Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA FEODOROV c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 42434/06)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
29 octombrie 2013
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Feodorov c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Griţco, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,
Deliberând la 1 octombrie 2013 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 42434/06) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către dl Sergiu Feodorov („reclamantul”), la 26 septembrie 2006.
2. La 15 octombrie 2008, reclamantul a decedat. La 30 martie 2009, dna Elena Sturza, mătuşa şi legatarul său universal, şi-a exprimat dorinţa de a continua examinarea cererii. Ea a prezentat un testament autentic din 18 august 2006 prin care reclamantul i-a lăsat toate bunurile sale.
3. Reclamantul şi mătuşa sa, care au beneficiat de asistenţa juridică, au fost reprezentaţi de către dl R. Zadoinov, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.
4. În cererea sa, reclamantul s-a plâns, în special, de violarea articolelor 3 şi 13 ale Convenţiei.
5. La 18 octombrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamantul s-a născut în anul 1981 şi locuia, la momentul faptelor, în Chişinău.
A. Pretinsa maltratare
7. La 26 ianuarie 2006, aproximativ la ora 23.00, reclamantul şi verişorul său au fost reţinuţi de către poliţie în urma unei altercaţii în stradă în care au fost implicaţi ei şi alte trei persoane, şi au fost duşi cu forţa la Comisariatul de poliţie Buiucani din Chişinău.
8. La comisariatul de poliţie, cele trei persoane implicate în altercaţie s-au plâns de faptul că au fost agresate de către reclamant şi verişorul său şi că aceştia din urmă i-au furat banii. Poliţia l-a percheziţionat pe reclamant şi verişorul său şi a găsit asupra lor, printre altele, un recipient cu gaze lacrimogene şi o sumă de bani egală cu suma furată.
9. În aceeaşi zi, împotriva reclamantului a fost intentată o procedură administrativă pe motivul tulburării ordinii publice, refuzului de a se conforma reţinerii sale, şi insultării şi violenţei aplicate împotriva agenţilor ordinii publice. Reclamantul a fost pus sub arest.
10. Potrivit reclamantului, la sediul comisariatului de poliţie, el a fost bătut cu pumnii şi cu picioarele în cap şi în alte părţi ale corpului de către poliţişti. Potrivit versiunii Guvernului, reclamantul a fost rănit doar în timpul altercaţiei în stradă cu cele trei persoane.
11. La 27 ianuarie 2006, Judecătoria Buiucani l-a condamnat pe reclamant pentru comiterea contravenţiei imputate (paragraful 9 de mai sus) la arest administrativ pe o perioada de cinci zile.
12. După şedinţa de judecată, reclamantul a fost dus la spital pentru un examen medical. Instituţia medicală i-a eliberat un certificat la 7 februarie 2006, care constata următoarele: fractura de nas fără deplasarea structurilor osoase, plăci contuze în regiunea pavilionului urechii drepte, în stare de ebrietate.
13. Reclamantul a executat pedeapsa la Comisariatul de poliţie Buiucani şi Comisariatul General de Poliţie Chişinău.
14. Potrivit reclamantului, la sediul Comisariatul de poliţie Buiucani, el a fost bătut cu pumnii şi cu picioarele în cap şi în alte părţi ale corpului de către poliţişti.
15. La 1 februarie 2006, reclamantul a fost eliberat.
16. La 2 februarie 2006, reclamantul a fost examinat de un medic legist. Potrivit expertizei acestuia, reclamantul a declarat că la 26 ianuarie 2006, la ora 23.00, el a fost bătut în stradă de o persoană necunoscută. În raportul său de expertiză, medicul a menţionat prezenţa unei vânătăi ovale în jurul ochiului stâng de culoarea violet gălbuie de dimensiunea 5,5 cm pe 5 cm, două răni în regiunea temporală şi pavilionul urechii drepte, acoperite cu cruste maro de dimensiunea 1,5 cm pe 0,6 cm şi 0,1 cm pe 2 cm, şi o vânătaie galbenă de 3 cm pe 4 cm pe obrazul drept. Medicul a menţionat că leziunile au fost provocate de un obiect dur, contuz, cu o suprafaţă redusă, probabil în circumstanţele descrise de către reclamant şi leziunile constatate nu prezintă pericol pentru sănătatea acestuia.
17. La 8 februarie 2006, a fost întocmit un alt raport de expertiză medico-legală, prin care s-a constatat fractura nasului la reclamant. Potrivit acestuia, reclamantul avea leziuni corporale uşoare care necesitau un tratament medical pe o perioadă de la şase la douăzeci şi unu de zile.
B. Plângerile penale depuse împotriva celor trei persoane şi poliţişti
18. La 9 februarie 2006, reclamantul şi verişorul său au depus o plângere împotriva celor trei persoane implicate în altercaţie. Reclamantul a anexat la plângerea sa raportul de expertiză medicală întocmit la 2 şi 7 februarie 2006 (paragrafele 12 şi 16 de mai sus). Verişorul său a afirmat, printre altele, că a folosit gaz lacrimogen pentru a se apăra.
19. În depoziţiile lor din 20 februarie, 25 februarie şi 6 martie 2006, cele trei persoane menţionate în plângere au declarat că verişorul reclamantului i-a atacat cu gaz lacrimogen şi a furat banii de la unul dintre aceştia. Ei au recunoscut că au răspuns la acest atac prin folosirea forţei fizice împotriva reclamantului şi verişorului acestuia, care, potrivit lor, erau în stare de ebrietate. Ei au adăugat că cei doi au opus rezistenţă poliţiei care a intervenit pentru a opri altercaţia şi că i-au insultat pe ei şi pe ofiţerii de poliţie de la comisariat.
20. Prin scrisoarea din 17 martie 2006, comisarul de poliţie de la Buiucani l-a informat pe reclamant că cele trei persoane împotriva cărora el a depus plângerea au acţionat în legitimă apărare şi nu sunt responsabili de cele întâmplate.
21. La 12 mai 2006, reclamantul a înaintat o plângere Procurorului General, printre altele, pe motivul maltratării sale în Comisariatul de poliţie Buiucani.
22. În declaraţiile sale din 30 mai 2006 făcute în cadrul urmăririi penale, el a declarat că la 26 ianuarie 2006, el a fost bătut de poliţişti în incinta secţiei de poliţie. El a declarat, de asemenea, că a fost maltratat şi în seara următoare în cadrul Comisariatului de poliţie Buiucani de către ofiţerii de poliţie, pentru a-l determina să recunoască că furtul a fost comis de către verişorul său.
23. În aceeaşi zi, procurorul a luat declaraţii de la verişorul reclamantului, care a susţinut că poliţia l-a bătut la 26 ianuarie 2006 în drum spre comisariatul de poliţie şi în interiorul acestuia pentru a obţine mărturii din partea lui. Verişorul a adăugat că reclamantul a fost, de asemenea, bătut de către poliţişti în biroul acestora.
24. La date nespecificate, procuratura a interogat cele trei persoane implicate în altercaţie. Ei au reiterat declaraţiile lor anterioare (a se vedea paragraful 19 de mai sus). Ei au adăugat că poliţiştii nu l-au maltratat pe reclamant şi verişorul acestuia nici în drum spre comisariatul de poliţie şi nici la sosirea acestora în comisariat.
25. La date diferite, procurorul responsabil de acest caz i-a interogat pe cei doi poliţişti care l-au arestat pe reclamant şi verişorul acestuia, pe ofiţerul de poliţie care conduce urmărirea penală pe marginea acuzaţiilor de furt, pe inspectorul superior de la poliţia judiciară din cadrul Comisariatului de poliţie Buiucani şi pe cei doi ofiţeri de poliţie de gardă de la Comisariatul General de Poliţie Chişinău. Toate persoanele interogate au dezminţit aplicarea relelor tratamente faţă de reclamant şi verişorul său.
26. La 7 iunie 2006, procurorul a emis o ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale pe marginea plângerii reclamantului, pe motivul ca fapta nu întruneşte elementele infracţiunii. Acesta a constatat, în special, că leziunile corporale descrise în raportul de expertiză medico-legală din 2 februarie 2006 (paragraful 16 de mai sus) au fost cauzate reclamantului până la sosirea poliţiei la locul altercaţiei şi că cele trei persoane implicate în altercaţie au acţionat în legitimă apărare.
27. La 16 iunie 2006, reprezentantul reclamantului a atacat ordonanţa sus-menţionată.
28. Printr-o încheiere din 6 iulie 2006, judecătorul de instrucţie de la Judecătoria Buiucani a respins recursul reclamantului ca neîntemeiat şi a lăsat în vigoare ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale. Părţile relevante ale încheierii sunt următoarele:
« (...) la [9] februarie 2006 [reclamantul şi verişorul său] au depus o plângere împotriva [celor trei persoane], susţinând că au fost bătute de către acestea la 26 ianuarie 2006, la ora 23.00 (...). Potrivit raportului de expertiză medico-legală din 2 februarie 2006, [reclamantul] a fost bătut în stradă de către persoane necunoscute la 26 ianuarie 2006, la ora 23.00, fapt care i-a cauzat leziuni corporale uşoare (...). În declaraţiile din 30 mai 2006, [reclamantul şi verişorul său] au declarat că (...) poliţiştii i-au bătut [în interiorul secţiei de poliţie]. După ce au fost interogaţi, [poliţiştii] au declarat că nu l-au maltratat [pe reclamant şi verişorul său] în interiorul secţiei de poliţie şi că leziunile corporale le-au fost cauzate în timpul altercaţiei (...).
Potrivit concluziei procurorului din 7 iunie 2006, faptul maltratării reclamantului de către ofiţerii de poliţie nu a fost stabilit, leziunile corporale [constatate] (...) i-au fost cauzate în timpul altercaţiei cu [cele trei persoane] (...) şi cei din urmă au acţionat în legitimă apărare (...).
Mai mult, trebuie de avut în vedere că plângerile [reclamantului şi verişorului acestuia] privind aplicarea relelor tratamente au fost depuse cu întârziere cu scopul de apărare în cadrul procesului penal [pe marginea furtului] (...)”
29. În scopul acumulării tuturor documentelor relevante pentru a depune o cerere la Curte, la 6 septembrie 2006, reprezentantul reclamantului a cerut procurorului să-i elibereze o copie a declaraţiilor reclamantului şi verişorului său cu privire la maltratare.
La 21 septembrie 2006, procurorul i-a eliberat documentele solicitate.
C. Rezultatul procesului penal intentat împotriva verişorului reclamantului
30. Printr-o decizie definitivă a Curţii Supreme de Justiţie din 3 decembrie 2008, verişorul reclamantului a fost condamnat pentru furtul comis la 26 ianuarie 2006 la patru ani privaţiune de libertate cu suspendare cu termen de încercare de doi ani.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
31. Dreptul intern relevant în această cauză a fost rezumat în hotărârea Parnov v. Moldova (nr. 35208/06, § 17, 13 iulie 2010 – această hotărâre este disponibilă doar în limba engleză).
ÎN DREPT
32. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, pe de o parte, de relele tratamente la care a fost supus de către poliţiştii în biroul lor şi în Comisariatul de Poliţie Buiucani şi, pe de altă parte, de lipsa unei investigaţii eficiente în privinţa acuzaţiilor invocate. Articolul 3 al Convenţiei prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
33. De asemenea, reclamantul s-a plâns de lipsa unui recurs intern efectiv, în sensul articolului 13 al Convenţiei, în privinţa drepturilor sale garantate de articolul 3 al Convenţiei. Articolul 13 prevede următoarele:
„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale.... (...)”
34. Mai mult, în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei, reclamantul s-a plâns de refuzul procurorului de a-i elibera o copie din dosar de pe declaraţiile sale cu privire la pretinsa maltratare şi astfel a adus atingere dreptului său de a se adresa fără nici o piedică cu o cerere la Curte. Articolul 34 al Convenţiei, în partea sa relevantă acestui caz, prevede următoarele:
„(...) Înaltă Parte Contractantă se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept.”
I. INTRODUCEREA
35. Curtea notează că reclamantul a decedat la 15 octombrie 2008 şi că mătuşa şi unica sa moştenitoare, dna Elena Sturza, şi-a exprimat dorinţa de a continua procesul.
36. Curtea reaminteşte că, în mai multe cauze în care reclamantul a decedat în timpul procesului, s-a luat în consideraţie dorinţa de a continua procesul exprimată de către un moştenitor, de către un părinte şi chiar, în dependenţă de circumstanţele cauzei, de către un potenţial succesor în drepturi (legatar universal), drepturile de succesiune ale căruia au fost recunoscute în cadrul unei proceduri în curs (a se vedea, printre altele, Deweer v. Belgium, 27 februarie 1980, §§ 37-38, series A nr. 35 ; Vocaturo v. Italy, 24 mai 1991, § 2, series A nr. 206‑C, şi Malhous v. Czech Republic (dec.) [GC], nr. 33071/96, ECHR 2000‑XII).
37. În această cauză, Curtea a constatat că dna Sturza, în calitate de rudă apropiată şi legatar universal al reclamantului, are un interes legitim de a continua procesul şi Guvernul nu a contestat acest lucru.
38. Prin urmare, Curtea recunoaşte dreptul dnei Sturza de a-l înlocui pe reclamant în această cauză.
II. FONDUL
A. Cu privire la pretenţiile formulate de dna Sturza
39. În observaţiile sale din 8 aprilie 2011 prezentate Curţii, dna Sturza a pretins că ea înseşi este o victimă a încălcărilor invocate iniţial de către reclamant.
40. Guvernul a susţinut că reclamantul nu are calitate de victimă, şi că ea nu a fost afectată personal de încălcările în cauză.
41. Curtea consideră că nu este necesar să se exprime cu privire la obiecţia formulată de Guvern, deoarece pretenţiile dnei Sturza sunt inadmisibile din alte motive.
42. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenţiei, ea nu poate fi sesizată decât „într-un termen de 6 luni începând cu data deciziei interne definitive”, şi prin urmare ea trebuie să determine dată la care a fost adoptată „decizia definitivă” pentru a aplica regula celor şase luni (Walker v. United Kingdom (dec.), nr. 34979/97, ECHR 2000‑I).
43. În această cauză, Curtea constată că încheierea judecătorului de instrucţie de la Judecătoria Buiucani din 6 iulie 2006 reprezintă decizia definitivă adoptată la nivel naţional în această cauză (a se vedea paragraful 28 de mai sus). Prin urmare, pretenţiile dnei Sturza formulate la 8 aprilie 2011 au fost depuse cu întârziere şi, prin urmare, trebuie respinse în conformitate cu articolul 35 § § 1 şi 4 al Convenţiei.
B. Cu privire la pretenţiile formulate în temeiul articolului 34 al Convenţiei
44. Reclamantul s-a plâns de ingerinţa în dreptul său de a adresa o cerere individuală la Curte, deoarece, potrivit acestuia, procuratura nu a răspuns în timp util la solicitarea sa privind eliberarea unei copii a depoziţiilor sale din dosarul penal, şi anume a declaraţiei sale şi a verişorului său privind relele tratamente aplicate asupra lor.
45. Curtea reiterează că este de o deosebită importanţă pentru operarea efectivă a sistemului de depunere a cererilor individuale, instituit de articolul 34 al Convenţiei, ca reclamanţii sau potenţialii reclamanţi să poată comunica liber cu Curtea, fără a fi supuşi oricărei forme de presiune din partea autorităţilor pentru a-şi retrage sau modifica pretenţiile (a se vedea, printre altele, Akdivar and Others v. Turkey, hotărâre din 16 septembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-IV, § 105; şi Aksoy v. Turkey, hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports 1996-VI, § 105). În acest context, „presiune” presupune nu numai o constrângere directă şi fapte flagrante de intimidare, dar şi fapte sau contacte indirecte şi nepotrivite destinate să descurajeze sau să împiedice reclamanţii să apeleze la remediul instituit de Convenţie (a se vedea Kurt v. Turkey, hotărâre din 25 mai 1998, Reports 1998-III, § 160).
46. În această cauză, Curtea a constatat că la 6 septembrie 2006, reprezentantul reclamantului a cerut procuraturii să-i elibereze copia documentelor în cauză şi că aceste documente i-au fost trimise prin poştă la 21 septembrie 2006, prin urmare, Curtea a concluzionat că reacţia procuraturii a fost promptă. Mai mult, ea observă că nimic din dosar nu indică asupra faptului că conduita autorităţilor naţionale a avut drept scop a-l determina pe reclamant să-şi retragă sau să-şi modifice cererea sau a-l împiedica în vreun alt fel să-şi exercite în mod efectiv dreptul său la recurs, sau că comportamentul lor a avut un asemenea efect.
47. Prin urmare, statul pârât nu şi-a încălcat obligaţiile prevăzute în ultima parte a articolului 34 al Convenţiei.
C. Cu privire la restul cererii
48. Având în vedere că pretenţiile formulate de către reclamant în temeiul articolelor 3 şi 13 ale Convenţiei nu sunt în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenţiei şi că nu există nici un alt temei de inadmisibilitate, Curtea le-a declarat admisibile.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele părţilor
1. Privind pretenţiile de maltratare
49. În cererea sa iniţială, reclamantul a susţinut că el a fost maltratat de către poliţişti în timpul detenţiei sale, în perioada 26 ianuarie şi 1 februarie 2006, şi că leziunile corporale constatate în timpul examenelor medicale au fost cauzate anume de aceste maltratări. Reprezentantul său consideră că Guvernul nu a prezentat nicio explicaţie plauzibilă care ar contesta prezumţia potrivit căreia leziunile corporale au fost cauzate în această perioadă.
50. Guvernul a declarat că la început reclamantul s-a plâns de faptul că a fost maltratat doar de cele trei persoane implicate în altercaţia din 26 ianuarie 2006. Potrivit Guvernului, reclamantul a spus medicului legist la 2 februarie 2006 că el a fost lovit de o persoană străină în stradă şi în depoziţiile sale din 9 februarie 2006, el a spus că a fost bătut de trei persoane. Guvernul a subliniat faptul că abia la 30 mai 2006, adică patru luni mai târziu, reclamantul a invocat pentru prima dată în faţa procurorului faptul că el a fost victima violenţei aplicate de către poliţie. Guvernul consideră că, chiar dacă presupunem că abuzul în cauză a avut loc, reclamantul trebuia imediat să informeze autorităţile. Având în vedere circumstanţele cauzei şi comportamentul reclamantului, şi dincolo de orice îndoială rezonabilă, Guvernul consideră că nu a fost stabilit faptul că asupra reclamantului au fost aplicate acte de violenţă.
2. Privind pretenţiile legate de lipsa unei investigaţii efective
51. Avocatul reclamantului a declarat că investigaţia efectuată de autorităţile Republicii Moldova nu a fost minuţioasă şi că procurorul responsabil de această cauză nu a acţionat imparţial. Mai mult, el a declarat că ofiţerii de poliţie implicaţi în această cauză nu au fost suspendaţi din funcţiile lor pe timpul investigaţiei şi că nu a fost efectuată nicio acţiune de urmărire penală în birourile poliţiştilor în care reclamantul a pretins că a fost maltratat.
52. Guvernul a susţinut că investigaţia a fost efectuată rapid şi eficient şi că procurorul a acţionat prompt, interogându-i, printre altele, pe ofiţerii de poliţie implicaţi şi pe cele trei persoane implicate în altercație.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale
53. După cum Curtea a menţionat de multe ori, articolul 3 consfinţeşte una din valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Acest articol nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar, conform articolului 15 § 2, nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999‑V, şi Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 119, ECHR 2000‑IV). Curtea a confirmat că, chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, cum ar fi lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul victimei (Chahal v. United Kingdom, 15 noiembrie 1996, § 79, Recueil 1996‑V, şi Labita, citată mai sus, § 119).
54. De asemenea, Curtea reiterează faptul că atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale, în timp ce ea se află în detenţie sau sub un alt control al poliţiei, orice astfel de leziune va crea o puternică prezumţie că acea persoană a fost supusă maltratării (Salman v. Turkey [GC], nr. 21986/93, § 100, ECHR 2000-VII). Ţine de sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă despre circumstanţele în care au fost cauzate leziunile şi să ofere dovezi referitoare la elementele care pun la îndoială afirmaţiile victimei, mai ales dacă acestea sunt susţinute de dovezi medicale (a se vedea, printre altele, Selmouni, citată mai sus, § 87; Soner Önder v. Turkey, nr. 39813/98, § 34, 12 iulie 2005, şi Dönmüş amd Kaplan v. Turkey, nr. 9908/03, § 44, 31 ianuarie 2008).
55. În continuare, Curtea reiterează că pretinsa maltratare, care reprezintă o violare a articolului 3 al Convenţiei, trebuie să fie susţinută de dovezi pertinente (Martinez Sala and others v. Spain, nr. 8438/00, § 122, 2 noiembrie 2004). Pentru ca faptele pretinse să fie stabilite, trebuie să se adopte standardul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, cu toate acestea, astfel de probe pot rezulta dintr-un corp de dovezi sau prezumţii incontestabile suficient de grave, precise şi consecvente (Ireland v. United Kingdom, 18 ianuarie 1978, § 161 in fine, series A nr. 25, şi Labita, citată mai sus, §§ 121 şi 152).
56. Curtea reiterează faptul că aplicarea forţei fizice în privinţa unei persoane lipsite de libertate, care nu a fost determinată neapărat de comportamentul persoanei, umileşte demnitatea umană şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului său stipulat în articolul 3 al Convenţiei (Ribitsch v. Austria, 4 decembrie 1995, § 38, Series A nr. 336). În plus, necesităţile investigaţiei şi dificultăţile incontestabile inerente luptei împotriva criminalităţii nu trebuie să ducă la limitarea protecţiei integrităţii fizice a persoanei (Tomasi v. France, 27 august 1992, § 115, series A nr. 241‑A).
57. Curtea reaminteşte că atunci când o persoană face afirmaţii credibile că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei de către poliţie sau alţi agenţi de stat, prevederile acestui articol, citite în contextul obligaţiei generale a statului conform articolului 1 al Convenţiei de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”, impun efectuarea unei investigaţii oficiale efective. O astfel de investigaţie ar trebui să permită identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea generală prin lege a torturii, a tratamentelor sau a pedepselor inumane şi degradante, în pofida importanţei sale fundamentale, ar fi ineficientă în practică şi ar face posibil, în anumite cazuri, pentru agenţii de stat să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub controlul lor, ei beneficiind, astfel, de o imunitate virtuală (Georgiy Bykov v. Russia, nr. 24271/03, § 60, 14 octombrie 2010; Corsacov v. Moldova, nr. 18944/02, § 68, 4 aprilie 2006, şi Assenov and others v. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 102, Recueil 1998‑VIII).
58. În final, Curtea reaminteşte că investigarea acuzaţiilor grave de maltratare trebuie să fie rapidă şi minuţioasă. Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie întotdeauna să depună eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigaţia sau pentru a-şi întemeia deciziile pe acestea (a se vedea Assenov and Others v. Bulgaria, citată mai sus, § 103 şi Batı and others v. Turkey, nr. 33097/96 şi 57834/00, § 136, ECHR 2004‑IV). Ele trebuie să întreprindă toţi paşii rezonabili şi disponibili lor pentru a asigura probe cu privire la incident, inclusiv, inter alia, declaraţii ale martorilor oculari şi probele medico-legale (a se vedea Tanrikulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, ECHR 1999-IV, § 104 şi Gül v. Turkey, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe parcursul desfăşurării investigaţiei care ar putea submina capacitatea sa de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să nu corespundă acestui standard (Boicenco v. Moldova, nr. 41088/05, § 123, 11 iulie 2006).
2. Aplicarea principiilor sus-menţionate la această cauză
59. Curtea observă că părţile nu au ajuns la un acord cu privire la originea leziunilor corporale ale reclamantului. Potrivit celui din urmă, acestea i-au fost cauzate de către cele trei persoane şi poliţiştii, în timp ce Guvernul susţine versiunea potrivit căreia leziunile i-au fost cauzate în timpul altercaţiei, înainte de sosirea poliţiei
60. Curtea consideră că ea a stabilit faptul că a avut loc o altercaţie violentă în stradă, şi o parte din leziunile reclamantului au fost cauzate în acest context. De asemenea, ea a luat act de faptul că reclamantul a depus o plângere împotriva celor trei persoane în cauză privind altercaţia din 9 februarie 2006 şi leziunile cauzate (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Prin urmare, ea a constatat că nu este clar, dacă toate leziunile reclamantului au fost cauzate în cadrul altercaţiei din stradă.
61. Curtea observă că reclamantul nu a fost supus unui examen medical înainte de a fi plasat sub custodia poliţiei, cu toate că un asemenea control ar fi fost util, în special din cauza versiunilor diferite ale evenimentelor descrise de diferiţi actori. Ea reiterează că un control medical nu determină doar faptul dacă o persoană poate fi interogată, dar, de asemenea, în cazuri de pretinsă violare a articolului 3 al Convenţiei, „eliberează” autorităţile de responsabilitatea legată de originea leziunilor constatate (Türkan v. Turkey, nr. 33086/04, § 42, 18 septembrie 2008).
62. Curtea notează că reclamantul a fost supus unui examen medical la 27 ianuarie 2006, în ziua în care el a fost plasat în custodia poliţiei, şi, ca urmare a acestui control, medicii au stabilit ca el avea nasul fracturat, o rană la urechea dreaptă, şi era în stare de ebrietate (a se vedea paragraful 12 de mai sus). Curtea a menţionat, de asemenea, că a doua zi după eliberarea sa - şase zile după primul examen medical - reclamantul a fost examinat de către un alt medic legist la iniţiativă proprie, care a stabilit leziuni suplimentare, şi anume vânătaie în jurul ochiului stâng, o rană în regiunea temporală şi o vânătaie pe obrazul drept (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Curtea observă că conţinutul acestor rapoarte corespunde cu declaraţiile reclamantului, care a pretins că le-a primit după plasarea sa în detenţie, inclusiv lovituri la cap.
63. Prin urmare, este de competenţa Curţii să stabilească dacă Guvernul a prezentat o explicaţie plauzibilă a originii leziunilor reclamantului şi dacă reclamantul a prezentat dovezi împotriva acestor pretenţii.
64. Având în vedere lipsa unui proces-verbal cu privire la plasarea reclamantului în detenţie în care ar fi menţionate condiţiile sale de detenţie şi a unui raport medical elaborat la acel moment, Curtea consideră că nu a fost demonstrat faptul că leziunile reclamantului au fost cauzate în altercaţia cu cele trei persoane produsă anterior reţinerii acestuia. O atenţie deosebită a fost acordată concluziilor privind leziunile corporale noi, menţionate în cel de-al doilea raport medical, constatate după eliberarea reclamantului, care nu au fost menţionate în raportul de expertiză anterior efectuat a doua zi după reţinerea reclamantului. Ea notează că Guvernul nu a explicat originea noilor leziuni.
65. Guvernul susţine că pretenţiile reclamantului sunt nefondate, deoarece acesta s-a plâns iniţial că a fost bătut doar de trei persoane şi a denunţat faptul aplicării relelor tratamente în privinţa lui abia patru luni mai târziu. În opinia Curţii, acest argument nu este singurul în acest sens, în special având în vedere conţinutul celui de-al doilea raport medical prezentat de către reclamant cu scopul de a respinge afirmaţiile celui din urmă.
66. Curtea a notat că, aparent, urmărirea penală nu a încercat să identifice potenţialii martori ai altercaţiei din stradă pentru a verifica gradul leziunilor cauzate reclamantului cu această ocazie. De asemenea, ea a subliniat lipsa oricărei explicaţii din partea autorităţilor cu privire la originea leziunilor constatate în cea de-a doua examinare medicală a reclamantului (paragraful 62 de mai sus). Astfel, se pare că autorităţile au acceptat versiunea evenimentelor descrisă de către poliţişti, fără a efectua investigaţii suplimentare.
67. Prin urmare, având în vedere toate argumentele prezentate, Curtea a constatat că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenției sub aspect procedural.
68. În ceea ce priveşte chestiunea dacă reclamantul a fost supus unui tratament contrar articolului 3 în timpul detenţiei sale, în acest sens Curtea a remarcat că, în pofida rapoartelor medicale nominalizate, nu există dovezi incontestabile privind originea leziunilor corporale ale reclamantului. Cu toate acestea, Curtea a subliniat, că această imposibilitate se datorează, în mare parte, lipsei unei investigaţii minuţioase şi eficiente pe marginea plângerii reclamantului care se referă la acţiunile de maltratare (Lopata v. Russia, nr. 72250/01, § 125, 13 iulie 2010, şi San Argimiro Isasa v. Spain, nr. 2507/07, § 65, 28 septembrie 2010).
69. Prin urmare, Curtea nu poate conchide că a avut loc o violare sub aspect material a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte presupusa maltratare a reclamantului în timpul detenţiei sale.
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI
70. Reclamantul a pretins că nu a existat un recurs efectiv în dreptul naţional în privinţa plângerii sale de maltratare.
71. Guvernul nu a fost de acord şi a solicitat Curţii să respingă pretenţia privind violarea articolului 13 al Convenţiei.
72. Curtea consideră că această pretenţie, în esenţă, repetă pretenţia formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei cu privire la lipsa unei investigaţii efective. Având în vedere concluzia sa cu privire la articolul 3 al Convenţiei (paragraful 67 de mai sus), Curtea nu consideră necesar de a examina faptul dacă a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei (a se vedea, printre altele, Colibaba v. Moldova, nr. 29089/06, § 58, 23 octombrie 2007).
V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
73. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciul
74. Dna Elena Sturza a pretins 20,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit.
75. Guvernul susţine că dna Sturza nu a fost direct afectată de pretinsele încălcări şi că aceasta nu are dreptul la nicio despăgubire. În orice caz, acesta consideră că suma pretinsă este excesivă.
76. În primul rând, Curtea a recunoscut că dna Sturza avea dreptul să continue procesul după decesul nepotului său la 15 octombrie 2008 (a se vedea paragraful 38 de mai sus). Ea a reiterat că, în aceste condiţii, fiind o persoană autorizată să continue procesul după moartea reclamantului, ea de asemenea putea să-l înlocuiască pe cel din urmă în privinţa pretenţiilor formulate în temeiul articolului 41 al Convenţiei (Malhous v. Czech Republic [GC], nr. 33071/96, § 67, 12 iulie 2001). În această cauză, Curtea consideră că reclamantul a suferit stres şi traume psihologice ca urmare a omisiunii autorităţilor competente. Făcând o evaluare echitabilă, ea consideră că este necesar de a acorda dnei Sturza 5,000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
77. Dna Sturza a mai pretins EUR 6,375 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa instanţelor naţionale şi a Curţii. Potrivit ei, această sumă corespunde remunerării avocatului pentru optzeci şi cinci de ore lucrate la rata de 75 euro pe oră.
78. Guvernul susţine că această sumă este excesivă.
79. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor sale doar dacă s-a dovedit că acestea au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime. În această cauză, având în vedere documentele de care dispune şi jurisprudenţa sa, Curtea consideră rezonabil de a acorda reclamantului suma de EUR 1,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli. După deducerea sumei de EUR 850 plătită de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă juridică, Curtea acordă reclamantului suma de EUR 650.
C. Dobânda de întârziere
80. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,
1. Declară, cu majoritatea de voturi, pretenţia formulată de către reclamant cu privire la relele tratamente aplicate în timpul detenţiei sale şi lipsa unei investigaţii efective (articolele 3 şi 13 ale Convenţiei) admisibilă, şi pretenţiile formulate de dna Elena Sturza inadmisibile;
2. Hotărăşte, în unanimitate, că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţiile sale în temeiul articolului 34 al Convenţiei;
3. Hotărăşte, cu şase voturi contra unu, că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei sub aspect procedural;
4. Hotărăşte, cu patru voturi contra trei, că nu a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei sub aspect material;
5. Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar de a examina separat pretenţia formulată în temeiul articolului 13 al Convenţiei;
6. Hotărăşte, cu şase voturi contra unu,
a) că statul pârât trebuie să plătească dnei Elena Sturza, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
i. EUR 5,000 (cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută,
ii. EUR 650 (şase sute cincizeci euro), cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută;
b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
7. Respinge, în unanimitate, restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 29 octombrie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
Grefier Preşedinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, la această hotărâre este anexată opinia disidentă a Judecătorului Gyulumyan;
J.C.M.
S.Q.
OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI GYULUMYAN
Spre regret, eu nu pot împărtăşi opinia majorităţii în această cauză. Într-adevăr, concluziile prezentate în paragrafele 65 şi 66 din hotărâre sunt în esenţă următoarele: nici autorităţile naţionale şi nici Guvernul nu au explicat originea noilor leziuni corporale uşoare, care nu au fost înregistrate în cadrul primului examen medical efectuat a doua zi după plasarea reclamantului în detenţie.
Având în vedere circumstanţele specifice ale acestei cauze, neajunsurile menţionate mai sus nu au avut nici un efect asupra eficienţei investigaţiei. Reclamantul însuşi a dus în eroare procesul de urmărire penală, deoarece iniţial el s-a plâns de faptul că a fost lovit doar de trei persoane în timpul altercaţiei în stradă. În declaraţiile sale ulterioare, inclusiv cele făcute în timpul celor două examene medicale, el a declarat de fiecare dată că a fost bătut în cadrul unei altercaţii în stradă. Curtea nu a acordat o atenţie suficientă faptului că reclamantul s-a plâns de rele tratamente abia patru luni după producerea acestora şi două luni după ce a fost informat de către comisarul de poliţie că cele trei persoane împotriva cărora el s-a plâns au acţionat în legitimă apărare (a se vedea paragrafele 20-21). Trebuie de remarcat faptul că, în observaţiile sale finale, reprezentantul reclamantului a declarat că cel din urmă a fost lovit de mai multe ori în cap şi pe corp de către poliţişti în timpul reţinerii sale şi a detenţiei de cinci zile, în timp ce raportul medical întocmit a doua zi după eliberarea reclamantului a menţionat doar câteva vânătăi în regiunea capului. Aceste detalii, de asemenea, trezesc îndoieli cu privire la credibilitatea declaraţiilor reclamantului. În general, răspunsul autorităţilor la pretenţiile reclamantului, care se pretinde că a fost tardiv şi lipsit de credibilitate, nu poate fi considerat nepotrivit în circumstanţele acestei cauze.
Full & Egal Universal Law Academy