©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 26 iulie 2007
în Cauza Elena şi Nicolae Ionescu împotriva României
(Cererea nr. 42061/02)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Elena şi Nicolae Ionescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Doamna E. Fura-Sandström, preşedinte,
Domnul C. Bîrsan,
Doamna A. Gyulumyan,
Domnii E. Myjer,
David Thor Björgvinsson
Doamnele I. Ziemele,
I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 5 iulie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 42061/02, introdusă împotriva României de doi cetăţeni ai acestui stat, doamna Elena Ionescu şi domnul Nicolae Ionescu (reclamanţii), care au sesizat Curtea la data de 15 noiembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnii Dănescu, Constantinof şi Seidner, avocaţi din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, doamna R. Paşoi, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 2 decembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului român cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în 1932 şi respectiv 1952 şi locuiesc în Bucureşti.
5. În 1950, în baza decretului de naţionalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia unui imobil, situat la nr. 4 în strada Despot Vodă din Bucureşti, format din trei apartamente şi din terenul aferent. Reclamanţii sunt moştenitorii fostului proprietar.
6. La 5 decembrie 1997, în urma unei acţiuni în revendicare imobiliară, prima reclamantă şi G.I. au obţinut o hotărâre definitivă care constata ilegalitatea naţionalizării şi ordona autorităţilor să li-l restituie în calitate de moştenitori.
7. În ciuda recunoaşterii judecătoreşti definitive a dreptului lor de proprietate, primei reclamante şi lui G.I. nu li s-a restituit decât un apartament deoarece, în 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, statul vânduse chiriaşilor două apartamente şi terenul respectiv.
8. În 1998, prima reclamantă şi G.I. au cerut instanţelor să constate nulitatea contractelor de vânzare. Ei menţionau că naţionalizarea era abuzivă şi ilegală, că statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului şi, în consecinţă, nu putea vinde legal cele două apartamente.
9. La sfârşitul procedurii, prin două hotărâri din 23 aprilie şi 8 mai 2002, Curtea de apel Bucureşti a respins acţiunea lor pe motiv că chiriaşi erau cumpărători de bună credinţă.
10. G.I. a decedat la 4 martie 2003 şi al doilea reclamant, unicul său moştenitor, a continuat demersurile în vederea restituirii bunului.
11. După adoptarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv, reclamanţii au cerut restituirea apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995. Nicio decizie nu s-a luat nici până astăzi.
12. În 2005, reclamanţii au vândut unui terţ apartamentul ce le-a fost restituit.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
13. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în Hotărârile Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, paragrafele 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, paragrafele 21-24, 16 februarie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
14. Reclamanţii invocă faptul că vânzarea către chiriaşi a celor două apartamente şi a terenului aferent, confirmată prin hotărârile din 23 aprilie şi 8 mai 2002 ale Curţii de apel din Bucureşti, a încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
15. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
16. Expunând faptul că în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamanţii au introdus o cerere de restituire a apartamentelor litigioase, Guvernul cere Curţii să ia în calcul reforma instituită prin Legea nr. 247/2005 care are drept obiectiv accelerarea procedurii de restituire şi, în cazurile în care o asemenea restituire se dovedeşte a fi imposibilă, să acorde o despăgubire constând într-o participaţie, în calitate de acţionari, la un organism de plasament al valorilor mobiliare.
17. Guvernul concluzionează că reparaţia prevăzută de legislaţia română îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că întârzierea înregistrată în restituire sau acordarea despăgubirii nu întrerupe echilibrul just de păstrat între interesele respective.
18. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului. Ei evidenţiază că restituirea în natură a întregului bun ce le aparţine este singura reparaţie de luat în considerare având în vedere abuzul autorităţilor. În orice caz, ei consideră că compensaţia pe care Guvernul o lasă să se întrevadă nu constituie o reparaţie efectivă şi echitabilă a prejudiciului suferit.
19. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze ce au ridicat probleme similare celor din cauza în speţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea Străin şi alţii, citat anterior, paragrafele 39, 43 şi 59; Păduraru citat anterior, paragraful 112 şi Porteanu citat anterior, paragrafele 32-35).
20. După ce a examinat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument ce ar putea conduce la o altă concluzie în cazul prezent. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc de reglementare a acţiunilor în revendicare imobiliare şi a restituirii bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.
21. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în speţă nerespectarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunului lor, combinat cu lipsa totală până astăzi a despăgubirii, i-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare în cazul în speţă s-a încălcat această dispoziţie.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
22. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
23. Reclamanţii cer cu titlu de prejudiciu material acordarea sumei de 300.000 euro, reprezentând valoarea actuală a apartamentelor vândute şi a terenului aferent. Ei cer de asemenea 100.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pentru frustrarea şi suferinţele cauzate de ingerinţa statului în proprietatea lor.
24. În privinţa cererii de prejudiciu material, Guvernul consideră că valoarea de piaţă a apartamentelor litigioase şi a terenului aferent este de 91.393 euro şi el prezintă un raport de expertiză în acest sens. În ceea ce priveşte cererea de prejudiciu moral, Guvernul consideră că prejudiciul invocat ar fi suficient compensat în cazul unei constatări a încălcării.
25. Reclamanţii contestă raportul de expertiză al Guvernului şi prezintă un alt raport conform căruia valoarea reală a acestor apartamente şi a terenului se ridică la 273.700 euro.
26. Curtea aminteşte că a concluzionat că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din cauza vânzării de către stat a două apartamente şi a terenului aferent, anterior confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al reclamanţilor, combinată cu lipsa totală a despăgubirii.
27. Curtea consideră, în circumstanţele speţei, că restituirea apartamentelor respective şi a terenului aferent ar pune reclamanţii pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
28. Dacă statul pârât nu va efectua această restituire în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăşte că va trebui să plătească reclamanţilor, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a apartamentelor şi terenului aferent.
29. Curtea remarcă diferenţa mare dintre valoarea acestor bunuri, aşa cum a fost stabilită de cele două expertize prezentate de către părţi. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pieţii imobiliare locale şi de elementele prezentate de către părţi, Curtea evaluează valoarea de piaţă actuală a bunurilor la 150.000 euro.
30. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au provocat reclamanţilor o stare de incertitudine şi de suferinţe ce nu pot fi compensate prin constatarea încălcării.
31. Statuând în echitate, Curtea consideră că trebuie să acorde fiecăruia din reclamanţi suma de 5.000 euro pentru prejudiciul moral suferit.
B. Costuri şi cheltuieli
32. Reclamanţii cer, prezentând acte doveditoare pentru susţinere, 375,20 lei noi româneşti (RON), şi anume echivalentul a 117 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.
33. Guvernul contestă în parte suma cerută, invocând că unele acte doveditoare nu precizează că cheltuielile au fost făcute în legătură directă cu obiectul cererii.
34. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speţă, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa, Curtea nu poate pune la îndoială faptul că cheltuielile cerute au avut o legătură directă cu încălcările constatate.
35. În aceste condiţii, Curtea consideră rezonabilă suma de 117 euro pentru toate cheltuielile pe care o alocă reclamanţilor.
C. Majorări de întârziere
36. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor cele două apartamente ale imobilului situat la nr. 4 în strada Despot Vodă din Bucureşti, vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, precum şi terenul respectiv, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie :
b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni, 150.000 euro (unasutăcincizecimii euro) pentru prejudiciul material, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit ;
c) că statul pârât trebuie să plătească de asemenea fiecăruia din reclamanţi 5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral şi 117 euro (unasutăşaptesprezece euro) ambilor reclamanţi drept costuri şi cheltuieli ;
d) că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb din ziua plăţii şi că la acestea se va adăuga orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
e) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 26 iulie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Elisabet Fura-Sandström,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
Full & Egal Universal Law Academy