©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CAUZA E.S. împotriva ROMÂNIEI ȘI A BULGARIEI
(Cererea nr. 60281/11)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
19 iulie 2016
DEFINITIVĂ
19.10.2016
Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
Cauza E.S. împotriva României și a Bulgariei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din:
András Sajó, Președinte,
Vincent A. De Gaetano,
Nona Tsotsoria,
Krzysztof Wojtyczek,
Iulia Motoc,
Yonko Grozev,
Marko Bošnjak, judecători,
și Marialena Tsirli, Grefier de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 21 iunie 2016,
Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5. Reclamanta s-a născut în 1981 și locuiește în Hotarele, județul Vâlcea.
6. La 12 noiembrie 2004, în Spania, reclamanta a născut o fetiță. Tatăl era R.E.N., resortisant bulgar. În 2008, cei doi s-au despărțit.
7. Copilul a locuit cu părinții în Spania până în ianuarie 2007, când a fost trimisă la bunicii paterni în Bulgaria. A rămas acolo până în martie 2008. Din martie până în iunie 2008 cei doi au locuit din nou împreună cu fiica lor în Spania; apoi, cu acordul tatălui, reclamanta s-a întors cu fiica sa în România cu intenția unei scurte șederi la bunica maternă a copilului. Reclamanta a rămas cu fiica ei în România până în septembrie 2008 și apoi a revenit în Spania pentru a lucra, lăsând copilul în România cu bunica maternă.
8. La 4 noiembrie 2008 bunicii paterni au vizitat copilul în România. Aceștia, cu consimțământul bunicii materne, au luat copilul în oraș pentru o înghețată, însoțiți de mătușa copilului (soția fratelui reclamantei). Au oprit mașina pe marginea drumului, au dat-o jos din mașină pe mătușă și apoi s-au întors în Bulgaria, luând copilul cu ei fără cunoștința sau consimțământul reclamantei sau a familiei sale. Copilul trăiește de atunci în Bulgaria împreună cu bunicii săi paterni.
A. Acțiunea de încredințare în fața instanțelor din România
9. La 29 iulie 2008, reclamanta, reprezentată de un avocat, a depus o cerere de încredințare totală a minorului la Judecătoria Râmnicu Vâlcea ("judecătoria"). Ea a indicat inițial că R.E.N. locuia în România cu familia ei. Cu toate acestea, în timpul procesului reclamanta a afirmat în fața instanței că R.E.N. nu mai locuia în România și că nu știa unde se află acesta. Întrucât nu i se putea trimite citația, aceasta a fost afișată la instanță și publicată într-un ziar. Mai târziu, reclamanta a transmis o adresă din Spania, care s-a dovedit a fi incompletă.
10. Instanța a amânat de patru ori examinarea cauzei în principal din cauza încercărilor reclamantei și a avocatului său de a stabili locul unde se afla R.E.N. și de a asigura prezența acestuia în instanță. La 21 noiembrie 2008, judecătoria a ascultat doi martori ai reclamantei. La aceeași dată, reclamanta a informat instanța că fiica ei fusese răpită de bunicii paterni.
11. La 30 ianuarie 2009 judecătoria a încredințat reclamantei copilul, pe baza probelor aflate în dosarul cauzei, inclusiv depoziția de martor și un raport întocmit de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului ca urmare a unei vizite la domiciliul reclamantei. Părțile au avut la dispoziție 15 zile pentru a declara apel.
12. În septembrie 2009, R.E.N. a formulat o cerere de repunere în termenul de apel, susținând că locuise în Bulgaria cu părinții săi pe întreaga durată a procesului și că reclamanta cunoștea acest fapt. La 11 decembrie 2009, Tribunalul Vâlcea ("tribunalul") a anulat decizia din 30 ianuarie 2009 (a se vedea supra, pct. 11) pentru motivul că R.E.N. nu fusese citat în mod legal să compară. Acesta a retrimis cauza la judecătorie.
13. La 12 februarie 2010 dosarul cauzei a fost înregistrat din nou la judecătorie. Au avut loc 11 ședințe de judecată iar reclamanta și / sau avocatul ei au fost prezenți la toate acestea. Instanța a audiat declarațiile celor doi părinți și ale celor patru martori (doi pentru fiecare parte – R.E.N. și-a citat vecinii din Bulgaria) și a dispus autorităților de protecție a drepturilor copilului din România și din Bulgaria să investigheze condițiile de trai atât din casa mamei reclamantei, cât și din casa bunicilor paterni din Bulgaria. A fost dispusă o anchetă de către instanță la 18 martie 2010; hotărârea judecătorească a sosit la biroul avocatului lui R.E.N. la 17 mai 2010, iar acesta a adăugat la dosarul cauzei raportul final al anchetei din Bulgaria și din România la 2 septembrie 2010.
14. În decizia din 11 noiembrie 2010, judecătoria a încredințat din nou reclamantei copilul. De asemenea, instanța a menționat că, la 22 decembrie 2008, R.E.N. inițiase proceduri similare în Bulgaria. Dat fiind că acesta a depus cererea de încredințare totală a copilului la instanțele bulgare numai după ce reclamanta își depusese cererea la instanțele române, tribunalul a considerat că este de competența sa să se ocupe de această chestiune. Cu privire la fond, instanța a considerat că, deși condițiile de viață oferite de tată și de bunicii paterni erau superioare celor de la domiciliul reclamantei, tatăl și bunicii paterni nu ofereau copilului un exemplu moral satisfăcător. În acest sens, instanța s-a referit la trecutul infracțional al lui R.E.N. și la modul în care bunicii paterni răpiseră copilul.
15. Tatăl a declarat apel și cauza a fost examinată de tribunal. Au avut loc cinci ședințe de judecată în fața tribunalului, la toate fiind prezenți atât reclamanta, cât și avocatul ei. Tatăl a cerut instanței să interogheze copilul, în vârstă de șapte ani la acel moment. La 10 iunie 2011 instanța a admis această cerere. La 14 iunie 2011 reclamanta și-a exprimat acordul prin declarație notarială pentru ca fiica sa să obțină documentele de călătorie și să treacă granița în România. La 29 august 2011, R.E.N. a informat reclamanta că respectiva declarație notarială nu era suficientă pentru autoritățile bulgare. Reclamanta s-a oferit să călătorească în Bulgaria pentru a fi de față la formalitățile necesare obținerii pașaportului. La 9 septembrie 2011 tribunalul a recunoscut situația și a dispus ca reclamanta să călătorească în Bulgaria. De asemenea, l-a obligat pe R.E.N. să permită contactul dintre mamă și copil în scopul organizării călătoriei. După vizita reclamantei în Bulgaria, copilul a fost adus în fața instanței la 17 octombrie 2011. Copilul a spus instanței în camera de consiliu, cu ajutorul unui traducător bulgar, că ar prefera să rămână cu tatăl ei și bunicii paterni în Bulgaria; că vorbea la telefon cu mama ei ocazional; că nu-și mai amintea de bunica maternă; și că nu îi plăcea în România.
16. La 21 octombrie 2011 tribunalul a încredințat tatălui copilul pe motiv că copilul se integrase deja în mediul din Bulgaria, unde locuise în ultimii patru ani, și că nu vorbea limba română.
17. Reclamanta a formulat recurs. Curtea de Apel Pitești a ținut o ședință la care au fost prezenți părțile și avocații lor. Curtea de apel a reexaminat faptele și a concluzionat că tribunalul interpretase în mod eronat situația și că ignorase „interesul superior” al copilului. Prin urmare, aceasta a casat decizia tribunalului și a menținut decizia judecătoriei. Curtea de apel a pronunțat hotărârea definitivă în cauză la 9 ianuarie 2012.
B. Cerere pentru ordonanță președințială în România
18. La 29 iunie 2011 reclamanta, solicitând încredințarea temporară a fiicei sale în așteptarea încheierii procedurii de încredințare, a depus o cerere de ordonanță președințială. La 26 iulie 2016 cererea sa a fost respinsă de judecătorie pe motiv că, deoarece la acel moment copilul trăia deja de peste trei ani în Bulgaria cu bunicii săi paterni, nu ar fi fost în interesul acesteia să fie scoasă temporar din mediul ei firesc și să fie dată mamei până la sfârșitul procedurii de încredințare.
19. Reclamanta a declarat recurs; la 16 septembrie 2011, tribunalul a respins recursul, susținând decizia judecătoriei.
........................................................................................................................................................................................
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENȚIE DE CĂTRE ROMÂNIA ŞI BULGARIA
49. Reclamanta s-a plâns de ruperea legăturilor dintre familia sa și fiica sa cauzată de lipsa unei reacții prompte a autorităților române și bulgare cu privire la returnarea copilului, de durata procedurii de încredințare în România, și de aplicarea drepturilor de încredințare a copilului. În esență, aceasta a invocat art. 8 din Convenție, formulat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”
B. Cu privire la fond
1. Observațiile părților
55. Reclamanta a reiterat faptul că, în ciuda eforturilor sale susținute vreme de mai mulți ani, nu a putut să se reunească cu fiica ei. Consideră că diferitele acțiuni în fața autorităților din România și din Bulgaria au durat prea mult și că autoritățile nu au reușit să reacționeze prompt și să returneze acasă copilul răpit.
56. Guvernul român acceptă că relația dintre reclamantă și fiica sa intră în sfera vieții de familie în sensul art. 8 din Convenție. Cu toate acestea, consideră că autoritățile române nu au încălcat drepturile reclamantei. În special, acesta susține că durata procedurii fusese rezonabilă, având în vedere circumstanțele cauzei. Guvernul a subliniat că reclamanta fusese responsabilă pentru casarea primei decizii formulate, întrucât oferise informații necorespunzătoare cu privire la adresa lui R.E.N. A mai susținut că, deși la prima vedere simple, procedurile au fost complexe, întrucât au fost în cauză două state iar probe importante au trebuit aduse din Bulgaria și traduse. Aceste probe au trebuit evaluate cu grijă de către instanțe în interesul superior al copilului. Nu au existat perioade de inactivitate în cursul procedurii.
57. Guvernul român a subliniat că, de-a lungul procedurii, cu excepția unor foarte scurte perioade de timp, reclamanta avusese un ordin de aplicare a încredințării în favoarea sa. Cu toate acestea, numai la 1 iulie 2011 a cerut asistența autorităților române pentru a asigura întoarcerea copilului ei. În plus, Guvernul consideră că procedurile de executare nu avuseseră succes din cauza poziției autorităților bulgare, cele mai în măsură să răspundă la această parte a cererii.
2. Motivarea Curții
61. Reclamanta susținea că statele pârâte nu-i asiguraseră intrarea în contact cu fiica sa înstrăinată. Nu se contestă faptul că aceste chestiuni țin de „viața de familie” în sensul art. 8 din Convenție și că această prevedere este aplicabilă. În ceea ce privește faptele din prezenta cauză, Curtea observă că ingerința primară în exercitarea de către reclamantă a dreptului la respectarea vieții sale de familie nu ar putea fi atribuită niciunuia dintre statele pârâte, ci mai degrabă acțiunilor bunicilor copilului, terți, care reținuseră copilul în Bulgaria (a se vedea R.S. împotriva Poloniei, nr. 63777/09, pct. 56-57, 21 iulie 2015; López Guió împotriva Slovaciei, nr. 10280/12, pct. 85, 3 iunie 2014). Rămâne prin urmare de stabilit dacă statele aveau o obligație pozitivă de a asigura exercitarea de către reclamantă a dreptului la viața de familie și, în acest caz, dacă aceste obligații pozitive au fost respectate de către statele pârâte.
(i) În ceea ce privește România
62. Curtea observă de la bun început că plângerea împotriva României cuprinde două aspecte. Se referă, pe de o parte, la durata procedurii de încredințare a minorului și, pe de altă parte, la eficacitatea procedurilor de returnare instituite în cadrul mecanismelor internaționale.
(α) Procedura pentru încredințarea minorului
63. Procedura judiciară în care reclamanta a solicitat încredințarea fiicei sale a început la 29 iulie 2008 și s-a încheiat la 9 ianuarie 2012, când curtea de apel i-a acordat reclamantei copilul. Procedura a durat trei ani și șase luni.
64. Curtea reține faptul că aceste chestiuni privind încredințarea minorului sunt de o natură foarte sensibilă și au repercusiuni serioase asupra creșterii și a bunăstării copilului în cauză și, prin urmare, trebuie să fie cântărite cu atenție de autoritățile naționale pentru a asigura interesul superior al copilului. Cu toate acestea, fără a ține seama de caracterul grav al problemei, lăsarea unor astfel de lucruri nerezolvate pentru o perioadă lungă de timp nu poate fi justificată ca fiind în interesul superior al copilului, a cărui încredințare și reședință ar trebui să fie clarificate rapid de către autorități. Prin urmare, Curtea consideră că, prin însăși natura lor, procedurile de încredințare impun autorităților administrative și judiciare în cauză să acționeze rapid. Având în vedere jurisprudența sa privind procedura încredințării minorului (a se vedea, în special, Eberhard și M. împotriva Sloveniei, nr. 8673/05 și 9733/05, pct. 138-142, 1 decembrie 2009, și M. și M., citată anterior, pct. 182), Curtea consideră că, în speța de față, numai din durata proceselor se poate deduce că statul pârât nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive în temeiul art. 8 din Convenție.
65. În plus, Curtea nu consideră că prin complexitatea problemei se poate justifica durata procedurii în cazul de față. De asemenea, constată că reclamanta nu a întreprins niciun demers care ar fi putut contribui semnificativ la întârzierea procedurii. S-a preocupat să afle adresa corectă a lui R.E.N., a făcut eforturi suplimentare pentru a asigura documentele de călătorie fiicei sale pentru a permite instanței să interogheze copilul fără alte întârzieri, și, împreună cu avocatul său, a participat activ la procedură.
66. Curtea admite că a fost necesară casarea primei hotărâri pronunțate de judecătorie, dat fiind că fusese pronunțată fără a da posibilitatea lui R.E.N. să participe la proces. Cu toate că acest aspect a dus la prelungirea duratei procedurii, este de înțeles importanța nevoii ca părinții să ia parte activ și că în cauză trebuia asigurată (a se vedea Glaser împotriva Regatului Unit, nr. 32346/96, pct. 70, 19 septembrie 2000, și Manic împotriva Lituaniei, nr. 46600/11, pct. 104, 13 ianuarie 2015). Cu toate acestea, Curtea reamintește că interesul superior al copilului poate prevala, în funcție de natura și importanta lui, asupra intereselor părinților (a se vedea, mutatis mutandis, Neulinger și Shuruk, citată anterior, pct. 134). În speța de față, Curtea nu poate să ignore faptul că, deși instanțele au făcut tot posibilul pentru a respecta drepturile procedurale ale tatălui, nu au reușit totuși să abordeze în niciun mod problema în discuție, nu numai pentru mamă, ci și pentru copilul ei, care a fost ținut separat, în cursul procedurii, de persoana care îl avea în îngrijire. În mod deosebit, Curtea observă că, exceptând primele trei luni ale procedurii, reclamanta și copilul ei fuseseră private de a fi în contact din cauză că bunicii paterni răpiseră copilul și îl scoseseră de pe teritoriul României. Deși notificate de reclamantă în timp util cu privire la această situație (a se vedea supra pct. 10), autoritățile române nu par să fi întreprins nicio acțiune pentru a soluționa această chestiune sau, cel puțin, pentru a accelera procedurile pentru soluționarea litigiului. O decizie definitivă în chestiune ar fi permis părinților să rezolve în timp util litigiul privind reședința copilului.
67. În plus, întrucât Convenția de la Haga nu era aplicabilă între părți la momentul respectiv (a se vedea supra pct. 44), o decizie promptă în privința încredințării minorului ar fi fost esențială pentru a permite reclamantei să declanșeze procedura de executare în Bulgaria în temeiul Convenției de la Luxemburg (a se vedea supra pct. 45).
68. Pentru aceste motive, având în vedere relativa lipsă de complexitate a cauzei, implicațiile importante ale procedurii, atitudinile respective ale părților și atitudinea instanțelor, Curtea constată că a existat o încălcare a art. 8 din Convenție în prezenta cauză în legătură cu dreptul reclamantei la respectarea vieții sale de familie în măsura în care este în discuție procedura încredințării minorului.
Full & Egal Universal Law Academy