©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Enea împotriva Italiei (MC) - 74912/01
Hotărârea din 17.09.2009 (MC)
Art. 6
Procedură civilă
Art. 6 § 1
Accesul la o instanţă
Proces echitabil
Accesul la o instanţă pentru a contesta drepturile cu caracter civil ale unui deţinut repartizat într-un sector al închisorii cu un nivel ridicat de securitate: încălcare
În fapt – Reclamantul a fost condamnat la 30 de ani de închisoare, în special pentru că era membru al unei organizaţii criminale de tip mafiot. În august 1994, având în vedere pericolul pe care îl reprezenta reclamantul, Ministerul Justiţiei a adoptat un ordin prin care dispunea ca acesta să fie supus, timp de un an, unui regim special de detenţie, prevăzut la art. 41 bis alin. (2) din Legea privind administraţia penitenciarelor, atunci când acest lucru era necesar din motive de ordine şi siguranţă publică. Ordinul prevedea diverse restricţii în ceea ce priveşte vizitele, activităţile şi controlul corespondenţei. Aplicarea regimului special a fost prelungită până la sfârşitul anului 2005, prin 19 ordonanţe, fiecare valabilă pentru o perioadă limitată. Reclamantul a atacat de mai multe ori în faţa instanţei competente cu aplicarea pedepselor, care a hotărât, de trei ori, să micşoreze unele din restricţiile care i-au fost impuse. Una dintre căile de atac a fost declarată inadmisibilă pe motiv că perioada de aplicare a ordinului expirase şi că, prin urmare, reclamantul nu mai avea niciun interes ca actul normativ să fie examinat. În cele din urmă, instanţa a dispus revocarea regimului special şi, în martie 2005, reclamantul a fost plasat într-un sector cu un nivel ridicat de securitate, unde anumiţi deţinuţi foarte periculoşi sunt ţinuţi separat de ceilalţi deţinuţi. Decizia de plasare în acest sector nu poate fi contestată în sine.
Reclamantul suferă de mai multe patologii, care l-au obligat să utilizeze un scaun cu rotile. Din iunie 2000 până în februarie 2005, acesta şi-a executat pedeapsa în secţia de servicii medicale a închisorii, destinată deţinuţilor supuşi unui regim special de detenţie. În octombrie 2008, instanţa competentă cu aplicarea pedepselor a dispus suspendarea executării pedepsei cu închisoarea ca urmare a stării sale de sănătate. De atunci, acesta este arestat la domiciliu.
În drept – Art. 6 § 1: a) Cu privire la restricţiile aplicate dreptului de acces la o instanţă în cursul perioadei de aplicare a regimului special de detenţie – Un deţinut supus unui regim special de detenţie dispune de zece zile, începând cu data comunicării ordinului ministrului, pentru a depune o plângere, fără efect suspensiv, în faţa instanţei competente cu aplicarea pedepselor. Aceasta din urmă trebuie, la rândul său, să se pronunţe în termen de zece zile, termen stabilit ţinând seama, pe de o parte, de gravitatea efectelor regimului special asupra drepturilor deţinutului şi, pe de altă parte, de validitatea limitată în timp a deciziei atacate. Instanţa a respins una din căile de atac ale reclamantului la peste patru luni de la introducerea acestuia, pe motiv că ordinul în litigiu era abrogat. Astfel, absenţa oricărei decizii pe fond a golit de substanţă controlul exercitat de instanţă asupra ordinului respectiv.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
b) Cu privire la restricţiile aplicate dreptului de acces la o instanţă în cursul perioadei de plasare în sectorul cu un nivel ridicat de securitate
i. Admisibilitate: nu intră în discuţie latura penală a art. 6 § 1, contenciosul penitenciar nevizând, în principiu, temeinicia unei „acuzaţii în materie penală”. În schimb, chestiunea accesului la o instanţă competentă să soluţioneze plasarea într-un sector cu nivel ridicat de securitate, precum şi restricţiile de care ar putea să fie însoţită aceasta, trebuie să fie analizată din perspectiva laturii civile a art. 6 § 1. Majoritatea restricţiilor pe care pretinde că le-a suferit reclamantul privesc o serie de drepturi pe care Consiliul Europei le-a recunoscut deţinuţilor prin intermediul Regulilor penitenciare europene, precizate într-o recomandare a Comitetului de Miniştri. Deşi aceasta din urmă nu este obligatorie din punct de vedere juridic pentru statele membre, marea lor majoritate recunosc deţinuţilor mare parte din drepturile la care face referire aceasta şi prevăd căi de atac împotriva măsurilor care le restrâng. Rezultă că, în speţă, se poate vorbi de existenţa unei „contestaţii privind drepturile”. În plus, unele din restricţiile pretinse de reclamant, precum cele vizând contactul cu familia sa şi cele care au consecinţe patrimoniale ţin cu siguranţă de drepturile unei persoane şi, prin urmare, au un caracter civil. Astfel, este indispensabil ca un stat să păstreze o marjă de manevră în ceea ce priveşte mijloacele prin care să asigure securitatea şi ordinea în contextul dificil al sistemului penitenciar. Dar orice restricţie care afectează drepturile cu caracter civil ale unei persoane trebuie să poată fi contestată în cadrul unei proceduri judiciare, având în vedere natura limitărilor, cât şi cea a repercusiunilor pe care le pot genera acestea. Astfel se poate realiza un echilibru just între, pe de o parte, luarea în considerare a constrângerilor mediului penitenciar cu care trebuie să se confrunte statul şi, pe de altă parte, protecţia drepturilor deţinutului. În consecinţă, acest capăt de cerere este compatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, având în vedere că se referă la aspectul civil al art. 6.
Concluzie: admisibil (şaisprezece voturi la unu).
ii. Fond: deşi este adevărat că decizia de plasare într-un sector cu nivel înalt de securitate nu poate fi contestată în sine de un deţinut care ar dori să pună în discuţie temeinicia acesteia, în schimb, orice limitare a unui drept cu caracter civil care afectează, de exemplu, vizitele membrilor familiei sau corespondenţa unui deţinut, poate să facă obiectul unei căi de atac în faţa instanţelor competente cu aplicarea pedepselor. Având în vedere că, în speţă, decizia de plasare nu a generat nicio limitare de acest tip, chiar şi eventuala absenţă a unei astfel de căi de atac nu ar fi putut fi considerată un refuz al accesului la o instanţă.
Concluzie: neîncălcare (unanimitate).
Full & Egal Universal Law Academy