©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
cu privire la admisibilitatea cererii nr. 33762/05
prezentată de Gheorghe ERIMESCU împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 18 ianuarie 2011 într-o cameră compusă din: Elisabet Fura, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
Având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, Gheorghe Erimescu, este resortisant român, născut în 1949 şi locuieşte în Timişoara. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
2. Reclamantul este fostul director comercial al unei societăţi de stat de furnizare a energiei electrice, S. Acesta a fost acuzat împreună cu circa alte 20 de persoane de săvârşirea mai multor infracţiuni economice privind achiziţii publice ilegale.
Arestarea preventivă a reclamantului
3. Prin ordonanţa din 4 aprilie 2005, procurorul a început urmărirea penală împotriva reclamantului şi a altor cinci persoane, în urma anchetelor preliminare care au condus autorităţile la convingerea că directorul general al societăţii S. dispusese reclamantului şi altor directori să falsifice documentele de achiziţie pentru bunuri cumpărate de la societăţi private, încălcând legislaţia naţională privind achiziţiile publice. Reclamantul a fost audiat la aceeaşi dată şi a recunoscut că, în 2003, societatea S. a cumpărat cantităţi importante de bunuri de la patru societăţi private, în lipsa unei proceduri de achiziţii publice. Acesta a recunoscut că, în 2003, a fost pus de unul dintre coinculpaţi să dispună plata facturilor bunurilor şi să completeze actele administrative. Acesta a mai precizat că nu a avut curajul să îl informeze pe directorul general că preţul produselor era foarte mare şi că a trebuit să falsifice documentele de achiziţie antedatându-le.
4. Reclamantul a fost reţinut de procuror pentru 24 de ore, la 7 aprilie 2005, ora 1 p.m.
5. La 8 aprilie 2005, procurorul a emis un mandat de arestare pentru 29 de zile pentru patru acuzaţi, inclusiv reclamantul. Procurorul a precizat că reclamantul a încercat să falsifice dovezile după începerea urmăririi penale împotriva directorului general al societăţii S.
6. La aceeaşi dată, la o oră neprecizată, Tribunalul Timiş a început audierea cererii procurorului de arestare preventivă a celor patru inculpaţi.
7. Aceştia, inclusiv reclamantul, au fost informaţi asupra motivelor pentru care erau chemaţi în faţa instanţei; au fost luate declaraţii de la fiecare dintre ei şi consemnate în scris.
Avocatul fiecăruia dintre cei patru acuzaţi a luat cuvântul, prezentând argumentele apărării. Reprezentantul reclamantului a solicitat respingerea cererii procurorului, argumentând că nu exista nicio dovadă de prejudiciu material şi că unul dintre coinculpaţi i-a obligat pe ceilalţi angajaţi să falsifice documentele referitoare la achiziţiile publice. Ulterior, fiecare acuzat a dat o declaraţie, reclamantul solicitând să fie eliberat.
8. După examinarea dovezilor şi analizarea argumentelor părţilor, tribunalul a pronunţat o încheiere la aceeaşi dată, aprobând cererea procurorului. Motivele pentru a dispunea arestarea preventivă a celor patru acuzaţi erau următoarele: faptul că pedeapsa închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunile săvârşite era mai mare de patru ani, faptul că inculpaţii au abuzat de funcţiile publice care le-au fost conferite, valoarea ridicată a prejudiciului material şi faptul că inculpaţii încercaseră să falsifice dovezi. În acest sens, instanţa a reţinut că, după începerea urmăririi penale, inculpaţii intenţionaseră să prezinte procese-verbale falsificate ale şedinţelor comisiei de evaluare a ofertelor de licitaţie publică.
9. Recursul împotriva încheierii menţionate a fost respins prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Timişoara din 13 aprilie 2005, cu aceeaşi motivare.
10. Arestarea preventivă a reclamantului a fost prelungită periodic prin încheierile tribunalului din 3 mai, 2 iunie, 23 iunie, 20 iulie 2005 (recursuri respinse de Curtea de Apel Timişoara la 6 mai, 8 iunie, 27 iunie şi, respectiv, 22 iulie 2005).
11. Motivaţiile instanţelor interne în decursul perioadei au fost similare celor menţionate; s-a făcut, de asemenea, referire la necesitatea finalizării anchetei, prin identificarea tuturor persoanelor implicate în activităţile infracţionale respective, luarea unor declaraţii de la martori, reaudierea inculpaţilor, completarea rapoartelor financiare şi contabile etc. Până la încheierea perioadei, pe măsură ce ancheta s-a extins şi asupra altor persoane, încheierile de mai sus erau dispuse împotriva a zece persoane.
12. La 8 august 2005, procurorul a întocmit rechizitoriu pentru trimiterea în judecată a 24 de persoane, inclusiv a reclamantului. Rechizitoriul, lung de 190 de pagini şi bazat pe dovezi structurate în 29 de dosare având fiecare circa 400 de pagini, a încheiat o anchetă asupra a 44 de persoane, angajaţi ai societăţii de stat în cauză şi ai celor patru societăţi private, furnizoare ale bunurilor achiziţionate pretins contrar legii privind achiziţiile publice.
13. Cauza a fost apoi retrimisă Tribunalului Timiş. Primul termen, 15 august 2005, a fost amânat, în urma cererii formulate de unii inculpaţi. La termenul din 17 august 2005, tribunalul a verificat din oficiu legalitatea arestării preventive dispuse în privinţa a zece inculpaţi. În urma audierii argumentelor părţilor, instanţa a concluzionat că motivele care justificau arestarea preventivă a acestora erau actuale şi a decis extinderea arestării pe o perioadă de 60 de zile. Următorul termen a fost stabilit la 17 octombrie 2005.
14. La 23 august 2005, Curtea de Apel Timişoara a confirmat hotărârea, subliniind că eliberarea inculpaţilor ar perturba ordinea publică, dat fiind caracterul organizat al faptelor pretinse şi faptul că unii dintre ei, inclusiv reclamantul, au încercat să falsifice dovezi în timpul desfăşurării anchetei.
15. La 27 septembrie 2005, procurorul a depus o cerere pentru amânarea termenului din 6 octombrie, pentru a examina legalitatea arestării preventive.
16. Prin încheierea din 6 octombrie 2005, tribunalul a menţinut arestarea preventivă. În urma recursului inculpaţilor, prin hotărârea finală din 18 octombrie 2005, curtea de apel a anulat hotărârea atacată pe motivul unei erori de procedură şi a dispus eliberarea imediată a tuturor inculpaţilor. Reclamantul a fost repus în libertate la aceeaşi dată.
17. Din dosar rezulta că procedura penală pe fond este încă pendinte.
B. DREPTUL INTERN RELEVANT
18. Dispoziţiile relevante din Codul român de procedură penală, astfel cum erau în vigoare la vremea faptelor, sunt următoarele:
Art. 148
„(1) Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile [...] numai în vreunul din următoarele cazuri:
[...]
d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte;
[...]
h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică. [...]”
Capete de cerere
19. Reclamantul se plânge, în temeiul art. 5 § 3 din Convenţie, că arestarea sa preventivă a fost excesiv de îndelungată, din perspectiva motivării standard şi neindividualizate prezentate de instanţele interne pentru prelungirea arestării sale. Acesta declară totodată că instanţele interne nu au ţinut seama de argumentele invocate de el împotriva arestării sale.
20. Acesta se plânge, în temeiul art. 5 § 1 din Convenţie, că la 8 aprilie 2005 a fost lipsit de libertate în mod ilegal între 1 p.m. şi 4.30 p.m., fiind reţinut încătuşat în arestul Tribunalului Timiş în aşteptarea pronunţării unei încheieri care urma să stabilească dacă cererea procurorului pentru a dispune arestarea sa preventivă va fi aprobată de instanţă.
ÎN DREPT
21. Reclamantul invocă încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie în sensul că arestarea sa preventivă a depăşit termenul rezonabil. Partea relevantă a acestei dispoziţii prevede următoarele:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol [...] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
22. Guvernul argumentează că durata arestării preventive nu poate fi considerată excesivă, date fiind complexitatea cazului şi diligenţa demonstrată de autorităţi în instrumentarea cazului. Guvernul a adăugat că instanţele interne au oferit „motive relevante şi suficiente” pentru menţinerea măsurii arestării.
23. Reclamantul nu a prezentat observaţii în termenul stabilit de Curte.
24. Conform jurisprudenţei Curţii, evaluarea aspectului rezonabil al unei perioade de arestare nu se poate face in abstracto. Măsura în care este rezonabil ca un acuzat să rămână în arest se evaluează în fiecare caz, potrivit caracteristicilor speciale ale acestuia. Arestarea prelungită poate fi justificată într-un caz numai dacă există indicaţii clare ale unei necesităţi reale de interes public care, în pofida prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai importantă decât regula respectării libertăţii individului (a se vedea, printre altele, W. împotriva Elveţiei, 26 ianuarie 1993, pct. 30, serie A nr. 254-A).
25. Jurisprudenţa Convenţiei a elaborat patru motive fundamentale acceptabile pentru a justifica arestarea preventivă al unui acuzat suspectat de săvârşirea unei infracţiuni: riscul ca acuzatul să nu se înfăţişeze la proces (a se vedea Stögmuller împotriva Austriei, 10 noiembrie 1969, pct. 15, seria A. nr. 9); riscul că acuzatul, în caz de eliberare, va acţiona pentru a prejudicia administrarea justiţiei (a se vedea Wemhoff împotriva Germaniei, 27 iunie 1968, pct. 14, seria A nr. 7), va comite alte ilegalităţi (a se vedea Matznetter împotriva Austriei, 10 noiembrie 1969, pct. 9, seria A. nr. 10) sau va cauza dezordine publică (a se vedea Letellier împotriva Franţei, 26 iunie 1991, pct. 51, seria A. nr. 207).
26. Mai mult, Curtea reiterează că este de competenţa în primul rând a autorităţilor judiciare naţionale să se asigure că, într-un anumit caz, arestarea preventivă al acuzatului nu depăşeşte un termen rezonabil. În acest sens, autorităţilor trebuie să examineze toate faptele care indică sau infirmă existenţa unei necesităţi reale de interes public care justifică, ţinând seama de principiul prezumţiei de nevinovăţie, o abatere de la regula respectării libertăţii individului şi să le prezinte în deciziile lor privind respingerea cererilor de eliberare. În esenţă, în baza motivelor prezentate în deciziile respective şi a faptelor stabilite, menţionate de reclamant în recursurile sale, Curţii i se solicită să decidă dacă a fost încălcat sau nu art. 5 § 3 din Convenţie [a se vedea McKay împotriva Regatului Unit (GC), nr. 543/03, pct. 43, 6 octombrie 2006].
27. Persistenţa suspiciunii rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea arestării prelungite, însă după un interval de timp aceasta nu mai este suficientă. În astfel de cazuri, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte justificări oferite de autorităţile judiciare au justificat în continuare privarea de libertate. În cazul în care aceste justificări sunt „relevante” şi „suficiente”, Curtea trebuie de asemenea să stabilească dacă autorităţile naţionale competente au demonstrat o „diligenţă specială” în desfăşurarea procedurilor (a se vedea Labita împotriva Italiei, nr. 26772/95, pct. 25, CEDO 2000-IV).
28. În prezenta cauză, arestarea preventivă a reclamantului a durat de la 7 aprilie până la 18 octombrie 2005, ajungând astfel la un total de 6 luni şi 11 zile. Având în vedere natura complexă a cazului, respectiva durată nu pare per se a fi excesivă (a se vedea, per a contrario, Tiron împotriva României, nr. 17689/03, pct. 35, 7 aprilie 2009). Cu toate acestea, Curtea trebuie să verifice dacă instanţele naţionale au prezentat „motive relevante şi suficiente” ca să justifice arestarea preventivă a reclamantului pe întreaga durată.
29. În această privinţă, Curtea constată că arestarea preventivă a reclamantului a fost supravegheată de autorităţile judiciare competente la intervalele prevăzute de lege. Deciziile privind dispunerea şi prelungirea arestării preventive s-au bazat pe mai multe motive. În primul rând, autorităţile naţionale s-au bazat pe suspiciunea rezonabilă că reclamantul a săvârşit infracţiunile de care a fost ulterior învinuit. În continuare, autorităţile naţionale s-au bazat pe faptul că reclamantul a încercat să falsifice dovezile după începerea urmăririi penale. În lumina propriilor declaraţii ale reclamantului către organele de anchetă, Curtea acceptă faptul că instanţele interne au avut motive suficiente pentru a crede că exista un risc real sau concret că, în caz de punere în libertate, reclamantul ar încerca din nou să falsifice dovezile sau ar putea face presiuni asupra martorilor.
Curtea reţine, de asemenea, celelalte motive invocate de autorităţile naţionale (supra, pct. 8, 11 şi 14), care luate împreună par să constituie motive valide pentru a justifica arestarea preventivă a reclamantului.
30. Deşi unele dintre deciziile pentru prelungirea arestării preventive au reiterat motivarea din deciziile anterioare, Curtea ţine cont şi de faptul că toate aceste decizii au fost luate într-un interval de timp destul de scurt, de 6 luni. Nu se poate considera că motivarea iniţială şi-a pierdut relevanţa în acest interval.
31. Mai mult, Curtea este mulţumită de faptul că instanţele interne, în deciziile de revizuire a necesităţii prelungirii arestării reclamantului, nu s-au bazat pe motive stereotipe (a se vedea, per a contrario, Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 97, 1 iulie 2008). Deciziile în cauză detaliază suspiciunile la adresa fiecăruia dintre acuzaţi cu privire la infracţiunile prezumtiv săvârşite, inclusiv tentativele de falsificare a dovezilor, şi fac trimitere la dovezile pe care se bazează suspiciunile respective.
32. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru concluzia Curţii că motivele oferite pentru arestarea preventivă a reclamantului erau „relevante” şi „suficiente” pentru a justifica ţinerea acestuia în arest în perioada în cauză.
33. Prin urmare, rămâne de stabilit dacă autorităţile naţionale au demonstrat o „diligenţă specială” în desfăşurarea procedurilor.
În această privinţă, Curtea observă că ancheta era destul de complexă, având în vedere caracterul infracţiunilor, numărul de persoane acuzate, procedurile probatorii ample şi aplicarea unor măsuri speciale necesare în cazurile de crimă organizată. De asemenea, reiese că ancheta a devenit mai complexă pe măsură ce se desfăşura, demonstrând implicarea în activităţile infracţionale a multor alte persoane, necesitând aşadar interogarea suplimentară a unor noi persoane acuzate, confruntări între inculpaţi, colectarea de informaţii financiare suplimentare de la toate societăţile private care au livrat bunurile în litigiu.
În aceste împrejurări, Curtea constată că autorităţile au acţionat cu diligenţa necesară în instrumentarea cazului. Astfel, rechizitoriul a fost întocmit în termen de 4 luni de la data arestării reclamantului, iar după ce cauza a fost repartizată tribunalului, termenele s-au desfăşurat la intervale rezonabile. Prin urmare, Curtea concluzionează că autorităţile naţionale au dat dovadă de diligenţă în desfăşurarea procedurilor.
34. Rezultă că, în circumstanţele prezentei cauze, autorităţile nu au omis să ofere o justificare suficientă şi relevantă pentru prelungirea arestării reclamantului şi să instrumenteze cauza cu diligenţă.
35. În consecinţă, Curtea concluzionează că acest capăt de cerere este inadmisibil deoarece este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 4 din Convenţie.
36. Reclamantul a declarat, de asemenea, că în data de 8 aprilie 2005 a fost privat de libertate în mod ilegal între orele 1 p.m. şi 4.30 p.m.
37. După examinarea argumentelor reclamantului în lumina tuturor elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, nu reiese nicio pretinsă încălcare a drepturilor şi libertăţilor stabilite în Convenţie.
38. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie declarat inadmisibil în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
Curtea,
în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaElisabet Fura
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy