Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA EREMIA ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 3564/11)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
28 mai 2013
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Eremia şi Alţii c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Corneliu Bîrsan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Valeriu Griţco, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,
Deliberând la 7 mai 2013 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 3564/11) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către trei cetăţeni ai Republicii Moldova, dna Lilia Eremia, dna Doina Eremia şi dna Mariana Eremia („reclamanţii”), la 16 ianuarie 2011.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dna D. I. Străisteanu, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamanţii au pretins, în special, că autorităţile nu şi-au onorat obligaţiile lor pozitive în temeiul articolelor 3, 14 şi 17 ale Convenţiei de a le proteja de violenţă domestică şi de a pedepsi agresorul lor.
4. La 21 martie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. S-a decis, de asemenea, ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 1 al Convenţiei).
5. Au fost de asemenea primite comentarii de la Equal Rights Trust în calitate de terţă parte, căreia i s-a acordat dreptul de către Preşedinte de a interveni în cadrul procedurii (articolul 36 § 2 al Convenţiei şi articolul 44 § 2 al Regulamentului Curţii). Guvernul a răspuns la aceste comentarii (articolul 44 § 5 al Regulamentului Curţii).
ÎN FAPT
I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamanţii s-au născut în anul 1973, 1995 şi, respectiv, 1997, şi locuiesc în Vălcineţ.
A. Contextul cauzei
7. Prima reclamantă era căsătorită cu A., un ofiţer de poliţie de la secţia de poliţie Călăraşi. A doua şi a treia reclamantă sunt fiicele lor. Potrivit primei reclamante, după naşterea celei de-a doua fiică, A. deseori venea acasă în stare de ebrietate şi o agresa, uneori în prezenţa fiicelor sale. La 2 iulie 2010, prima reclamantă a depus cererea de divorţ, după ce a fost agresată de către A. cu o zi înainte şi a fost martoră a abuzului verbal al fiicelor sale adolescente din partea lui. După aceasta, A. a devenit şi mai violent, lovind şi insultând pe prima reclamantă şi pe fiicele sale în mod regulat.
8. La 30 august 2010, prima reclamantă a contactat poliţia locală pentru a raporta faptul că ea a fost lovită în cap de către A. în ziua respectivă. La 18 septembrie 2010 A. a fost sancţionat administrativ de către o instanţă de judecată cu o amendă de 200 lei moldoveneşti (MDL, care reprezentau în acea perioadă aproximativ 12.40 euro (EUR)). La 30 septembrie 2010, el a fost avertizat în mod formal de către Ministerul Afacerilor Interne, autoritatea responsabilă de poliţie, să-şi înceteze comportamentul său violent.
9. La 5 noiembrie 2010, A. a venit acasă beat şi a bătut-o pe prima reclamantă. La 6 noiembrie 2010, ea a depus o plângere la procuratura locală.
10. Potrivit reclamanţilor, la 11 noiembrie 2010, A. iarăşi a lovit-o pe prima reclamantă în prezenţa fiicelor sale. El a procedat în acelaşi mod la 12 noiembrie 2010, de aceasta dată aproape sufocând-o pe prima reclamantă, după care ea şi-a pierdut vocea pentru o zi şi jumătate. La o dată necunoscută, adjunctul comisarului de poliţie Călăraşi a invitat-o pe reclamanta pentru a fi examinată de către un medic legist pentru a stabili gradul şi natura vătămărilor corporale. Examinarea a fost efectuată la 23 noiembrie 2010, însă nu au fost constatate asemenea vătămări.
B. Ordonanţa de protecţie şi evenimentele ulterioare
11. La 29 noiembrie 2010, reclamanţii au solicitat Judecătoriei Călăraşi să emită ordonanţa de protecţie. La 9 decembrie 2010, a fost emisă o ordonanţă de protecţie, prin care judecătorul a constatat că A. a fost abuziv faţă de prima reclamantă prin faptul că a bătut-o, a insultat-o, şi-a impus voinţa sa asupra ei, cauzându-i stres şi suferinţa psihologică, ameninţând-o şi purtându-se urât cu animalul lor de companie. Mai mult, violenţa deseori era aplicată în prezenţa fiicelor lor adolescente, starea psihologică a cărora a fost sever afectată în rezultat. A. a fost obligat să părăsească locuinţa pe un termen de 90 de zile, i s-a interzis să se apropie de reclamanţii la o distanţă mai aproape de 500 m. şi să le contacteze sau să comită alte acte de violenţă împotriva lor. Reclamanţii au informat poliţia, procuratura şi organul responsabil pentru protecţia socială despre încheierea judecătorească privind aplicarea unei ordonanţe de protecţie în privinţa lui A. din 12 decembrie 2010.
12. La 9 decembrie 2010, prima reclamantă a solicitat judecătorului B. N. de la Judecătoria Călăraşi să anuleze perioada de aşteptare de şase luni la care acesta a insistat atunci când prima reclamantă a solicitat divorţul. Ea s-a bazat în cererea sa pe ordonanţa de protecţie eliberată în acea zi şi a declarat că actele de violenţă comise de către A. în trecut nu lasă loc pentru împăcare. Prima reclamantă a declarat că ea a fost informată de către grefiera judecătorului B. N. că judecătorul a refuzat să examineze divorţul ei în regim de urgenţă. La 12 ianuarie 2011, prima reclamantă s-a plâns preşedintelui Judecătoriei Călăraşi despre refuzul judecătorului.
13. La 10 decembrie 2010, comisariatul de poliţie din Călăraşi a pornit o cauză penală împotriva lui A. pentru a pune în aplicare încheierea judecătorească privind ordonanţa de protecţie emisă la 9 Decembrie 2010. În perioada între 12 decembrie 2010 şi 17 ianuarie 2011, poliţia locală l-a vizitat pe A. de şase ori pentru a-l avertiza să nu mai facă abuz de alcool, să nu aducă ruşine asupra familiei lui, să nu-şi insulte rudele şi să nu încalce ordonanţa de protecţie.
14. La 14 decembrie 2010, A. a fost avertizat de către poliţia locală să-şi înceteze comportamentul său violent, şi a fost confirmat în scris faptul aducerii conţinutului ordonanţei de protecţie la cunoştinţa lui A. A fost constatat de asemenea faptul că A. a părăsit casa în care locuia cu familia sa, şi a trecut cu traiul temporar într-o clădire care se afla în gestiunea autorităţii publice locale.
15. La 16 decembrie 2010, A. a văzut-o pe prima reclamantă în stradă, a urmărit-o, a insultat-o şi a încercat să o oprească folosind un limbaj ameninţător. El a continuat să o hărţuiască în acelaşi mod şi într-un magazin în care reclamanta a încercat să se refugieze.
16. La 19 decembrie 2010, A. a intrat în locuinţa familiei sale, încălcând restricţiile impuse prin ordonanţa de protecţie. Însă, potrivit Guvernului, reclamanţii i-au permis să se întoarcă acasă până la 16 ianuarie 2011. Reclamanţii însă au susţinut că ei nu i-au acordat o asemenea permisiune lui A., care la întoarcerea sa acasă a lovit-o pe prima reclamantă, a distrus câteva bunuri şi a insultat-o verbal pe a treia reclamantă. La 23 decembrie 2010, prima reclamantă s-a plâns la poliţie despre incidentele din 16 şi 19 decembrie. Majoritatea plângerilor depuse la diferite autorităţi competente au fost transmise în final procuraturii Călăraşi.
17. La 10 ianuarie 2011, prima reclamantă a fost invitată la comisariatul de poliţie Călăraşi să depună declaraţii în susţinerea plângerilor sale împotriva lui A. Prima reclamantă a declarat că asupra ei au fost exercitate presiuni în vederea retragerii plângerilor sale, ea fiind ameninţată de faptul că antecedentele penale şi pierderea locului de muncă de către A. ar avea un efect negativ asupra educaţiei şi perspectivelor de carieră ale fiicelor sale. O altă întâlnire cu procurorul local a fost stabilită pentru a doua zi, de această dată împreună cu A. La această întâlnire prima reclamantă a spus procurorului că ea doreşte să divorţeze şi în acelaşi timp a susţinut că ea nu doreşte să-i cauzeze probleme soţului ei.
18. La 12 ianuarie 2011, prima reclamantă a fost informată despre faptul că procurorul nu va porni urmărirea penală. La 13 ianuarie 2011, A. a mers la locuinţa familiei lui. El din nou a agresat-o fizic şi a insultat-o verbal pe prima reclamantă, simulând strangularea ei, şi ameninţând-o că o va omorî pe ea şi pe mătuşa ei dacă prima reclamantă nu îşi va retrage plângerea. La 14 ianuarie 2011, medicul a depistat patru hematoame pe gâtul primei reclamante şi un hematom pe clavicula ei, care puteau fi cauzate în modul indicat de către prima reclamantă.
19. Guvernul a susţinut că la 1 martie 2011, A. a telefonat-o pe a treia reclamantă să o felicite cu ziua ei de naştere. Guvernul a declarat că după ce a obţinut permisiunea de la prima reclamantă, A. s-a întors acasă pentru a-şi felicita fiica personal, şi a petrecut douăzeci de minute acolo împreună cu cele trei reclamante şi socrul său.
20. Prima reclamantă a raportat incidentul la Judecătoria Călăraşi la 2 martie 2011, şi a informat instanţa că ea a respins cererea lui A. de a vizita locuinţa lor cu o zi înainte, dar el oricum a venit la ei, cu încălcarea evidentă a ordonanţei de protecţie. Ea a cerut instanţei să prelungească durata ordonanţei pentru alte nouăzeci de zile. La 14 martie 2011, A. a fost citat de instanţa de judecată şi i s-a prelungit ordonanţa de protecţie.
21. La 15 martie 2011, direcţia de asistenţă socială şi protecţia familiei Călăraşi l-a informat pe prima reclamantă că din cauza unei greşeli a grefierului, ordonanţa de protecţie din 9 decembrie 2010 nu a fost executată de către serviciile sociale locale.
22. La 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Chişinău a admis apelul lui A., şi a revocat parţial ordonanţa de protecţie din 9 decembrie 2010. Instanţa de apel a constatat că legea nu prevedea în mod expres zona minimă de excludere de 500 m, şi nici nu interzicea în mod expres abuzatorului să hărţuiască sau să folosească violenţa fizică împotriva victimei, cu toate că acestea se presupuneau în obligaţia generală de a nu contacta victima. Astfel, instanţa de apel a decis să elimine aceste condiţii din ordonanţa de protecţie.
C. Procesul penal împotriva lui A. şi cererea reclamanţilor privind aplicarea sancţiunilor administrative împotriva lui
23. La 13 decembrie 2010, prima reclamantă a solicitat iniţierea urmăririi penale în privinţa actelor de violenţă ale lui A. În aceeaşi zi, reclamanţii au solicitat ca a doua şi a treia reclamantă să fie recunoscute în mod oficial în calitate de victime ale violenţei domestice în scopul urmăririi penale.
24. La 17 ianuarie 2011, avocata reclamanţilor a depus o plângere la Procuratura Generală privind faptul că ea nu a fost invitată la întâlnirea din 11 ianuarie 2011 de la procuratura Călăraşi (a se vedea paragraful 17 de mai sus) la care în prezenţa lui A. a fost exercitată presiune asupra primei reclamante de a-şi retrage plângerea. De asemenea, la 17 ianuarie 2011, în cele din urmă a fost pornită urmărirea penală împotriva lui A. La 25 ianuarie 2011, reclamanţii din nou au solicitat procuraturii să recunoască în mod oficial pe a doua şi a treia reclamantă în calitate de victime ale violenţei domestice în scopul urmăririi penale.
25. La 19 ianuarie 2011, prima reclamantă a fost invitată la o întâlnire cu asistenţii sociali, care se pare că au sfătuit-o să încerce să se împace cu A., având în vedere că ea nu era “nici prima nici ultima femeie care este bătută de soţul ei”. La 20 ianuarie 2011, reclamanţii s-au plâns la Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei despre atitudinea asistenţilor sociali.
26. La 17 februarie 2011, reclamanţii au cerut poliţiei Călăraşi să-l amendeze pe A. pentru încălcarea ordonanţei de protecţie la 16 decembrie 2010, 20 şi 22 ianuarie şi 6 februarie 2011, motivul principal fiind faptul că A. a contactat-o pe prima reclamantă şi a încercat să o forţeze să-şi retragă plângerea. În răspuns, ea a fost informată că la 24 februarie 2011, dosarul administrativ împotriva lui A. a fost trimis la Judecătoria Călăraşi.
27. La 1 aprilie 2011, un procuror de la procuratura Călăraşi a constatat că A. a admis faptul că că el a agresat fizic şi psihologic pe cele trei membre ale familiei sale mai devreme în aceeaşi zi. Ulterior, A. a încheiat tranzacţia de împăcare cu procurorul şi a cerut să fie eliberat condiţionat de răspunderea penală. Procurorul a constatat că existau probe importante ale vinovăţiei lui A. în forma diverselor rapoarte medicale, declaraţiilor martorilor, documentelor referitoare la amenda şi avertizărilor emise de angajatorul său, Ministerul Afacerilor Interne. Cu toate acestea, având în vedere că el a comis o “infracţiune mai puţin gravă”, nu a făcut abuz de droguri sau alcool, avea trei copii minori la întreţinere, era respectat la serviciu şi în comunitate şi “nu reprezenta pericol pentru societate”, procurorul a suspendat urmărirea penală pentru o perioadă de un an de zile cu condiţia că urmărirea penală va fi reluată în cazul în care A. va comite o altă infracţiune în această perioadă.
28. La 13 aprilie 2011, reclamanţii au contestat decizia procurorului din 1 aprilie 2011. La 18 aprilie 2011, procurorul ierarhic superior a respins această contestaţie, întemeindu-şi decizia pe faptul că suspendarea urmăririi penale împotriva lui A. va asigura o mai bună protecţie pentru reclamanţi.
II. MATERIALE NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE RELEVANTE
A. Legislaţia naţională relevantă
29. Prevederile relevante ale Codului Penal sunt următoarele:
Articolul 59: Liberarea condiţionată de răspundere
penală
“În privinţa persoanei puse sub învinuire pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, care îşi recunoaşte vinovăţia şi nu prezintă pericol social, urmărirea penală poate fi suspendată condiţionat, cu liberarea ulterioară de răspundere penală în conformitate cu procedura penală, dacă corectarea acestei persoane este posibilă fără aplicarea unei pedepse penale.”
Articolul 2011: Violenţa în familie
“(1) Violenţa în familie, adică acţiunea sau inacţiunea intenţionată, manifestată fizic sau verbal, comisă de un membru al familiei asupra unui alt membru al familiei, care a provocat suferinţă fizică, soldată cu vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, suferinţă psihică ori prejudiciu material sau moral,
se pedepseşte cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 150 la 180 de ore sau cu închisoare de până la 2 ani.
(2) Aceeaşi acţiune:
a) săvârşită asupra a doi sau mai multor membri ai familiei;
b) care a provocat vătămarea medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii
se pedepseşte cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore sau cu închisoare de până la 5 ani.
(3) Aceeaşi acţiune care:
a) a cauzat vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) a determinat la sinucidere sau la tentativă de sinucidere;
c) a provocat decesul victimei
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani.”
Articolul 320: Neexecutarea hotărârii instanţei de judecată
“(1) Neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executare a hotărârii instanţei de judecată, dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancţiunii contravenţionale,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 300 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 150 la 200 de ore, sau cu închisoare de până la 2 ani...”
30. Prevederile relevante ale Legii nr. 45 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie (1 martie 2007, “Violenţa Domestică (Combaterea şi Protecţia) Legea din 2007”) sunt următoarele:
Articolul 15: Măsurile de protecţie
“(1) Instanţa de judecată emite, în 24 de ore de la primirea cererii, o ordonanţă de protecţie, prin care poate oferi asistenţă victimei, aplicând agresorului următoarele măsuri:
a) obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe de locuinţa victimei, fără a decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor;
b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei;
c) obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea;
d) interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al victimei;
e) obligarea, până la soluţionarea cazului, de a contribui la întreţinerea copiilor pe care îi are în comun cu victima;
f) obligarea de a plăti cheltuielile şi daunele cauzate prin actele sale de violenţă, inclusiv cheltuielile medicale şi cele de înlocuire sau reparare a bunurilor distruse sau deteriorate;
g) limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;
h) obligarea de a participa la un program special de tratament sau de consiliere dacă o asemenea acţiune este determinată de instanţa de judecată ca fiind necesară pentru reducerea violenţei sau dispariţia ei;
i) stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori;
j) interzicerea de a păstra şi purta armă...
(3) Măsurile de protecţie prevăzute la alin.(1) se aplică pe un termen de până la 3 luni, pot fi retrase odată cu dispariţia pericolului care a condiţionat luarea acestor măsuri şi pot fi prelungite în cazul unei cereri repetate sau al nerespectării condiţiilor prevăzute în ordonanţa de protecţie.”
31. Articolul 2 al Legii cu privire la poliţie (Nr. 416, republicată la 31 ianuarie 2002) prevede că sarcinile principale ale poliţiei includ, inter alia, apărarea vieţii, drepturilor şi demnităţii altor persoane, prevenirea crimelor şi protecţia ordinii publice. Conform articolului 21 (8) al aceleiaşi legi, colaboratorul poliţiei poate fi concediat din serviciu pentru săvârşirea unor contravenţii ce discreditează poliţia.
B. Materiale internaţionale relevante
32. Un rezumat al materialelor internaţionale relevante privind protecţia de violenţa domestică, inclusiv caracterul discriminatoriu al acesteia împotriva femeilor, se conţine în cauza Opuz v. Turkey (nr. 33401/02, §§72-86, ECHR 2009).
33. În Recomandarea sa Rec(2002)5 din 30 aprilie 2002 privind protecţia femeilor împotriva violenţei, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, inter alia, a invitat în special statele membre să introducă, să dezvolte şi/sau să îmbunătăţească, după caz, politici naţionale de combatere a violenţei bazate pe siguranţa maximă şi protecţia victimelor, susţinerea şi asistenţa, modificarea dreptului penal şi civil, sensibilizarea publicului, formarea specială a profesioniştilor confruntaţi cu violenţa faţă de femei şi prevenirea.
34. Comitetul Miniştrilor a recomandat în special statelor să incrimineze actele grave de violenţă comise asupra femeilor, cum sunt violenţele sexuale şi violul, abuzul de vulnerabilitate ce decurge dintr-o sarcină, o incapacitate de a se apăra, o vătămare a sănătăţii, o infirmitate sau o stare de dependenţă, precum şi abuzul de putere din partea autorului unor asemenea acte. Comitetul le-a solicitat, de asemenea, să asigure tuturor victimelor violenţelor posibilitatea să introducă o acţiune în justiţie, să prevadă posibilitatea de introducere a unei acţiuni penale la cererea ministerului public, să îl încurajeze pe acesta din urmă să considere violenţa faţă de femei şi copii drept un factor agravant sau decisiv în cazul începerii urmăririi penale în interes public, să ia, după caz, măsuri care să asigure protecţia eficientă a victimelor împotriva ameninţărilor şi riscurilor de răzbunare şi să vegheze, prin măsuri specifice, protecţia drepturilor copilului în cursul procedurilor.
35. În ceea ce priveşte violenţa în familie, Comitetul Miniştrilor a recomandat statelor să încadreze ca infracţiune orice violenţă comisă în cadrul familiei, să ia în considerare posibilitatea de a lua unele măsuri pentru a permite în special autorităţilor judiciare, în vederea protejării victimelor, să adopte măsuri interimare pentru a împiedica autorul violenţelor să intre în contact cu victima, să comunice cu ea sau să se apropie de ea, să locuiască în anumite locuri stabilite sau să frecventeze asemenea locuri, să incrimineze orice încălcare a măsurilor impuse agresorului de către autorităţi şi să stabilească un protocol obligatoriu de intervenţie pentru poliţie şi serviciile medicale şi sociale.
36. În Recomandarea sa Generală nr. 28 privind Obligaţiile de Bază ale Statelor Membre în baza articolului 2 al Convenţiei privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW/C/2010/47/GC.2), Comitetul privind Eliminarea Discriminării împotriva Femeilor a constatat că “statele părţi au obligaţia de a preveni, examina, investiga şi pedepsi ... actele de violenţă bazată pe gen”.
37. În raportul său privind vizita în Republica Moldova din 4 până în 11 iulie 2008 (documentul A/HRC/11/6/Add.4, 8 mai 2009), Raportorul Special al Naţiunilor Unite pentru violenţa împotriva femeilor, cauzele şi consecinţele acesteia a constatat, inter alia:
“... atitudinile patriarhale şi discriminatorii sporesc vulnerabilitatea femeilor faţă de violenţa şi abuz. În acest context, mai ales violenta domestică este foarte raspândită, larg trecută cu vederea de către societate; ea nu primeşte atenţia cuvenită nici de la autorităţi, nici de la societate şi nici de la femeile înseşi, rezultatul fiind o infrastructură de protecţie insuficientă pentru victimele violenţei....
... 19. Femeile din Moldova suferă de toate formele de violenţă. Violenţa domestică şi traficul sunt domenii majore care trezesc îngrijorare. Cele două sunt interconectate şi sunt legate de poziţia generală de supunere a femeilor în societate....
20. Deşi lipsesc date credibile şi o înregistrare sistematică a cazurilor privind caracterul şi mărimea fenomenului, se consideră că violenţa domestică este răspândită pe larg. Potrivit Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei: “[...] În prezent, frecvenţa violenţei domestice, a căror victime sunt femei şi copii, capătă proporţii alarmante. Cu regret, este foarte dificil pentru stat de a controla violenţa domestică, deoarece în majoritatea cazurilor aceasta este raportată doar atunci când există consecinţe grave ale violenţei, celelalte cazuri fiind considerate doar conflicte în familie.
21. În ciuda acestei recunoaşteri, violenţa domestică, cu excepţia cazului în care aceasta duce la vătămarea gravă a sănătăţii, nu este percepută ca o problemă care justifică o intervenţie legală. În rezultat, aceasta este resimţită în tăcere şi autorităţile, societatea şi chiar femeile nu atrag o atenţie cuvenită acestui fenomen.
22. Potrivit unui sondaj efectuat în anul 2005, 41 procente din femeile intervievate au declarat că cel puţin odată în viaţă ele au experimentat o formă de violenţă în familiile lor. Potrivit sondajului, violenţa psihologică este cea mai larg răspândită formă de abuz în familie, aceasta fiind urmată de violenţa fizică. Aproape o treime din femile intervievate au indicat că ele au fost supuse multiplelor forme de violenţă. Studiul indică faptul că violenţa nu este întâlnită pe scară atât de largă în şcoală şi educaţie; cu toate aceastea, femeile cu un nivel mai înalt de educaţie sau statut economic ar putea să nu divulge incidente de violenţă. Violenţa sexuală rămâne a fi o formă de violenţă cel mai puţin raportată. Aceasta ar putea fi din cauza nerecunoaşterii abuzului sexual din familie ca fiind un delict sau fricii victimelor de a fi considerate vinovate pentru aceste fapte şi a fi excluse din societate.
23. Autorii crimelor de violenţă împotriva femeilor sunt deseori membrii familiei, în special soţi sau foşti soţi (73.4 procente), fiind urmaţi de taţi sau taţi vitregi (13.7 procente) şi mame şi mame vitrege (7 procente). Colaboratorii azilului din Chişinău au indicatat că soţii multor femei care solicită ajutor la azil sunt fie ofiţeri de poliţie, fie militari, fapt care complică posibilitatea acestor femei de a scăpa de mediul violent şi a cere divorţul ....
29. Există de asemenea un şir de percepţii greşite în privinţa violenţei împotriva femeilor, care sunt larg răspândite în societate. Potrivit acestor percepţii, problema violenţei împotriva femeilor include doar nişte cazuri izolate care se referă la un anumit grup de persoane. Aceste concepţii greşite sunt următoarele: (a) violenţa împotriva femeilor este un fenomen întâlnit în familii sărace şi distruse; (b) victimele violenţei sunt femeile vulnerabile din fire care au nevoie de o protecţie specială; (c) bărbaţii violenţi fac abuz de alcool şi droguri sau au dereglări de personalitate; (d) violenţa domestică afectează toţi membrii familiei, inclusiv bărbaţi. Din experienţa mea, aceste interpretări greşite deseori rezultă în soluţii nechibzuite şi paţiale, cum ar fi programe de reabilitare pentru persoanele care fac abuz, restricţii aplicate asupra femeilor pentru a le oferi protecţie sau soluţii neutre din perspectiva de gen care omit cauzele violenţei bazate pe gen.”
ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI ÎN PRIVINŢA PRIMEI RECLAMANTE
38. Prima reclamantă s-a plâns de faptul că autorităţile au ignorat violenţa domestică la care ea şi copiii ei au fost supuşi şi nu au executat încheierea judecătorească obligatorie menită să le ofere protecţie. Ei s-au bazat pe articolul 3 al Convenţiei, care prevede următoarele:
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Admisibilitatea
39. Curtea notează că această pretenţie nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. În continuare, ea notează că niciun alt temei de a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
(a) Prima reclamantă
40. Prima reclamantă s-a plâns de faptul că statul nu şi-a respectat obligaţia sa pozitivă în temeiul articolului 3 al Convenţiei de a o proteja împotriva violenţei domestice şi a preveni comiterea repetată a unei asemenea violenţe. Ea era deosebit de vulnerabilă, având în vedere că agresorul ei era un ofiţer de poliţie şi avea susţinerea colegilor săi şi a altor autorităţi locale, fapt care a îngreunat încercările ei de a obţine ordonanţa de protecţie.
41. Prima reclamantă a susţinut că autorităţile “cunoşteau sau trebuiau să cunoască” despre violenţa lui A. împotriva ei (citat din Z and Others v. the United Kingdom [GC], nr. 29392/95, § 73, ECHR 2001‑V), având în vedere numărul actelor de violenţă comise de către A. şi incidentele raportate. Măsurile luate în cauza sa au fost ineficiente şi A. a încălcat ordonanţa de protecţie în mod repetat.
42. Mai mult, reclamanţii au solicitat eliberarea unei ordonanţe de protecţie la 29 noiembrie 2010 şi instanţa naţională a adoptat o decizie abia la 9 decembrie 2010, în ciuda faptului că legea o obliga să elibereze o asemenea ordonanţă timp de douăzeci şi patru de ore din momentul parvenirii cererii, dacă aceasta era bine întemeiată. Prin urmare, autorităţile au reacţionat extrem de încet în ciuda situaţiei urgente, şi, prin urmare, prima reclamantă nu a beneficiat de o protecţie imediată împotriva riscului comiterii unor noi acte de violenţă.
43. În continuare, prima reclamantă a susţinut că statul pârât nu a asigurat executarea la timp a legislaţiei adoptate specific pentru protecţia victimelor violenţei domestice, în ciuda faptului că A. a încălcat ordonanţa de protecţie în mod repetat. Se pare că Guvernul a sugerat că prima reclamantă era singură responsabilă pentru încălcarea ordonanţei de protecţie, fapt care a rezultat în agresarea acesteia la 13 ianuarie 2011, în ciuda faptului că răspunderea pentru asigurarea executării ordonanţei de protecţie aparţine în întregime statului.
44. În final, prima reclamantă a susţinut că suspendarea urmăririi penale împotriva lui A. a dus la eliberarea acestuia de răspunderea penală, în ciuda încălcărilor numeroase a ordonanţei de protecţie şi a atacurilor repetate împotriva ei.
(b) Guvernul
45. Guvernul a declarat că autorităţile au luat toate măsurile rezonabile pentru a o proteja pe prima reclamantă de riscul violenţei şi pentru a preveni comiterea repetată a unor asemenea acţiuni. În special, instanţa naţională a eliberat ordonanţa de protecţie originală în baza cererii iniţiale a primei reclamante. Înainte de eliberarea ordonanţei, autorităţile cunoşteau despre comiterea a două cazuri de violenţă de către A. împotriva primei reclamante, care au avut loc pe 30 august şi 6 noiembrie 2010. Prin urmare, autorităţile nu aveau motive de a suspecta vreun risc iminent pentru reclamanţi, şi câteva săptămâni mai târziu (la 9 decembrie 2010) a fost eliberată ordonanţa de protecţie.
46. Era clar că A. cunoştea condiţiile ordonanţei de protecţie emise la 12 decembrie 2010, deoarece el a fost avertizat să nu le încalce (a se vedea paragraful 11 de mai sus); de asemenea, el a fost înregistrat în calitate de agresor domestic şi obligat să stea departe de locuinţa familiei sale timp de nouăzeci de zile. Mai mult, el a fost vizitat de către poliţie de şase ori şi a avut discuţii preemptive cu ei despre comportamentul său (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Guvernul a declarat că A. s-a întors la locuinţa familiei sale în decembrie 2010 şi a stat acolo până la 16 ianuarie 2011, în urma obţinerii permisiunii primei reclamante. Guvernul nu doreşte să sugereze că de fapt prima reclamantă este responsabilă pentru atacul asupra ei din 13 ianuarie 2011, dar în acelaşi timp faptul că ea i-a permis să stea în locuinţa lor a făcut posibilă repetarea violenţei şi a însemnat că autorităţile nu au fost capabile să o protejeze de daunele cauzate.
47. Guvernul a susţinut că în cadrul urmăririi penale au fost luate toate măsurile necesare, care au dus la învinuirea lui A. (a se vedea paragraful 24 de mai sus). Cu toate acestea, ca urmare a faptului că A. a recunoscut vinovăţia sa şi sincer şi-a cerut scuze pentru comportamentul său, procurorul a decis să suspende urmărirea penală cu condiţia că A. nu va mai comite alte infracţiuni timp de un an. O asemenea suspendare nu însemna impunitate pentru A., dar mai degrabă reprezenta cea mai bună cale de a-i ocroti pe reclamanţi de comiterea repetată a actelor de violenţă domestică de către A., având în vedere posibila pedeapsă la care el putea fi supus (a se vedea paragraful 28 de mai sus). În această privinţă, prelungirea ordonanţei de protecţie la 14 martie 2011 (a se vedea paragraful 19 de mai sus) nu era determinată de vreun incident nou, dar de vizitarea de către A. a locuinţei familiei sale pentru a o felicita pe fiica sa cu ziua ei de naştere, fapt care potrivit Guvernului a fost posibil doar cu permisiunea primei reclamante.
2. Aprecierea Curţii
(a) Principii generale
48. Curtea reiterează că rele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a se încadra în domeniul de aplicare a articolului 3 al Convenţiei. Evaluarea acestui minim este relativă: aceasta depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi caracterul şi contextul tratamentului, durata acestuia, efectele fizice şi mentale ale acestuia şi, în unele cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea Costello‑Roberts v. the United Kingdom, 25 martie 1993, § 30, Series A nr. 247‑C şi Kudła v. Poland [GC], nr. 30210/96, § 91, ECHR 2000‑XI).
49. În continuare, Curtea reiterează că articolul 1 al Convenţiei, coroborat cu articolul 3 al Convenţiei, impune statelor obligaţia pozitivă de a asigura protecţia tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor împotriva tuturor formelor de rele tratamente interzise de articolul 3 al Convenţiei, inclusiv în cazurile în care acest tratament este administrat de persoane fizice (a se vedea A. v. the United Kingdom, 23 septembrie 1998, § 22, Reports of Judgments and Decisions 1998‑VI şi Opuz, citată mai sus, § 159). Această obligaţie trebuie să includă o protecţie efectivă, inter alia, a unei sau mai multor persoane concrete împotriva comiterii unor atacuri criminale de către o persoană terţă, precum şi paşi rezonabili în vederea prevenirii relelor tratamente despre care autorităţile cunoşteau sau trebuiau să cunoască (a se vedea, mutatis mutandis, Osman v. the United Kingdom, 28 octombrie 1998, § 116, Reports 1998‑VIII; E. and Others v. the United Kingdom, nr. 33218/96, § 88, 26 noiembrie 2002; şi J.L. v. Latvia, nr. 23893/06, § 64, 17 aprilie 2012).
50. Rolul Curţii nu este de a înlocui autorităţile naţionale şi de a alege în locul lor măsurile necesare dintr-un şir de măsuri posibile care ar putea fi luate pentru a asigura executarea obligaţiilor lor pozitive în temeiul articolului 3 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Bevacqua and S. v. Bulgaria, nr. 71127/01, § 82, 12 iunie 2008). În acelaşi timp, conform articolului 19 al Convenţiei şi potrivit principiului că Convenţia este menită să garanteze drepturi practice şi efective, şi nu teoretice şi iluzorii, Curtea trebuie să asigure că obligaţia statului de a ocroti drepturile celor aflaţi în jurisdicţia sa să fie îndeplinită în mod adecvat (a se vedea Nikolova and Velichkova v. Bulgaria, nr. 7888/03, § 61, 20 decembrie 2007).
51. Mai mult, articolul 3 al Convenţiei impune autorităţilor să realizeze o anchetă oficială efectivă cu privire la pretinsele rele tratamente, chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate de persoane fizice (a se vedea M.C. v. Bulgaria, nr. 39272/98, § 151, ECHR 2003‑XII, şi Denis Vasilyev v. Russia, nr. 32704/04, §§ 98-99, 17 decembrie 2009). Pentru ca urmărirea penală să fie considerată „efectivă”, aceasta trebuie, în principiu, să poată să ducă la stabilirea faptelor cauzei şi la identificarea şi pedepsirea celor vinovaţi. Aceasta nu este o obligaţie de rezultat, ci de mijloace. În cazurile prevăzute de articolele 2 şi 3 ale Convenţie, în care caracterul efectiv al urmăririi penale oficiale a fost pus în discuţie, Curtea s-a pronunţat adeseori cu privire la faptul dacă autorităţile au reacţionat prompt la plângerile formulate la momentul respectiv. A fost considerat relevant momentul de începere a urmăririi penale, întârzierea în luarea declaraţiilor şi durata de timp necesară pentru efectuarea investigaţiei iniţiale (a se vedea Denis Vasilyev, citată mai sus, § 100 cu referinţele ulterioare; şi Stoica v. Romania, nr. 42722/02, § 67, 4 martie 2008).
52. Ingerinţa autorităţilor în viaţa privată şi de familie poate fi necesară pentru a proteja sănătatea şi drepturile unei persoane sau a preveni acţiuni cu caracter criminal în anumite circumstanţe (a se vedea Opuz, citată mai sus, § 144). În acest sens, statele trebuie să menţină şi să aplice în practică un cadru legal adecvat pentru a asigura protecţia împotriva actelor de violenţă comise de persoane fizice (a se vedea X and Y v. the Netherlands, 26 martie 1985, § 22 şi 23, Series A nr. 91; Costello-Roberts v. the United Kingdom, 25 martie 1993, § 36, Series A nr. 247‑C; D.P. and J.C. v. the United Kingdom, nr. 38719/97, § 118, 10 octombrie 2002; M.C. v. Bulgaria, citată mai sus, §§ 150 şi 152, ECHR 2003‑XII; Bevacqua, citată mai sus, § 65, şi Sandra Janković v. Croatia, nr. 38478/05, § 45, 5 martie 2009).
(b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
(i) Dacă prima reclamantă a fost supusă unui tratament contrar articolului 3 al Convenţiei
53. Chiar dacă în această cauză prima reclamantă nu putea să prezinte probe medicale pentru a demonstra faptul că ea a fost maltratată în mod repetat, la 9 decembrie 2010 instanţă judecătorească a decis că situaţia a fost suficient de serioasă pentru a emite o ordonanţă de protecţie (a se vedea paragraful 11 de mai sus). În consecinţă, prima reclamantă a obţinut probe medicale a faptului că ea a fost maltratată de către A. la 13 ianuarie 2011 (a se vedea paragraful 18 de mai sus).
54. Mai mult, frica unor viitoare agresiuni a fost suficient de reală pentru a-i cauza primei reclamante suferinţă şi anxietate care să atingă plafonul tratamentului inuman în sensul articolului 3 al Convenţiei (a se vedea Gäfgen v. Germany [GC], nr. 22978/05, § 108, ECHR 2010).
55. În asemenea circumstanţe, Curtea constată că articolul 3 al Convenţiei a fost aplicabil în această cauză. Prin urmare, ea trebuie să determine dacă acţiunile autorităţilor întreprinse în răspuns la plângerile reclamanţilor erau conforme cu cerinţele acestei prevederi.
(ii) Dacă autorităţile s-au conformat obligaţiilor pozitive în sensul articolului 3 al Convenţiei
56. După cum a fost menţionat mai sus (a se vedea paragrafele 48-52 de mai sus), articolul 3 al Convenţiei impune statelor obligaţia pozitivă, pe de o parte, de a elabora prevederi legale cu scopul de a preveni şi pedepsi rele tratamente administrate de persoane fizice, şi, pe de altă parte, obligaţia de a aplica prevederile respective în practică atunci când autorităţile sunt conştiente de un pericol iminent al comiterii relelor tratamente de către o persoană identificată sau dacă relele tratamente deja au avut loc, astfel oferind protecţie victimelor şi pedepsind persoanele responsabile pentru rele tratamente.
57. În privinţa primei obligaţii, Curtea a notat că legislaţia Republicii Moldova prevede sancţiuni penale pentru comiterea actelor de violenţă împotriva membrilor propriei familii (a se vedea paragraful 29 de mai sus). Mai mult, legislaţia prevede măsuri de protecţie pentru victimele violenţei domestice, şi, de asemenea, sancţiuni pentru persoanele care nu execută deciziile judecătoreşti (a se vedea paragrafele 29 şi 30 de mai sus). Astfel, Curtea conchide că autorităţile au adoptat un cadru legislativ care le permite să ia măsuri împotriva persoanelor acuzate de violenţa domestică.
58. Curtea trebuie să determine dacă autorităţile naţionale cunoşteau, sau trebuiau să cunoască, despre violenţa la care a fost supusă prima reclamantă şi despre riscul unor violenţe ulterioare, şi dacă aceasta este cazul, Curtea trebuie să determine dacă au fost luate toate măsurile rezonabile pentru a o proteja şi a pedepsi făptaşul. Atunci când verifică faptul dacă autorităţile naţionale s-au conformat obligaţiilor lor pozitive în temeiul articolului 3 al Convenţiei, Curtea va ţine cont de faptul că ea nu trebuie să înlocuiască autorităţile naţionale în alegerea unei anumite măsuri menite să protejeze victima violenţei domestice (a se vedea, mutatis mutandis, A. v. Croatia, citată mai sus, § 61 şi Sandra Janković, citată mai sus, § 46).
59. Curtea consideră că autorităţile cunoşteau despre comportamentul violent al lui A. (a se vedea paragrafele 8-10 de mai sus), care a devenit încă mai evident după adoptarea de către instanţele naţionale a ordonanţei din 9 decembrie 2010 (a se vedea paragrafele 11, 15, 16 şi 18 de mai sus). În special, în ciuda prevederilor explicite ale ordonanţei, la 19 decembrie 2010 A. s-a întors în locuinţa reclamanţilor (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Deşi Guvernul a susţinut că aceasta s-a întâmplat cu acordul primei reclamante, acesta nu a oferit nicio probă în acest sens. În orice caz, este evident că prima reclamantă s-a plâns imediat autorităţilor despre încălcarea repetată de către A. a ordonanţei de protecţie, prin agresarea acesteia în stradă şi intrarea în locuinţă fără acordul acesteia (a se vedea paragrafele 15 şi 16 de mai sus). Plângerea respectivă demonstrează faptul că reclamanţii nu doreau întoarcerea lui A. în locuinţa lor, dar de asemenea că autorităţile trebuiau să-şi dea seama de faptul că prima reclamantă a fost expusă unui risc sporit al violenţei ulterioare, având în vedere că A., fiind un ofiţer de poliţie, a încălcat în mod vădit ordonanţa de protecţie emisă de către instanţa.
60. La 11 ianuarie 2011, A. s-a întâlnit cu procurorul pentru a discuta plângerea penală depusă de către reclamanţi (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Chiar dacă, în urma acestei întâlniri, A. cunoştea despre faptul că urma să fie luată o decizie în privinţa pornirii urmăririi penale împotriva lui, el totuşi s-a întors în locuinţa familiei sale doar două zile mai târziu, la 13 ianuarie 2011 (din nou cu încălcarea ordonanţei de protecţie), unde a atacat-o şi a ameninţat-o cu moarte pe prima reclamantă în prezenţa fiicelor lor (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Curtea consideră că până la 13 ianuarie 2011 autorităţile aveau suficiente probe ale manifestării unui comportament violent al lui A. şi că exista riscul ca prima reclamantă să fie în continuare supusă violenţei domestice din cauza neglijării flagrante de către A. a ordonanţei de protecţie.
61. Curtea consideră că prima reclamantă era deosebit de vulnerabilă, deoarece nu se putea apăra de A., care era un ofiţer de poliţie instruit să opună rezistenţă. Faptul că asemenea violenţă s-a întâmplat în intimitatea locuinţei lor nu a făcut posibilă acordarea unui ajutor din afară. Ea consideră că riscul pentru starea fizică şi psihologică a reclamantului era iminent şi destul de grav şi cerea intervenţia promptă din partea autorităţilor.
62. Potrivit argumentelor părţilor, se pare că autorităţile nu au rămas în totalitate pasive: A. a primit un avertisment formal din partea Ministerului Afacerilor Interne, a avut discuţii preemptive cu poliţia şi a fost amendat de către instanţele administrative (a se vedea paragrafele 9 şi 13 de mai sus). Totuşi, nici una din măsurile nu a fost eficientă şi la 23 decembrie 2010, reclamanţii au informat autorităţile despre alte două încălcări ale ordonanţei de protecţie de către A. (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Nu a fost luată nicio măsură care i-ar fi permis lui A. să se întoarcă în locuinţa familiei sale la 13 ianuarie 2011 şi să o atace, din nou cu încălcarea ordonanţei de protecţie. Chiar şi după acest incident nu au fost luate măsuri speciale împotriva lui A. pentru a asigura siguranţa reclamanţilor; el a continuat să-şi exercite atribuţiile sale de serviciu în calitate de ofiţer de poliţie în perioada relevantă.
63. Lipsa unor acţiuni decisive din partea autorităţilor în examinarea situaţiei lui A. este şi mai frustrantă, având în vedere că A. era un ofiţer de poliţie, atribuţiile profesionale ale căruia includeau, conform legislaţiei naţionale (a se vedea paragraful 31 de mai sus), protecţia drepturilor altor persoane, prevenirea criminalităţii şi protecţia ordinii de drept. Autorităţile nu au examinat impactul neexecutării de către un ofiţer de poliţie a ordonanţei emise de către instanţa de judecată în privinţa ordinii publice şi nu au pornit urmărirea penală în temeiul articolului 320 al Codului penal (a se vedea paragraful 29 de mai sus). Este de asemenea discutabil faptul dacă autorităţile aveau mai multe posibilităţi de a influenţa comportamentul lui A., având în vedere că el lucra pentru stat, decât ar fi avut în privinţa unei persoane fizice private, cu toate acestea, ele au întreprins foarte puţine acţiuni.
64. În final, Curtea a constatat că urmărirea penală în privinţa comportamentului violent al lui A. faţă de prima reclamantă a fost suspendată cu posibilitatea pentru A. de a fi eliberat totalmente de răspunderea penală în cazul în care el nu mai comitea alte infracţiuni timp de un an (a se vedea paragrafele 27 şi 28 de mai sus). Având în vedere că A. a comis acţiuni violente împotriva primei reclamante în mod repetat, inclusiv a neglijat în mod flagrant ordonanţa de protecţie din 13 ianuarie 2011, când el s-a întors în locuinţa familiei sale şi a atacat-o, precum şi a încălcat ordonanţa de protecţie în mod repetat (a se vedea paragrafele 16, 18,19 şi 26 de mai sus), nu este clar de ce procurorul a constatat că A. “nu prezintă pericol pentru societate” şi de ce a suspendat în mod condiţionat investigaţiile împotriva acestuia (a se vedea paragraful 27 de mai sus). Mai mult, procurorul ierarhic superior a ajuns la aceeaşi concluzie la 18 aprilie 2011, deşi instanţa de judecată a prelungit ordonanţa de protecţie doar patru zile mai devreme pe motiv că A. încă mai prezenta pericol pentru prima reclamantă (a se vedea paragrafele 19 şi 28 de mai sus).
65. În opinia Curţii, suspendarea investigaţiilor împotriva lui A. în asemenea circumstanţe a avut ca efect liberarea lui de răspunderea penală şi nu prevenirea comiterii altor acte de violenţă împotriva primei reclamante, fapt ce a rezultat în impunitatea lui virtuală (a se vedea Pădureţ v. Moldova, nr. 33134/03, §§70-77, 5 ianuarie 2010).
66. Având în vedere modul în care autorităţile au examinat această cauză, şi anume faptul că autorităţile cunoşteau despre pericolul comiterii unor noi acte de violenţă domestică de către A., precum şi omisiunea lor de a lua măsuri efective împotriva lui, şi de a asigura sancţionarea lui în temeiul prevederilor legale aplicabile, Curtea constată că statul nu şi-a onorat obligaţiile sale pozitive în temeiul articolului 3 al Convenţiei. Prin urmare, a avut loc o violare a acestei prevederi în privinţa primei reclamante.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI ÎN PRIVINŢA CELUI DE-AL DOILEA ŞI AL TREILEA RECLAMANŢI
67. Al doilea şi al treilea reclamanţi s-au plâns de încălcarea drepturilor lor în temeiul articolului 3 al Convenţiei ca urmare a abuzului verbal din partea lui A. şi a faptului că ei au fost martori oculari ai atacurilor asupra mamei lor.
68. Curtea, care este specializată în examinarea faptelor cauzei în temeiul legii (a se vedea Guerra and Others v. Italy, 19 februarie 1998, § 44, Reports1998‑I), a decis să examineze pretenţia formulată în temeiul articolului 8 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
A. Admisibilitatea
69. Curtea observă că această pretenţie este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. În continuare, ea notează că aceasta nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.
B. Fondul
70. Al doilea şi al treilea reclamanţi s-au plâns de abuzul verbal din partea lui A. şi de faptul că ei au fost martori ai agresiunii verbale şi fizice a mamei lor în locuinţa lor, fiind în neputinţă să o ajute.
71. Guvernul a declarat că autorităţile au luat toate măsurile rezonabile în privinţa lui A., şi anume au avut loc discuţii preemptive cu poliţia, a fost aplicată o avertizare formală din partea Ministerului Afacerilor Interne, a fost aplicată o amendă din partea instanţei administrative, şi pornită urmărirea penală în privinţa comportamentului violent al acestuia. Mai mult, a fost emisă o ordonanţă de protecţie din partea instanţelor de judecată şi ulterior a fost raportat un singur incident de violenţă comis de către A. Acest fapt deosebeşte prezenta cauză de cauzele precedente în care Curtea a constatat o violare a articolului 8 al Convenţiei ca urmare a omisiunii autorităţilor de a lua măsurile necesare, cum ar fi cauza Hajduová v. Slovakia (nr. 2660/03, 30 noiembrie 2010).
72. Curtea reiterează că deşi obiectul principal al articolului 8 al Convenţiei este de a proteja persoana împotriva acţiunilor arbitrare ale autorităţilor publice, pot să existe de asemenea obligaţii pozitive inalienabile de a asigura “respectarea” efectivă a vieţii private şi de familie. Aceste obligaţii pot include adoptarea unor măsuri în domeniul relaţiilor inter-personale. Copii şi alte persoane vulnerabile, în special, au dreptul la o protecţie efectivă (a se vedea X and Y v. the Netherlands, 26 martie 1985, §§ 23-24 şi 27, Series A nr. 91, şi August v. the United Kingdom (dec.), nr. 36505/02, 21 ianuarie 2003).
73. În ceea ce priveşte respectarea vieţii private, Curtea a constatat anterior, în diferite contexte, că conceptul de viaţă privată include integritatea fizică şi psihologică a unei persoane, pe care statele au obligaţia să o protejeze, chiar dacă pericolul apare din acţiunile altor persoane. În acest sent, statele trebuie să menţină şi să aplice în practică un cadru juridic adecvat care să ofere protecţie împotriva actelor de violenţă comise de persoane private (a se vedea X and Y v. the Netherlands, citată mai sus, §§ 22 şi 23; Costello-Roberts v. the United Kingdom, 25 martie 1993, § 36, Series A nr. 247-C; D.P. and J.C. v. the United Kingdom, nr. 38719/97, § 118, 10 octombrie 2002; M.C. v. Bulgaria, nr. 39272/98, §§ 150 şi 152, ECHR 2003‑XII; A v. Croatia, nr. 55164/08, § 60, 14 octombrie 2010; şi Hajduová, citată mai sus, § 46). Curtea notează în această privinţă că vulnerabilitatea deosebită a victimelor violenţei domestice şi nevoia ca statul să se implice activ în apărarea lor a fost accentuată în mai multe instrumente internaţionale (pentru referinţe, a se vedea Bevacqua, citată mai sus, §§ 64-65, şi Sandra Janković v. Croatia, nr. 38478/05, §§44-45, 5 martie 2009).
1. Dacă a existat o ingerinţă în drepturile celui de-al doilea şi al treilea reclamanţi în temeiul articolului 8 al Convenţiei.
74. În această cauză, starea psihologică a celui de-al doilea şi al treilea reclamanţi a fost sever afectată ca urmare a actelor de violenţă comise în mod repetat de către tatăl lor asupra mamei în locuinţa acestora, fapt care a fost de asemenea recunoscut de către instanţa naţională (a se vedea paragraful 11 de mai sus). În opinia Curţii, aceasta a reprezentat o ingerinţă în dreptul celui de-al doilea şi al treilea reclamanţi la viaţa privată şi respectarea inviolabilităţii locuinţei lor în sensul articolului 8 al Convenţiei.
75. Deoarece această ingerinţă a avut loc în forma unui tratament aplicat de către A. împotriva primei reclamante într-un mod care contravine articolului 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 66 de mai sus), acesta nu poate fi considerat ca fiind “în conformitate cu legea” sau “necesar într-o societate democratică”. Unica întrebare care rămâne a fi examinată este dacă autorităţile cunoşteau, sau trebuiau să cunoască, despre ingerinţa în drepturile celui de-al doilea şi al treilea reclamanţi garantate de articolul 8 al Convenţiei şi dacă acestea au luat toate măsurile rezonabile pentru a opri asemenea ingerinţă şi a o preveni în conformitate cu obligaţiile pozitive în temeiul articolului 8 al Convenţiei.
2. Respectarea obligaţiilor pozitive în temeiul articolului 8 al Convenţiei
76. Curtea reiterează că sarcina sa nu este de a înlocui autorităţile naţionale relevante în stabilirea celor mai potrivite metode pentru ocrotirea persoanelor de atacurile asupra integrităţii lor personale, dar a revizui în temeiul Convenţiei deciziile luate de aceste autorităţi după discreţia lor. Prin urmare, Curtea va examina dacă Republica Moldova a încălcat obligaţia sa pozitivă în temeiul articolului 8 al Convenţiei în examinarea cauzei celui de-al doilea şi al treilea reclamanţi (a se vedea, mutatis mutandis, Handyside v. the United Kingdom, 7 decembrie 1976, § 49, Series A nr. 24).
77. În decizia sa din 9 decembrie 2010 (a se vedea paragraful 11 de mai sus), o instanţă naţională a stabilit că starea psihologică a celui de-al doilea şi al treilea reclamanţi a fost serios afectată de faptul că ei au fost martori ai actelor de violenţă comise de către A. împotriva mamei lor. Prin urmare, ordonanţa de protecţie eliberată în acea zi i-a interzis lui A. nu doar să contacteze, să insulte sau să o maltrateze pe prima reclamantă, dar şi pe copiii acesteia. Mai mult, la 13 decembrie 2010, reclamanţii au cerut procuraturii să recunoască oficial pe al doilea şi al treilea reclamanţi ca victimele violenţei domestice din perspectiva urmăririi penale pornite împotriva lui A. În continuare, la 23 decembrie 2010, reclamanţii s-au plâns procuraturii Călaraşi că A. nu doar a agresat-o pe prima reclamantă, dar a abuzat verbal pe cea de-a doua şi a treia reclamantă la 19 decembrie 2010 (a se vedea paragraful 16 de mai sus).
78. Pentru Curte este clar că la sfârşitul lunii decembrie 2010 autorităţile cunoşteau despre încălcarea de către A. a ordonanţei de protecţie şi de asemenea despre comportamentul ameninţător şi insultător al acestuia în privinţa primei reclamante, dar şi a efectelor acestui comportament asupra celui de-al doilea şi al treilea reclamanţi. Cu toate acestea, după cum s-a constatat deja în privinţa plângerii formulate în temeiul articolului 3 de mai sus, au fost întreprinse acţiuni minore sau nu a fost întreprinsă nicio acţiune pentru a preveni acest comportament din partea lui A. Din contra, în ciuda comiterii unor alte atacuri grave la 13 ianuarie 2011, nu a fost întreprinsă nicio acţiune decisivă împotriva lui A., care a fost în cele din urmă eliberat de orice răspundere penală.
79. În asemenea circumstanţe, Curtea conchide că autorităţile naţionale nu s-au conformat în mod corespunzător obligaţiile lor pozitive în temeiul articolului 8 al Convenţiei. Prin urmare, a avut loc o violare a acestei prevederi în privinţa celui de-al doilea şi al treilea reclamanţi.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 14 AL CONVENŢIEI COMBINAT CU ARTICOLELE 3 ŞI 8 ALE CONVENŢIEI
80. Reclamanţii de asemenea s-au plâns, în temeiul artocolului 14 al Convenţiei combinat cu articolele 3 şi 8 ale Convenţiei, că autorităţile au eşuat să aplice legislaţia naţională menită să protejeze victimele violenţei domestice din cauza unor idei preconcepute referitoare la rolul femeii în familie. Articolul 14 prevede următoarele:
“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
A. Admisibilitatea
81. Curtea observă că aceste pretenţii nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. În continuare, ea notează că acestea nu sunt inadmisibile sub nici un alt temei. Prin urmare, ele urmează a fi declarate admisibile.
B. Fondul
82. Reclamanţii au pretins că autorităţile nu au luat toate măsurile corespunzătoare menite să prevină violenţa domestică, să-i protejeze de efectele acesteia, să investigheze plângerile lor şi să pedepsească făptuitorul. Astfel, ele au promovat în continuare violenţa comisă de către A., care se simţea imun la acţiunile statului. Violenţa era bazată pe criteriu de gen şi a reprezentat discriminare contrară articolului 14 al Convenţiei.
83. Guvernul a declarat că nu a existat nici un tratament discriminatoriu în această cauză. Spre deosebire de cauza Opuz, citată mai sus, autorităţile nu au rămas inerte la plângerile primei reclamante şi au luat toate acţiunile rezonabile pentru a preveni relele tratamente comise împotriva ei, au pornit urmărirea penală împotriva lui A. şi l-au eliberat de răspunderea penală cu condiţia că el va fi tras la răspundere dacă va mai comite alte infracţiuni. Aceste măsuri au sporit protecţia primei reclamante. Chiar dacă mai puteau fi constatate unele iregularităţi în implementarea practică a legii împotriva violenţei domestice, aceasta s-a datorat faptului că legea din 2007 era relativ nouă.
84. Equal Rights Trust a declarat că existau probe concludente a faptului că violenţa domestică avea un impact disproporţional şi diferit asupra femeilor. Pentru a investiga în mod efectiv această violenţă, era nevoie de o reacţie concludentă, care trebuia să includă tratarea acestei violenţe drept o formă de discriminare bazată pe gen. Deoarece acest fapt nu a fost realizat, aceasta a reprezentat o omisiune a autorităţilor de a admite magnitudinea problemei şi impactul acesteia asupra demnităţii femeii. Organizaţia s-a referit la Recomandarea Generală nr. 28 privind Obligaţiile de Bază ale Statelor Membre în baza articolului 2 al Convenţiei privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW/C/2010/47/GC.2), potrivit căreia “statele părţi au obligaţia de a preveni, investiga, examina şi pedepsi ... actele de violenţă bazată pe gen”.
85. Curtea reiterează că ea a constatat deja faptul că omisiunea statului de a proteja femeile împotriva violenţei domestice încalcă dreptul lor la o protecţie egală, fără a cere ca această omisiune să fie neaparăt intenţionată (a se vedea Opuz, citată mai sus, § 191).
86. În această cauză, Curtea se referă la constatarea sa anterioară (a se vedea paragraful 66 de mai sus), potrivit căreia prima reclamantă a fost supusă în mod repetat violenţei din partea soţului, deşi autorităţile cunoşteau despre această situaţie. Ea observă faptul că, deoarece prima reclamantă a fost supusă în mod repetat acţiunilor de violenţă, ea a solicitat examinarea cererii sale de divorţ în regim de urgenţă. Cu toate acestea, se pare că judecătorul a refuzat să urgenteze examinarea acestei cereri şi preşedintele Judecătoriei Călăraşi nu a luat nicio măsură în răspuns la plângerea depusă în acest sens (a se vedea paragraful 12 de mai sus).
87. Curtea mai notează că la 10 ianuarie 2011 prima reclamantă a fost invitată la secţia locală de poliţie, unde ea susţine că a fost forţată să-şi retragă plângerea depusă împotriva lui A. (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Mai mult, se pare că plângerea avocatului ei în acest sens a fost lăsată fără un răspuns (a se vedea paragraful 12 de mai sus). Este de asemenea clar că direcţia de asistenţă socială şi protecţia familiei din Călăraşi nu a executat până la 15 martie 2011 ordonanţa de protecţie emisă în interesul reclamantului (a se vedea paragraful 21 de mai sus) şi a insultat-o în continuare pe reclamanta sugerându-i împăcarea pe motiv că ea “nu este prima şi nici ultima femeie care este bătută de soţ” (a se vedea paragraful 25 de mai sus).
88. În final, deşi A. a recunoscut că şi-a bătut soţia, el a fost totuşi eliberat de orice răspundere ca urmare a deciziei procurorului de a suspenda în mod condiţionat procedura în această cauză (a se vedea paragraful 27 de mai sus).
89. În opinia Curţii, combinarea factorilor de mai sus demonstrează clar faptul că acţiunile autorităţilor nu erau o simplă omisiune sau întârziere în soluţionarea problemei violenţei aplicate împotriva primei reclamante, dar au reprezentat o tolerare repetată a violenţei şi au reflectat o atitudine discriminatorie împotriva primei reclamante în calitatea sa de femeie. Constatările raportului special al Naţiunilor Unite privind violenţa împotriva femeilor, cauzele şi consecinţele acesteia (a se vedea paragraful 37 de mai sus) susţin impresia creată că autorităţile nu acordă o atenţie cuvenită seriozităţii şi extinderii problemei violenţei domestice în Moldova şi efectul discriminatoriu al acesteia asupra femeilor.
90. Prin urmare, în circumstanţele specifice ale acestei cauze, Curtea constată că a avut loc o violare a articolului 14 combinat cu articolul 3 al Convenţiei în privinţa primei reclamante.
91. Curtea consideră că plângerea formulată în temeiul articolului 14 combinat cu articolul 8 al Convenţiei nu ridică alte chestiuni separate. Prin urmare, aceasta nu va examina această plângere separat.
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 17 AL CONVENŢIEI
92. Reclamanţii de asemenea s-au plâns, în temeiul articolului 17 al Convenţiei, că din cauza omisiunii autorităţilor de a pune capăt comportamentului violent al lui A., acesta a continuat să încalce drepturile lor cu impunitate, distrugând astfel drepturile lor garantate de Convenţie.
Articolul 17 al Convenţiei prevede următoarele:
“Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca autorizând unui stat, unui grup sau unui individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie, sau de a aduce limitări acestor drepturi şi libertăţi, decât cele prevăzute de această Convenţie.”
93. Examinând materialele acestei cauze, Curtea consideră că această plângere este nefondată. Prin urmare, această parte din cerere trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
V.APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
94. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
95. Prima reclamantă a pretins 20,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu pentru suferinţa cauzată prin umilinţa şi bătaia la care ea a fost supusă în mod sistematic, şi pentru omisiunea autorităţior de a-i oferi în mod prompt protecţia prin executarea ordonanţei de protecţie. Ea s-a referit la experienţele sale în care ea a fost agresată, ameninţată şi abuzată în mod verbal de către A., înjosită de colegii săi de serviciu şi de diferite autorităţi pentru faptul că ea dorea să divorţeze de A. şi că “era o soţie rea care merita să fie bătută”.
96. Al doilea şi al treilea reclamanţi au pretins fiecare câte EUR 5,000, pe motiv că ele au fost martore ale violenţei aplicate împotriva mamei lor, că însuşi ele au fost bătute şi înjosite la şcoală şi de către lucrătorii sociali.
97. Guvernul a susţinut că suma pretinsă nu era justificată, deoarece autorităţile au luat toate măsurile rezonabile pentru a preveni violenţa împotriva reclamanţilor. De asemenea, ei au declarat că suma pretinsă era excesivă în raport cu jurisprudenţa anterioară a Curţii care se referă la articolele 3 şi 8 ale Convenţiei. Guvernul a invitat Curtea să respingă pretenţiile reclamanţilor.
98. Având în vedere gravitatea violărilor constatate mai sus, Curtea consideră că acordarea unei sume în calitate de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamanţilor o sumă unică de EUR 15,000.B.Costuri şi cheltuieli
99. Reclamanţii au pretins EUR 8,737.50 şi 29,463.25 lei moldoveneşti (MDL, aproximativ EUR 1,876) pentru costurile de reprezentare. Ei au prezentat o listă detaliată a orelor lucrate de avocat (87.95 ore la rata de MDL 335 pe oră pentru munca efectuată la nivel naţional şi 58.25 ore la rata de EUR 150 pe oră pentru munca efectuată pentru Curte).
100. Guvernul consideră că atât numărul de ore lucrate de avocat asupra acestei cauze, cât şi rata percepută de avocat erau excesive. El a notat că în cauza Boicenco v. Moldova (nr. 41088/05, § 176, 11 iulie 2006), Curtea a acceptat o rată rezonabilă de EUR 75 pe oră, având în vedere complexitatea cauzei şi aportul adus de către avocaţi. Această cauză nu era atât de complexă după caracterul său.
101. Potrivit jurisprudenţei Curţii, pentru ca costurile şi cheltuielile avocatului să fie rambursate, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime. În această cauză, având în vedere documentele de care dispune, criteriile de mai sus şi faptul că reclamanţii au beneficiat de asistenţă juridică gratuită din partea Consiliului Europei, Curtea consideră rezonabil de a acorda suma de EUR 2,150 cu titlu de toate costurile angajate.
C. Dobânda
102. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererile formulate în temeiul articolelor 3, 8 şi 14 ale Convenţiei admisibile, şi restul cererii inadmisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în privinţa primei reclamante;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei în privinţa celui de-al doilea şi al treilea reclamanţi;
4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în privinţa primei reclamante;
5. Hotărăşte că nu este necesar de a examina separat pretenţia formulată în temeiul articolului 14 al Convenţiei combinat cu articolul 8 al Convenţiei;
6. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor împreună, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) EUR 15,000 (cincisprezece mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută;
(ii) EUR 2,150 (două mii o sută cincizeci euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
7. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 28 mai 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy