CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CAZUL F. contra ELVEŢIEI
Cererea nr. 11329/85
Hotărâre
18 decembrie 1987
În cauza F. contra Elveţiei,
Curtea europeană a Drepturilor Omului, adoptând hotărârea în şedinţă plenară, în aplicarea articolului din regulament 50, fiind alcătuită din următorii judecători:
Dnii R. Ryssdal, preşedinte,
Thór Vilhjálmsson,
DnaD. Bindschedler-Robert,
DniiG. Lagergren,
F. Gölcüklü
F. Matscher,
J. Pinheiro Farinha,
L.-E. Pettiti,
B. Walsh,
SirVincent Evans,
DniiR. Macdonald,,
C. Russo,
R. Bernhardt,
J. De Meyer,
J. A. Carrillo Salcedo,
N. Valticos,
precum şi Dl M.-A. Eissen, grefier, şi Dl H. Petzold, grefier adjunct,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 25 iunie, apoi la 25 şi 27 noiembrie 1987,
Pronunţă această hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURA
Cauza a fost transmisă Curţii de către Guvernul Confederaţiei elveţiene („Guvernul”) şi de către Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 22 septembrie şi, respectiv, la 17 octombrie 1986 în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”). La originea cauzei se află o cerere (nr. 11329/85) îndreptată împortiva Elveţiei, introdusă la Comisie la 12 decembrie 1984 de către cetăţeanul acestui Stat, Dl F., în temeiul articolului 25 (art. 25).
Cererea Guvernului face trimitere la articolele 45, 47 şi 48 (art. 45, art. 47, art. 48), cererea Comisiei la declaraţia Elveţiei prin care este recunoscută jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46) (art. 46), precum şi la articolele 44 şi 48 (art. 44, art. 48). Cererile au drept scop obţinerea unei deciziei asupra punctului de a şti dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea Statului reclamat a obligaţiilor sale în baza articolului 12 (art. 12).
Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un reprezentat (articolul 30).
Camera constituită îi includea cu drepturi depline pe Dna Bindschedler-Robert, judecător ales din partea Elveţiei (articolul 43 din Convenţie), şi Dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulament). La 26 septembrie 1986, acesta a tras la sorţi numele celorlalţi cinci judecători: Dl G. Lagergren, Dl F. Matscher, Sir Vincent Evans, Dl C. Russo şi Dl J. A. Carrillo Salcedo, în prezenţa grefierului (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament) (art. 43).
În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulament), Dl Ryssdal a consultat prin intermediul grefierului părţile interesate despre necesitatea unei proceduri scrise (articolele 37 § 1). În conformitate cu ordonanţa pronunţată în consecinţă grefierul a primit
- la 16 decembrie 1986, memoriul reclamantului;
- la 28 ianuarie 1987 pe cel al Guvernului.
La 25 martie 1987, secretarul Comisiei a informat grefierul că delegatul se va exprima în cadrul audierii.
La 1 aprilie 1987, după ce consultase agentul Guvernului, delegatul Comisiei şi reprezentantul reclamantului, prin intermediul grefierului, preşedintele Curţii a fixat pentru 22 iunie 1987 data deschiderii procedurii orale.
La 22 aprilie 1987, camera a decis, în virtutea articolului 50 din regulament, să se disesizeze cu efect imediat în favoarea Curţii plenare.
Dezbaterile publice s-au desfăşurat la data fixată, la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg. Curtea s-a întrunit în prealabil într-o reuniune de pregătire.
S-au prezentat:
- pentru Guvern
Dl J. Voyame, directorul Oficiului federal al justiţiei agent,
DlR. Forni, judecător federal,
Dl O. Jacot-Guillarmod, şef al serviciului pentru afaceri internaţionale al Oficiului federal al justiţiei, consilieri,
- pentru Comisie
Dl H. Vandenberghedelegat,
- pentru reclamant
Dl J. Lob, avocat, reprezentant.
Curtea a audiat declaraţiile lor precum şi răspunsurile la întrebările sale, ale Dlor Voyame şi Forni pentru Guvern, Dlui Vandenberghe pentru Comisiei şi Dlui Lob pentru reclamant.
ÎN FAPT
Circumstanţele speţei
Fiind cetăţean elveţian născut în 1943, reclamantul a avut patru căsătorii începând din 1963 , dintre care primele trei au fost desfăcute prin divorţ. El se află în perioada de interzicere temporară de a se recăsători, interdicţia fiind pronunţată împotriva lui în urma celui de-al treilea divorţ.
Antecedente
F. s-a căsătorit în 1963 cu domnişoara G. de care el a divorţat la 8 mai 1964.
El s-a recăsătorit la 12 august 1966 cu Dra B. divorţată , care i-a dăruit un fiu la 26 noiembrie al aceluiaşi an. Soţii s-au separat în 1978 şi F.a trăit în concubinaj. Dna B.a obţinut divorţul la 27 octobrie 1981. Judecătorul i-a aplicat reclamantului o interdicţie de a se recăsători timp de un an, în virtutea articolului 150 din Codul Civil elveţian (paragraful 22 de mai jos).
Cea de-a doua interzicere temporară de recăsătorire
Căutând o secretară, reclamantul a făcut un anunţ în acest scop. La 11 ianuarie 1983, Dra N.s-a prezentat pentru a răspunde ofertei de angajare. 4 zile mai târziu ei făceau un menaj comun, iar la 26 februarie cuplul s-a căsătorit.
Tribunalul civil de la Lausana
Începând cu data de 11 martie 1983, F.a intentat o acţiune de divorţ la tribunalul civil al districtului Lausana.
La începutul lunii aprilie, soţia a părăsit domiciliul conjugal, după ce reclamantul începuse nişte relaţii cu o fostă amantă.
După un eşec al tentativei de împăcare, părţile au semnat la 16 mai 1983 un acord care regla efectele accesorii ale divorţului: reclamantul îşi lua angajamentul să plătească soţiei sale o indemnizaţie de 17 000 franci elveţieni (FE) pentru prejudiciu moral.
Tribunalul civil a luat o hotărâre la 21 octombrie 1983. El a respins cererea lui F. , dar a primit cererea cu privire la înţelegere, prezentată de soţie la 21 iunie şi a ratificat fosta înţelegere dintre ei. De altfel, el i-a aplicat reclamantului o interdicţie de căsătorie pentru trei ani; el considera că prin atitudinea sa inadmisibilă, persoana interesată purta întreaga responsabilitate pentru separare.
Divorţul a devenit definitiv şi executoriu la 21 decembrie 1983.
2. Camera de recursuri a tribunalului cantonului Vaudois
Pentru a obţine suprimarea interzicerii de a se căsători, reclamantul a sesizat camera de recursuri a tribunalului cantonal Vaudois. El nega îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege şi anume că greşeala comisă căpăta o gravitate excepţională şi că ea ar fi jucat un rol determinant în ruptură. El susţinea de asemenea că măsura litigioasă încălca articolul 12.
Camera de recursuri a confirmat sentinţa tribunalului civil la 7 mai 1984.
După părerea ei, gravitatea greşelei nu putea fi contestată: comportamentul lui F.încălcase atât de grav legislaţia cu privire la căsătorie şi exigenţele cele mai elementare ale acestei stări, încât se impunea interzicerea căsătoriei.
În ceea ce priveşte articolul 12 din Convenţie, el nu era un obstacol pentru aplicarea articolului 150 din Codul Civil. Mai mult ca atât, făcând trimitere la legislaţia internă el includea în Convenţie legile naţionale cu privire la exercitarea dreptului de a se căsători.
Tribunalul federal
F. a înaintat un recurs în reformă la Tribunalul federal. După părerea lui, condiţiile de aplicare ale articolului 150 din Codul Civil nu erau îndeplinite, iar interzicerea de a se recăsători a încălcat articolele 12, 8 şi 3 din Convenţie.
Tribunalul federal a luat o hotărâre la 18 octobrie 1984. el a declarat recursul inadmisibil în ceea ce priveşte incompatibilitatea alegată a articolului 150 cu Convenţia, din motivul că mijlocul ales de acesta trebuia să fie introdus pe calea unui recurs de drept public şi nu print-un recurs în reformă:
„Este dubios faptul că în recursul în reformă a putut fi invocată încompatibilitatea articolului 150 din CC [Codul Civil elveţian] cu drepturile garantate de CEDO [Convenţia europeană a Drepturilor Omului]. Este cert faptul că, conform articolului 43 § 1 prima frază O.J. [Legea federală a sistemului judiciar], recursul în reformă este admisibil pentru violarea dreptului federal, inclusiv tratatele internaţionale încheiate de Confederaţii. Dar cea de-a doua frază a dispoziţiei legale citate mai sus rezervează recursul de drept public pentru încălcările drepturilor constituţionale ale cetăţenilor. Or, conform jurisprudenţei, drepturile protejate de CEDO şi care impun Elveţiei garantarea drepturilor pentru cetăţenii proprii la fel ca şi pentru terţe persoane au, prin natura lor, caracter de drepturi constituţionale: această relaţie strânsă între drepturi constituţionale şi drepturile protejate de CEDO permit din acest moment de a pune, în ceea ce priveşte procedura, încălcările CEDO pe acelaşi picior cu încălcările drepturilor constituţionale în sensul articolului 84. § 1 OJ.
În orice caz, conform articolului 113 al. 3 , CST. [Constituţia federală], tribunalul federal trebuie să aplice legile votate de Adunarea federală şi de hotărârile acestei Adunări care au o forţă generală. Este deci obligatoriu de a se conforma fără a examina dacă ele derogă de la Constituţie. CEDO n-a schimbat nimic în această privinţă. Ea nu modifică nici o separare a competenţelor, reglată de dreptul intern al ţării între legislator şi puterea judiciară supremă, şi nu conferă deci tribunalului federal alte competenţe decât cele care îi aparţin în virtutea Constituţiei şi a legii cu privire la sistemul judiciar (hotărârea Curţii de drept public din 14 iunie 1983, în cauza Hofsteterr împotriva procuraturii cantonului St-Gall, nepublicată). Astfel, problema de a şti dacă articolul 150 CC este compatibil cu CEDO nu poate fi controlată de tribunalul federal; recursul fiind inadmisibil în această privinţă.”
Mai mult decât atât, tribunalul federal a respins recursul în termenii următori:
„Autoritatea cantonală reţine faptul că există o legătură de cauză între adulterul soţului şi separare. Această constatare, care reiese din acest fapt, leagă jurisdicţia federală de reformă (art. 63 , § 2 OJ). Comportamentul reclamantului a jucat un rol (...) decisiv în divorţ, el fiind unica cauză. Fiind uimită de intenţia soţului său de a divorţa, soţia a protestat şi i-a manifestat afecţiunea sa. Ea nu a părăsit domiciliul conjugal decât renunţând, după ce F.a aplicat forţa.
Greşeală reclamantului este de o gravitate excepţională. Exercitând presiune asupra însoţitoarei sale de a se căsători cu el, neluând în seamă durata scurtă a legăturii lor, apoi, abia câteva zile după ceremonie, declarând că vrea să divorţeze, fără a da nici o explicaţie valabilă, el a arătat, prin atitudiena sa capricioasă, că ignora institutul căsătoriei. Cu o impertinenţă obraznică, el a îmbinat dispreţul cu cruzimea. Când soţua sa a încercat să menţină legătura conjugală, dând dovadă de afecţiunea, el a utilizat mijloacele cele mai urâte pentru a o aduce la capătul puterilor. Fără a ţine cont de obligaţiunile impuse de legea cu privire la căsătorie, el a tratat-o pe soţia sa ca pe un obiect şi, căutând doar să divorţeze el a ajuns până la comiterea cazurilor de adulter şi provocarea scenelor în care el era grosolan şi odios. Fiind intimidată, soţia a suferit mult în această căsătorie ratată: indemnizaţia pe care tribunalul de primă instanţă i-a alocat-o ratificând înţelegerea cu privire la efectele accesorii ale divorţului atestă că suferinţele sale sunt de o gravitate care depăşeşte măsura pe care un soţ o poate suporta din punct de vedere uman.
Ţinând cont de cele precedente, curtea cantonală putea, fără a încălca dreptul federal, să considere că se impunea o interzicere de recăsătorire pe o durată de trei ani.”
Cea de-a treia căsătorie a reclamantului
Printr-o declaraţie din 14 martie 1986, F.şi amica sa au indicat intenţia de a se căsători cât de curând posibil.
Fiind legată printr-o căsătorie precedentă, ea intentase o acţiune de divorţ. Sentinţa a fost pronunţată la 19 martie 1986 şi divorţul a devenit definitiv şi executoriu la 21 aprilie 1986. Primind o cerere de scurtare a termenului de burlăcie (art. 103 din Codul Civil elveţian), preşedintele tribunalului din Lausana a autorizat la 22 mai 1986, ca persoana vizată să se recăsătorească după această dată.
La 2 septembrie 1986, şeful serviciului justiţiei şi legislaţiei a refuzat publicarea anunţului matrimonial înainte de ridicarea interdicţiei de recăsătorire a reclamantului.
Fiind sesizat de F. a doua zi, Consiliul de Stat al cantonului Vaud a respins recursul la 14 noiembrie 1986. El a indicat în special:
„(...) nu s-ar putea admite ca funcţionarul stării civile să efectueze o operaţiune oarecare până când nu sunt îndepărtate toate barierele pentru o recăsătorire, aceasta fiind făcut mai întâi pentru protecţia ordinii publice şi apoi pentru simple motive de securitate juridiă.”
Publicarea anunţului matrimonial a avut loc la momentul expirării termenului de aşteptare şi reclamantul s-a căsători cu Dna F.la 23 ianuarie 1987. La 23 februarie 1987 în familia lor s-a născut un copil.
II. Interzicerea temporară de recăsătorire în dreptul elveţian
Dispoziţiile legale
În termenii articolului 54 din Constituţia federală elveţiană
„Dreptul la căsătorie se află sub protecţia Confederaţiei. Nici o barieră în calea căsătoriei nu poate fi fondată pe motive de confesie, origine a unuia sau altuia dintre soţi, conduita lor, sau pe oricare alt motiv. Va fi recunoscută ca fiind valabilă în toată Confederaţia căsătoria încheiată într-un canton sau în stăinătate, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
(...).”
Dacă codul civil recunoaşte dreptul la divorţ, dreptul la recăsătorire după divorţ nu poate fi exercitat uneori decât după expirarea unui anumit termen. Articolul 150 – intrat în vigoare în 1912 – din codul civil elveţian prevede următoarele:
„Pronunţând divorţul, judecătorul fixează un termen de un an cel puţin, de doi ani cel mult, pe parcursul căruia partea vinovată nu se poate recăsători; în caz de divorţ pronunţat din cauza adulterului, termenul poate fi extins la trei ani.
Durata sepapării corpurilor pronunţată de judecător este inclusă în acest termen.”
Jurisprudenţa
Totodată jurisprudenţa a făcut flexibilă aplicarea acestei dispoziţii. Astfel, într-o hotărâre din 16 decembrie 1981 în cauza X împotriva X, Tribunalul federal indica:
„[Interzicerea temporară de recăsătorie] este criticată de doctrină (vezi Bühler/Spühler, nr. 5 ad art. 150 CC şi referinţele), unii autori ajungând până la punctul de a propune renunţarea la dispoziţia art. 150 CC, deoarece aplicarea sa este sursa numeroaselor inegalităţi şi deoarece este uşor de a înclina spre o căsătorie în străinătate (Deschenaux/Tercier, Le mariage et le divorce, 2e ed., pag. 110).
Din 1912, Tribunalul federal menţiona că pedepsirea prin termenul de aşteptare implică o restricţie considerabilă a libertăţii individuale şi a dreptului la căsătorie garantat de art. 54 al. 2 din Consituţie: pentru ca ea să fie pronunţată, se menţiona, ar trebui ca să aibă loc o încălcare gravă a obligaţiilor conjugale esenţiale, iar judecătorul ar trebui să fi dat dovadă de o anumită întârziere în aplcarea art. 150 CC (ATF [Hotărârile Tribunalului federal elveţian] 38 II 62; vezi ATF 68 II 149 consid. 2, 69 II 353).
S-ar cuveni să se armonizeze interpretarea acestei dispoziţii legale cu întreaga jurisprudenţă relativă la divorţ, care tinde cel puţin spre o reglementare abstractă şi încearcă să evite snacţiunile prea dure ţinând cont de circumstanţele speţei: astfel adulterul nu este o cauză absolută a divorţului (ATF 98 II 161 consid. 4b) şi noţiunea de concubin inocent în sensul art. 151 şi 152 CC nu exclude orice greşeală (ATF 103 II 169 consid. 2 şi referinţele). În această viziune, restrângerea în aplicarea art. 150 CC trebuie să fie mai sporită. Judecătorul nu va pronunţa o interdicţie de recăsătorire decât cu dubla condiţie ca greşeala comisă să fie de o gravitate excepţională şi să fi jucat un rol determinant în separarea cuplulului.” (Hotărârile Tribunalului federal elveţian, vol. 107, Iia parte, pag. 395).
Proiectele de reformă legislativă
La 28 iunie 1965, Comisia de studiere pentru revizuirea parţială a dreptului de familie a prezentat un raport la Departamentul federal de justiţie şi poliţie, prin care a fost creată. Ea preconiza abrogarea articolului 150 din codul civil, relativ la termenul de aşteptare:
„De câţiva ani, unii membri ai parlamentului se îngrijorează de aplicarea – sau, mai bine zis, de neaplicarea – articolului 150 (Petites questions Obrecht et Bourgknecht), interpellation Schaffer, REC [Revues de l’etat civil] 31, 1963, 228, 32, 1964, 82/83). Şi presa, la rândul său, a abordat această problemă (Beobachter din 15 iunie 1956 „Wer Geld hat, darf heiraten”).
Despre ce este vorba? Conform articolului 150, judecătorul trebuie să interzică soţilor învinuiţi de a se recăsători o anumită perioadă. Dar încălcarea acestei interdicţii nu prejudiciază nici într-un fel validitatea căsătoriei încheiate în pofida sa (Götz, nr. 10 şi 14 ad art. 104). O asemenea încălcare totuşi nu se poate produce în Elveţia, unde ea presupune din partea unul funcţionar civil de stat o încălcare gravă a obligaţiilor sale de stat, mai exact complicitatea sa. S-ar putea întâmpla, pe de altă parte, ca un soţ căruia i-a fost interzis să se recăsătorească, să plece în străinătate, preferabil în Marea Britanie, pentru a încheia acolo o căsătorie legitimă. La întoarcere în Elveţia, el va solicita ca căsătoria lui să fie înscrisă în registrul stării civile. Având în vedere articolele 104 şi 130, această inscripţie nu poate să-i fie refuzată. Mai mult decât atât, dispoziţiile cantonale ale poliţiei ar putea prevedea chiar o sancţiune penalăş acesta este doar cazul cantoanelor Bâle-Ville şi Bâle-Campagne. Bineânţeles că o persoană de bună credinţă poate ajunge la concluzia că este sufieint de a avea bani şi a pleca într-o călătorie în străinătate pentru a ocoli interzicerea de recăsătorire.
Ar trebui căutată modalitatea de remediere a acestei situaţii în aspecte sale şocante. În nici un caz nu poate fi vorba despre convertirea interdicţiei de recăsătorire care rezultă din termenul de aşteptare într-un obstacol al căsătoriei. În articolele 120 ss, legislatorul nu prevede nulitatea căsătoriei decât cu rare excepţii. Articolul 54, alineatul 3 din Constituţie se opune la rândul său unei asemenea soluţii. Cu atât mai mult nu putem prevedea la modul serios o soluţie care ar introduce în toată Elveţia sancţiuni penale grave. În scopul garantării egalităţii în faţa legii, nu există decât un mijloc, acela de a anula articolul 150 CCS. Aceasta este soluţia propusă de Götz (REC 32, 1964, 84-88), care a motivat-o foarte convingător. Ea a fost susţinută de către Conferinţa autorităţilor cantonale de supraveghere a stării civile în cadrul adunării sale din 15 octombrie 1964 (vezi la acest subiect raportul de Heiz, REC 32, 164, 401-404ş 33, 1965, 4-8, 54-59, 92-98). Comisia în unanimitate s-a alăturat acestei opinii.
S-ar cuveni să subliniem în mod expres că această propunere a comisiei nu intentionează să demonstreze vreo simpatie particulară pentru un comportament care ar contraveni spiritului căsătoriei. Ea se bazează pe de o parte pe constatarea că articolele 140 şi 150 „nu corespund politicii constituţionale” (Knapp în RSD [Revue de droit suisse] 71, 1952, I, 293). Pe de altă parte este cert faptul că nu articolul 150 iî determină pe soţii vinovaţi să mediteze şi să-şi recunoască greşeala (Grisel în JdT [Journal des tribunaux] 1943, I, 326; Picot în RDS 48, 1929, 62a). De asemenea Comisia ţine să menţioneze că inegalităţile semnalate nu apar doar n cazul unei eventuale căsătorii. Ele deja se pot manifesta în timpul unui proces de divorţ, dacă el vizează aplicarea articolului 150, jurisprudenţa diferă de la canton la canton; şi atunci când este vorba de divorţul prin acord, mulţi soţi, chiar vinovaţi, se înţeleg să-şi prezinte punctul său de vedere astfel încât să nu fie impusă nici o perioadă de aşteptare (Stocker, în RSJ [Revue suisse de jurisprudence] 47, 1951, 19).”
Aceeaşi propunere fusese reluată de către Comisia de experţi pentru revizuirea dreptului de familie, care s-a ocupat de reforma divorţului pe parcursul anilor 1974-1976.
După revizuirea dreptului aplicabil în diverse materii, aceeaşi comisie s-a concentrat asupra prevederilor legale relative la divorţ. Ea trebuia să adopte în 1988 un proiect de lege care va fi prezentat pentru avizare organizaţiilor şi mediilor interesate. Guvernul federal va elabora apoi un proiect de lege cu care va sesiza Parlamentul. Acesta din urmă nu va putea să-l pună în discuţie înainte de 1992, deoarece noua lege cu privire la divorţ trebuie să intre în vigoare, în cel mai bun caz, nu mai devreme de 1995.
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
F. a sesizat Comisia la 12 decembrie 1984 (cererea nr. 11329/85). El a petins că interdicţia de a se recăsători timp de trei ani pronunţată împotriva sa încălca dreptul său la căsătorie (articolul 12 din Convenţie), dreptul său la respectarea vieţii private şi de familie (articolul 8) şi interzicerea pedepselor degradante (articolul 3).
La 12 decembrie 1985, Comisia a acceptat cererea în ceea ce priveşte articolul 12.
În raportul său din 14 iulie 1986 (articolul 31), ea a formulat, cu zece voturi pentru şi şapte împotrivă, avizul privind stabilirea încălcării articolului 12. Textul integral al avizului şi opinia separată care îl însoţeşte figurează în anexa la prezenta hotărâre.
CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII
În memoriul său din 16 decembrie 1986, reclamantul a rugat Curtea să ia următoarea decizie:
„I. Aplicând reclamantului o interdicţie de recăsătorire pe o perioadă de trei ani, autorităţile judecătoreşti elveţiene au încălcat articolul 12 din Convenţie.
II. Articolul 150 din codul civil elveţian, prin faptul că prevede o interdicţie de recăsătorire, contravine articolului 12 din Convenţie şi Elveţia este invitată să ia toate măsurile utile pentru a abroga această dispoziţie.
III. Elveţia va trebui să plătească lui F. suma de 1.877 FS, în calitate de rambursare a costurilor şi cheltuielilor pe care le-a suportat pentru procesul elveţian în faţa camerei de recursuri a tribunalului cantonal al cantonului de Vaud şi în faţa Tribunalului federal elveţian.
IV. Elveţia va trebui să plătească lui F. suma de 3.000 FS şi 10.000 FS, în calitate de cheltuieli suportate, pe de o parte, pentru procedurile în faţa instanelor naţionale şi, pe de altă parte, pentru procedurile în faţa instanţelor europene.
V. Elveţia va trebui să plătească lui F. suma de 5.000 FS în calitate de reparaţie a prejudiciului moral”.
Guvernul a confirmat în cadrul audierilor concluziile prezentate în memoriul său. El a invitat Curtea
„să decidă că în speţă, interdicţia temporară de recăsătorire care a fost impusă reclamantului nu constituie o încălcare a articolului 12 din Convenţie sau a oricărei altei dispoziţii din acest instrument”.
ÎN DREPT
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 12
Reclamantul s-a plâns pe interdicţia pe trei ani de a se recăsători pe care i-a aplicat-o tribunalul civil al districtului Lausanne la 21 octombrie 1986 (paragraful 13 de mai sus). El a pretins încălcarea articolului 12 din Convenţie, care prevede:
„Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.”
În opinia sa, articolul 150 din codul civil elveţian, pe care judecătorul care a pronunţat divorţul şi-a întemeiat decizia (paragraful 13 şi 22 de mai sus), încalcă în sine Convenţia.
Referitor la acest punct, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa stabilită: într-o cauză care rezultă dintr-o cerere individuală, ea trebuia să se limiteze pe cât este posibil la examinarea problemelor impuse de acest caz concret cu care a fost sesizată. Sarcina sa nu constă deci în examinarea in abstracto, în baza Convenţiei, a legislaţiei interne incriminate, dar în aprecierea modalităţii în care ea a fost aplicată faţă de reclamant sau l-a afectat (vezi în special, hotărârile Dudgeon din 22 octombrie 1981, seria A nr. 45, pag. 18, § 41, şi Bönisch din 6 mai 1985, seria A nr. 92, pag. 14, § 27).
Prin articolul 12 este garantat dreptul fundamental, pentru un bărbat sau o femeia, de a se căsători şi a întemeia o familie. Exercitarea sa antrenează consecinţe de ordin persoanl, social şi juridic. El „este supus legilor naţionale ale Statelor contractante”, dar „limitările ce rezultă nu trebui (...) să restrângă sau să reducă” dreptul în cauză „într-o modalitate sau de o proporţie care să prejudicieze însăşi esenţa dreptului” (hotărârea Rees din 17 octombrie 1986, seria A nr. 106, pag. 19, § 50).
În toate Statele membre ale Consiliului Europei, aceste „limitări” apar în calitate de condiţii şi figurează fie în reguli de procedură sau de fond. Primele se referă în special la publicitatea şi celebrarea căsătoriei; cele din urmă examinează în primul rând capacitatea, consimţământul şi unele impedimente.
Interdicţia aplicată Dlui F. se înscrie în cadrul reglementării exercitării dreptului la căsătorie, articolul 12 ne făcând vreo deosebire între căsătorie şi recăsătorire.
Curtea menţionează că termenul de aşteptare nu mai există în dreptul altor State contractante, Republica federală Germană renunţând la el în 1976, iar Austria în 1983. Ea reaminteşte în această privinţă jurisprudenţa sa conform căreia Convenţia „trebuie să fie interpretată în lumina condiţiilor actuale de viaţă” (vezi în special hotărârea Airey din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32, pag. 14-15, § 26). Totodată, faptul că o ţară ocupă, la sfârşitul unei evoluţii progresive, o situaţie izolată în ceea ce priveşte un aspect izolat al legislaţiei sale, nu implică în mod necesar faptul că un asemenea aspect încalcă Convenţia, în special într-un domeniul – căsătoria – atât de mult legat de tradiţiile culturale şi istorice ale fiecărei societăţi şi de concepţiile profunde ale acesteia referitoare la celula familială.
Măsura incriminată se analizează în fond ca o sancţiune civilă. Conform jurisprudenţei Tribunalului federal, este vorba de a arăta consecinţele unei greşeli de o gravitate excepţională care a exercitat o influenţă determinantă în ruptură (paragraful 23 de mai sus).
Aplicabilă din oficiu ca fiind o materie de ordine publică, articolul 150 din codul civil lasă totuşi judecătorului o anumită putere discreţionară: termenul care trebuie aplicat părţii vinovate care, în caz de divorţ pronunţat pentru o cauză de adulter, poate atinge trei ani (paragraful 22 de mai sus). În speţă, tribunalul civil al districtului Lausanne a ales durata maximală, considerând că prin atitudinea sa inadmisibilă Dl F. purta întreaga responsabilitate pentru desfacerea căsătoriei (paragraful 13 de mai sus).
Judecătorul divorţului nu s-a limitat deci la evaluarea consecinţelor acestuia, aprobând acordul încheiat între soţi la 16 mai 1983 şi care prevedea plata unei indemnizaţii pentru prejudiciul moral (paragrafele 12-13 de mai sus); el de asemenea a apreciat comportamentul anterior al reclamantului pentru a ajunge la o concluzie privind dreptul său de a se recăsători.
Guvernul susţinea la început că aplicarea în speţă a articolului 150 nu a fost nici irezonabilă, nici arbitrară, nici neproporţională. Sancţiunea litigioasă constituise cu siguranţă o ingerinţă în exercitarea dreptului la căsătorie, dar nu-l prejudicia pe acesta în esenţa sa. Reieşind din concepţia elveţiană a divorţului bazat pe greşeală, sistemul de interdicţie temporară a recăsătorirei se explica prin voinţa legislatorului de a proteja nu doar instituţia căsătoriei, dar şi drepturile altora şi chiar a persoanei afectate prin această măsură.
Curtea recunoaşte că stabilitatea căsătoriei reprezintă un scop legitim şi conform interesului public, dar ea are totuşi dubii în ceea ce priveşte conformitatea măsurilor particulare utilizate în speţă cu realizarea acestui scop. Chiar în Elveţia, Comisia de studiere pentru revizuirea parţială a dreptului de familie, apoi Comisia de experţi pentru revizuirea dreptului de familie pare să fi avut dubii deoarece la rândul lor au propus abrogarea articolului 150 din codul civil (paragrafele 24-25 de mai sus; vezi de asemenea, mutatis mutandis, hotărârea Inze din 28 octombrie 1987, seria A nr. 126, pag. 19, § 44).
În orice caz, Curtea nu acceptă argumentul conform căruia interdicţia temporară de recăsătorire vizează ocrotirea drepturilor altei persoane, de fapt ale viitoarelor soţii ale persoanelor divorţate.
De la 22 mai 1986, concubina lui F. a obţinut reducerea termenului de aşteptare a propriului său divorţ, devenit definitiv cu o lună înainte (paragraful 18 de mai sus). La rândul său, interzicerea Dlui F. a expirat la 21 decembrie 1986, după care funcţionarul stării civile a putut începe formalităţile necesare (paragrafele 19-20 de mai sus). Căsătoria a avut astfel loc la 23 ianuarie 1987. În intervalul – de la şapte la opt luni - , viitoarea soţie a reclamantului a putut să considere că este persoanl şi direct lezată de măsura aplicată Dlui F. Deoarece ea nu era nici minoră, nici alienată, drepturile sale nu au fost protejate în nici un fel de măsura în cauză.
Cât priveşte copiii care urmau să se nască, ei riscau să fie afectaţi de o asemenea interdicţie. Cu certitudine, legea elveţiană nu mai cunoştea noţiunea de copil nelegitim; ea oferă de acum înainte copilului născut în afara căsătoriei acelaşi statut şi aceleaşi drepturi, sau aproape aceleaşi ca şi copilului născut în cadrul căsătoriei. Copilul natural ar putea fi afectat din cauza anumitor prejudecăţi şi deci ar putea suferi un handicap social. Or, dacă în circumstanţele date copilul reclamantului s-a născut după o lună de la recăsătorirea părinţilor săi (paragraful 20 de mai sus), decesul unuia dintre ei sau o simplă întârziere în îndeplinirea formalităţilor legale ar fi fost destule pentru ca copilul să se considere născut în afara căsătoriei.
Guvernul consideră că timpul de reflectare impus reclamantului contribuie de asemenea la protejarea acestuia împotriva sa personal. În opinia Curţii, un asemenea argument nu are destulă pondere pentru a justifica ingerinţa litigioasă în cazul unei persoane majore care beneficiază de facultăţile sale mintale.
Guvernul invocă suplimentar hotărârea Johnston şi alţii din 18 decembrie 1986, conform căreia „interzicerea divorţului (...) nu ar putea, într-o societate care aderă la principiul monogamiei, să fie privit ca un atentat la însăşi esenţa dreptului garantat prin articolul 12” (seria A nr. 112, pag. 24, § 52). În opinia lui, aceeaşi constatare se referă a fortiori pentru o simplă interdicţie temporară de recăsătorire: nu poate fi recunoscut dreptul la recăsătorie decât dacă exercitarea sa depinde în mod obligatoriu de un altul – dreptul la divorţ – care, nu decurge din Convenţie; pe scurt, recăsătorirea consecutivă după un divorţ nu poate fi asimilată cu prima căsătorie.
Teza nu a fost convingătoare pentru Curte. După cum a menţionat hotărârea Deweer din 27 februarie 1980, „în materie de drepturi ale omului cel care poate face mai mult nu poate în mod obligatoriu să facă mai puţin”: „Convenţia tolerează în anumite condiţii tratemente foarte grave (...), pe când ea interzice altele (...) care prin comparaţie pot fi considerate ca destul de blânde” (seria A nr. 35, pag. 29, § 539.
Pe deasupra, şi înainte de toate, situaţia Dlui F. este net diferită de cea a Dlui Johnston deoarece este vorba de un drept al unui bărbat încă căsătorit la destrămarea căsătoriei sale. Dacă legislaţia naţională permite divorţul – ceea ce Convenţia nu o cere - , articolul 12 garantează celui divorţat dreptul de a se recăsători fără a suferi în această privinţă restricţii iraţionale.
Rămâne argumentul Guvernului conform căruia separarea judiciară, termenul de aşteptare obligatoriu pentru pronunţarea divorţului şi posibilitatea pentru soţul inocent de a se opune divorţului antrenează pentru cei vizaţi consecinţe identice cu cele ale interdicţiei temporare de recăsătorire. Curtea consideră că aici este vorba de situaţii diferite şi că în orice caz ele au loc înainte de pronunţarea divorţului.
În concluzie, măsura litigioasă, care a afectat însăşi esenţa dreptului la căsătorie, se dovedeşte a fi neproporţională cu scopul legitim urmărit. A avut loc deci o încălcare a articolului 12.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50
În termenii articolului 50 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că decizia adoptată sau măsura ordonată de o autoritate judiciară sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante contravine totalmente sau parţial obligaţiunilor ce reies din (...) Convenţie, şi dacă dreptul intern al Părţii în cauză nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
Cererile prezentate de reclamant în baza acestei dispoziţii vizează totodată abrogarea articolului 150 din codul civil elveţian, repararea unui prejudiciu şi rambursarea costurilor şi cheltuielilor.
Modificarea legislativă
În primul rând, Dl F. aşteaptă ca Elveţia „să ia toate măsurile utile pentru a reduce la un termen minimal interdicţia de recăsătorire prevăzută în articolul 150 din codul civil elveţian”.
Nici agentul Guvernului nici delegatul Comisiei nu au formulat observaţii referitoare la acest subiect.
Curtea notează că Convenţia nu-i oferă competenţa de a ordona Statului elveţian să-şi modifice legislaţia (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Marckx din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 25, § 58, şi hotărârea Albert şi Le Compte din 24 octombrie 1983, seria A nr. 68, pag. 6-7, § 9).
Prejudiciul
Reclamantul recunoaşte că nu poate demonstra existenţa unui prejudiciu material, dar obligaţia de a trăi mai mulţi ani în concubinaj cu persoana cu care dorea să se căsătorească i-a cauzat „o suferinţă morală incontestabilă”, evaluată de el la 5.000 FS.
La rândul său, Guvernul consideră că Dl F. va obţine prin constatarea încălcării articolului 12 „o reparaţie adecvată” a prejudiciului moral.
Delegatul Comisiei a fost de acord cu plata unei indemnizaţii, dar nu a sugerat mărimea ei.
În opinia Curţii, chiar dacă reclamantul a putut suferi un prejudiciu moral, acesta a avut loc de la 22 mai 1986 (autorizaţia de recăsătorire acordată viitoarei sale soţii) până la 23 ianuarie 1987 (recăsătorirea Dlui F.), altfel spus o perioadă de opt luni (paragrafele 18 şi 20 de mai sus). În orice caz, această hotărârea îi oferă o satisfacţie echitabilă suficientă (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Johnston şi altele emenţionate mai sus, seria A nr. 112, pag. 32, §§ 81-84).
Costuri şi cheltuieli
Dl F. a reclamat rambursarea costurilor şi cheltuielilor pe care a fost obligat să le achite pentru procesul în faţa camerei de recurs a tribunalului cantonal Vaud şi în faţa Tribunalului federal (1.327 FS), precum şi onorariile şi chielutielile pentru avocat corespunzătoare pentru procedura desfăşurată în faţa acestor două jurisdicţii (3.000 FS). El a mai revendicat 10.000 FS pentru onorarii şi cheltuieli pentru avocat pentru procedurile desfăşurate în faţa organelor Convenţiei.
La audiere, Guvernul nu s-a pronunţat cu privire la sumele reclamate de către reclamant în memoriul adresat Curţii. Totodată el a indicat în scris că pretenţiile care figurează într-o scrisoare a Dlui F. adresată Comisiei, din 23 decembrie 1985 (1.327 FS cheltuieli de judecată şi 6.000 FS onorariile avocatului), i se par a fi conforme criteriilor care reies din jurisprudenţa Curţii.
Cât priveşte delegatul Comisiei, el nu a considerat cererea reclamantului irezonabilă.
Curtea nu are motive de a pune la îndoială realitatea cheltuielilor suportate de reclamant. Cât priveşte necesitatea lor, ea a constatat că Dl F., pe de o parte, a încercat să „corecteze” încălcarea articolului 12 „în ordinea juridică internă” (hotărârea De Cubber din 14 septembrie 1987, seria A nr. 124-B, pag. 19, § 299, şi, pe de altă parte, nu a solicitat beneficierea de asistenţă juridică în faţa organelor Convenţiei. În fine, ea consideră rezonabilă suma costurilor şi onorariilor expuse. Reclamantului trebuie deci să i se ramburseze 14.327 FS.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
Hotărăşte, cu nouă voturi pentru şi opt împotrivă, că a avut loc o încălcare a articolului 12 din Convenţie;Hotărăşte, în unanimitate, că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului 14.327 (paisprezece mii trei sute douăzeci şi şapte) franci elveţieni pentru costuri şi cheltuieli;Respinge, în unanimitae, cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.
Alcătuită în limba franceză şi limba engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Paris, la 18 decembrie 1987.
Pentru Preşedinte
Semnat: Louis-Edmond PETTITI
Judecător
Semnat: Marc-André EISSEN
Grefier
La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 51 § 2 din Convenţie şi 52 § 2 din regulament, expunerea unei opinii separate comune a Dlui Thór Vilhjálmsson, Dnei Bindschedler-Robert, Dlui Gölcüklü, Dlui Matscher, Dlui Pinheiro Farinha, Dlui Walsh, Dlui De Meyer şi Dlui Valticos.
OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A Dlui Thór
Vilhjálmsson, Dnei Bindschedler-Robert,
Dlui Gölcüklü, Dlui Matscher, Dlui Pinheiro Farinha,
Dlui Walsh, Dlui De Meyer şi Dlui Valticos, JUDECĂTORI.
În opinia noastră, faptele cauzei nu denotă nici o încălcare a drepturilor fundamentale ale reclamantului.
Circumstanţele în care, după divorţurile anterioare, fusese încheiată şi desfăcută cea de-a treia căsătorie a reclamantului erau de aşa natură încât tribunalul civil de la Lausanne putea legitim să-i aplice, pronunţând cel de-al treilea divor ş al lui, un termen de aşteptare de trei ani prevăzut de articolul 150 al codului civil elveţian.
Restricţia astfel adusă exercitării, de către reclamant, a dreptului său de a se căsători şi de a întemeia o familie nu adunce atingere esenţei acestui drept. Ea nu era decât temporară. Ea nu era nici arbitrară, nici irezonabilă. Ea putea avea la bază motive legitime şi putea fi considerată ca proporţională cu importanţa acesteia. Ea nu depăşea împuternicirile autorităţilor naţionale competente.
Acestea – atât judecătorul, cât şi legislatorul – puteau să ia în considerare, în exercitarea puterii de apreciere care le aparţinea în materia dată, că restricţia despre care este vorba se justifica în scopul protejării nu doar a instituţiei căsătoriei, dar şi a viitorilor soţi ai unei persoane care, după cum au constatat în speţă tribunalele elveţiene, a încălcat foarte grav îndatoririle conjugale esenţiale.
Cât priveşte căsătoria, Statul posedă împuterniciri mai extinse decât în alte materii. Aceasta este în special evident la compararea referirii foarte scurte şi nerestrictive, făcută la „legile naţionale” în articolul 12 din Convenţie cu formulările circumstanţiale şi restrictive din paragraful 2 al fiecăruia dintre articolele 8, 9, 10 şi 11.
În acest context, îndoielile, care pot apărarea în legătură cu faptul dacă o anumită dispoziţie legală corespunde sau este oportună sau trebuie să fie aplicată într-un caz particular, pot să nu fie suficiente pentru a constata o încălcare a dreptului garantat de articolul 12 din Convenţie. Pentru ca să putem conchide existenţa unei încălcări a acestui drept, ar trebui să se demonstreze că Statul a prejudiciat însăşi esenţa lui sau că el a restrâns exercitarea lui într-o modalitate arbitrară sau irezonabilă. O asemenea demonstrare nu a fost făcută în speţă.