© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
MAREA CAMERĂ
CAUZA FABRIS ÎMPOTRIVA FRANȚEI
(Cererea nr. 16574/08)
HOTĂRÂRE
(Fond)
[Extrase]
STRASBOURG
7 februarie 2013
Această hotărâre este definitivă. Ea poate fi supusă unor modificări de formă.
În cauza Fabris împotriva Franței,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită într-un complet de Mare Cameră compus din:
Josep Casadevall, președinte,
Françoise Tulkens,
Nina Vajić,
Lech Garlicki,
Karel Jungwiert,
Elisabeth Steiner,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Dragoljub Popović,
George Nicolaou,
András Sajó,
Ledi Bianku,
Nona Tsotsoria,
Isil Karakaș,
Guido Raimondi,
Paulo Pinto de Albuquerque,
André Potocki, judecători,
și Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere
După ce a deliberat în cameră de consiliu la 4 aprilie și 24 octombrie 2012,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această din urmă dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 16574/08) îndreptată împotriva Republicii Franceze, prin care un cetăţean al acestui Stat, domnul Henry Fabris („reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 1 aprilie 2008 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de către domnul A. Ottan, avocat la Lunel. Guvernul francez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, doamna E. Belliard, directoarea Direcţiei de Afaceri Juridice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul, un copil „nelegitim”, pretindea a fi suferit, în cadrul succesiunii mamei sale, o discriminare bazată pe naștere, contrară articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 și cu articolul 8 din Convenție.
4. Cauza a fost repartizată Secției a cincea a Curții (articolul 52 § 1 din Regulament). La 10 februarie 2010, Președintele Secției a decis să o comunice Guvernului. Conform fostului articol 29 § 3 din Convenție (actualul articol 29 § 1) și a articolului 54 A din Regulament, el a decis să examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. La 21 iulie 2011, o Cameră a Secției a cincea, compusă din următorii judecători: Dean Spielmann, Președinte, Jean-Paul Costa, Boštjan M. Zupančič, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Ann Power şi Angelika Nussberger, judecători, precum și din Claudia Westerdiek, grefieră de secție, a declarat cererea admisibilă. Aceasta a concluzionat, cu cinci voturi contra două, că nu a existat o încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 și, în unanimitate, că nu era necesar să examineze separat capătul de cerere întemeiat pe articolul 14 din Convenție coroborat cu articolul 8.
5. La 6 septembrie 2011, reclamantul a solicitat trimiterea cauzei în faţa Marii Camere în conformitate cu articolul 43 din Convenție și cu articolul 73 din Regulament. La 28 noiembrie 2011, colegiul Marii Camere a admis această cerere.
6. Compunerea Marii Camere a fost determinată în conformitate cu articolele 26 §§ 4 și 5 din Convenție și 24 din Regulament.
7. Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observaţii scrise în fața Marii Camere.
8. O audiere a avut loc în public la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la data de 4 aprilie 2012 (articolul 59 § 3 din Regulament).
S-au prezentat:
- pentru Guvern:
Doamnele A.-F. Tissier, co-agent,
E. Topin, Ministerul Afacerilor Externe și Europene,
M.-A. Recher, Ministerul Justiției,
C. Azar, Ministerul Justiției, consiliere;
- Pentru reclamant:
A. Ottan, avocat,
M. Ottan, avocată, consilieri.
Curtea a ascultat pledoariile domnului Ottan şi doamnnei Tissier.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
9. Reclamantul s-a născut în 1943 și locuiește la Orléans.
A. Contextul cauzei
10. Reclamantul a fost recunoscut la naștere de către tatăl său. La momentul concepției sale, mama sa, doamna R., căsătorită M., se afla într-o relaţie de căsătorie din care au rezultat doi copii, A., născută în 1923 şi J.L., născut în 1941. Printr-o hotărâre din 28 februarie 1967, a fost pronunțată separarea în fapt între mama reclamantului și soțul acesteia, domnul M.
11. Printr-un act din 24 ianuarie 1970, soţii M. au făcut o donaţie-partaj a bunurilor lor între cei doi copii legitimi ai acestora. Acest act, încheiat în faţa notarului, conținea o rezervă a uzufructului și o acţiune revocatorie pentru a garanta sarcina și condițiile donaţiei. Cu ocazia încheierii sale, soții M. au declarat că nu aveau alți copii în afara celor doi donatari.
12. Printr-o hotărâre din 24 noiembrie 1983, Tribunalul de mare instanţă din Montpellier a declarat reclamantul ca fiind copilul natural al doamnei M., după ce a constatat că statutul de copil natural a fost pe deplin stabilit.
13. În 1984, reclamantul și-a exprimat dorința de a se opune donaţiei-partaj încheiate în 1970. La acea dată, avocatul său l-a informat că acest act nu putea fi contestat în timpul vieţii donatorului și că doar o acţiune în reducţiune ar putea fi introdusă în termen de cinci ani de la decesul acestuia.
14. În iulie 1994, mama reclamantului a decedat. Printr-o scrisoare din 7 septembrie 1994, notarul care se ocupa de succesiune a reamintit reclamantului ca acesta, în calitate de copil „nelegitim”, nu avea dreptul decât la jumătate din ceea ce ar fi primit dacă ar fi fost legitim (legislația aplicabilă prevedea la momentul respectiv un drept succesoral redus la jumătate comparativ cu cel al unui copil legitim - a se vedea paragrafele 26 și 27 de mai jos). Notarul l-a informat că fratele său vitreg și sora sa vitregă erau dispuși să-i plătească în numerar suma de 298 311 franci francezi (FRF) (aproximativ 45 477 euro (EUR), precizând că „în cazul unei reducţiuni pentru survenienţă de copil, nu poate fi vorba decât de o reducţiune în numerar și în nici un caz în natură”. Nu s-a ajuns la niciun acord între cei trei copii.
B. Acțiunea în reducţiune formulată de reclamant
15. Print-o acţiune din 7 ianuarie 1998, reclamantul şi-a chemat fratele vitreg, J.L., și sora vitregă, A., în judecată pentru reducţiunea donaţiei-partaj, în conformitate cu articolul 1077-1 din Codul civil (paragraful 25 de mai jos). El a solicitat o cotă rezervatară egală cu a acestora asupra masei succesorale a mamei sale.
16. După condamnarea de către Curte în cauza Mazurek împotriva Franței (nr. 34406/97, 1 februarie 2000, CEDO 2000-II), Franța a modificat, prin Legea nr. 2001-1135 din 3 decembrie 2001 (denumită în continuare „Legea din 2001”), legislația și a acordat copiilor „nelegitimi” drepturi succesorale identice cu ale copiilor legitimi (paragraful 28 de mai jos). Această nouă lege a intrat în vigoare înainte ca o hotărâre să fie pronunțată în litigiul în cauză. În conformitate cu dispoziţiile tranzitorii, sub rezerva acordurilor amiabile deja încheiate și a deciziilor judecătorești irevocabile, dispoziţiile referitoare la noile drepturi succesorale ale copiilor nelegitimi ai căror tată sau mamă erau, la momentul concepției, în relaţii diferite de căsătorie, erau aplicabile succesiunilor deschise la data publicării legii în Jurnalul Oficial (4 decembrie 2001) și nedezbătute înainte de această dată (articolul 25-II din Legea din 2001, paragraful 30 de mai jos).
17. În concluziile sale recapitulative din 20 februarie 2003, reclamantul s-a sprijinit pe prevederile Legii din 2001. El a susținut că aceasta a abrogat articolul 14 din Legea din 3 ianuarie 1972 privind filiația (denumită în continuare „Legea din 1972”, punctele 27 și 29 de mai jos), dispoziție tranzitorie care prevedea că drepturile rezervatarilor stabilite prin respectiva Lege nu puteau fi exercitate în detrimentul donațiilor între vii consimţite înainte de intrarea sa în vigoare. Potrivit reclamantului, abrogarea acestei prevederi a făcut posibilă introducerea acțiunii în reducţiune în temeiul articolului 1077-1 din Codul civil, cu toate că donația-partaj a fost încheiată la 24 ianuarie 1970.
1. Hotărârea în prima instanţă
18. Printr-o hotărâre din 6 septembrie 2004, Tribunalul de mare instanţă din Béziers a admis cererea reclamantului. Acesta a considerat că articolul 14 din Legea din 1972 era contrară articolelor 8 și 14 din Convenție. În acest sens, el a făcut trimitere la hotărârea Marckx împotriva Belgiei (13 iunie 1979, seria A. nr. 31), recunoscând că „viaţa familială presupunea, în egală măsură, interesele materiale”, precum și la mai multe hotărâri ale Curții „care au continuat să afirme caracterul discriminatoriu al diferențelor de tratament în materie de moștenire între copiii legitimi și nelegitimi (hotărârea Mazurek, Inze și Vermeire)”. De asemenea, a constatat că acest articol era contrar noii legi din 2001. Tribunalul a statuat că reclamantul beneficia de aceleași drepturi de moştenire ca şi fratele și sora sa vitregă, motivându-şi decizia după cum urmează:
„Că articolul 25-1 din Legea din 3 decembrie 2001 prevede că această lege este aplicabilă succesiunilor deschise după intrarea sa în vigoare; că sub rezerva acordurilor amiabile deja încheiate și a hotărârilor judecătorești irevocabile, dispozițiile prezentei legi sunt aplicabile succesiunilor deschise la data publicării legii în Jurnalul Oficial al Republicii Franceze, în măsura în care aceste succesiuni nu au fost dezbătute prin efectuarea unui partaj înainte de această dată;
Că în prezenta cauză, succesiunea doamnei M. nu a fost încă dezbătută și că, astfel, se aplică prevederile privind noile drepturi de moștenire ale copiilor nelegitimi ai căror tată sau mamă erau, la data conceperii, căsătoriţi. (...)
Că în fapt, nu este rezonabil a se susține că legiuitorul, prin adoptarea Legii din 3 decembrie 2001, a dorit să mențină o dispoziție contrară spiritului și scopului noii legi.”
2. Hotărârea în apel
19. În octombrie și decembrie 2004, J.L. și moștenitorii lui A., decedată în timpul procedurii, au formulat apel împotriva hotărârii de fond.
20. Printr-o hotărâre din 14 februarie 2006, Curtea de apel din Montpellier a infirmat hotărârea şi a statuat că reclamantul nu avea dreptul să introducă acțiunea în reducţiunea donaţiei-partaj în temeiul articolului 14, alineatul 2 din Legea din 1972. Ea a precizat că:
„(...) în conformitate cu [acest articol], drepturile rezervatarilor stabilite prin prezenta lege sau rezultate din noile reguli privind stabilirea filiaţiei nu pot fi exercitate în detrimentul donațiilor între vii efectuate înainte de intrarea ei în vigoare.
Acest text, care prevede o regulă generală, în special în ceea ce privește efectele retroactive ale noilor reguli privind filiația prevăzute de Legea din 3 ianuarie 1972, nu a fost abrogat în mod expres prin Legea din 3 decembrie 2001, iar abrogarea sa tacită nu e dedusă nici din termenii acestei legi, pe de o parte, prin faptul că nu-i este contrar, iar pe de altă parte, prin faptul că nu a fost limitat doar la aplicarea articolului 915 din Codul Civil abrogat prin această Lege.”
Curtea de Apel a considerat că o asemenea concluzie nu era neconformă cu principiul general al egalității în drepturi, indiferent de naștere, aşa cum rezultă din articolul 1 din Protocolul nr. 1, 8 și 14 din Convenție:
„Mai întâi, dispozițiile articolului 14 din Legea din 1972 au ca unic obiect interzicerea exercitării drepturilor rezervatarilor prevăzute în prezenta lege și extinse prin Legea din 3 decembrie 2001, în detrimentul donațiilor între vii încheiate înainte de 1 august 1972, fără a-i priva pe rezervatari de drepturile lor la succesiune. Apoi, ele au o justificare obiectivă și rezonabilă cu privire la scopul legitim urmărit, și anume de a garanta o anumită armonie a relațiilor familiale prin consolidarea drepturilor dobândite în acest context, uneori, de un timp foarte îndelungat, fără a crea diferențe excesive între moștenitori, observându-se că [aceste prevederi] au o aplicabilitate limitată în timp și în ceea ce priveşte liberalităţile incidente.”
3. Hotărârea Curții de casație
21. Reclamantul a formulat recurs. Prin acest demers întemeiat pe încălcarea articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și 14 din Convenție, el a susținut că armonia relațiilor de familie nu putea avea o legitimitate superioară egalităţii, în materie de drepturi civile, între copiii născuți din căsătorie și copiii născuți în afara căsătoriei.
22. În avizul său transmis părților, avocatul general al Curții de casație a propus respingerea recursului. El s-a adresat judecătorilor primei camere civile a Curții de casație, în următorii termeni:
„(...) Nu ar trebui să avem în vedere că succesiunea deschisă nu a condus la partaj înainte de data publicării legii, din moment ce o acţiune în reducţiune privind donația-partaj era pendinte la acea dată ?
Într-adevăr, din abordarea diferită propusă de dispozițiile tranzitorii ale Legilor din 1972 și 2001, apare dificultatea care vă este supusă spre analiză. În timp ce nici succesiunile deschise, nici donațiile între vii făcute înainte de intrarea în vigoare a Legii din 1972, nu puteau fi repuse în discuţie prin această lege, Legea din 2001 permite copiilor nelegitimi ai căror tată sau mamă erau, la momentul concepției, căsătoriţi, de a beneficia de drepturi succesorale în succesiunile deschise înainte de publicarea acestei din urmă legi.
Această diferență justifică faptul că dispozițiile Legii din 2001 nu sunt aplicate cu strictețe. Doar un partaj efectuat, un acord amiabil încheiat sau o hotărâre judecătorească irevocabilă permit excluderea noilor drepturi ale acestor copii în legătură cu moștenirile deja deschise. Prin exercitarea acțiunii în reducţiune, succesiunea deschisă la data publicării Legii din 2001 nu poate „declanşa partajul” la data publicării legii.
Mi se pare, prin urmare, dificil de susţinut că Legea din 3 decembrie 2001 nu este aplicabilă. Cu toate acestea, prevederile articolului 14 din Legea din 3 ianuarie 1972 sunt lipsite de orice ambiguitate. Drepturile rezervatarilor stabilite prin prezenta lege nu pot fi exercitate „în detrimentul donațiilor între vii încheiate înainte de intrarea sa în vigoare”. Ar trebui, deci, să presupunem că aceste dispoziţii au fost abrogate tacit?
Făcând abstracție de timp, memoriul suplimentar susține că contradicția manifestă între dispoziţiile tranzitorii ale acestor două legi presupune abrogarea tacită a acelora care guvernează Legea din 1972. Dacă abordarea este diferită între regimul tranzitoriu instaurat în 1972 și cel reținut în 2001, nu mi se pare, totuşi, că există o contradicție.
Excluzând repunerea în discuţie a donațiilor între vii încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii din 1972, legiuitorul a intenționat să garanteze securitatea juridică pe care aceste donații o impun. Nimic nu justifică ca această securitate juridică să fie repusă în cauză în 2002, dispozițiile tranzitorii anterioare fiind complementare celor definite prin Legea din 2001.
Acestea mă conduc la a vă propune să respingeți primul motiv de recurs, donația inter vivos intervenită la 24 ianuarie 1970 neputând fi repusă în cauză de drepturile de moștenire izvorâte din noile reguli privind stabilirea filiaţiei. În acest sens, dacă realitatea partajului înainte de data publicării Legii din 3 decembrie 2001 este discutabilă, existența unei donații între vii încheiată înainte de intrarea în vigoare a Legii din 3 ianuarie 1972 nu este disputată. (...)”
23. Printr-o hotărâre din 14 noiembrie 2007, Curtea de Casație a respins recursul, ridicând din oficiu un motiv de drept. Ea a amintit că, în temeiul dispozițiilor tranzitorii ale Legii din 2001, noile drepturi succesorale ale copiilor nelegitimi ai căror tată sau mamă erau, la momentul concepției, căsătoriţi, nu erau aplicabile decât succesiunilor deschise și încă nedezbătute înainte de 4 decembrie 2001 (paragraful 16 de mai sus). Ea a statuat că, având în vedere că partajul succesoral s-a realizat prin decesul doamnei M., survenit în iulie 1994, aşadar înainte de 4 decembrie 2001, dispozițiile mai sus citate nu erau aplicabile.
II. DREPTUL SI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
A. Donația-partaj și acțiunea în reducţiune
24. Legea franceză permite împărţirea propriului patrimoniu între moştenitorii unei persoane. În cadrul unei donații-partaj, donatorul decide asupra unei distribuiri imediate a bunurilor sale (transferul inter vivos). Acesta este un partaj anticipat, definitiv și negociat. Dreptul de proprietate asupra bunurilor în cauză este transferat la momentul donației, care constituie, în acelaşi timp, primul act (anticipat) al unei succesiuni destinate a se deschide mai târziu. Potrivit jurisprudenței Curții de casație, donația-partaj inter vivos devine un partaj succesoral prin decesul donatorului. Succesiunea este, în acelaşi timp, deschisă și definitiv lichidată sau partajată la momentul decesului ascendentului (Cass. Civ. 7 martie 1876; 1 Civ, 5 octombrie 1994, Bull. 1994, I, nr. 27).
25. Descendentul care nu a fost cuprins în partaj poate să-şi constituie cota sa rezervatară din bunurile existente la deschiderea succesiunii. Dacă aceste bunuri nu sunt suficiente, el dispune de o acțiune în reducţiune, care trebuie introdusă într-un termen de cinci ani de la decesul donatorului. Aceasta este calea de recurs pe care a folosit-o reclamantul, în conformitate cu articolele 1077-1 și 1077-2 din Codul civil, în vigoare la momentul faptelor:
Articolul 1077-1
„Descendentul care nu a concurat la donația-partaj sau care a primit un lot inferior cotei rezervatare, poate introduce o acțiune în reducţiune, dacă la deschiderea succesiunii nu există bunuri neincluse în partaj și suficiente pentru a-şi constitui sau completa rezerva, ținând cont de liberalităţile de care a putut beneficia.”
Articolul 1077-2
„Donațiile-partaj urmează regulile donațiilor între vii în ceea ce privește imputarea, calculul rezervei și reducţiunea.
Acțiunea în reducţiune nu poate fi introdusă decât după decesul ascendentului care a efectuat partajul sau al supraviețuitorului ascendenților, în cazul partajului conjunctiv. Ea se prescrie într-un termen de cinci ani de la momentul decesului.
Copilul încă neconceput la momentul donaţiei-partaj dispune de o acțiune similară pentru a-şi constitui sau completa partea sa de moştenire.”
(...)
C. Dispoziții tranzitorii
(...)
2. Articolul 25 din Legea din 2001
30. În conformitate cu articolul 25-I din Legea din 2001, în principiu, intrarea în vigoare a legii este amânată pentru 1 iulie 2002. Cu toate acestea, în ceea ce privește abrogarea dispozițiilor din Codul Civil privind drepturile copiilor „nelegitimi”, legislatorul a decis, ca excepție, o regulă de intrare în vigoare imediată la data publicării legii în Jurnalul Oficial, şi anume la 4 decembrie 2001. Astfel, articolul 25-II dispune următoarele:
„Prezenta lege va fi aplicabilă succesiunilor deschise începând cu 1 iulie 2002, cu următoarele excepții: (...)
2o Sub rezerva acordurilor amiabile deja încheiate și a hotărârilor judecătorești irevocabile, vor fi aplicabile succesiunilor deschise la data publicării prezentei legi în Jurnalul Oficial al Republicii Franceze și nedezbătute înainte de această dată:
- dispozițiile referitoare la noile drepturi succesorale ale copiilor nelegitimi ai căror tată sau mamă erau, la momentul concepției, căsătoriţi; (...)”
31. În măsura în care se referă la drepturile copiilor „nelegitimi”, Legea din 2001 are, aşadar, vocația de a se aplica tuturor succesiunilor deschise la 4 decembrie 2001, cu condiția să nu fi avut loc un partaj înainte de această dată .
(...)
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENȚIE COROBORAT CU ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
36. Reclamantul se plânge de imposibilitatea de a-și exercita drepturile succesorale, în calitate de copil „nelegitim” și denunță persistența unei discriminări nejustificate după hotărârea Mazurek și în ciuda adoptării Legii din 2001.
El pretinde încălcarea articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, care prevăd respectiv, după cum urmează:
Articolul 14
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în (...) Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe (...) naştere (...).”
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”.
A. Hotărârea Camerei
37. În hotărârea sa din 21 iulie 2011, Camera a considerat că cererea reclamantului intra în sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce era suficient pentru a face articolul 14 din Convenție aplicabil. Într-adevăr, ca urmare a recunoașterii filiației pe linie maternă în 1983, reclamantul dispunea de un interes, supus controlului instanțelor naționale, în valorificarea drepturilor sale la succesiunea mamei sale într-un mod compatibil cu dispoziţiile articolului 14 din Convenție (paragrafele 38-42 din hotărârea Camerei).
38. Pe fond, Camera a observat că legile din 1972 și 2001 au prevăzut dispoziții tranzitorii precise privind aplicarea noilor drepturi succesorale consacrate. Ea a menționat că instanțele naționale au considerat că reclamantul nu putea beneficia de acestea la momentul introducerii acțiunii în reducţiunea donației-partaj încheiate în 1970. Într-adevăr, potrivit Curții de apel, dispoziția tranzitorie din Legea din 1972 excludea repunerea în cauză a donațiilor între vii încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. Curtea de casaţie, în ceea ce o privește, a constatat că realizarea partajului succesoral la decesul mamei în 1994 constituia o situație care împiedica, în conformitate cu articolul 25-II din Legea din 2001, aplicarea noilor dispoziții privind egalitatea succesorală. Aceste interpretări ale dreptului intern urmăreau scopul legitim de a garanta principiul securităţii juridice și drepturile dobândite, cu mult timp în urmă, de către copiii legitimi; în plus, ele nu par nerezonabile, arbitrare sau în contradicție flagrantă cu principiul interzicerii discriminării. Camera a distins situația specifică a prezentei cauze de altele în care partajul succesoral nu fusese încă realizat (Mazurek, citată mai sus și Merger şi Cros împotriva Franței, nr. 68864/01, 22 decembrie 2004) pentru a concluziona că diferența de tratament din prezenta cauză a fost proporțională cu scopul urmărit și că nu a existat o încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 50-59 din hotărârea Camerei).
B. Argumentele părților
1. Guvernul
a) Cu privire la aplicabilitatea articolului 14 din Convenție
39. Guvernul susține că faptele denunțate de reclamant nu se încadrează în sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce face articolul 14 din Convenție inaplicabil. El observă, în acest sens, că donația-partaj din 1970 a presupus un transfer de proprietate al bunurilor către cei doi copii legitimi și a instaurat o situaţie juridică consolidată care a împiedicat reclamantul să beneficieze de succesiune. Nici Legea din 1972, nici cea din 2001 nu puteau duce la realizarea cotei succesorale la care ar fi avut dreptul, dacă actul din 1970 nu ar fi existat. Spre deosebire de cauzele Mazurek și Merger şi Cros, în care reclamanții au dobândit în mod automat drepturi succesorale ca urmare a decesului părintelui lor, asupra succesiunii în prezenta cauză s-a dispus în 1970, înainte de decesul mamei reclamantului. Mai mult, acest partaj al bunurilor este anterior, cu mai mulți ani, stabilirii filiației sale în 1983. Prin urmare, potrivit Guvernului, reclamantul nu avea niciun drept ereditar asupra succesiunii (a se vedea, mutatis mutandis, Alboize-Barthes și Alboize-Montezume împotriva Franței (dec.), nr. 44421/04, 21 octombrie 2008).
b) Cu privire la fond
40. În lumina a ceea ce a subliniat în fața Camerei, Guvernul a susținut că reclamantul nu a fost „exclus” de la succesiunea mamei sale, dar că, în măsura în care s-a dispus deja de bunurile acesteia în cadrul donației-partaj din 1970, el nu putea să-şi constituie cota succesorală care i-ar fi revenit în temeiul Legilor din 1972 și 2001, în absența unui astfel de act. Astfel, nu hotărârile judecătorești în cauză sunt cele care au împiedicat reclamantul să beneficieze de succesiunea mamei sale, ci un act anterior transferului de proprietate care a instaurat o situaţie juridică consolidată.
41. Tocmai de aceste drepturi dobândite de ceilalți moștenitori în 2001, a trebuit legiuitorul, conformându-se pe deplin obligațiilor cu caracter general care i-au fost impuse pentru a executa hotărârea Mazurek, să ţină cont, la intrarea în vigoare a legii. Aplicarea noii legi la situații din trecut trebuia să ia neapărat în considerare principiile securității juridice și previzibilităţii legii, consacrate în jurisprudența Curții. Articolul 25 din Legea din 2001 a exclus aplicabilitatea noilor drepturi la succesiunile deschise la data publicării sale și care au fost dezbătute înainte de această dată. În opinia Guvernului, în aceste condiții, interpretarea Curţii de casație nu este în contradicție cu hotărârea Mazurek. Spre deosebire de aceasta din urmă și de cauza Merger și Cros, în care reclamanții au contestat situații care nu erau încă consolidate la momentul introducerii recursului lor, acțiunea în reducţiune introdusă de reclamant în 1998 viza contestarea unui partaj deja realizat.
42. Guvernul recunoaște că o hotărâre de constatare a unei încălcări a Convenției poate antrena luarea de măsuri generale în statul pârât și poate avea o incidenţă care transcende litigiului părților în fața Curții. Cu toate acestea, el afirmă că instanţa de la Strasbourg nu a recunoscut niciodată un efect retroactiv hotărârilor sale. A susține că hotărârea Mazurek trebuia să se aplice în prezenta cauză, şi anume unei situații juridice definitiv consolidate înainte de pronunțarea acesteia, precum și că aceasta ar trebui să aibă un efect retroactiv, ar goli de conținut dispoziţiile articolului 46 din Convenție.
2. Reclamantul
a) Cu privire la aplicabilitatea articolului 14 din Convenție
43. Reclamantul nu a prezentat în faţa Marii Camere observaţii suplimentare faţă de cele prezentate Camerei, prin care şi-a exprimat dezacordul cu Guvernul cu privire la acest aspect (paragraful 37 din hotărârea Camerei). El a considerat că stabilirea filiației materne în 1983 îi conferea un drept de moştenire la deschiderea succesiunii mamei sale - pendinte la data introducerii cererii sale - care intră în sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul nr.1.
b) Cu privire la fond
44. Potrivit reclamantului, eficiența articolului 14 din Convenție trebuie să fie garantată și numai motive „foarte întemeiate” pot determina ca fiind compatibilă cu Convenția o distincție bazată pe naștere. Securitatea juridică nu este un drept garantat de Convenție, nici o cauză de utilitate publică susceptibilă să justifice o ingerință în respectarea bunurilor în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
45. Ceea ce putea fi tolerat în 1972, în numele conceptului de securitate juridică, pentru a prevala principiului nediscriminării garantat prin articolul 14, nu mai poate fi considerat acceptabil după hotărârea Mazurek. În schimb, reclamantul subliniază că niște drepturi dobândite în mod injust nu ar trebui să fie consolidate prin dispozițiile tranzitorii ale Legii din 2001, menită să pună capăt încălcării constatate în această hotărâre. El consideră că, reparând prejudiciul cauzat domnului Mazurek, Curtea a refuzat să consolideze situațiile juridice anterioare hotărârii sale. Reclamantul consideră că în prezenta cauză, necunoașterea forței obligatorii a hotărârii Mazurek trebuie constatată și sancționată. A concluziona altfel ar însemna să se admită că un stat, adoptând o legislație menită să se conformeze jurisprudenței Curții, dispune de o perioadă nedeterminată de transpunere a hotărârilor acesteia din urmă, pentru a nu se ocupa, în consecință, decât de succesiuni viitoare, și, astfel, să poată valida a posteriori încălcări cunoscute ale Convenției. Reclamantul denunță menținerea unei discriminări care păstrează efectele Legii din 1972 sancționate de Curte şi dezavuate, după părerea sa, de legiuitorul din 2001.
46. De asemenea, el subliniază că acțiunea în reducţiune pe care a introdus-o în 1998 era pendinte la momentul publicării Legii din 2001, ceea ce ar fi trebuit să antreneze beneficiul noilor drepturi acordate copiilor „nelegitimi”. Pe cale de consecință, el consideră că, din cauza acestei causae pendentiae, succesiunea mamei sale nu putea fi definitiv împărţită decât prin transformarea acțiunii în reducţiunea donației-partaj într-o cale de recurs ineficace.
C. Aprecierea Curții
1. Cu privire la aplicabilitatea articolului 14 din Convenție
a) Principii generale
47. Potrivit jurisprudenței constante a Curţii, articolul 14 din Convenție completează celelalte dispoziții substanțiale ale Convenției și a protocoalelor sale. Acesta nu are o existență independentă deoarece îşi produce efectele numai în cadrul „exercitării drepturilor și libertăților” garantate. Cu toate acestea, el poate intra în joc chiar și în lipsa unei încălcări a acestor dispoziții, și în acest sens este autonom, însă nu îşi poate găsi aplicarea decât în cazul în care faptele cauzei intră în sfera de aplicare a cel puțin uneia dintre respectivele dispoziţii (a se vedea, printre multe altele, Van Raalte împotriva Olandei, 21 februarie 1997, § 33, Culegere de hotărâri și decizii 1997-I; Petrovic împotriva Austriei, 27 martie 1998, § 22, Culegere 1998-II; Zarb Adami împotriva Maltei, nr. 17209/02, § 42, CEDH 2006-VIII și Konstantin Markin împotriva Rusiei [GC], nr. 30078/06, § 124, CEDH 2012 (extrase)).
b) Cu privire la incidenţa articolului 1 din Protocolul nr. 1 asupra faptelor cauzei
48. În prezenta cauză, este aşadar necesar să se stabilească dacă capătul de cerere al reclamantului privind imposibilitatea de a-și exercita drepturile succesorale printr-o acțiune în reducţiunea liberalităţii făcute de mama sa cu încălcarea cotei sale rezervatare, cade sub incidenţa, şi anume în sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.
49. Curtea reamintește că noțiunea de „bun”, menționat în prima parte a acestei dispoziții, are un înțeles autonom, care nu se limitează la dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale și care este independent de calificările formale ale dreptului intern: alte câteva drepturi și interese constituind active pot fi, de asemenea, considerate „drepturi patrimoniale” și, prin urmare, „bunuri” în sensul acestei dispoziții (Beyeler împotriva Italiei [GC], nr. 33202/96, § 100, CEDH 2000-I).
50. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi bunuri (Slivenko şi alții împotriva Letoniei (dec.) [GC], nr. 48321/99, § 121, CEDH 2002-II (extrase) și Ališić şi alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (dec.), nr. 60642/08, § 52, 17 octombrie 2011), în special pe calea succesiunii ab intestat sau a liberalităților (a se vedea, mutatis mutandis, Marckx, citată anterior, § 50 și Merger și Cros, citată anterior, § 37). În acelaşi timp, noțiunea de „bunuri” poate include atât „bunuri actuale” cât si valori patrimoniale, inclusiv creanţe, pentru care reclamantul poate pretinde a avea cel puțin o „speranță legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate (a se vedea, printre altele, Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei, 20 noiembrie 1995, § 31, seria A nr. 332; Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, § 35, CEDH 2004-IX și Association nationale des pupilles de la Nation împotriva Franței (dec.), nr. 22718/08, 6 octombrie 2009). Speranţa legitimă trebuie să aibă o „bază rezonabilă în dreptul intern” (a se vedea Kopecký, citată anterior, § 52; Depalle împotriva Franței [GC], nr. 34044/02, § 63, CEDH 2010 și Saghinadze şi alții împotriva Georgiei, nr. 18768/05, § 103, 27 mai 2010). În mod similar, noțiunea de „bun” poate fi extinsă la un anumit beneficiu de care reclamanții au fost privați în virtutea unei condiții de acordare discriminatorii (Andrejeva împotriva Letoniei [GC], nr. 55707/00, § 79, CEDH 2009). În schimb, speranța de a vedea recunoașterea conservării unui drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca fiind un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, același lucru fiind valabil pentru o creanță condiționată care nu se concretizează ca urmare a neîndeplinirii condiției (a se vedea evocarea principiilor relevante în Malhous împotriva Republicii Cehe (dec.) [GC], nr. 33071/96, CEDH 2000-XII, cu trimiteri ulterioare la jurisprudența Comisiei; a se vedea, de asemenea, Prince Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, § 85, CEDH 2001-VIII; Nerva şi alții împotriva Regatului Unit, nr. 42295/98, § 43, CEDH 2002-VIII; Stretch împotriva Regatului Unit, nr. 44277/98, § 32, 24 iunie 2003).
51. În fiecare cauză, este important să se examineze dacă circumstanțele, luate în ansamblu, l-au făcut pe reclamant să dețină un interes material protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 (Bozcaada Kimisis Teodoku Rum Ortodoks Kilisesi Vakfi împotriva Turciei, nr. 37639/03, 37655/03, 26736/04 și 42670/04, § 41, 3 martie 2009; Depalle, citată anterior, § 62; Plalam S.P.A. împotriva Italiei (fond), nr. 16021/02, § 37, 18 mai 2010 și Di Marco împotriva Italiei (fond), nr. 32521/05, § 50, 26 aprilie 2011). În această privință, Curtea consideră că este necesar să se ia în considerare următoarele elemente de drept şi de fapt.
52. În prezenta cauză, Curtea observă că doar pe considerentul caracterului „nelegitim” al filiației sale i-a fost refuzat reclamantului dreptul de a solicita reducţiunea donației-partaj făcută de mama sa, această calificare a filiației sale fiind la baza deciziei Curții de casație - interpretând dispozițiile tranzitorii din Legea din 2001 - de a exclude aplicarea, în ceea ce privește situaţia reclamantului, a dispozițiilor referitoare la noile drepturi succesorale recunoscute de această lege. Or, în situaţii în care, ca și în prezenta cauză, un reclamant formulează în temeiul articolului 14 coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, o cerere în baza faptului că a fost lipsit, în tot sau în parte și pe un motiv discriminatoriu prevăzut la articolul 14, de o valoare patrimonială, criteriul relevant constă în a stabili dacă, în lipsa acestui motiv discriminatoriu, reclamantul ar fi avut un drept, supus controlului instanțelor naționale, asupra acestei valori patrimoniale (a se vedea, mutatis mutandis, Stec și alții împotriva Regatului Unit (dec.) [GC], nr. 65731/01 și 65900/01, § 55, CEDH 2005-X [GC]; Andrejeva, citată anterior, § 79), Aceasta este situaţia în prezenta cauză.
53. Guvernul susține că reclamantul nu putea pretinde niciun drept succesoral cu privire la donația-partaj din 1970, pentru că aceasta a avut drept consecinţă împărţirea, cu efect imediat și irevocabil, a bunurilor mamei sale, înainte de stabilirea filiației lui materne pe cale judecătorească (paragraful 39 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea nu poate subscrie acestei teze. Ea observă că, deşi donația-partaj are ca efect imediat realizarea unui transfer de proprietate, conform jurisprudenței Curții de casație, ea nu devine un partaj succesoral decât la moartea donatorului. Succesiunea este deschisă şi definitiv şi în acelaşi timp lichidată sau partajată în ziua decesului ascendentului (paragraful 24 de mai sus) care, în prezenta cauză a avut loc abia în 1994. Or, la această dată, filiația reclamantului fusese stabilită. Aşadar, reclamantul a fost îndepărtat de la succesiunea mamei sale datorită caracterului „nelegitim” al filiaţiei.
54. În acest sens, prezenta cauză se apropie de cauzele Mazurek și Merger şi Cros, citate mai sus și se distinge de cauza Alboize-Barthes și Alboize-Montezuma împotriva Franței (citată mai sus), în care s-a decis că soluționarea succesiunii tatălui reclamantelor, intervenită în 1955, aşadar cu mult înainte de stabilirea filiației lor, le-a împiedicat să beneficieze de drepturi de moştenire asupra succesiunii lui de cujus şi să se pretindă titulare ale unui „bun”.
55. Prin urmare, interesele patrimoniale ale reclamantului intră în domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr. 1 și al dreptului la respectarea bunurilor pe care îl garantează, ceea ce face suficient ca articolul 14 din Convenție să fie aplicabil.
2. Cu privire la fond
a) Principii generale
56. Curtea reamintește că, în exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție, articolul 14 interzice tratamentul diferit, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, al persoanelor aflate în situații comparabile. În temeiul acestei dispoziții, o distincție este discriminatorie dacă ea „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, şi anume dacă nu urmărește un „scop legitim” sau dacă nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit” (Mazurek, citată mai sus, §§ 46 și 48). De altfel, Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații altminteri analoage justifică diferențele de tratament (Stec şi alții împotriva Regatului Unit [GC], nr. 65731/01 și 65900/01, §§ 51 și 52, CEDH 2006-VI). Întinderea acestei marje de apreciere variază în funcție de circumstanțe, subiect și context, însă este atribuţia Curții să se pronunţe în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor Convenției. Întrucât Convenţia este în primul rând un sistem de protecţie a drepturilor omului, Curtea trebuie totuşi să ia în considerare evoluţia situaţiei în statele contractante şi să reacţioneze, de exemplu, la orice consens apărut cu privire la standardele de atins (Konstantin Markin, citată anterior, § 126).
57. În conformitate cu jurisprudența constantă începând cu hotărârea Marckx, citată mai sus, distincția stabilită în materie succesorală între copiii „naturali” și cei „legitimi” ridică probleme sub aspectul articolului 8 din Convenție analizat separat (Johnston si alții împotriva Irlandei, 18 decembrie 1986, seria A nr. 112), precum și sub cel al articolului 14 din Convenție coroborat cu articolele 8 (Vermeire împotriva Belgiei, 29 noiembrie 1991, seria A nr. 214-C; Brauer împotriva Germaniei, nr. 3545/04, 28 mai 2009) și 1 din Protocolul nr. 1 (Inze împotriva Austriei, 28 octombrie 1987, seria A nr. 126; Mazurek, citată anterior și Merger și Cros, citată mai sus). Curtea a extins această jurisprudență la liberalități, confirmând interzicerea discriminării în domeniul testamentar (Pla și Puncernau împotriva Andorrei, nr. 69498/01, CEDH 2004-VIII). Astfel, din anul 1979, în hotărârea Marckx, Curtea a afirmat incompatibilitatea cu Convenția a limitărilor drepturilor succesorale ale copiilor, bazate pe naștere. Ea n-a încetat să reafirme acest principiu fundamental, ridicând interdicția discriminării bazate pe caracterul „natural” al legăturii de rudenie la statutul de normă de protecție a ordinii publice europene.
58. De asemenea, Curtea reamintește că s-a ajuns de mult timp la un consens între Statele membre ale Consiliului Europei cu privire la importanța egalității de tratament între copiii născuți din căsătorie și copiii născuți în afara căsătoriei, ceea ce a condus în prezent la uniformitatea legislațiilor naționale în această privință - principiul egalității făcând să dispară noțiunile însăși de copil legitim și nelegitim - precum și la o evoluție socială și juridică care confirmă definitiv obiectivul egalităţii între copii (paragrafele 28, 34 și 35 de mai sus).
59. Mai mult, doar motive foarte întemeiate pot duce la a considera ca fiind compatibilă cu Convenția o distincție bazată pe nașterea în afara căsătoriei (Inze, citată mai sus, § 41; Camp și Bourimi împotriva Olandei, nr. 28369/95, § 38, CEDH 2000-X, și Braueitat, citată mai sus, § 40).
60. Curtea nu este chemată, în principiu, să soluționeze diferendele cu caracter pur privat. Cu toate acestea, în exercitarea controlului european ce îi revine, ea nu rămâne pasivă atunci când interpretarea făcută de către o instanță națională a unui act juridic, fie că este vorba de o clauză testamentară, de un contract privat, de un document public, de o dispoziție legală sau de o practică administrativă, apare ca fiind nerezonabilă, arbitrară sau în flagrantă contradicție cu interdicția discriminării prevăzute la articolul 14 și, mai general, cu principiile adiacente Convenției (Larkos împotriva Ciprului [GC], nr. 29515/95, §§ 30-31, CEDH 1999-I; Pla și Puncernau, citată mai sus, § 59 și Karaman împotriva Turciei, nr. 6489/03, § 30, 15 ianuarie 2008).
b) Aplicarea în prezenta cauză
i. Cu privire la existența unei diferențe de tratament bazate pe nașterea în afara căsătoriei
61. În prezenta cauză, nimeni nu contestă faptul că reclamantul a fost privat de o cotă din rezerva sa succesorală și plasat în mod definitiv într-o poziție diferită de cea a copiilor legitimi în ceea ce privește succesiunea mamei lor. El a fost, într-adevăr, împiedicat să obțină reducţiunea donației-partaj din care a fost exclus și parte din rezerva sa succesorală datorită statutului său de copil „nelegitim”.
62. Această diferență de tratament între reclamant și fratele său vitreg și sora sa vitregă izvorăşte din prevederile articolului 25-II din Legea din 2001, care pune drept condiție pentru aplicarea noilor drepturi succesorale ale copiilor „nelegitimi” la succesiunile deschise înainte de 4 decembrie 2001 faptul de a nu fi făcut obiectul unui partaj înainte de această dată (paragraful 30 de mai sus). Or, interpretând dispoziția tranzitorie corespunzătoare, Curtea de casație a estimat că partajul succesoral a avut loc în 1994, în momentul decesului mamei reclamantului (paragraful 23 de mai sus), urmând o jurisprudenţă mai veche în materie de donație-partaj, conform căreia succesiunea este deschisă şi în acelaşi timp împărțită prin decesul donatorului (paragraful 24 de mai sus). Un copil legitim, omis de la donația-partaj sau încă neconceput la momentul încheierii acesteia, nu ar fi fost confruntat cu un astfel de obstacol în demersurile sale pentru a-şi constitui rezerva sau cota sa succesorală, în conformitate cu articolele 1077-1 și 1077-2 din Codul civil (paragraful 25 de mai sus). Nu este, prin urmare, contestat faptul că diferența de tratament suferită de reclamant are drept singur motiv nașterea sa în afara căsătoriei.
63. Curtea reamintește că rolul său nu este de a se pronunţa cu privire la interpretarea cea mai corectă a dreptului intern, ci de a vedea dacă modul în care a fost aplicată această legislație a încălcat drepturile reclamantului garantate prin articolul 14 din Convenție (a se vedea, printre multe altele și mutatis mutandis, Padovani împotriva Italiei, 26 februarie 1993, § 24, seria A, nr. 257-B și Pla și Puncernau, citată mai sus, § 46). În prezenta cauză, Curtea trebuie, prin urmare, să stabilească dacă diferența de tratament având ca temei o dispoziție a dreptului intern, avea o justificare obiectivă și rezonabilă.
ii. Cu privire la justificarea diferenței de tratament
α) Cu privire la urmărirea unui scop legitim
64. Guvernul nu mai avansează nicio justificare pentru discriminarea între copiii legitimi și „nelegitimi”. Curtea constată, într-adevăr, că statul francez a fost de acord să își modifice legislația în urma hotărârii Mazurek, citată mai sus, și a reformat dreptul succesoral prin abrogarea ansamblului dispozițiilor discriminatorii cu privire la copiii „nelegitimi” la mai puțin de doi ani după pronunțarea acesteia. Ea salută, de altfel, această conformare a dreptului francez la principiul convențional al nediscriminării.
65. Cu toate acestea, potrivit Guvernului, nu este posibilă încălcarea drepturilor dobândite de către terți, în speţă ceilalți moștenitori, aceasta justificând limitarea efectului retroactiv al Legii din 2001 doar la succesiunile care au fost deschise la data publicării sale și care nu au făcut obiectul unui partaj la această dată. Dispozițiile tranzitorii au fost de altfel edictate pentru a garanta armonia familiilor prin consolidarea drepturilor dobândite de către beneficiarii succesiunilor deja partajate.
66. Curtea nu este convinsă de faptul că negarea drepturilor succesorale a unuia sau a mai multor membri ai unei familii poate contribui la asigurarea armoniei în sânul acesteia. În schimb, ea admite că protecția drepturilor dobândite anterior poate servi interesele securității juridice, valoare adiacentă Convenției (Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28342/95, § 61, CEDH 1999-VII; Beian împotriva României (nr.1), nr. 30658/05, § 39, CEDH 2007-V (extrase); Nejdet Şahin şi Perihan Șahin împotriva Turciei [GC], nr. 13279/05, §§ 56-57, 20 octombrie 2011; Albu și alții împotriva României, nr. 34796/09 și următoarele, § 34, 10 mai 2012). Astfel, cu privire la o succesiune acceptată de un copil „nemegitim” la deschiderea acesteia, în 1993 și lichidată în 1996, Curtea a statuat deja că inadmisibilitatea cererii, pronunţată de Curtea de casație pe motiv că succesiunea făcuse deja obiectul unui partaj – ceea ce nu-i permitea să beneficieze de drepturi noi în aplicarea dispozițiilor tranzitorii din Legea din 2001 - era în concordanță cu principiul securității juridice, așa cum se amintește în hotărârea Marckx. Într-adevăr, „nu se poate cere ca instituția judiciară să anuleze un partaj liber acceptat în considerarea unei hotărâri a Curții intervenite după respectivul partaj” (E.S. împotriva Franței (dec.), nr. 49714/06, 10 februarie 2009). Curtea concluzionează că preocuparea de a asigura stabilitatea reglementărilor succesorale, de care au dat dovadă legiuitorul și judecătorul sesizat în acest caz, constituie un scop legitim susceptibil a justifica diferența de tratament din prezenta cauză. De asemenea, este necesar ca aceasta să fie proporțională în raport cu acest obiectiv.
β) Cu privire la proporționalitatea între mijloacele utilizate și scopul urmărit
67. Curtea observă că în prezenta cauză, sub rezerva acțiunii în reducţiune prevăzute de lege, fratele vitreg și sora vitregă a reclamantului au obținut drepturi patrimoniale prin efectul donației-partaj din 1970, aceasta constituind partajul succesoral la decesul doamnei M., care a avut loc în iulie 1994. Acest fapt permite să se distingă prezenta cauză de hotărârile Mazurek și Merger și Cros, citate mai sus, în care partajul succesoral nu fusese încă realizat.
68. Cu toate acestea, Curtea amintește că „protecția ‚încredererii’ lui de cujus și a familiei sale trebuie diminuată în faţa imperativului egalității de tratament între copiii născuți în afara căsătoriei și copiii născuți din căsătorie” (Brauer, citată mai sus, § 43). În acest sens, ea consideră că fratele și sora vitregă a reclamantului știau - sau ar fi trebui să știe - că drepturile lor puteau fi contestate. Într-adevăr, la momentul decesului mamei lor în 1994, legea prevedea o perioadă de cinci ani pentru a exercita o acțiune în reducţiunea donației-partaj. Prin urmare, moștenitorii legitimi trebuia să știe că fratele lor vitreg putea cere partea sa de moştenire până în 1999 și că această acțiune era susceptibilă să repună în cauză nu numai partajul ca atare, ci şi cota fiecăruia din descendenți. De altfel, acțiunea în reducţiune pe care reclamantul a introdus-o, în final, în 1998, era pendinte în fața instanțelor naționale la momentul pronunțării hotărârii Mazurek, care declara incompatibilă cu dispoziţiile Convenției o inegalitate succesorală bazată pe nașterea în afara căsătoriei, precum și la momentul publicării Legii din 2001 pentru executarea acestei hotărâri prin încorporarea în dreptul francez a principiilor afirmate în aceasta. În cele din urmă, reclamantul nu era un descendent a cărui existenţă să nu fi fost cunoscută, deoarece a fost recunoscut ca fiu natural al mamei lor printr-o hotărâre din 1983 (a se vedea paragraful 12 de mai sus; a se vedea, mutatis mutandis, Camp și Bourimi, citată mai sus, § 39). Acest lucru era suficient pentru a alimenta îndoieli justificate asupra realității partajului succesoral realizat la decesul doamnei M., în 1994 (a se vedea concluziile avocatului general, paragraful 22 de mai sus).
69. Cu privire la acest ultim aspect, Curtea observă că, potrivit Guvernului, specificul donației-partaj împiedică orice contestație a unei situații juridice existente, și anume partajul bunurilor efectuat în 1970 și devenit definitiv la decesul lui de cujus, în pofida procedurii judiciare în curs (paragrafele 40 și 41 de mai sus). Reclamantul se opune acestei teze (paragraful 46 de mai sus). În circumstanțele particulare ale acestei cauze, în cazul în care legislația europeană și reformele legislative naționale arătau o tendință clară spre eliminarea oricărei discriminări împotriva copiilor născuți în afara căsătoriei cu privire la drepturile lor succesorale, Curtea constată că recursul formulat de reclamant în 1998 în fața instanțelor naționale și respins de acestea în 2007 cântărește greu în examinarea proporționalității diferenței de tratament (a se vedea paragrafele 22 și 68 de mai sus și paragraful 72 de mai jos). Faptul că acest recurs era încă pendinte în 2001 nu putea, într-adevăr, decât să relativizeze așteptările celorlalți moștenitori ai doamnei M. de a le fi recunoscute drepturi incontestabile asupra succesiunii acesteia.
70. De asemenea, în lumina celor de mai sus, Curtea consideră că scopul legitim al protecției drepturilor succesorale ale fratelui vitreg și sorei vitrege ale reclamantul nu era de o asemenea importanţă încât să prevaleze solicitării reclamantului de a obține o parte din moștenirea mamei sale.
71. Mai mult decât atât, se pare că, chiar și în perspectiva autorităților naționale, așteptările moștenitorilor care au beneficiat de o donație-partaj nu trebuie să fie protejate în toate împrejurările. Într-adevăr, dacă aceeași acțiune în reducţiunea donaţiei-partaj ar fi fost exercitată în același timp de către un alt copil legitim, născut după încheierea acesteia sau exclus în mod voluntar de la partaj, acest considerent nu i-ar fi fost opus.
72. În această privință, Curtea consideră contestabil faptul că în 2007, la destui ani după pronunţarea hotărârilor Marckx și Mazurek, mai sus citate, instanța națională ar fi putut modula diferit protecția securității juridice în funcţie faptul dacă era opusă unui copil legitim sau unui copil „nelegitim”. Ea notează, de asemenea, faptul că Curtea de casație nu a răspuns la motivul principal invocat de reclamant și întemeiat pe încălcarea principiului nediscriminării, aşa cum este garantat de articolul 14 din Convenție. Or, ea a statuat deja că instanțele judecătorești trebuie să examineze cu rigurozitate motivele legate de „drepturile și libertățile” garantate de Convenție cu care sunt sesizate şi că este vorba de un corolar al principiului subsidiarității (Wagner et J.M.W.L. împotriva Luxemburgului, nr. 76240/01, § 96, 28 iunie 2007 și Magnin împotriva Franței (dec.), nr. 26219/08, 10 mai 2012).
γ) Concluzie
73. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea concluzionează că nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul legitim urmărit. Diferența de tratament la care a fost supus reclamantul nu a avut, prin urmare, o justificare obiectivă și rezonabilă. În consecință, a existat o încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1.
74. Această concluzie nu aduce atingere dreptului statelor de a prevedea dispoziții tranzitorii atunci când adoptă reforme legislative în scopul de a-și îndeplini obligațiile care le revin în temeiul articolului 46 § 1 din Convenție (a se vedea, de exemplu, Antoni împotriva Republicii Cehe, nr. 18010/06, 25 noiembrie 2010; Compagnie des gaz de pétrole Primagaz împotriva Franței, nr. 29613/08, § 18, 21 decembrie 2010; Mork împotriva Germaniei, nr. 31047/04 și 43386/08, §§ 28-30 și 54, 9 iunie 2011 și Taron împotriva Germaniei (dec.), nr. 53126/07, 29 mai 2012).
75. Cu toate acestea, deşi caracterul în esență declarativ al hotărârilor Curții lasă statului alegerea mijloacelor pentru a remedia consecințele încălcării (Marckx, citată mai sus, § 58 și Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveției (nr. 2) [GC], nr. 32772/02, § 61, CEDH 2009), trebuie remarcat, în același timp, că adoptarea unor măsuri generale implică pentru stat obligația de a preveni, cu diligență, noi încălcări similare cu cele constatate în hotărârile Curții (a se vedea, de exemplu, Salah împotriva Olandei, nr. 8196/02, § 77, CEDH 2006-IX (extrase)). Acest lucru conduce la obligația pentru judecătorii naţionali să asigure, în conformitate cu ordinea constituțională și cu respectarea principiului securității juridice, efectul deplin al normelor Convenției, așa cum au fost interpretate de către Curte. Or, nu a fost cazul în prezenta cauză.
(...)
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
82. În conformitate cu articolul 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”.
83. Reclamantul pretinde suma de 128 550,75 euro, care corespunde cotei din masa succesorală care i-ar fi revenit în cazul în care ar fi fost tratat în mod egal cu fratele său vitreg și sora sa vitregă, plus dobânzile legale. Reclamantul solicită, de asemenea, despăgubiri pentru prejudiciul moral, pe care le cifrează la 30 000 EUR. În cele din urmă, reclamantul estimează la 20 946 EUR costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor naționale și în faţa Curții.
84. Guvernul consideră că simpla constatare a unei violări ar constitui o reparaţie adecvată a prejudiciului material suferit de reclamant. Cu privire la prejudiciul moral, o reparaţie pecuniară nu ar putea fi decât simbolică. În ceea ce privește costurile şi cheltuielile, Guvernul consideră că reclamantului i-ar putea fi acordată o sumă totală de 10 000 EUR.
85. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea consideră că chestiunea aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare de judecată. Prin urmare, aceasta trebuie rezervată în totalitate, urmând a se stabili procedura ulterioară ţinându-se cont de posibilitatea unui acord între Statul pârât și reclamant (articolul 75 § 1 din Regulament). În acest sens, Curtea acordă părților o perioadă de trei luni.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1;
(...)
3. Hotărăște că problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se găsește în stare de judecată;
în consecință,
a) o rezervă în totalitate;
b) invită Guvernul și reclamantul să-i prezinte în scris, în termen de trei luni de la data notificării prezentei hotărâri, observaţiile lor cu privire la acest aspect şi în special, să informeze Curtea în legătură cu orice acord la care ei ar putea ajunge;
c) rezervă procedura ulterioară și deleagă președintelui Marii Camere sarcina de dispune după cum este necesar.
Redactată în limba franceză şi engleză, apoi pronunțată în ședință publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la data de 7 februarie 2013.
Johan Callewaert Josep Casadevall
Grefier adjunct Președinte
La această hotărâre sunt atașate, în conformitate cu articolul 45 § 2 din Convenție și cu articolul 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate:
- opinia concordantă a judecătorului Popović, la care se raliază judecătoarea Gyulumyan;
- opinia concordantă a judecătorului Pinto de Albuquerque.
J.C.M.
J.C.
Opiniile separate nu sunt traduse, însă se regăsesc în limbile engleză şi franceză în versiunile oficiale ale hotărârii, care pot fi consultate în baza de date HUDOC a jurisprudenţei Curţii.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy