul fost decapitat şi dezmembrat (a se vedea Khadzhialiyev şi alţii împotriva Rusiei, nr. 3013/04, pct. 120-122, 6 noiembrie 2008).
139. Deşi nu se poate considera că reclamanta a îndurat o incertitudine prelungită în legătură cu soarta soţului său, Curtea constată că reclamanta a avut de îndurat o lungă perioadă de incertitudine, chin şi suferinţă cu privire la organele sau ţesuturile prelevate de la soţul său, precum şi cu privire la modul şi scopul în care s-a efectuat prelevarea. În acest context, argumentul Guvernului conform căruia s-a prelevat numai dura mater nu are nicio relevanţă aici. În orice caz, reclamanta a aflat această informaţie abia în cursul procedurii în faţa Curţii. La momentul faptelor în litigiu, reclamanta nu avea niciun motiv să pună la îndoială activităţile desfăşurate la Centrul de Medicină Legală, deoarece soţul său a fost dus acolo pentru stabilirea cauzei decesului. Ulterior, s-a declanşat ancheta penală cu privire la legalitatea prelevărilor de ţesuturi efectuate de Centrul de Medicină Legală şi s-a aflat că au fost prelevate ţesuturi nu doar de la soţul reclamantei, ci de la alte câteva sute de persoane (aproape 500 de persoane în doar 3 ani, de exemplu) într-un interval de aproape 9 ani (a se vedea supra, pct. 13-33). S-a mai stabilit că prelevările au fost efectuate în cadrul unui acord încheiat, cu aprobarea statului, cu o companie farmaceutică străină. Acţiunea a fost practicată de funcţionari publici – experţi medico-legali – care, pe lângă sarcinile obişnuite de efectuare a examenelor medico-legale, au efectuat şi prelevări din proprie iniţiativă (a se vedea supra, pct. 15). Aceştia sunt factori speciali care i-au cauzat reclamantei şi mai multă suferinţă.
140. Curtea consideră că suferinţa reclamantei a avut un nivel şi un caracter care au depăşit suferinţa cauzată de decesul unei rude apropiate. Curtea a constatat deja încălcarea art. 8 din Convenţie deoarece, în calitatea sa de rudă apropiată, reclamanta avea dreptul de a-şi exprima consimţământul sau refuzul privind prelevarea de ţesut, însă obligaţia corelativă sau libertatea experţilor sau autorităţilor nu erau definite clar în legislaţia letonă şi nu exista nicio reglementare administrativă sau normativă în acest sens (a se vedea supra, pct. 109-116). Deşi există diferenţe considerabile între prezenta cauză şi cauza Petrova, citată anterior, în ceea ce priveşte nivelul şi magnitudinea prelevărilor de organe sau ţesuturi, Curtea a observat totuşi în ambele cauze anumite deficienţe structurale care au predominat în domeniul transplantului de organe şi ţesuturi în Letonia. Aceşti factori trebuie de asemenea să fie incluşi în contextul leton, în ceea ce priveşte art. 3 din Convenţie. În plus, nu doar că nu au fost respectate drepturile reclamantei în calitate de rudă apropiată, dar aceasta s-a mai confruntat şi cu opiniile divergente ale autorităţilor interne cu privire la întinderea obligaţiilor consacrate în legislaţia naţională. De asemenea, deşi Poliţia de Securitate şi diverşi procurori nu au ajuns la un consens privind măsura în care legea internă era suficient de clară (sau nu) pentru a permite urmărirea penală faţă de o persoană în baza acelei legi, aceste organe de cercetare şi urmărire penală au căzut de acord că prelevarea fără consimţământ era ilegală (a se vedea supra, pct. 18, 20, 22 şi 24-25). Însă urmărirea penală s-a prescris înainte să se soluţioneze dezacordurile dintre autorităţi (a se vedea supra, pct. 27) şi, în orice caz, instanţa internă nu a încuviinţat urmărirea penală deoarece legea nu era suficient de clară (a se vedea supra, pct. 28). Aceste fapte demonstrează modul în care autorităţile interne s-au ocupat de plângerile care le-au fost adresate şi lipsa lor de respect faţă de victimele acestor acţiuni şi faţă de rudele apropiate ale victimelor, printre care se numără şi reclamanta. Aceste circumstanţe s-au adăugat sentimentelor de neajutorare resimţite de reclamantă în faţa încălcării drepturilor sale în legătură cu un aspect foarte sensibil din viaţa sa privată, şi anume exprimarea consimţământului sau refuzului privind prelevarea de ţesut, la acestea adăugându-se şi imposibilitatea obţinerii unei reparaţii.
141. Suferinţa reclamantei a fost agravată de faptul că nu a fost informată despre ce s-a întâmplat exact la Centrul de Medicină Legală. Nu a fost informată despre prelevarea de ţesut şi, când a văzut în ziua înmormântării că picioarele soţului său sunt legate, a presupus că este vorba de o consecinţă a accidentului rutier. După 2 ani a fost informată despre ancheta penală declanşată şi de prezumtive acţiuni ilegale săvârşite asupra corpului soţului său decedat. Este evident că, în acest stadiu, reclamanta se confrunta cu o suferinţă deosebită şi a înţeles că este posibil ca soţul său să fi fost îngropat cu picioarele legate ca urmare a procedurilor efectuate pe corpul acestuia la Centrul de Medicină Legală. Argumentul Guvernului, conform căruia fapta respectivă nu a fost dovedită „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, este nejustificat deoarece capătul de cerere al reclamantei vizează suferinţa cauzată tocmai de incertitudinea legată de acţiunile desfăşurate la Centrul de Medicină Legală asupra corpului soţului său decedat.
142. În domeniul special al transplantului de organe şi ţesuturi, este recunoscut faptul că un corp uman trebuie să fie tratat cu respect chiar şi după deces. Într-adevăr, tratatele internaţionale, inclusiv Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina şi Protocolul adiţional, conform observaţiei din Raportul explicativ la acesta din urmă, au fost concepute pentru a proteja drepturile donatorilor de organe şi ţesuturi, indiferent că sunt persoane vii sau decedate. Obiectul acestor tratate este de a proteja demnitatea, identitatea şi integritatea „oricărei persoane” născute, indiferent că acum este vie sau decedată (a se vedea supra, pct. 37). Conform citatului de la pct. 133 supra, respectarea demnităţii umane face parte din însăşi esenţa Convenţiei; tratamentul este considerat a fi „degradant” în sensul art. 3 din Convenţie atunci când, printre altele, umileşte o persoană, denotând lipsă de respect pentru demnitatea umană. Suferinţa reclamantei a fost cauzată nu doar de încălcarea drepturilor sale în calitate de rudă apropiată şi persistenta incertitudine legată de procedurile efectuate la Centrul de Medicină Legală, ci şi de ingerinţa constituită de acţiunile desfăşurate asupra corpului soţului său decedat şi chinul îndurat în acest context în calitate de rudă apropiată.
143. În aceste circumstanţe specifice, Curtea respinge excepţiile ridicate de Guvern conform cărora capătul de cerere al reclamantei nu intră sub incidenţa art. 3 din Convenţie şi reclamanta nu poate fi considerată victimă în acest sens. Curtea nu are nicio îndoială că suferinţa cauzată reclamantei în prezenta cauză a constituit un tratament degradant, contrar art. 3 din Convenţie. Prin urmare, Curtea constată încălcarea acestui articol.
iii. cu privire la celelalte pretinse încălcări ale convenţiei
144. În ultimul rând, reclamanta a invocat art. 13 din Convenţie în legătură cu faptul că existau diverse interpretări posibile ale legii interne.
145. Guvernul a contestat acest argument.
146. Curtea observă că acest capăt de cerere este legat de cel examinat în temeiul art. 8 din Convenţie şi trebuie aşadar să fie declarat şi el admisibil.
147. Curtea consideră însă că a examinat deja lipsa de claritate a legii interne în raport cu art. 8 din Convenţie. Prin urmare, consideră că nu este necesar să examineze separat acest capăt de cerere în raport cu art. 13 din Convenţie.
iv. cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
148. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acorda părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
149. Reclamanta a solicitat 40 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
150. Guvernul a susţinut că prejudiciul moral pretins de reclamantă nu a fost demonstrat suficient şi a considerat excesivă şi exorbitantă suma cerută de reclamantă. Făcând referire la cauza Shannon împotriva Letoniei (nr. 32214/03, pct. 84, 24 noiembrie 2009), Guvernul a considerat că simpla constatare a unei încălcări ar constitui o reparaţie corespunzătoare şi suficientă.
151. Ţinând seama de natura încălcărilor constatate în prezenta cauză şi pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei suma de 16 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
152. Reclamanta a solicitat totodată 500 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa Curţii.
153. Guvernul nu a contestat pretenţia reclamantei în această privinţă. Guvernul a considerat pretenţia suficient de justificată şi rezonabilă.
154. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 500 EUR pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
155. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
1. uneşte cu fondul excepţiile ridicate de Guvern, conform cărora capătul de cerere întemeiat de reclamantă pe art. 3 din Convenţie este incompatibil ratione materiae şi ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei, şi le respinge;
2. declară admisibile capătul de cerere întemeiat pe art. 8 – în măsura în care se referă la prelevarea de ţesut de la soţul decedat al reclamantei fără consimţământul acesteia – şi capătul de cerere întemeiat pe art. 13 şi declară inadmisibile celelalte pretenţii întemeiate pe art. 8 din Convenţie;
3. declară admisibil capătul de cerere întemeiat de reclamantă pe art. 3;
4. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
5. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie;
6. hotărăşte că nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 13 din Convenţie;
7. hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:
i) 16 000 EUR (şaisprezece mii de euro) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
ii) 500 EUR (cinci sute de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamantă cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat de 3 luni şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
8. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 13 ianuarie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE,Grefier adjunct,
PÄIVI HIRVELÄFatoş Aracı
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, la prezenta hotărâre se anexează opinia separată a domnului judecător Wojtyczek.
P.H.
F.A.
Opinia concordantă a domnului judecător Wojtyczek
1. În prezenta cauză, am votat ca şi majoritatea; am însă anumite îndoieli privind o parte a motivării.
2. Mi-am exprimat anterior părerile privind drepturile în domeniul transplantului, în opinia mea concordantă din hotărârea Petrova (Petrova împotriva Letoniei, nr. 4605/05, 24 iunie 2014). Aş dori să adaug aici câteva explicaţii.
Sunt de părere că dreptul reclamantei de a refuza transplantul de organe de la soţul său nu este un drept autonom care poate fi exercitat ad libitum. Acest drept îşi are originea în dreptul unei persoane decedate de a decide liber cu privire la transplantarea organelor sale. Ruda supravieţuitoare are calitate de depozitar al drepturilor persoanei decedate. Prin urmare, reclamanta poate aproba sau refuza transplantarea organelor soţului său defunct numai în măsura în care aceasta exprimă dorinţele defunctului. În caz contrar, corpul persoanei decedate ar deveni un obiect pentru decizii arbitrare ale rudelor.
3. Faptul că reclamanta exercită într-adevăr un drept prin care se protejează dorinţa soţului său defunct nu înseamnă că – în temeiul Convenţiei – acest drept are statut identic cu dreptul soţului. Oricât de strânsă ar fi legătura dintre cele două drepturi, protecţia pe care le-o acordă Convenţia poate fi diferită. Aşa cum am explicat în opinia concordantă din cauza Petrova, dreptul unei persoane de a exprima dorinţele unei rude decedate cu privire la transplant intră sub incidenţa vieţii de familie, în sensul art. 8 din Convenţie. Dreptul în discuţie asigură o protecţie multidimensională, din moment ce protejează nu doar dorinţele persoanei decedate, ci şi dorinţele rudelor persoanei decedate, precum şi relaţiile din cadrul familiei. Dacă dreptul de a decide liber cu privire la transplantul organelor unei persoane intră sau nu sub incidenţa art. 8 din Convenţie este o chestiune distinctă.
4. Jurisprudenţa Curţii a lărgit constant sfera de aplicare a noţiunii de viaţă privată în sensul art. 8. Hotărârile recente par să sugereze că protecţia vieţii private se identifică cu libertatea generală de decizie în chestiuni personale sau private. Astfel, sensul noţiunii de „viaţă privată” se transformă treptat într-o libertate generală de acţiune, noţiune cunoscută ca allgemeine Handlungsfreiheit în doctrina germană. Sunt de părere că o astfel de interpretare extensivă a art. 8 în jurisprudenţa Curţii nu are temei legal suficient în Convenţie. Articolul respectiv este uneori folosit incorect pentru a completa lacunele protecţiei conferite de Convenţie.
5. În prezenta cauză, Curtea a declarat inadmisibil capătul de cerere formulat de reclamantă în numele soţului său decedat. În motivare, s-a explicat că motivul îl constituie faptul că acest capăt de cerere este „incompatibil ratione personae”.
Sunt de acord că art. 8 din Convenţie nu este aplicabil drepturilor soţului decedat, care fac obiectul prezentei cauze. O astfel de interpretare restrictivă a Convenţiei corespunde mai îndeaproape normelor aplicabile în materie de interpretare a tratatelor. Sunt însă de părere că aplicarea ar trebui considerată inadmisibilă ratione materiae, nu ratione personae. Nu observ argumente suficient de puternice pentru a considera că deciziile privind transplantul propriilor organe intră sub incidenţa noţiunilor de viaţă privată sau viaţă de familie, aşa cum sunt înţelese conform normelor de interpretare a tratatelor consacrate în dreptul internaţional. Pe scurt, drepturile în materie de transplant sunt doar parţial protejate de Convenţie.
[1] (2003)11rev2.pdf
[2] Înfiinţat în decembrie 1997, EGE este un organism consultativ independent. Predecesorul său a fost Grupul de consultanţi pentru etica biotehnologiei (de pe lângă Comisia Europeană), care a fost un organism consultativ ad hoc.
Full & Egal Universal Law Academy