©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
cu privire la admisibilitatea cererii nr. 32596/04 prezentată de Alois FARCAŞ
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 14 septembrie 2010 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Elbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 19 august 2004,
având în vedere decizia de a soluţiona cu prioritate cererea în temeiul art. 41 din regulamentul Curţii,
având în vedere observaţiile scrise prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de către reclamant,
având în vedere observaţiile prezentate oral de părţi în şedinţa publică care a avut loc în faţa Curţii la 27 aprilie 2010 şi în cursul căreia s-au prezentat reprezentanţii părţilor,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamantul, Alois Farcaş, este resortisant român, s-a născut în 1964 şi locuieşte în Piatra Neamţ. Începând cu 21 decembrie 2009, acesta este reprezentat în faţa Curţii de Interights, prin Constantin Cojocariu. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. În şedinţa din 27 aprilie 2010, reclamantul a fost reprezentat, în afară de Constantin Cojocariu, de Padraig Hughes, avocat. Guvernul pârât a fost reprezentat, în afară de agentul guvernamental, de Ileana Popescu, Maria Monica Stanciu şi Anna-Maria Neagoe, avocaţi.
A. Circumstanţele cauzei
1. Certificatele medicale referitoare la afecţiunea reclamantului
2. De la vârsta de zece ani, reclamantul suferă de distrofia musculară Becker, o afecţiune neuro-musculară ereditară de care sufereau şi cei doi fraţi ai săi – dintre care unul a decedat – şi care afectează în special muşchii centurii scapulare (umeri) şi muşchii centurii pelviene (şolduri). Reiese din certificatul emis la 22 aprilie 2004 de Centrul de Patologie Neuro-Musculară „Dr. Radu Horia” din Vâlcele că, la momentul respectiv, reclamantul se deplasa foarte greu şi doar pe distanţe scurte, că nu se putea ridica în picioare fără ajutor, că nu se putea apleca şi că depindea total de alte persoane; medicul a recomandat Comisiei de expertiză medicală pentru persoane cu handicap pentru adulţi („comisia de expertiză”) să îl înscrie pe reclamant în categoria persoanelor cu handicap grav şi să îi acorde dreptul la un asistent personal, având în vedere posibila evoluţie a afecţiunii sale. Un alt certificat medical emis de aceeaşi instituţie indica, la momentul respectiv, faptul că reclamantul era la limita imobilizării.
2. Diferitele decizii referitoare la drepturile reclamantului
3. Faptele expuse de către părţi se pot rezuma după cum urmează.
a) Versiunea reclamantului
4. Din cauza afecţiunii sale, reclamantul nu poate urca treptele şi poate urca cu mare dificultate rampele de acces pe cont propriu, cu condiţia ca acestea să fie prevăzute cu o mână curentă, iar unghiul de înclinare să fie conform normelor tehnice în domeniu. Acesta nu foloseşte un fotoliu rulant.
5. La 1 ianuarie 2004, atelierul de telecomunicaţii unde lucra din 1983 pe post de electronist echipamente digitale fiind desfiinţat, reclamantul a fost transferat la o nouă echipă care îşi desfăşura activitatea exclusiv pe teren. Noul său post prevedea intervenţii la diferite instituţii publice şi private, unde trebuia să asigure întreţinerea aparatelor de telecomunicaţii. Această activitate nu era adaptată dizabilităţilor sale locomotorii, majoritatea acestor instituţii nedispunând de o cale de acces adaptată persoanelor cu mobilitate redusă. Având în vedere faptul că cererile sale repetate de a primi un alt post în cadrul aceleiaşi companii au fost ignorate, pentru a evita concedierea pentru abatere disciplinară şi sub presiune din partea angajatorului său, care îi promisese că îi acordă condiţii mai favorabile în cazul în care îşi va da demisia, acesta a solicitat încetarea contractului său de muncă.
6. Reclamantul a încercat să conteste în instanţă decizia de încetare a contractului său de muncă. Nu a reuşit să facă acest lucru din cauză că nu a putut avea acces în Tribunalul Neamţ, situat în Piatra Neamţ, Bulevardul Republicii nr. 16, din cauza unei trepte de la intrarea din clădire, obstacol pe care nu ar fi reuşit să îl depăşească fără ajutorul a două persoane, ţinând seama de absenţa unui plan înclinat. Reclamantul nu a putut intra nici în clădirea judecătoriei din Piatra Neamţ situată în Strada M. Eminescu nr. 30, din cauză că, în termenul în care ar fi putut contesta decizia referitoare la încetarea contractului de muncă, intrarea în clădire rezervată persoanelor cu handicap era în construcţie şi, prin urmare, nu putea fi utilizată. Persoana în cauză a încercat, fără succes, să se adreseze baroului avocaţilor pentru a solicita aistenţa unui avocat. Nu a reuşit să facă acest lucru, sediul baroului fiind situat la parterul unui imobil la care se ajungea exclusiv urcând numeroase scări. Acesta a încercat să ia legătura cu baroul avocaţilor prin telefon, însă persoana cu care a discutat telefonic l-a invitat să vină la faţa locului pentru a-şi prezenta solicitările. Acesta nu a găsit niciun cabinet individual de avocatură în preajma instanţelor care să aibă o cale de acces adaptată persoanelor cu handicap, astfel încât decizia în litigiu a devenit definitivă şi irevocabilă.
7. În aprilie 2004, reclamantul s-a deplasat la primărie pentru a îndeplini formalităţile necesare pentru a beneficia de drepturile prevăzute de lege pentru persoanele cu handicap. Nu exista o cale de acces special amenajată pentru persoanele cu mobilitate redusă; cu toate acestea, reclamantul a precizat că nu a fost direct afectat de acest lucru, o persoană din anturajul său putând face cererea în numele său. Ulterior, asistenţi sociali s-au deplasat la domiciliul acestuia şi, la 27 aprilie 2004, aceştia au prezentat un raport care constata faptul că reclamantul avea o autonomie redusă şi propunea să i se acorde dreptul la un asistent personal, precum şi la celelalte facilităţi prevăzute de dispoziţiile naţionale care protejează persoanele cu handicap.
8. La 3 mai 2004, reclamantul s-a prezentat în faţa comisiei de expertiză pentru a obţine o decizie privind gradul său de handicap, decizie în baza căreia putea beneficia de drepturile recunoscute de legislaţia naţională persoanelor cu handicap. În opinia reclamantului, faptele s-au desfăşurat după cum urmează: atunci când, însoţit de un membru al familiei, a sosit la sediul comisiei, acesta a constatat că nu putea să intre în clădire, intrarea în clădire nefiind dotată cu acces special pentru persoanele cu handicap. Acesta a rămas în faţa intrării în clădire, în timp ce persoana care îl însoţise a intrat şi a prezentat comisiei dosarul său medical; persoana respectivă a ieşit după aproximativ o oră cu decizia comisiei, conform căreia acesta era inclus în categoria persoanelor cu handicap grav, dar nu i se acorda asistent personal. Comisia nu a precizat nici motivele deciziei sale, nici programul individual de readaptare şi integrare pe care îl considera adecvat pentru domnul Farcaş. Acesta din urmă s-a adresat în repetate rânduri, prin telefon, comisiei de expertiză şi comisiei superioare de expertiză, autoritate superioară ierarhic, cu sediul în Bucureşti, încercând să obţină modificarea deciziei prin care i se refuza dreptul la un asistent personal. Încercările sale au fost zadarnice. Reclamantul a prezentat o declaraţie a persoanei care l-a însoţit la 3 mai 2004, care îi confirma versiunea faptelor.
9. Ulterior, reclamantul a încercat să îşi deschidă un dosar la oficiul de şomaj. Nu a reuşit să facă acest lucru din cauza unor lucrări de utilitate publică (instalarea unor conducte de apă), care împiedicau accesul principal în clădire. Acesta nu a putut intra nici folosind cealaltă cale de acces din cauza unor scări lungi pe care nu le-ar fi putut urca. Astfel, acesta a renunţat la procedură, demersurile necesare putând fi efectuate doar personal de persoana în cauză.
10. La 27 mai 2004, reclamantul a fost examinat de către un medic expert al asigurărilor sociale, care avea competenţa de a stabili dacă afecţiunea de care suferea îi afecta sau nu capacitatea de lucru, demers necesar pentru obţinerea unei pensii de invaliditate. Clădirea în care a avut loc acest examen era dotată cu rampă de acces. Medicul a emis o decizie prin care reclamantul era inclus în categoria de invaliditate „de gradul doi”, care echivalează cu o pierdere totală a capacităţii de lucru, fără a necesita asistenţă. În temeiul acestei decizii, reclamantul a solicitat Casei Judeţene de Pensii Neamţ, autoritate al cărei sediu era prevăzut cu o cale de acces pentru persoanele cu mobilitate redusă, acordarea unei pensii de invaliditate. Casa Judeţeană de Pensii Neamţ a admis cererea acestuia prin decizia din 28 iunie 2004 care îi acorda o pensie de invaliditate cu o valoare net inferioară valorii ultimului său salariu şi care, conform reclamantului, abia îi acoperea cheltuielile cu întreţinerea imobilului în care locuia.
11. La 19 iulie 2004, reclamantul a telefonat Avocatului poporului, autoritate independentă care are misiunea de a îi protejeze pe cetăţeni de abuzuri din partea autorităţilor publice şi care are competenţa de a interveni, prin mediere şi dialog, pentru a contribui la găsirea unei soluţii la litigiile dintre persoanele particulare şi autorităţi. Acesta s-a plâns de modul în care a fost calculată pensia sa de invaliditate prin decizia din 28 iunie 2004 şi, în mod mai general, de modul în care contractul său de muncă a încetat, şi a solicitat asistenţă. După trei zile, acesta a primit o scrisoare prin care era informat că Avocatul poporului nu avea competenţa să se pronunţe în chestiunile invocate şi l-a sfătuit să se adreseze instanţelor naţionale pentru a contesta deciziile în litigiu.
12. Reclamantul a revenit în repetate rânduri, până în iulie 2004, la sediul instanţelor din Piatra Neamţ pentru a căuta o modalitate de a contesta deciziile pronunţate de comisia de expertiză şi de casa de pensii, precum şi decizia de încetare a contractului său de muncă. Nu a reuşit să facă acest lucru din cauza lipsei căilor de acces în sediile acestor instituţii.
13. Renunţând, în urma acestor încercări fără succes, la speranţa de a-şi obţine drepturile printr-o acţiune în justiţie, reclamantul a încercat să îşi găsească un nou loc de muncă, trimiţând numeroase scrisori unor potenţiali angajatori. Demersul său a eşuat. Din cauza pensiei sale mici, reclamantul şi-a întrerupt tratamentul medical, prea scump, pe care medicii i l-au prescris. Neobţinând un asistent personal, acesta a trebuit să plătească din pensie persoanele care acceptau să îi facă diverse servicii, de exemplu, să se ocupe de plata facturilor de gaze şi apă. Acesta a prezentat declaraţiile a două persoane care declarau că îl însoţeau ocazional când ieşea să se plimbe prin cartier şi îl ajutau să urce şi să coboare de pe trotuar, precum şi la diverse cumpărături.
14. Situaţia reclamantului s-a înrăutăţit în urma unei decizii administrative prin care i se suspenda înmatricularea vehiculului său – care era adaptat persoanelor cu dizabilităţi locomotorii – din cauza unor deficienţe tehnice pe care acesta nu le-a putut remedia din cauza vechimii vehiculului şi a mijloacelor sale financiare reduse. Acesta a devenit din ce în ce mai izolat şi dependent de anturajul său, infrastructura publică (trotuare, pasaje pietonale etc.) şi mijloacele de transport în comun nefiind adaptate nevoilor persoanelor cu dizabilităţi locomotorii. Prin urmare, reclamantului i-a devenit imposibil să se deplaseze pe o distanţă mai mare de 600 m de la apartamentul său, situat la parterul unui imobil din cartierul Dărmăneşti, în apropiere de centrul oraşului Piatra Neamţ, unde locuia împreună cu soţia şi cei doi copii. Acesta nu mai putea avea acces la anumite clădiri din oraş destinate publicului, precum supermarketuri, bibliotecă, poştă, stadion, muzee, teatre şi săli de expoziţie din cauza lipsei accesului special pentru persoanele cu handicap.
b) Versiunea Guvernului
15. În urma unui plan de restructurare a companiei unde reclamantul lucra, locul său de muncă a fost modificat la 1 ianuarie 2004 printr-un protocol adiţional la contractul de muncă acceptat de acesta. În ciuda modificării formale a locului său de muncă, reclamantul a continuat să îşi desfăşoare activitatea în acelaşi loc, cu acordul angajatorului său, care dorea astfel să îl scutească de deplasări. Reclamantul nu a făcut nicio cerere de modificare sau îmbunătăţire a condiţiilor sale de muncă. La începutul anului 2004, acesta se putea deplasa în mod regulat la locul său de muncă, clădirea Romtelecom, situată în strada 1 Decembrie nr. 4, unde putea urca cele unsprezece-doisprezece trepte pentru a ajunge la biroul său.
16. Contractul individual de muncă al reclamantului a încetat la 1 aprilie 2004 cu acordul părţilor, la iniţiativa reclamantului, care, la 22 martie 2004, a solicitat încetarea contractului său de muncă, cerere acceptată de angajatorul său. În temeiul acestui acord, reclamantul a primit o compensaţie financiară care echivala cu treizeci de luni de salariu mediu, adică aproximativ 5 800 euro (EUR). Reclamantul s-a deplasat personal la sediul angajatorului pentru a începlini formalităţile legate de procedura de încetare a contractului său şi a primit personal documentele eliberate cu această ocazie, inclusiv restul de plată şi cartea de muncă. În acest sens, reclamantul a urcat singur mai multe trepte pentru a ajunge la biroul de resurse umane al angajatorului său.
17. Guvernul contestă faptele descrise supra, pct. 6. În opinia sa, accesul reclamantului în sediul Tribunalului Neamţ din Bulevardul Republicii nr. 16 nu era blocat la momentul faptelor, unica treaptă de 17 cm de la intrarea în clădire nereprezentând, în opinia sa, un obstacol de nedepăşit, având în vedere că, la momentul respectiv, reclamantul era capabil să urce aproximativ unsprezece trepte pentru a ajunge la locul său de muncă (supra, pct. 15 in fine). Un plan înclinat a fost instalat ulterior (în februarie 2010) pentru facilitarea accesului, ţinând seama de treapta de 17 cm care se afla la intrarea în clădire.
18. În ceea ce priveşte sediul judecătoriei, din strada M. Eminescu nr. 30, contrar susţinerilor reclamantului, acesta era prevăzut cu o cale specială de acces pentru persoanele cu mobilitate redusă începând cu aprilie 2004, după cum reiese din procesul-verbal de recepţie a lucrărilor, furnizat de instanţa în cauză.
19. Făcând trimitere la scrisoarea primită din partea preşedintele Baroului Neamţ, Guvernul contestă faptul că reclamantul a încercat să îi solicite acestuia ajutor. În timp ce baroul avocaţilor putea fi contactat prin fax, telefon, poştă sau Internet, nu a fost înregistrată nicio cerere de asistenţă judiciară sau petiţie eventuală din partea reclamantului care să denunţe imposibilitatea de a lua legătura cu baroul avocaţilor nici la momentul faptelor, nici apoi.
20. De asemenea, Guvernul contestă versiunea reclamantului cu privire la fapte şi prezentată supra, pct. 8. Conform informaţiilor transmise de respectiva comisie de expertiză, la momentul faptelor, clădirea acesteia era echipată cu o rampă de acces, precum şi cu o bară de susţinere, fiind astfel accesibilă oricărei persoane cu handicap. La 3 mai 2004, reclamantul s-a deplasat la comisia de expertiză, însoţit de soţia sa, şi nu a solicitat ajutor pentru a intra în clădire.
21. În noiembrie 2004, în urma unei noi examinări a stării sale de sănătate, după cum prevede legea pentru persoanele care primesc pensii de invaliditate, reclamantul a făcut obiectul unei decizii prin care i se constata invaliditatea „de gradul I” şi i s-a acordat dreptul de a beneficia de un asistent personal. În temeiul legislaţiei în vigoare, putând opta fie pentru un asistent, fie pentru o indemnizaţie lunară cu acest titlu, reclamantul a ales cea de-a doua soluţie. Valoarea acestei indemnizaţii este prevăzută de lege şi, de atunci, i-a fost virată periodic în contul său curent, în plus faţă de valoarea pensiei sale de invaliditate.
22. Reclamantul are acces la poştă şi la serviciile publice poştale. Oficiul poştal nr. 4, situat în cartierul Dărmăneşti în care locuia, nu a necesitat, nici în 2004, nici ulterior, amenajări speciale pentru a facilita accesul persoanelor cu mobilitate redusă, pentru că nu existau nici atunci, nici acum, scări la intrarea în clădire.
23. După cum reiese din informaţiile transmise de Primăria Piatra Neamţ, reclamantul nu a solicitat niciodată să participe la activităţile de recreere şi de readaptare organizate de această primărie în colaborare cu o fundaţie ale cărei activităţi aveau scopul de a ajuta persoanele cu dizabilităţi.
B. Dreptul şi practica interne şi internaţionale relevante
1. Textele relevante ale Consiliului Europei
24. Recomandarea nr. R (92) 6 a Comitetului Miniştrilor din 9 aprilie 1992 referitoare la o politică coerentă pentru persoanele cu handicap le cere statelor membre ale Consiliului Europei, în special, să „garanteze dreptul persoanei cu handicap la o viaţă autonomă şi la integrarea în societate, şi [să] recunoască datoria societăţii de a asigura acest drept” în scopul de a le acorda persoanelor cu handicap o „egalitate a şanselor” reală în raport cu celelalte persoane. Acţiunea puterilor publice trebuie să vizeze, printre altele, să le permită persoanelor cu handicap să „deţină o cât mai mare mobilitate posibilă, permiţându-li-se de a avea în mod special acces la clădiri şi la mijloace de transport” şi să „joace în cadrul societăţii un rol complet şi să participe la activităţile economice, sociale, de recreere şi culturale”. Pe de altă parte, Recomandarea 1185 (1992), adoptată la 7 mai 1992 de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, privind Politicile de readaptare pentru persoanele cu dizabilităţi, subliniază, în special, faptul că „societăţile noastre au datoria de a-şi adapta normele la nevoile specifice ale persoanelor cu dizabilităţi pentru a le garanta o viaţă autonomă”. În acest sens, guvernele şi autorităţile competente trebuie să „caute şi să încurajeze o participare efectivă şi activă a persoanelor cu dizabilităţi la viaţa [...] comunitară şi socială” şi, în acest sens, să asigure, printre altele, „eliminarea frontierelor arhitecturale”.
25. Activităţile relevante ale Consiliului Europei cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilităţi şi datoria statelor de a asigura egalitatea şanselor în raport cu celelalte persoane se rezumă în mod exhaustiv în cauzele Mółka împotriva Poloniei (dec.), nr. 56550/00, CEDO 2006‑IV, şi Zehnalová şi Zehnal împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 38621/97, CEDO 2002‑V.
2. Dreptul intern relevant
a) Dispoziţiile referitoare la protecţia specială a persoanelor cu handicap
26. La momentul faptelor, protecţia specială a persoanelor cu handicap era reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/1999 din 29 iunie 1999, intrată în vigoare la 1 iulie 1999, aprobată prin Legea nr. 519 din 12 iulie 2002, modificată şi completată ulterior în special prin Legea nr. 343/2004 din 12 iulie 2004.[1] Conform art. 2 din ordonanţă, sunt înfiinţate comisii de expertiză medicală în fiecare judeţ pentru a stabili gradul de handicap – uşor, mediu, accentuat sau grav – al persoanelor care pretindeau că suferă de o deficienţă fizică, senzorială, psihică sau mentală şi care aveau nevoie de măsuri de protecţie specială în vederea integrării lor în societate. Certificatul emis de comisia de expertiză putea fi contestat de persoana în cauză la comisia superioară de expertiză în termen de treizeci de zile de la data notificării sale. Decizia pronunţată de această autoritate superioară ierarhic putea fi supusă recursului în faţa instanţelor naţionale, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990.
27. Art. 11 din ordonanţă prevede ca clădirile care adăpostesc sediile instituţiilor publice, ale celor culturale, sportive sau de petrecere a timpului liber, precum şi locuinţele construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun, telefoanele publice şi căile de acces trebuie amenajate astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap. OUG nr. 102/1999 prevede că lucrările de amenajare a clădirilor trebuie să se desfăşoare pe etape:
– până la 31 decembrie 2003 trebuiau încheiate lucrările care să permită accesul neîngrădit la clădirile instituţiilor publice, la instituţiile culturale, sportive sau de petrecere a timpului liber, la magazine, restaurante, precum şi la căile publice de acces;
– până la 31 decembrie 2002, spaţiile de parcare trebuiau să dispună de locuri de parcare pentru persoanele cu handicap;
– în termen de doi ani de la intrarea în vigoare a ordonanţei, producătorii de mijloace de transport în comun aveau obligaţia de a introduce în fabricaţie mijloace de transport în comun special adaptate persoanelor cu handicap;
– până la 31 decembrie 2010, toate mijloacele de transport în comun aflate în circulaţie trebuiau adaptate accesului neîngrădit al persoanelor cu handicap;
– până la 31 decembrie 2005, autorităţile administraţiei publice locale aveau obligaţia de a monta sisteme de semnalizare sonoră şi vizuală pentru persoanele cu handicap, la trecerile de pietoni, precum şi panouri de afişaj în mijloacele de transport şi pe drumurile publice.
28. Legea nr. 343/2004 din 12 iulie 2004 a crescut valoarea indemnizaţiei lunare primite de o persoană aparţinând uneia dintre categoriile de handicap prevăzute de lege şi a autorizat, pentru persoanele cu handicap grav, ca această sumă să se adauge veniturilor provenind, după caz, din alte surse (pensii sau salarii).[2] Anual, această indemnizaţie se indexează în raport cu indicele de creştere a preţurilor de consum stabilit de Institutul Naţional de Statistică. Nerespectarea termenelor stabilite de ordonanţă pentru adaptarea clădirilor de utilitate publică pentru a le face accesibile persoanelor cu handicap constituie contravenţie şi este sacţionată cu amendă.
29. Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap a înlocuit OUG nr. 102/1999, prelungind unele dintre termenele prevăzute de aceasta pentru adaptarea infrastructurii şi a clădirilor de utilitate publică în vederea facilitării accesului persoanelor cu dizabilităţi. Astfel, termenul pentru adaptarea trecerilor de pietoni a fost prelungit până la 31 decembrie 2007. De asemenea, legea prevedea faptul că infrastructura feroviară trebuia adaptată pentru persoanele cu handicap până la 31 decembrie 2010; termenul prevăzut pentru adaptarea mijloacelor de transport în comun a rămas neschimbat. De asemenea, Legea nr. 448/2006 prevede faptul că persoanele cu handicap grav care aveau şi calitatea de pensionari de invaliditate gradul I puteau opta între a dispune de un asistent personal sau a primi indemnizaţia lunară pentru asistent, prevăzută de art. 61 din Legea nr. 19/2000, cu o valoare echivalentă salariului net al unui asistent social debutant în sectorul public (infra, pct. 32).
30. Potrivit art. 16 din Constituţie, toţi cetăţenii români sunt egali în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări. Conform art. 50 din Constituţie, persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare interzice orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe bază de handicap şi sancţionează orice comportament, activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează, în mod nejustificat, o persoană sau o supune unui tratament injust sau degradant.
b) Dispoziţiile referitoare la sistemul public de pensii şi la celelalte pretaţii de asigurări sociale
31. În temeiul art. 53 din Legea nr. 19/2000, în vigoare la momentul faptelor, au dreptul la pensie de invaliditate persoanele care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă din cauza accidentelor de muncă sau a bolilor profesionale în temeiul unei decizii din partea unui medic expert al asigurărilor sociale care constată existenţa unei invalidităţi „de gradul I” (pierdere totală a capacităţii de muncă, necesitând supraveghere permanentă din partea altei persoane), „de gradul II” (caracterizată prin pierderea parţială a capacităţii de muncă, fără a o priva pe persoana în cauză de capacitatea de a se autoservi) sau „de gradul III” (caracterizată prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, individul în cauză putând încă să presteze o activitate profesională).
32. Conform art. 61 din lege, pensionarii încadraţi în gradul I de invaliditate aveau dreptul, în afara pensiei de invaliditate, la o indemnizaţie pentru însoţitor, stabilită anual prin lege şi neputând fi mai mică decât salariul de bază minim brut pe ţară.
33. Persoanele care primesc o pensie de invaliditate sunt supuse revizuirii medicale periodice de către medicul asigurărilor sociale.
34. Decizia casei de pensii prin care putea fi admisă sau nu cererea de acordare a pensiei putea fi contestată de persoana în cauză în faţa instanţei competente din localitatea de domiciliu, în termen de patruzeci şi cinci de zile de la data comunicării deciziei.
c) Dispoziţiile referitoare la dreptul de a introduce o cerere în faţa instanţelor naţionale
35. Conform art. 67 C. proc. civ., părţile la o procedură civilă îşi pot exercita drepturile personal sau prin mandatar. Conform art. 74 şi 75 C. proc. pen., persoanele care nu pot face faţă cheltuielilor judiciare fără a primejdui propria întreţinere sau a familiei lor, pot cere instanţei asistenţă judiciară gratuită printr-un avocat desemnat de baroul avocaţilor. Art. 104 C. proc. civ. prevede că actele de procedură trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui.
Capete de cerere
36. Reclamantul susţine că a fost discriminat în exercitarea drepturile sale din cauza deficienţelor sale locomotorii. În special, acesta se plânge de faptul că, în lipsa unui acces special pentru persoanele cu handicap la clădirile instanţelor, a comisiei de expertiză medicală şi a baroului avocaţilor, acesta nu a putut invoca drepturile recunoscute de legislaţia naţională introducând o contestaţie împotriva deciziei prin care contractul său de muncă a fost încheiat şi împotriva celor decise de comisia de expertiză şi de Casa Judeţeană de Pensii Neamţ împotriva sa.
37. Criticând absenţa măsurilor din partea autorităţilor, în vederea asigurării accesului persoanelor cu handicap la clădirile destinate publicului menţionate anterior, acesta denunţă consecinţele pe care le-au avut pentru viaţa sa privată şi de familie decizia fostului său angajator de încetare a contractului său de muncă, decizia comisiei de expertiză care i-a refuzat dreptul la un asistent personal şi cea a casei de pensii. În special, acesta pretinde că, din cauza pensiei sale mici, a trebuit să întrerupă tratamentul medical, prea scump, prescris de medici şi că, fără a obţine un asistent personal, a trebuit să plătească din pensia sa persoanele care acceptau să îi facă diverse servicii, de exemplu, să se ocupe de plata facturilor de gaze şi apă.
38. De asemenea, acesta se plânge de dificultăţile considerabile cu care se confruntă în ceea ce priveşte reînnoirea contactelor sale cu lumea exterioară şi dezvoltarea personalităţii sale, dificultăţi care, în opinia sa, rezultau din faptul că nu mai putea folosi mijloacele de transport în comun şi nu mai putea avea acces la anumite clădiri din oraş destinate publicului, precum supermarketuri, bibliotecă, poştă, stadion, muzee, teatre şi săli de expoziţie din cauza lipsei accesului special pentru persoanele cu handicap. Acest lucru i-ar afecta grav integrarea în societate, l-ar afecta moral, l-ar face să resimtă un sentiment de marginalizare în societate, unde nu ar putea să îşi exercite drepturile garantate de convenţie.
În drept
A. Observaţie preliminară privind încadrarea capetelor de cerere ale reclamantului
39. În cererea sa, reclamantul invocă numeroase dispoziţii ale convenţiei şi ale protocoalelor sale adiţionale, şi anume art. 6 § 1 şi 3 lit. b) şi c), art. 10, art. 13, art. 17 şi art. 18 din convenţie, precum şi art. 2 din Protocolul nr. 4 şi art. 1 din Protocolul nr. 12.
40. Curtea reaminteşte că, fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, nu se consideră legată de încadrarea făcută de reclamanţi sau de guvern. În temeiul principiului jura novit curia, aceasta a examinat deja din oficiu capetele de cerere din perspectiva unui articol sau paragraf pe care părţile nu l-au invocat. Un capăt de cerere se caracterizează prin faptele pe care le denunţă şi nu doar prin simplele motive sau argumente de drept invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Guerra şi alţii împotriva Italiei din 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, şi Berktay împotriva Turciei, nr. 22493/93, pct. 167, 1 martie 2001).
41. În speţă, Curtea reţine că Protocolul nr. 12 la convenţie, din care reclamantul citează art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării, a intrat în vigoare, pentru România, la 1 noiembrie 2006, adică după introducerea cererii. În cadrul principiilor invocate supra la pct. 40, Curtea consideră că aceste capete de cerere ale reclamantului se pretează mai bine unei examinări din perspectiva art. 6 § 1 şi art. 8 din convenţie, care garantează dreptul de acces la o instanţă, respectiv dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, interpretate individual sau coroborate cu art. 14 din convenţie, care interzice discriminarea în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de convenţie. În plus, Curtea va examina din oficiu dacă art. 34 din convenţie, interpretat individual sau coroborat cu art. 14, a fost sau nu respectat, ţinând seama de imposibilitatea pretinsă în speţă de reclamant de a contesta deciziile referitoare la drepturile sale cu caracter civil şi de a epuiza astfel căile de recurs interne, conform art. 35 § 1 din convenţie, din cauza lipsei amenajărilor care să îi permită accesul în clădirile instanţelor naţionale, să ia lua legătura cu un avocat şi să utilizeze serviciile publice de poştă.
B. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 şi art. 34 din convenţie, interpretate individual sau coroborate cu art. 14 din convenţie
42. În esenţă, reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului său de acces la o instanţă, garantat de art. 6 § 1 din convenţie, şi se consideră victima unei discriminări, contrară art. 14 din convenţie, în exercitarea acestui drept garantat tuturor. În părţile lor relevante, articolele citate prevăd următoarele:
Art. 6
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale [...] de către o instanţă independentă şi imparţială [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
Art. 14
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie [...]”
Art. 34
„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în convenţie sau în protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept.”
43. Persoana în cauză susţine că, în lipsa unei rampe de acces care să îi permită să intre în sediul comisiei medicale, al instanţelor competente şi a
l baroului avocaţilor, acesta nu şi-a putut revendica drepturile recunoscute de legislaţia naţională şi nu a putut contesta deciziile luate împotriva sa de către ultimul său angajator, de către comisia de expertiză şi de către Casa Judeţeană de Pensii Neamţ. În special, acesta susţine că, şi prezintă fotografii în sprijinul afirmaţiilor sale, a avut nevoie de ajutorul a două persoane pentru a depăşi treapta de 17 cm situată la intrarea în sediul Tribunalului Neamţ. În plus, acesta susţine că şi sediul Judecătoriei Piatra Neamţ îi era inaccesibil din cauză că, pe întreaga durată legală în care putea contesta decizia referitoare la încetarea contractului său, intrarea rezervată persoanelor cu handicap era în construcţie. Prin urmare, acesta nu a reuşit nici să pledeze cu privire la temeinicia cauzei sale prin participare la şedinţele fixate de instanţă, dacă ar fi putut-o sesiza.
44. De asemenea, acesta a susţinut că, în ciuda afecţiunii sale, nu a rămas inactiv şi s-a deplasat în repetate rânduri la sediile instanţelor din Piatra Neamţ pentru a găsi o modalitate de a contesta deciziile referitoare la drepturile sale, fără succes însă, ţinând seama de obstacolele arhitecturale care îl împiedicau să intre. Acesta a telefonat Avocatului poporului pentru a denunţa modul de calculare a pensiei sale de invaliditate. Pentru revendicarea drepturilor sale recunoscute de legislaţia naţională, acesta a încercat să contacteze personal, prin telefon, diferitele autorităţi în cauză şi, atunci când acest lucru a fost posibil, formalităţile prevăzute de lege au fost efectuate de către membrii anturajului său sau de către el însuşi prin poştă. Acesta observă faptul că trotuarele şi pasajele pietonale din cartierul său erau innaccesibile şi că, chiar dacă se presupune că ar fi putut avea acces la oficiul poştal, acesta nu ar fi fost în măsură să iniţieze proceduri judiciare având în vedere că i-a fost imposibil să ia legătura cu un avocat. De asemenea, chiar dacă procedurile puteau fi iniţiate de un terţ, acesta nu ar fi putut participa la şedinţele de judecată, sediile instanţelor nefiind accesibile pentru el.
45. Guvernul respinge susţinerile reclamantului. Guvernul evidenţiază faptul că acesta din urmă nu a manifestat niciun interes real de a contesta decizia referitoare la încetarea activităţii sale, care a intervenit cu acordul părţilor şi la iniţiativa reclamantului, nici eventualele consecinţe defavorabile ale deciziei în litigiu a casei de pensii din cauză că, începând cu noiembrie 2004, acestuia i-a fost acordat dreptul la o indemnizaţie pentru asistent.
46. În plus, Guvernul observă că, având în vedere actele medicale prezentate, este imposibilă evaluarea situaţiei medicale a reclamantului la momentul faptelor şi că, fără a nega gravitatea afecţiunii sale, trebuie să se constate că, la acel moment, persoana în cauză era capabilă să se deplaseze la diferite instituţii din oraşul Piatra Neamţ, precum şi la locul său de muncă, unde era capabil să urce în mod regulat între unsprezece şi doisprezece trepte. Prin urmare, în opinia Guvernului, nu exista un obstacol de nedepăşit în ceea ce priveşte urcarea de către persoana în cauză a singurei trepte de 17 cm care se afla la intrarea în sediul Tribunalului Neamţ. De asemenea, Guvernul susţine că reclamantul putea trimite contestaţiile prin poştă sau putea iniţia procedurile prin intermediul unui mandatar, cum făcuse cu alte ocazii (supra, pct. 7 şi 43). Guvernul evidenţiază că, în materie civilă, legislaţia naţională nu le impune părţilor să se prezinte personal în faţa instanţei în cursul procedurii şi că, având în vedere natura litigiilor pe care reclamantul a dorit să le iniţieze, asistenţa judiciară din partea unui avocat nu era obligatorie. În sfârşit, acesta subliniază faptul că oficiul poştal situat în cartierul reclamantului era accesibil persoanelor cu mobilitate redusă şi că nimic nu îl împiedica pe reclamant să ia legătura cu baroul avocaţilor prin poştă sau fax.
47. Curtea reţine că reclamantul se plânge de faptul că nu a putut sta în justiţie pentru a contesta decizia de încetare a activităţii sale profesionale şi nici pe cele prin care, pe de o parte, i s-a acordat pensia şi, pe de altă parte, i-a fost refuzat dreptul la un asistent personal care să îl ajute cu sarcinile zilnice. Este vorba aici, bineînţeles, de contestaţiile care aveau implicaţii directe asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, în sensul art. 6 § 1 din convenţie, care este astfel aplicabil. Curtea a afirmat deja că această dispoziţie garantează reclamanţilor dreptul efectiv de acces la instanţe pentru astfel de contestaţii. De asemenea, aceasta a declarat că un obstacol de fapt poate încălca convenţia în acelaşi fel în care o poate face un obstacol juridic (Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, pct. 26, seria A nr. 18).
48. Imposibilitatea pretinsă, în speţă, pentru reclamant, de a sta în justiţie din cauza lipsei unui acces special la sediile instanţelor interne pentru persoanele cu mobilitate redusă poate fi considerat un astfel de obstacol de fapt care să se opună dreptului de acces la o instanţă în absenţa unor mijloace alternative care să compenseze acest lucru. În fapt, dacă art. 6 § 1 garantează reclamanţilor dreptul efectiv de acces la o instanţă pentru decizii referitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil, statul trebuie să aleagă mijloacele care să fie folosite în acest scop. Cu toate acestea, în timp ce statele contractante se bucură, în domeniu, de o anumită marjă de apreciere, Curtea trebuie să se pronunţe în ultimă instanţă cu privire la respectarea cerinţelor convenţiei [Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, pct. 26, seria A nr. 32; Z. şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29392/95, pct. 91-93, CEDO 2001-V; Anakomba Yula împotriva Belgiei, nr. 45413/07, pct. 31, CEDO 2009 (fragmente)]. O limitare a accesului la o instanţă nu poate restrânge accesul liber pentru un justiţiabil astfel încât dreptul său de acces la o instanţă să fie afectat în însăşi esenţa sa. Aceasta nu este conformă art. 6 § 1 decât dacă vizează un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (Bellet împotriva Franţei, 4 decembrie 1995, pct. 31, seria A nr. 333-B).
49. Şi art. 34 din convenţie poate intra în cauză dacă se dovedeşte că reclamantul nu a putut epuiza căile de recurs interne, conform art. 35 § 1 din convenţie, şi nici consulta un avocat care să îl ajute să îşi pregătească apărarea în faţa instanţelor naţionale, şi nici comunica liber cu Curtea, din cauza lipsei unor amenajări speciale care să le permită persoanelor cu mobilitate redusă să folosească serviciile publice de poştă. În această privinţă, Curtea reaminteşe că îndeplinirea unui angajament asumat în temeiul convenţiei impune uneori măsuri pozitive din partea statului şi că, într-un astfel de caz, acesta nu trebuie să se limiteze la a rămâne pasiv [Marckx, citată anterior, pct. 31, şi De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei (art. 50), 10 martie 1972, pct. 22, seria A nr. 14]. Statele pot lua astfel de măsuri în temeiul art. 34 care, instituind dreptul de recurs individual, reprezintă unul dintre pilonii esenţiali ai eficacităţii sistemului convenţiei [Loizidou împotriva Turciei (excepţii preliminare), 23 martie 1995 pct. 70, seria A nr. 310, şi Mamatkoulov şi Askarov împotriva Turciei (MC), nr. 46827/99 şi 46951/99, pct. 100 şi 122, CEDO 2005-I].
50. În speţă, trebuie să se constate că părţile au opinii diferite în ceea ce priveşte posibilitatea, pentru reclamant, la momentul faptelor, de a avea acces la sediile instanţelor naţionale, baroului avocaţilor şi al comisiei medicale. Din motivele prezentate mai jos, Curtea nu consideră necesar să accepte vreuna dintre versiunile faptelor. După exemplul Guvernului, aceasta evidenţiază că dispoziţiile naţionale în vigoare la momentul respectiv permiteau oricărei persoane care se considera vătămată de o decizie a autorităţilor administrative sau a entităţilor de drept pivat să sesizeze instanţele prin poştă pentru contestarea acesteia. Această posibilitate nu este supusă niciunei condiţii sau restricţii în ceea ce privşte persoanele cu handicap. Dacă reclamantul a recunoscut că a folost de mai multe ori serviciile publice de poştă din oraşul său de domiciliu pentru a trimite cereri diferitelor autorităţi sau entităţi de drept privat, acesta nu a prezentat niciun argument convingător care să justifice lipsa sa de acţiune în a sesiza prin poştă instanţele sau entităţile administrative cu o eventuală contestare a deciziilor în litigiu.
51. În plus, Curtea reţine că reclamantul putea, în temeiul legislaţiei naţionale, introduce o contestaţie în instanţă sau un recurs administrativ prin intermediul unui mandatar, inclusiv un membru al familiei sale. Persoana în cauză recunoaşte că a iniţiat proceduri în repetate rânduri şi că a îndeplinit formalităţi impuse de autorităţile naţionale prin intermediul membrilor familiei sale sau prin persoane din anturajul său, dar nu prezintă niciun argument care să justifice lipsa de acţiune similară în ceea ce priveşte deciziile în litigiu. Aceste circumstanţe pun sub semnul întrebării dorinţa sa reală de a le contesta.
52. De asemenea, Curtea observă că, având în vedere natura procedurilor pe care reclamantul dorea să le iniţieze la nivel naţional, asistenţa unui avocat nu era o condiţie pentru a iniţia sau a asigura buna desfăşurare a acestora până la obţinerea unei decizii definitive. În plus, modul extrem de clar şi coerent în care reclamantul, fără a apela la serviciile unui avocat, şi-a formulat capetele de cerere în faţa Curţii, a prezentat faptele cererii sale şi a răspuns în scris tuturor cererilor Curţii din 19 august 2004, data introducerii cererii, din 21 decembrie 2009, data de la care, în urma unei cereri din partea Curţii, a fost reprezentat de un avocat, pune sub semnul îndoielii relevanţa argumentului său confrm căruia acesta nu a putut iniţia proceduri judiciare fără a beneficia de asistenţa unui avocat. În esenţă, este vorba de prezentarea în faţa instanţelor naţionale a aceloraşi fapte şi capete de cerere prezentate în faţa Curţii. De asemenea, Curtea evidenţiază că persoana în cauză putea şi să contacteze baroul avocaţilor prin poştă sau fax şi că, în orice caz, dacă acesta a introdus o acţiune în instanţă fără a beneficia de asistenţă din partea unui avocat, ar fi putut solicita instanţei competente, pentru a examina această acţiune, să beneficieze de asistenţă gratuită din partea unui avocat care să-i acorde asistenţă sau care să îi apere drepturile în cursul procedurilor naţionale (supra, pct. 35).
53. În sfârşit, în măsura în care reclamantul petinde că nu avea acces la oficiul poştal, Curtea evidenţiază faptul că clădirea situată în cartierul în care acesta locuia şi în care se afla oficiul poştal nu necesita amenajări pentru a putea fi accesibilă persoanelor cu deficienţe locomotorii, conform elementelor prezentate de Guvern. În orice caz, accesul reclamantului la respectivul oficiu poştal nu era indispensabil pentru a trimite o scrisoare. De asemenea, Curtea nu poate ignora faptul că reclamantul a folosit aceste servicii în repetate rânduri la date apropiate de încheierea termenelor prevăzute de legislaţie pentru depunerea unei contestări a deciziilor în litigiu. În special, Curtea reţine că reclamantul a putut trimite, în august 2004, adică la scurt timp de la încheierea termenelor stabilite de lege pentru contestarea deciziilor naţionale în litigiu, scrisoarea prin care a sesizat Curtea cu o cerere în temeiul art. 34 din convenţie şi observă că, ulterior, acesta a comunicat periodic cu Curtea prin poştă.
54. În lumina acestor elemente, Curtea a concluzionat că nici dreptul de acces la o instanţă, nici dreptul de recurs individual garantat de art. 34 din convenţie nu au fost încălcate de obstacole de nedepăşit care să îl fi împiedicat pe reclamant să stea în justiţie pentru a contesta deciziile naţionale privind drepturile sale civile, a introduce o cerere şi comunica liber cu Curtea. Curtea nu evidenţiază, printre circumstanţele deosebite ale cauzei, niciun tratament discriminatoriu faţă de reclamant din partea autorităţilor din Piatra Neamţ sau din partea autorităţilor naţionale.
55. Reiese că aceste capete de cerere sunt vădit nefondate şi trebuie respinse în sensul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
C. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 8 din Convenţie, interpretat individual sau coroborat cu art. 14
56. Reclamantul pretinde o discriminare contrară art. 14 din convenţie, citat anterior, în ceea ce priveşte exercitarea dreptului la respectarea vieţii sale private, din cauza stării sale fizice. Conform art. 8 din convenţie:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
57. În primul rând, persoana în cauză pretinde că situaţia sa nu a fost examinată corespunzător de comisia însărcinată cu expertiza persoanelor cu handicap astfel încât respectiva autoritate să se pronunţe în deplină cunoştinţă de cauză, cu privire la drepturile sale prevăzute de legislaţia naţională, printre care, în special, dreptul de a beneficia de ajutorul unui asistent cu activităţile zilnice, de tratament medical şi de un program de readaptare şi integrare socială corespunzător situaţiei sale speciale. De asemenea, acesta se plânge de consecinţele asupra vieţii sale private pe care le-a avut decizia fostului său angajator de a-i încheia contractul de muncă, cea a comisiei de expertiză prin care i-a fost refuzat dreptul la un asistent personal şi cea a casei de pensii, decizii despre care afirmă că nu le-a putut contesta din cauza lipsei unei căi de acces în clădirile autorităţilor şi instanţelor naţionale în cauză. De asemenea, reclamantul pretinde că statul nu a luat măsuri de amenajare a accesului persoanelor cu mobilitate redusă, aşa cum era acesta, în clădirile din oraş destinate publicului, precum supermarketuri, bibliotecă, poştă, stadion, muzee, teatre şi săli de expoziţie, precum şi la mijloacele de transport în comun. Reclamantul susţine că acesta îi afectează grav integrarea în societate şi îi creează dificultăţi majore pentru reluarea contactelor cu lumea exterioară şi dezvoltarea personalitţii sale.
58. Guvernul consideră că art. 8 din convenţie nu se aplică faptelor speţei şi că cererea se aseamănă cu o veritabilă actio popularis, având în vedere numărul considerabil de clădiri enumerate de reclamant. Pe de altă parte, acesta subliniază faptul că persoana în cauză a omis să aducă capetele de cerere la cunoştinţa autorităţilor naţionale şi le-a prezentat direct Curţii. Acesta susţine că reclamantul putea contesta decizia referitoare la încetarea activităţii sale profesionale în faţa Tribunalului Neamţ şi că putea ataca şi decizia din 28 iunie 2004 a casei de pensii în termen de patruzeci şi cinci de zile de la data la care i-a fost notificaă; în ceea ce priveşte decizia comisiei de expertiză, persoana în cauză a omis să o conteste în faţa comisiei superioare de expertiză medicală. În plus, Guvernul precizează că atât Constituţia, cât şi legile naţionale consacră principiul egalităţii drepturilor între persoane şi interzic orice formă de discriminare (supra, pct. 30).
59. Punând sub semnul întrebării dorinţa reală a reclamantului de a contesta deciziile în litigiu, Guvernul subliniază că, de fiecare dată când persoana în cauză a adresat o cerere autorităţilor, acestea au reacţionat prompt şi că niciunul dintre elementele pretinse de domnul Farcaş în faţa Curţii nu a făcut obiectul unei petiţii sau contestaţii la nivel naţional.
60. În sfârşit, Guvernul consideră că autorităţile naţionale au dat dovadă de grijă constantă în materie de drepturi ale persoanelor cu handicap, de a îmbunătăţi protecţia specială implementată (supra, pct. 26-30).
61. Reclamantul contestă argumentele Guvernului invocând, pe de o parte, consecinţele directe şi imediate pe care deciziile în litigiu le-au avut asupra vieţii sale private, care, în opinia sa, fac art. 8 citat anterior aplicabil. Pe de altă parte, acesta susţine că i-a fost imposibil să aibă acces în sediile instanţelor şi ale autorităţilor competente pentru a introduce eventuale contestaţii împotriva deciziilor în litigiu sau pentru a participa la procedurile naţionale, circumstanţe care, în opinia sa, au făcut ineficiente căile de recurs indicate de Guvern. Acesta subliniază că, în ciuda deficienţelor sale fizice, nu a rămas inactiv: acesta s-a deplasat în repetate rânduri la sediile instanţelor din Piatra Neamţ pentru a găsi o modalitate de contestare a deciziilor referitoare la drepturile sale fără a reuşi totuşi, obstacolele arhitecturale rămânând aceleaşi mai multe luni; în plus, acesta a telefonat Avocatului poporului pentru a se plânge de modul în care pensia sa de invaliditate a fost calculată şi a încercat, fără succes, să ia legătura, telefonic, cu diversele instituţii în cauză.
62. Curtea evidenţiază că acest capăt de cerere presupune două secţiuni distincte, deşi în aparenţă strâns legate. Prima vizează deciziile pronunţate de ultimul angajator al reclamantului şi de diferitele autorităţi administrative la adresa sa, consecinţele acestora asupra vieţii private a persoanei în cauză şi imposibilitatea, pentru reclamant, de a le contesta din cauza obstacolelor arhitecturale care nu i-au permis accesul în sediile autorităţilor şi instanţelor competente. Cea de-a doua secţiune vizează pretinsa neluare de către autorităţi a unor măsuri pozitive care să permită accesul persoanei în cauză la anumite clădiri publice şi circulaţia în oraş.
63. În ceea ce priveşte prima secţiune, Curtea nu exclude, în circumstanţele speţei şi având în vedere, în special, consecinţele deciziilor în litigiu asupra vieţii zilnice a reclamantului, aplicarea art. 8. Totuşi, Curtea nu consideră necesar să se pronunţe cu privire la aplicabilitatea acestei dispoziţii – interpretată individual sau coroborată cu art. 14 – având în vedere că această parte a cererii este inadmisibilă din motivele indicate mai jos.
64. Curtea reaminteşte că statele nu sunt obligate să răspundă de acţiunile lor în faţa unui organism internaţional înainte de a avea posibilitatea de a remedia situaţia în ordinea lor juridică internă, finalitatea art. 35 § 1 dn convenţie fiind de a le acorda statelor contractante ocazia de a preveni sau remedia pretinsele alegaţii care li se aduc înainte ca aceste alegaţii să fie supuse organelor convenţiei (a se vedea, de exemplu, Hentrich împotriva Franţei, 22 septembrie 1994, pct. 33, seria A nr. 296‑A, şi Remli împotriva Franţei, 23 aprilie 1996, pct. 33, Culegere 1996-II). Această regulă se bazează pe ipoteza, care face obiectul art. 13 din convenţie – cu care prezintă strânse afinităţi – că ordinea internă oferă o cale de recurs efectivă împotriva încălcărilor pretinse. Astfel, aceasta reprezintă un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de apărare instituit de convenţie are un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului [a se vedea, printre multe altele mai sus, Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 48, seria A nr. 24, Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 74, CEDO 1999‑V, Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 152, CEDO 2000‑XI, Andrášik şi alţii împotriva Slovaciei (dec.), nr. 57984/00, 60237/00, 60242/00, 60679/00, 60680/00, 68563/01 şi 60226/00, CEDO 2002‑IX]. Astfel, capătul de cerere cu care se doreşte să se sesizeze Curtea trebuie ridicat, în primul rând, cel puţin pe fond, în forma şi termenele stabilite de dreptul intern, în faţa instanţelor naţionale corespunzătoare (Cardot împotriva Franţei, 19 martie 1991, pct. 34, seria A nr. 200).
65. În speţă, reclamantul nu pretinde că respectivele căi de recurs indicate de Guvern supra, pct. 58, nu ofereau perspective rezonabile de reuşită sau că ar fi fost, în fapt, epuizate. Argumentele sale vizează, în esenţă, imposibilitatea materială în care s-a aflat de a avea acces la acestea din cauza obstacolelor arhitecturale care l-au împiedicat să depună cereri sau să participe la procedura în faţa instanţelor şi autorităţilor în cauză. În temeiul art. 6 § 1, Curtea a constatat că nu existaseră obstacole de nedepăşit care să împiedice persoana în cauză să conteste deciziile referitoare la drepturile sale cu caracter civil şi care i-ar fi încălcat astfel accesul la instanţă. Curtea nu identificã niciun element care să conducă la o concluzie diferită în temeiul art. 8.
66. Bineînţeles, astfel cum Curtea a reamintit în repetate rânduri, art. 35 § 1 trebuie să se aplice cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv. Această regulă nu se aplică automat şi nu are un caracter absolut; pentru verificarea respectării sale, trebuie să se ţină seama de circumstanţele cauzei (Kornakovs împotriva Letoniei, nr. 61005/00, pct. 143, 15 iunie 2006). Ţinând seama în mod realist de recursurile prevăzute în teorie în sistemul juridic al părţii contractante în cauză, dar şi de toate circumstanţele speţei, inclusiv situaţia personală a reclamantului, Curtea consideră că nu se poate considera că acesta din urmă a făcut tot ce se putea aştepta în mod rezonabil din partea sa pentru epuizarea căilor de recurs interne. Simplul fapt că acesta a telefonat Avoctaului poporului nu poate fi considerat un demers suficient în temeiul art. 35 § 1 din convenţie, ţinând seama de existenţa căilor de recurs cu o bază juridică clară în dreptul intern şi prin intermediul cărora persoana în cauză avea, în mod cert, posibilitatea de a invoca în faţa organelor naţionale competente, cel puţin pe fond, capetele de cerere formulate ulterior în faţa Curţii.
67. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.
68. În ceea ce priveşte cea de-a doua secţiune, Curtea reaminteşte că art. 8 din convenţie nu se poate aplica ca regulă generală şi de fiecare dată când viaţa cotidiană a unei persoane care pretinde o lipsă de acces la clădirile publice este în cauză, ci doar în cazul în care o astfel de lipsă de acces o împiedică să îşi ducă viaţa astfel încât dreptul său la dezvoltare personală şi dreptul său de a stabili şi întreţine relaţii cu alte fiinţe umane şi lumea exterioară sunt compromise. Într-un astfel de caz, o obligaţie pozitivă din partea statului poate fi stabilită pentru a asigura accesul la instituţiile menţionate [Mółka (dec.), citată anterior, şi Zehnalová şi Zehnal (dec.), citată anterior]. În speţă, având în vedere caracterul general al alegaţiilor reclamantului, îndoiala persistă în ceea ce priveşte utilizarea zilnică a acestor instituţii de către reclamant şi în ceea ce priveşte existenţa unei legături directe între măsurile impuse statului şi viaţa privată a persoanei în cauză.
69. În plus, Curtea observă că autorităţile naţionale nu au fost inactive şi că situaţia în oraşul în care locuia reclamantul s-a îmbunătăţit treptat în ultimii ani în urma noilor obligaţii care le-au revenit autorităţilor în temeiul legislaţiei naţionale adoptate în perioada considerată (supra, pct. 27-29). Dispozitivul implementat la nivel naţional nu include nicio condiţie care să împiedice sau restrângă participarea persoanelor cu deficienţe locomotorii la viaţa socială, economică sau culturală a ţării, ci, din contră, acesta încearcă să elimine eventualele obstacole pe care aceste persoane le pot întâlni în încercările lor de a stabili contacte cu lumea exterioară, creând drepturi specifice şi impunând diferiţilor actori ai vieţii publice obligaţii pentru a facilita accesul acestor persoane în diferitele clădiri destinate publicului şi integrarea lor în societate.
70. În sfârşit, fără a subestima dificultăţile cu care reclamantul se poate confrunta zilnic în demersurile pe care le întreprinde pentru a stabili şi dezvolta contacte cu lumea exterioară, Curtea consideră important şi faptul că, din noiembrie 2004, adică la puţin timp de la data introducerii cererii în faţa sa, reclamantului i s-a recunoscut dreptul de a beneficia de un asistent personal în urma reexaminării situaţiei sale şi că, de atunci, acesta primeşte în mod regulat o indemnizaţie cu acest titlu (supra, pct. 21).
71. Având în vedere toate aceste consideraţii, Curtea consideră că acest capăt de cerere al reclamantul bazat pe art. 8 din convenţie este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile acesteia în sensul art. 35 § 3. Rezultă că art. 14 nu poate fi lut în considerare [a se vedea, mutatis mutandis, Botta împotriva Italiei, 24 februarie 1998, pct. 39, Culegere 1998‑I, şi Zehnalová şi Zehnal (dec.), citată anterior] şi că această parte a cererii trebuie respinsă conform art. 35 § 4.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
[1] OUG nr. 102/1999 a fost abrogată în temeiul art. 103 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată în Monitorul Oficial nr. 1 din 3 ianuarie 2008.
[2] Legea nr. 343/2004 a fost abrogată în temeiul art. 102 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.
Full & Egal Universal Law Academy