©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
CAUZA FĂLIE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
Cererea nr. 23257/04
HOTĂRÂREA
Strasbourg
din 19 mai 2015
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Fălie împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, Președinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, judecători, și Stephen Phillips, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 21 aprilie 2015,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 23257/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Dragoș Fălie („reclamantul”), a sesizat Curtea la 25 mai 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul P. I. Vlaic, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţu Radu.
3. Reclamantul a pretins că instanţa internă de ultim grad l-a privat de dreptul său de acces la o instanţă respingându-i plângerea sa civilă fără a se pronunţa pe fond.
4. La 31 august 2008, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5. {0>The applicant was born in 1951 and lives in Bucharest.Reclamantul s-a născut în 1951 și locuiește în București.
In 1999 he purchased a house and the land on which it was built, located in Bucharest.The applicant’s parcel of land was adjacent to a parcel of land purchased by two other third parties in 1948.În 1999 a achiziţionat o casă și terenul pe care era construită, situate în București. Parcela de teren a reclamantului se învecina cu o parcelă de teren achiziţionată de alte două terţe părţi în 1948.
On 13 November 2001 the applicant lodged a civil action against the two third parties, seeking to obtain the demarcation of the adjacent parcels of land and an order requiring the defendants to return to him an 11 sq. m parcel of land which was allegedly being illegally occupied by them.La 13 noiembrie 2001, reclamantul a depus o acţiune civilă împotriva celor doi terţi achizitori, solicitând delimitarea parcelelor adiacente terenului și un ordin care să-i oblige pe pârâţi să-i restituie o parcelă de teren în suprafaţă de 11 m.p., pretins ocupată ilegal de pârâţi.
In a judgment of 4 April 2002 the Bucharest District Court held that the defendants had been illegally occupying a parcel of 10.78 sq. m of the applicant’s land since 1965. It established the boundaries of the properties on the basis of a technical report prepared by an expert and ordered the defendants to return the land in question to the applicant.Printr-o hotărâre din 4 aprilie 2002, Judecătoria București a constatat că pârâţii ocupau ilegal o parcelă de teren a reclamantului în suprafaţă de 10,78 m.p. încă din 1965. Instanţa a stabilit limitele proprietăţii pe baza unui raport tehnic elaborat de un expert și a dispus ca pârâţii să restituie reclamantului terenul în cauză.
9. Pârâţi au formulat recurs la Tribunalul București. Instanța a dispus un nou raport de expertiză. La 22 mai 2003, tribunalul a respins recursul ca nefondat, confirmând motivarea instanței de prim grad.
10. Pârâţi au formulat recurs pe motiv că instanțele au interpretat greșit faptele și prevederile legale aplicabile.
11. Prin decizia definitivă din 26 noiembrie 2003, Curtea de Apel București a admis recursul, a casat hotărârile primelor două instanțe și a respins acţiunea reclamantului. Aceasta a decis că atât reclamantul, cât și pârâţii au avut în posesia lor porţiuni mai mici de teren decât cele menţionate în contractele de vânzare-cumpărare și a invitat părţile să ajungă la o soluţionare pe cale amiabilă. Instanţa a decis totodată că părţile pot formula o nouă acţiune doar dacă nu ajung la un acord.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. Codul civil
12. Codul civil în vigoare la momentul faptelor nu prevedea nicio definiţie a unei acţiuni de delimitare a terenurilor. Acţiunile civile de acest gen sunt o creaţie a doctrinei și a jurisprudenţei. În momentul în care reclamantul a depus acţiunea în faţa instanţei interne, Codul civil conţinea un articol cu privire la dreptul proprietarilor de a solicita obligarea proprietarilor de terenuri adiacente să contribuie la delimitarea terenurilor.
Art. 584
„“Orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa; cheltuielile grăniţuirii se vor face pe jumătate.”
B. Legea nr. 36/1995 privind notarii publici și activităţile notariale
13. Prevederile relevante ale Legii nr. 36/1995 sunt redactate după cum urmează:
Art. 53
„Actele notariale care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite pot fi îndreptate sau completate prin încheiere de către notarul public, la cerere sau din oficiu, cu acordul părţilor [...]”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE ȘI ALE ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE
14. Reclamantul s-a plâns că, prin respingerea acţiunii sale civile fără o examinare pe fond, instanţa internă de ultim grad l-a privat de dreptul său de acces la o instanţă și i-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale.
15. Curtea va examina capetele de cerere numai în temeiul art. 6 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] de către [o] instanță [...], care va hotărî [...] asupra [...] drepturilor și obligaţilor sale cu caracter civil [...].”
A. Cu privire la admisibilitate
16. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În continuare, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
17. În opinia Guvernului, reclamantul a avut un grad suficient de acces la instanţă pentru a-și afirma drepturile sale, în măsura în care instanţa de ultim grad a analizat fondul acţiunii sale și a indicat părţilor că ar trebui să încerce să ajunge la o soluţionare pe cale amiabilă. Deși instanţa nu a menţionat ce procedură trebuie urmată, Guvernul a susţinut că aceasta a făcut referire la procedura prevăzută de art. 53 din Legea 36/1995 privind notarii publici și activităţile notariale.
18. Reclamantul nu a fost de acord cu observaţiile Guvernului. El a susţinut că procedura în faţa unui notar public, menţionată în observaţiile scrise ale Guvernului, nu reprezenta o posibilitate reală ca pretenţiile sale civile să fie examinate pe fond.
2. Motivarea Curţi
19. De la bun început, Curtea reiterează că toată lumea are dreptul de a formula orice pretenţie cu privire la „drepturile și obligaţiile [sale] civile” în faţa unei judecătorii sau a unui tribunal. În acest fel, art. 6 § 1 ia forma „dreptului la o instanţă”, din care dreptul de acces, adică dreptul de a institui proceduri în faţa instanţelor pe probleme de natură civilă, constituie un aspect (Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, pct. 36, seria A nr. 18). „Dreptul la o instanță” și dreptul de acces nu sunt absolute. Ele pot face obiectul unor limitări, însă acestea nu trebuie să restricţioneze sau să reducă accesul conferit individului într-un mod sau într-o măsură în care însăși esența dreptului respectiv să fie afectată [a se vedea De Geouffre de la Pradelle împotriva Franței, 16 decembrie 1992, pct. 28, seria A nr. 53‑B, și Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36760/06, pct. 229, CEDO 2012].
20. Curtea observă că reclamantul din prezenta cauză a avut posibilitatea de a introduce o acţiune în justiţie; el s-a folosit de aceasta prin introducerea unei acţiuni civile împotriva vecinilor săi.
21. Acest fapt nu îndeplinește în sine toate cerinţele prevăzute de art. 6 § 1. De asemenea, trebuie stabilit dacă gradul accesului acordat în temeiul legislaţiei naţionale a fost suficient pentru a asigura „dreptul la o instanţă” unei persoane, având în vedere principiul statului de drept într-o societate democratică (a se vedea Ashingdane împotriva Regatului Unit, 28 mai 1985, pct. 57, seria A nr. 93). Curtea reiterează că această Convenţie este destinată să garanteze nu drepturi care sunt teoretice sau iluzorii, ci drepturi care sunt practice și efective (a se vedea Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, pct. 24, seria A nr. 32, și Garcia Manibardo împotriva Spaniei, nr. 38695/97, pct. 43, CEDO 2000‑II).
22. În acest context, Curtea reamintește că dreptul de acces la o instanţă nu include doar dreptul de a institui proceduri, ci și dreptul de a obţine o „soluţionare” a litigiului de către o instanţă [a se vedea Beneficio Cappella Paolini împotriva San Marino, nr. 40786/98, pct. 29, CEDO 2004‑VIII (extrase)]. Acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al unui stat contractant ar permite unui individ să introducă o acţiune civilă în fața unei instanțe fără a asigura că respectiva cauză fost soluţionată printr-o decizie definitivă, în cursul procedurii judiciare. Ar fi de neconceput ca art. 6 § 1 să descrie în detaliu garanţiile procedurale oferite părţilor în litigiu – proceduri care sunt echitabile, publice și prompte – fără a asigura părţilor dreptul ca litigiile lor civile să fie în cele din urmă soluţionate (a se vedea Multiplex împotriva Croaţiei, nr. 58112/00, pct. 45, 10 iulie 2003).
23. În speţă, Curtea observă că instanţele interne de la primele două grade de jurisdicţie au admis acţiunea reclamantului pe baza rapoartelor de expertiză prezentate în faţa lor. Ulterior, pe baza aceleiași probe, instanța de ultim grad a admis recursul pârâţilor, a casat hotărârile primelor două instanțe și a respins acţiunea reclamantului ca fiind prematură și a invitat părţile să ajungă la o soluţie pe cale amiabilă, fără a indica ce procedură ar putea fi urmată.
24. Cu toate acestea, pare evident că motivul pentru care reclamantul a depus o plângere în faţa instanţei a fost tocmai acela că părţile nu au putut ajunge la un acord cu privire la suprafaţa de teren la care aveau dreptul. În plus, nu există nici o prevedere legală în legislaţia românească care să oblige părţile să urmeze o procedură de soluţionare amiabilă înainte de a introduce o acţiune civilă pentru delimitarea terenurilor și restituirea terenurilor ocupate ilegal de vecini. Prin urmare, faptul că instanța internă de ultim grad nu a examinat fondul acţiunii civile a reclamantului nu poate fi justificat prin nici un motiv legitim.
25. În sfârșit, Curtea observă că procedura indicată de Guvern în observaţiile sale scrise se referă la îndreptarea erorilor materiale și completarea actelor notariale, efectuată de un notar public, la cererea și cu acordul părţilor.
26. În aceste circumstanţe, Curtea nu poate accepta că gradul de acces acordat în temeiul legislaţiei naţionale a fost suficient pentru a-i asigura reclamantului „dreptul la o instanţă”. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
27. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părţi lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
28. În ceea ce privește prejudiciul material, reclamantul a pretins 10 780 EUR, reprezentând valoarea a 10,78 m.p. de teren. A solicitat 10 000 EUR pentru prejudiciul moral.
29. Guvernul a subliniat faptul că prezenta cerere i-a fost comunicată numai cu privire la capătul de cerere în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, nu și la capătul de cerere în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1. Guvernul a mai susţinut că plângerea reclamantului este nefondată, întrucât nicio instanţă nu i-a stabilit drepturile asupra parcelei de teren revendicate și Curţii nu i-a fost prezentată nicio evaluare a expertului asupra terenului. Prin urmare, solicită Curţi să respingă cererea de despăgubire pentru prejudiciul material. În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul a afirmat că o hotărâre prin care să se constate că a fost încălcată Convenţia ar constitui în sine o reparaţie echitabilă.
30. Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge acest capăt de cerere.
31. În privința prejudiciului moral, Curtea consideră că există posibilitatea ca reclamantul să fi resimţit frustrare ca urmare a respingerii acţiunii sale fără a-i fi soluţionate pretenţiile. Pronunțându-se în echitate, Curtea consideră că reclamantului ar trebui să i se acorde 3 600 EUR despăgubiri în acest sens.
B. Cheltuieli de judecată
32. Reclamantul nu a solicitat nicio sumă pentru cheltuielile de judecată suportate.
C. Dobânzi moratorii
33. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţi de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA:
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie pe motiv că reclamantul nu a avut acces la o instanță;
3. Hotărăște:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3 600 EUR (trei mii șase sute de euro), care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţi, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
(b) că, de la expirarea termenului menţionat și până la efectuarea plăţi, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţi de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţi echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 19 mai 2015, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 §3 din Regulamentul Curţi.
Stephen PhillipsJosep Casadevall
GrefierPreședinte
Full & Egal Universal Law Academy