©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 36458/03
Elena TOMESCU
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 4 septembrie 2012 într-o cameră compusă din Egbert Myjer, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 23 octombrie 2003,
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamantă,
având în vederea abţinerea domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), şi desemnarea doamnei Kristina Pardalos în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din regulament),
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamanta, doamna Elena Tomescu, este resortisant român, s-a născut în 1947 şi locuieşte în Ciocadia.
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, iar ulterior de doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părţi, se pot rezuma după cum urmează.
4. Prin hotărârea din 22 martie 1999, Judecătoria Novaci („judecătoria”) a admis acţiunea în revendicare introdusă de reclamantă împotriva lui M.D. şi a dispus ca aceasta din urmă să îi restituie reclamantei un teren. Judecătoria a considerat, în lumina constatărilor din raportul de expertiză întocmit în speţă şi a probelor depuse la dosar de către părţi, că M.D. ocupa în mod ilegal terenul reclamantei. M.D. a formulat apel.
5. Prin hotărârea din 14 iunie 1999, Tribunalul Gorj („tribunalul”) a declarat inadmisibil apelul lui M.D. pentru neplata taxei judiciare de timbru. În urma recursului lui M.D., hotărârea tribunalului a rămas definitivă ca urmare a hotărârii din 5 octombrie 1999 a Curţii de Apel Craiova („curtea de apel”).
6. La 3 ianuarie 2000, M.D. a formulat, invocând dispoziţiile art. 322 pct. 1 din Codul de procedură civilă („C. proc. civ.”), o cerere de revizuire a hotărârii definitive din 22 martie 1999. Aceasta preciza că a găsit un nou mijloc de probă de care nu avusese cunoştinţă la data pronunţării hotărârii din 5 octombrie 1999 a curţii de apel. Aceasta preciza că noul mijloc de probă consta într-o hotărâre din 1989 care, în opinia sa, soluţionase definitiv un litigiu având un obiect similar şi la care autorul său fusese parte. La 27 martie 2000, M.D. şi-a completat cererea de revizuire a hotărârii şi a contestat constatările din raportul de expertiză, susţinând că suprafaţa pe care trebuia să o cedeze reclamantei era de fapt mai mare decât cea indicată în dispozitivul hotărârii atacate. În subsidiar, aceasta a formulat alte capete de cerere în temeiul art. 322 pct. 2, 4 şi 5 C. proc. civ.
7. Prin hotărârea din 17 aprilie 2000, judecătoria a declarat inadmisibilă cererea de revizuire, considerând tardive capetele de cerere întemeiate pe art. 322 pct. 1 şi 2 C. proc. civ. şi nefondate capetele de cerere întemeiate pe art. 322 pct. 4 şi 5. În urma apelului lui M.D., prin hotărârea din 20 octombrie 2000, tribunalul a declarat cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 322 pct. 1 C. proc. civ. Tribunalul a considerat că dispozitivul hotărârii din 22 martie 1999 conţine dispoziţii contradictorii care împiedică executarea acesteia pe motiv că măsurătorile făcute de expert sunt incorecte. Instanţa preciza în hotărâre că se impune o nouă expertiză.
8. În urma unei noi casări cu trimitere, judecătoria a admis cererea de revizuire prin hotărârea din 23 iulie 2002 şi, pe fond, a respins acţiunea în revendicare. În baza unei expertize noi şi în urma reevaluării probelor aflate la dosar, instanţa a reţinut că, în realitate, reclamanta era cea care ocupa o parte din terenul aparţinând lui M.D. şi că cererea acesteia era astfel în mod vădit nefondată.
9. În urma apelului reclamantei, tribunalul a confirmat hotărârea prin hotărârea din 27 martie 2003. Această decizie a rămas definitivă în urma hotărârii curţii de apel din 30 septembrie 2003.
B. Dreptul intern relevant
10. Conform art. 322 din Codul de procedură civilă (C. proc. civ.), revizuirea unei hotărâri rămase definitivă se poate cere în următoarele cazuri: dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice (art. 322 pct. 1); dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut (art. 322 pct. 2); dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină (art. 322 pct. 4); dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor (art. 322 pct. 5).
Capete de cerere
11. Reclamanta susţine, pe fond, că anularea hotărârii definitive pronunţate în favoarea sa în urma cererii de revizuire a adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice, constituind o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie.
12. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamanta pretinde că i-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale ca urmare a anulării hotărârii din 22 martie 1999.
În drept
A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie
13. Reclamanta se plânge de punerea în discuţie a hotărârii din 22 martie 1999 pe calea revizuirii. Aceasta invocă, în fond, dreptul la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
14. În observaţii, Guvernul insistă asupra diferenţelor dintre prezenta cauză şi cauzele în care Curtea s-a pronunţat cu privire la compatibilitatea recursului în anulare cu dreptul reclamanţilor la un proces echitabil [Brumărescu împotriva României (MC), nr. 28342/95, pct. 62, CEDO 1999-VII]. Acesta se bazează pe natura juridică a revizuirii, care stă la dispoziţia părţilor la procedură, care nu poate fi cerută decât pentru motivele şi în termenele prevăzute expres de lege şi care, de altfel, este prevăzută de sistemele juridice ale altor state părţi la convenţie.
15. Guvernul precizează că, în prezenta speţă, cererea de revizuire a fost formulată de una dintre părţile la procedură în termenul prevăzut. Prin urmare, acesta consideră că prezenta speţă este diferită de cauza Androne împotriva României (nr. 54062/00, pct. 47-53, 22 decembrie 2004) şi că principiul securităţii juridice nu a fost încălcat în speţă.
16. Reclamanta nu a prezentat observaţii, însă a precizat că îşi menţine cererea.
17. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din convenţie, se interpretează în lumina preambulului convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, între altele, ca soluţia dată în mod definitiv în orice litigiu de către instanţe să nu mai fie pusă în discuţie (Brumărescu, citată anterior, pct. 61).
18. Curtea observă că prezenta cauză are ca obiect redeschiderea unei proceduri judiciare încheiate printr-o hotărâre definitivă în urma introducerii, de către una dintre părţile la procedură, a unei cereri de revizuire. Rezultă că prezenta cauză este diferită de cauza Brumărescu, citată anterior. Într-adevăr, prezenta cauză nu are ca obiect redeschiderea procedurii printr-o cale extraordinară de atac aflată la dispoziţia unei persoane care nu a fost parte la procedură şi care îşi exercită o putere discreţionară (Brumărescu, citată anterior, pct. 62).
19. Curtea constată că procedura revizuirii care face obiectul prezentei cereri este o practică obişnuită în numeroase state semnatare ale convenţiei, aceasta permiţând redeschiderea unei proceduri închise deja în cazurile şi în termenele prevăzute de lege în mod expres. Mai mult, această practică nu ridică, în sine, o problemă în sensul art. 6 § 1 din convenţie [Protsenko împotriva Rusiei, nr. 13151/04, pct. 30-34, 31 iulie 2008, Podrugina şi Yedinov împotriva Rusiei (dec.), nr. 39654/07, 17 februarie 2009].
20. În consecinţă, Curtea trebuie să verifice dacă în prezenta speţă anularea hotărârii definitive din 22 martie 1999 pe calea revizuirii era justificată şi dacă s-a păstrat un raport de proporţionalitate între interesele reclamantei şi nevoia de a asigura buna administrare a justiţiei, care include respectarea principiului securităţii raporturilor juridice civile şi a autorităţii de lucru judecat [Kourinny împotriva Rusiei, nr. 36495/02, pct. 27-28, 12 iunie 2008, Podrugina şi Yedinov (dec.), citată anterior].
21. Ca şi Guvernul, Curtea observă că prezenta speţă este diferită de cauza Androne prin faptul că cererea de revizuire a fost formulată de una dintre părţile la procedură în termenele prevăzute de Codul de procedură civilă (Androne, citată anterior, pct. 46-47).
22. Mai mult, instanţele naţionale au considerat că dispozitivul hotărârii din 22 martie 1999 conţine dispoziţii contradictorii care împiedică executarea acesteia şi că este necesară o expertiză nouă. În consecinţă, instanţele naţionale au stabilit, prin hotărâri motivate şi fără elemente arbitrare aparente, că în prezenta speţă au fost întrunite condiţiile legale care să permită redeschiderea procedurii.
23. Prin urmare, Curtea consideră că circumstanţele şi motivele invocate de instanţele naţionale sunt de natură să justifice anularea hotărârii din 22 martie 1999 şi că nu au adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice civile (Protsenko, citată anterior, pct. 33).
24. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie
25. Reclamanta invocă o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza anulării hotărârii din 22 martie 1999. Aceasta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
26. Curtea reaminteşte că noţiunea de „bunuri” poate include atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamanţii pot pretinde că au cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate [Kopecký împotriva Slovaciei (MC), nr. 44912/98, pct. 35, CEDO 2004-IX).
27. În prezenta speţă, Curtea constată că hotărârea din 22 martie 1999, care obliga pe M.D. să restituie reclamantei terenul în litigiu, a fost anulată în cadrul unei proceduri care a respectat garanţiile procedurale specifice procesului echitabil. Prin urmare, reclamanta nu se poate pretinde titulara unui drept de proprietate asupra unui „bun actual” şi nici a unei „speranţe legitime” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
28. Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile convenţiei şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Marialena TsirliEgbert Myjer
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy