©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA FERNÁNDEZ MARTÍNEZ ÎMPOTRIVA SPANIEI
(Cererea nr. 56030/07)
Hotărâre
Strasbourg
15 mai 2012
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Fernández Martínez împotriva Spaniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Mihai Poalelungi, judecători, Alejandro Saiz Arnaiz, judecător ad-hoc, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 17 aprilie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 56030/07 îndreptată împotriva Regatului Spaniei, prin care un resortisant al acestui stat, José Antonio Fernández Martínez („reclamantul”), a sesizat Curtea la 11 decembrie 2007 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de J. L. Mazón Costa, avocat în Murcia. Guvernul spaniol („Guvernul”) este reprezentat de agenţii guvernamentali, I. Blasco Lozano şi F. Irurzun Montoro, avocaţi ai poporului.
3. Invocând art. 6 § 1 din convenţie, reclamantul se plânge de lipsa de imparţialitate a celor doi magistraţi care au pronunţat hotărârea Tribunal Constitucional [Curtea Constituţională], date fiind convingerile lor religioase favorabile Bisericii Catolice. În plus, întemeindu-se pe art. 8 coroborat cu art. 14, consideră că nereînnoirea contractului său constituie o ingerinţă nejustificată în dreptul său la o viaţă privată. În fine, reclamantul susţine că manifestarea publică a convingerilor sale privind celibatul preoţilor se află la originea nereînnoirii contractului, ceea ce i-ar încălca drepturile la libertatea ideologică şi la libertatea de expresie, protejate de art. 9 şi art. 10 din convenţie.
4. La 13 octombrie 2009, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 1 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise. De asemenea, au fost primite observaţii de la European Centre for Law and Justice, precum şi de la Conferinţa Episcopală Spaniolă, admişi să participe la proces în calitate de terţi intervenienţi (art. 36 § 2 din convenţie şi art. 44 § 2 din regulament).
6. În urma recuzării judecătorului L. López Guerra, judecătorul ales în numele Spaniei, Guvernul l-a desemnat pe A. Saiz Arnaiz în calitate de judecător ad hoc (art. 27 § 2 din convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).
7. La 22 noiembrie 2011, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din regulament).
S-au înfăţişat:
– pentru Guvern
Domnul F. Irurzun Montoro, agent,
Doamna L. García Blanco, agent,
Domnul I. Salama Salama,agent,
Domnul J. de Fuentes Bardají, avocat general al poporului.
– pentru reclamant
Domnul J.L. Mazón Costa,avocat,
Domnul E. Espinosa,avocat.
Reclamantul a fost de asemenea prezent la şedinţă.
Au fost ascultate declaraţiile domnilor Irurzun şi Mazón, precum şi răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecătorii I. Ziemele, J. Šikuta, A. Saiz Arnaiz şi E. Myjer.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamantul s-a născut în 1937 şi locuieşte în Cieza. Este căsătorit şi tatăl a cinci copii.
9. Reclamantul a fost hirotonit preot în 1961. În 1984, el a cerut Vaticanului să i se acorde dispensă de la obligaţia de celibat.
Un an mai târziu, s-a căsătorit civil cu cea care îi este încă soţie, cu care a avut cinci copii.
10. Din octombrie 1991, reclamantul a practicat ca profesor de religie şi de morală catolică într-un liceu public din Murcia pe baza unui contract de muncă reînnoibil anual. Conform prevederilor acordului existent din 1979 între Spania şi Sfântul Scaun, episcopul diocezei era cel care trebuia să confirme anual reclamantul pe post, Ministerul Educaţiei fiind obligat să respecte decizia episcopului.
11. În noiembrie 1996, ziarul La Verdad din Murcia publica un articol despre „Mişcarea pro celibat opţional” al preoţilor. Într-o fotografie, reclamantul, despre care articolul susţinea că a avut funcţia de rector al seminarului, apărea împreună cu soţia şi cei cinci copii ai săi la una din reuniunile mişcării al cărei membru era. Articolul reproducea afirmaţiile mai multor participanţi şi dădea numele a patru dintre ei, între care şi al reclamantului. Persoanele în cauză solicitau autorităţilor ecleziastice celibatul opţional, precum şi o Biserică democratică, nu una teocratică, în sânul căreia laicii să-şi poată alege ei înşişi preoţii şi episcopii. Părţile în cauză îşi exprimau, de asemenea, dezacordul faţă de poziţiile Bisericii cu privire la avort, divorţ, sexualitate sau controlul natalităţii. Articolul explica faptul că publicitatea făcută evenimentului în presă a descurajat un mare număr de membri ai „Mişcării” de la a mai participa la reuniune. Alţii au mers la locul stabilit, dar, observând prezenţa media, s-au limitat la a-şi saluta colegii fără a coborî din maşină, plecând imediat după aceea. Doar zece preoţi secularizaţi, între care reclamantul, au rămas pe loc împreună cu familiile acestora.
12. La 15 septembrie 1997, Vaticanul a transmis reclamantului acordul privind dispensa de la celibat. Documentul preciza faptul că persoanele care beneficiază de această dispensă nu puteau preda religia catolică în instituţiile publice, cu excepţia cazului în care episcopul, „în funcţie de criteriile sale şi cu condiţia să nu existe niciun scandal”, decide altfel.
13. La 29 septembrie 1997, Episcopia Cartagena a comunicat Ministerului Educaţiei intenţia sa de a nu aproba reînnoirea contractului reclamantului pentru anul şcolar 1997/1998. Ministerul a comunicat reclamantului această decizie, care a intrat astfel în vigoare la 29 septembrie 1997.
14. Într-o notă oficială din 11 noiembrie 1997, episcopia amintea că, potrivit dispoziţiilor aplicabile, reclamantul era obligat să ţină cursurile „fără riscul unui scandal”. Episcopia explica, în acest sens, că publicitatea făcută de reclamant situaţiei sale personale a dus la o încălcare a acestei obligaţii, ceea ce împiedica autorităţile ecleziastice să continue să-l propună pentru anul şcolar următor, pentru a proteja sensibilitatea părinţilor copiilor care frecventau centrul şcolar unde reclamantul era profesor.
15. După ce a contestat fără succes această decizie pe cale administrativă, reclamantul a sesizat Audiencia Provincial Sala de lo Social din Murcia [instanţă regională competentă să soluţioneze litigii de muncă], care s-a pronunţat la 28 septembrie 2000. Instanţa a reamintit argumentele episcopiei pentru a justifica nereînnoirea contractului reclamantului, şi anume faptul că a făcut publică starea sa de „preot căsătorit” (reclamantul nu a primit dispensă de la Vatican decât în 1997) şi de tată, precum şi necesitatea de a evita scandalurile şi de a proteja sensibilitatea părinţilor elevilor liceului, care ar fi putut să fie afectată în cazul în care reclamantul continua să predea cursuri de religie şi de morală catolică. În acest sens, instanţa considera că:
„[...] în lumina faptelor expuse, domnul Martínez Fernández a suferit o discriminare din cauza stării sale civile şi a apartenenţei sale la Mişcarea pro celibat opţional, apariţia sa în presă fiind motivul aflat la originea concedierii sale.”
16. S-a mai reţinut că:
„Principiul nediscriminării la locul de muncă include interzicerea discriminării pe motive de afiliere şi de activitate sindicală, comparabile cu afilierea la orice altă asociaţie.”
17. În fine, instanţa remarca faptul că statutul de „preot căsătorit” şi de tată al reclamantului era cunoscut atât elevilor, cât şi părinţilor acestora şi directorilor centrelor şcolare unde acesta lucrase. În consecinţă, acţiunea reclamantului a fost admisă, s-a anulat decizia de concediere şi s-a dispus reîncadrarea sa în funcţie.
18. Ministerul Educaţiei, Departamentul de Educaţie al Regiunii Murcia şi Episcopia Cartagena au formulat recurs (suplicación). Prin hotărârea din 26 februarie 2001, Tribunal Superior de Justitia Sala de lo Social din Murcia admitea recursul, precizând că:
„[...] Predarea [religiei şi moralei catolice] este parte a doctrinei religiei catolice [...]. Prin urmare, legătura stabilită [între profesor şi episcop] se bazează pe o relaţie de încredere. [De aceea,] nu este vorba despre o relaţie juridică neutră precum cea care există între cetăţeni, în general, si autorităţile publice. Aceasta ar trebui să fie plasată la graniţa dintre dimensiunea pur ecleziastică şi începutul unui raport de muncă.”
19. De altfel, instanţa făcea referire la prerogativele episcopului în materie şi considera că, în speţă, nu a avut loc o încălcare a art. 14 (interzicerea discriminării), a art. 18 (dreptul la respectarea vieţii private) sau a art. 20 (dreptul la libertatea de exprimare) din Constituţia spaniolă, în măsura în care reclamantul preda cursul de religie încă din 1991, episcopul reînnoindu-i în fiecare an postul, în măsura în care situaţia sa personală era identică. Instanţa concluziona că, atunci când reclamantul a decis să facă public această situaţie, episcopul s-a a limitat la a-şi îndeplini obligaţiile conform Codului de drept canonic, şi anume la a se asigura că persoana în cauză, ca orice persoană în această situaţie, îşi exercită funcţia cu discreţie, evitând ca situaţia sa personală să dea naştere unui scandal. În caz de publicitate, episcopul nu mai putea propune persoanei în cauză un post de asemenea natură, conform cerinţelor prevăzute în hotărârea privind dispensa de la celibat.
20. În plus, în special în ceea ce priveşte art. 20 din Constituţie, instanţa a observat că, în cadrul art. 10 § 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, restrângerile asupra drepturilor reclamantului trebuie să fie considerate legitime şi proporţionale cu scopul urmărit, şi anume evitarea scandalului.
21. În plus, instanţa a analizat problema relaţiei de încredere şi a concluzionat astfel:
„[...] Atunci când această relaţie de încredere este afectată (şi, în speţă, circumstanţele care s-au produs sugerează în mod rezonabil o astfel de concluzie), episcopul nu mai este obligat să propună [reclamantul] pentru postul de profesor de religie catolică.”
22. În fine, cu privire la natura contractului, instanţa a considerat că, în măsura în care reînnoirea sa era supusă aprobării anuale de către episcop pentru anul şcolar următor, era vorba despre un contract cu durată temporară, care, în speţă, tocmai se încheiase. Prin urmare, nu se poate considera că reclamantul a fost concediat.
23. Invocând art. 14 (interzicerea discriminării), art. 18 (dreptul la viaţă privată şi de familie) şi art. 20 (libertatea de exprimare) din Constituţie, reclamantul a formulat recurs de amparo în faţa Tribunal Constitucional. Prin decizia din 30 ianuarie 2003, camera căreia a fost atribuită cauza a declarat recursul admisibil şi, conform art. 50-52 din Legea organică privind Tribunal Constitucional, comunica decizia părţilor şi solicita o copie a dosarului instanţelor a quo.
24. Prin hotărârea pronunţată la 4 iunie 2007 şi comunicată la 18 iunie 2007, instanţa constituţională a respins recursul.
25. Tribunal Constitucional a considerat că argumentele aduse ţineau mai mult de domeniul art. 16 (libertatea ideologică şi religioasă) şi al art. 20. În acest sens, remarca, în primul rând, că situaţia reclamantului de „preot căsătorit” era cunoscută de episcopie şi că aceasta nu a permis reînnoirea contractului decât după publicarea articolului în presă, articol la originea căruia era însuşi reclamantul. Instanţa constituţională atrăgea totodată atenţia asupra statutului specific al profesorilor de religie din Spania, care era diferit de cel al altor profesori, şi justifica faptul că alegerea profesorilor de religie se bazează pe criterii exclusiv religioase, diferite de cele cuprinse în ordinea juridică internă a statului.
26. Tribunal Constitucional a considerat, de altfel, că problema centrală a recursului de amparo era de a stabili dacă faptele în litigiu puteau fi justificate prin libertatea religioasă a Bisericii Catolice în legătură cu obligaţia de neutralitate religioasă a statului [art. 16 alin. (3) din Constituţie] sau, dimpotrivă, ele constituiau o atingere a dreptului reclamantului la libertatea ideologică şi religioasă în legătură cu dreptul său la libertatea de exprimare [art. 20 alin. (1) lit. a) din Constituţie]. Pentru aceasta, înalta instanţă a început prin a arăta că motivul aflat la originea nereînnoirii contractului a fost articolul apărut într-un ziar local, considerat drept scânteia unui scandal, potrivit argumentelor expuse de Episcopia Cartagena în nota oficială din 11 noiembrie 1997. În această privinţă, instanţa a considerat că obligaţia de neutralitate o împiedică să se pronunţe asupra noţiunii „scandal” folosită de episcopie şi asupra temeiniciei „celibatului opţional al preoţilor” promovat de reclamant. Instanţa a constatat, de altfel, că hotărârea Tribunal Superior de Justitia prevedea controlul jurisdicţional al deciziei episcopului, în special imposibilitatea acestuia de a propune candidaţi care nu au calificările profesionale cerute pentru acest post, precum şi obligaţia de a respecta drepturile fundamentale şi libertăţile publice.
27. Constatând că decizia episcopiei nu a scăpat complet de controlul instanţelor interne, Tribunal Constitucional a concluzionat că:
„[...] Ingerinţele în drepturile reclamantului nu sunt nici disproporţionate, nici neconstituţionale [...]. Acestea sunt justificate de respectarea exercitării legitime a dreptului fundamental al Bisericii Catolice la libertatea religioasă în dimensiunea sa colectivă sau comunitară [art. 16 alin. (1) din Constituţie], în raport cu dreptul părinţilor de a alege educaţia religioasă a copiilor lor [art. 27 alin. (3) din Constituţie]. [Într-adevăr], motivele nereînnoirii contractului reclamantului [...] sunt de natură exclusiv religioasă, în raport cu normele confesiunii din care reclamantul face parte în mod liber şi despre care acesta pretindea că îi predă preceptele într-un centru de învăţământ public”.
28. Instanţa constituţională a făcut referire la hotărârea nr. 38 din 15 februarie 2007 şi a reamintit că:
„[...] ar fi pur şi simplu nerezonabil, în ceea ce priveşte educaţia religioasă în centrele şcolare, dacă nu s-ar lua în considerare ca un criteriu de selecţie a profesorilor convingerile religioase ale celor care decid în mod liber să aplice pentru aceste posturi, ca o garanţie a dreptului la libertatea religioasă în dimensiunea sa colectivă şi comunitară.”
29. Doi magistraţi au formulat o opinie separată la hotărârea pronunţată de majoritate.
30. Ulterior, reclamantul a solicitat nulitatea hotărârii pronunţată de Tribunal Constitucional, pe motiv că doi dintre judecătorii ai camerei care pronunţaseră hotărârea erau cunoscuţi pentru afinitatea lor faţă de Biserica Catolică, unul dintre ei fiind membru al Secretariatului internaţional al juriştilor catolici.
31. Prin decizia din 23 iulie 2007, Tribunal Constitucional a respins cererea de declarare a nulităţii, pe motiv că art. 93 alin. (1) din Legea organică privind Tribunal Constitucional prevede că singura cale de atac posibilă împotriva unei hotărâri pronunţate de această instanţă o reprezintă cererea de clarificare.
II. Dreptul intern şi comunitar relevant şi practica internă relevantă
A. Constituţia
32. Dispoziţiile relevante în speţă ale Constituţiei spaniole se citesc astfel:
Art. 14
„Cetăţenii spanioli sunt egali în faţa legii, fără nici o deosebire de origine, rasă, sex, religie, opinie sau alte condiţii sau circumstanţe personale sau sociale.”
Art. 16
„1. Sunt garantate libertatea ideologică, religioasă şi de cult a indivizilor şi a comunităţilor, fără nici o limitare privind formele de manifestare, în afara celor necesare pentru păstrarea ordinii publice protejată de lege.
2. Nimeni nu va putea fi obligat să-şi declare ideologia, religia sau credinţa.
3. Nici o confesiune nu va avea caracter statal. Puterile publice vor ţine seama de credinţele religioase ale societăţii spaniole şi vor întreţine relaţii de cooperare cu Biserica Catolică şi celelalte confesiuni.”
Art. 18
„1. Este garantat dreptul la onoare, la viaţă privată şi de familie şi la propria imagine.
[...].”
Art. 20
„ 1. Sunt recunoscute şi ocrotite următoarele drepturi:
a) dreptul de a exprima şi răspândi liber gândurile, ideile şi opiniile prin viu grai, prin scris sau prin orice alt mijloc de comunicare;
[...]
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi restrânsă prin nicio formă de cenzură prealabilă.
[...]
4. Aceste libertăţi vor fi limitate de respectarea drepturilor recunoscute de prezentul titlu, a prevederilor legilor care le reglementează şi, în special, a dreptului la onoare, la viaţă privată, la propria imagine şi la protecţia tinerilor şi copiilor.
[...].”
B. Legea organică privind Tribunal Constitucional
33. Dispoziţiile relevante ale acestei legi la momentul declarării admisibilităţii recursului de amparo al reclamantul sunt astfel formulate:
Art. 50
„(1). Recursul de amparo trebuie să facă obiectul unei decizii de admisibilitate. Secţia se pronunţă, în unanimitate, printr-o ordonanţă nemotivată (providencia), admisibilitatea în întregime sau parţial a recursului [...].”
Art. 51
„(1) După admiterea cererii de amparo, Camera solicită de urgenţă organismului sau autorităţii de la care emană decizia sau acţiunea ori instanţei care a soluţionat procedura anterioară să prezinte, într-un termen care nu poate depăşi zece zile, dosarele judiciare sau documentele justificative referitoare la cauză.”
Art. 52
„1. După primirea dosarelor judiciare şi scurgerea termenului de citare, Camera comunică persoanei care a formulat cererea de amparo, celor care s-au înfăţişat pe durata procesului, avocatului poporului, în cazul în care administraţia publică a fost implicată, precum şi Ministerului public. Şedinţa de judecată are loc la un termen comun [pentru toate părţile] care nu poate depăşi douăzeci de zile şi înlăuntrul căruia pot fi prezentate observaţii.
2. Camera poate decide, din oficiu sau la cererea părţilor, să organizeze o şedinţă în loc să aştepte scurgerea termenului pentru prezentarea susţinerilor.
3. După prezentarea susţinerilor părţilor sau după scurgerea termenului stabilit în acest sens, Camera sau secţia, , după caz, pronunţă hotărârea solicitată în termen de zece zile.”
Art. 80
„Dispoziţiile legii organice privind puterea judecătorească se vor fi aplica cu caracter complementar prezentei legi în ceea ce priveşte [...] recuzarea şi abţinerea”.
C. Legea organică privind puterea judecătorească
34. Dispoziţiile aplicabile în speţă ale acestei legi sunt următoarele:
Art. 223
„1. Cererea de recuzare trebuie să fie prezentată de către parte de îndată ce aceasta a luat cunoştinţă despre motivul recuzării. În cazul în care partea a luat cunoştinţă despre motivul recuzării înaintea litigiului, aceasta trebuie, sub sancţiunea inadmisibilităţii, să-l ridice la începutul procedurii.
O cerere de recuzare, în special, este inadmisibilă în următoarele cazuri:
1. atunci când nu este ridicată în termen de zece zile de la notificarea deciziei iniţiale în care este prezentată identitatea judecătorului sau a magistratului [...];
2. atunci când este ridicată în timp ce acţiunea este pendinte, în cazul în care motivul recuzării era deja cunoscut.
[...]”.
D. Acordul din 3 ianuarie 1979 dintre Sfântul Scaun şi Spania privind educaţia şi afacerile culturale
35. Dispoziţiile relevante ale acestui instrument sunt astfel formulate:
Art. III
„[...] Educaţia religioasă este asigurată de persoanele care, în fiecare an şcolar, sunt numite de autoritatea administrativă dintre cele propuse de către ordinarul diocezei. Acesta comunică cu suficient timp în avans numele persoanelor considerate competente [...].”
E. Legea nr. 7 din 5 iulie 1980 privind libertatea religioasă
36. Potrivit art. 6 alin. (1) din această lege:
„Bisericile, confesiunile şi comunităţile religioase înregistrate sunt complet autonome şi îşi pot stabili propriile norme de organizare, normele interne şi statutul personalului. În aceste norme [...], ele pot include clauze pentru a le proteja identitatea religioasă [...] şi pentru a le respecta credinţele, fără a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Constituţie, în special [dreptul la] libertate, egalitate şi nediscriminare”.
F. Legea nr. 1 din 3 octombrie 1990 privind organizarea generală a sistemului educaţional, în vigoare la momentul faptelor
37. În cea de-a doua dispoziţie suplimentară, această lege prevede:
„Predarea religiei se va adapta la ceea ce este prevăzut în Acordul privind educaţia şi afacerile culturale semnat între Sfântul Scaun şi Spania [...]. Religia va fi propusă în mod obligatoriu de către centrele [educaţionale] şi va avea un caracter voluntar pentru elevi”.
G. Legea nr. 2 din 3 mai 2006 privind educaţia
38. A treia dispoziţie suplimentară din această lege se citeşte după cum urmează:
„[...] 2. Profesorii care, fără a avea statutul de funcţionari publici, predau cursuri de religie în instituţiile de învăţământ public îşi îndeplinesc atribuţiile într-un cadru contractual, în conformitate cu Codul muncii. [...] Ei primesc remuneraţia prevăzută pentru profesorii temporari.
3. În orice caz, entităţile religioase propun candidatul care va fi însărcinat cu predarea educaţiei religioase; această propunere se reînnoieşte automat în fiecare an [...].”
H. Statutul profesorilor de religie în Spania
39. La momentul faptelor din speţă, predarea religiei catolice în centrele de învăţământ public era asigurată conform Legii organice nr. 1 din 3 octombrie 1990 privind organizarea generală a sistemului educaţional care, în a doua dispoziţie suplimentară, făcea referire la Acordul din 3 ianuarie 1979 dintre Sfântul Scaun şi Spania privind educaţia şi afacerile culturale.
40. Religia catolică din Spania are acelaşi statut ca şi celelalte confesiuni care au încheiat, de asemenea, acorduri de cooperare cu statul, şi anume comunităţile evanghelică, evreiască şi musulmană.
41. Părinţii au dreptul ca, în şcoală, copiii lor să beneficieze de educaţie religioasă şi să aleagă, dacă este cazul, confesiunea. În toate cazurile, statul îşi asumă costurile acestei educaţii, astfel cum este prevăzut în acordurile relevante, care dispun, de asemenea, faptul că numirea profesorilor se face după emiterea certificatului de aptitudini eliberat de autoritatea ecleziastică competentă. Acest principiu a fost dezvoltat în hotărârea Tribunal Constitucional nr. 38/2007 din 15 februarie 2007 (a se vedea infra, secţiunea K privind dreptul intern relevant).
I. Codul de drept canonic
42. Canoanele relevante din Codul de drept canonic prevăd că:
Canonul 804 § 2
„Ordinarul [diocezei] se asigură că profesorii însărcinaţi cu predarea religiei în şcoli, inclusiv cele necatolice, se disting prin moralitatea lor, viaţa lor creştină exemplară şi aptitudinile lor pedagogice.”
Canonul 805
„Ordinarul [diocezei] are dreptul, în cadrul diocezei sale, de a numi pe cei care predau religia sau de a aproba numirea lor, şi chiar, dacă un motiv legat de religie sau de bunele moravuri o cere, de a-i revoca sau solicita revocarea acestora”.
J. Hotărârea Tribunal Supremo din 19 iunie 1996 privind natura contractelor profesorilor de religie
43. În această hotărâre, Tribunal Supremo a formulat următoarele consideraţii:
„[...] Speţa prezintă caracteristicile prevăzute la art. 1.1 din Codul muncii ceea ce permite calificarea raportului juridic între părţile contractante: [activitate] exercitată în mod voluntar, în contul altuia, plătită şi care se realizează în cadrul unei organizaţii patronale. Nicio normă nu conferă acestor profesori [de religie] statutul de funcţionari. [În plus], relaţia nu are un caracter administrativ, ceea ce este o condiţie imperativă [pentru a fi considerat funcţionar].”
K. Hotărârea nr. 38/2007 a Tribunal Constitucional din 15 februarie 2007
44. Această hotărâre, în pasajele sale relevante, enunţă că:
„[...] Faptul că persoanele desemnate profesori de religie trebuie să fi fost neapărat propuse anterior de către episcop şi că această propunere necesită existenţa unui certificat de aptitudini bazat pe considerente de ordin moral şi religios nu implică faptul ca organele judiciare ale statului să le fie imposibil să verifice legalitatea desemnării, în acelaşi mod în care [sunt controlate] toate actele discreţionare ale autorităţilor atunci când acestea produc efecte asupra terţilor [...].
În primul rând, autorităţile judiciare trebuie să verifice dacă decizia administrativă [de recrutare] a fost luată conform prevederilor legale, şi anume dacă desemnarea a fost făcută dintre persoanele propuse de episcop pentru a oferi acest tip de educaţie [...] în condiţii de egalitate şi în conformitate cu principiile de merit şi de capacitate. Sau, în cazul nedesemnării unei anumite persoane [...] [organele judiciare] trebuie să analizeze motivele şi, în mod concret, dacă [nedesemnarea] derivă din neincluderea persoanei în cauză în lista propunerilor autorităţii ecleziastice sau din alte motive, care pot face de asemenea obiectul controlului.
[...]
Autorităţile judiciare trebuie, de asemenea, să examineze dacă nedesemnarea de către episcop îndeplineşte criteriile cu caracter religios sau moral esenţiale pentru a justifica inadecvarea persoanei în cauză de a preda cursuri de religie. Definirea acestor criterii aparţine autorităţilor religioase având în vedere dreptul la libertate religioasă şi principiul neutralităţii religioase a statului. [Tot organele judiciare sunt cele care trebuie] să examineze dacă desemnarea se bazează pe motive fără legătură cu dreptul fundamental la libertatea religioasă şi care nu sunt protejate de acest drept.
În fine, odată ce motivaţia strict «religioasă» a deciziei este garantată, autoritatea judiciară trebuie să cântărească drepturile fundamentale aflate în conflict pentru a determina măsura în care dreptul la libertatea religioasă exercitat în contextul educaţiei religioase în instituţiile şcolare poate antrena o modificare a drepturilor fundamentale ale salariaţilor în relaţiile lor de muncă.
[...]
Puterea acordată autorităţilor ecleziastice de a determina care sunt persoanele calificate pentru a preda credinţa lor religioasă constituie o garanţie a libertăţii bisericilor de a-şi preda doctrina fără o ingerinţă din partea autorităţilor publice. [...] Colaborarea [cerută de Constituţie] cu privire la acest subiect se face în cadrul recrutării profesorilor, care este în sarcina administraţiei publice [art. 16 alin. (3) din Constituţie].
În concluzie, certificatul de aptitudini constituie o condiţie necesară pentru a fi recrutat. Solicitarea acestuia este în acord cu dreptul la un tratament egal şi cu principiul nediscriminării (art. 14 din Constituţie)”.
L. Hotărârea nr. 51/2011 a Tribunal Constitucional din 14 aprilie 2011 privind nereînnoirea contractului de muncă al reclamantei, profesoară de religie, din cauza căsătoriei civile cu o persoană divorţată
45. În această hotărâre, instanţa constituţională ajungea la următoarele concluzii:
„[...] Capetele de cerere [ale reclamantei] trebuie să fie examinate în cadrul principiilor stabilite în hotărârea nr. 38/2007 din 15 februarie 2007.
[...] Contrar argumentelor instanţelor a quo, decizia episcopului [de a propune un candidat sau altul] nu se sustrage în întregime controlului jurisdicţional. Astfel, [...] odată garantată motivarea strict religioasă a deciziei de nereînnoire [...], Tribunal Constitucional trebuie să verifice dacă organele judiciare au realizat o punere în balanţă adecvată a drepturilor fundamentale implicate în acest caz şi să reconcilieze cerinţele legate de libertatea religioasă (individuală şi colectivă) şi de principiul neutralităţii religioase a statului cu protecţia juridică a drepturilor fundamentale şi a relaţiilor de muncă ale profesorilor.
[...] În speţă, nu reiese că, în exercitarea atribuţiilor sale ca profesor de religie şi de morală catolică reclamanta a contestat doctrina Bisericii Catolice cu privire la căsătorie sau că a făcut apologia căsătoriei civile, situaţia sa personală fiind astfel complet separată de activitatea sa profesională.
[După ce s-a efectuat o punere în balanţă a drepturilor fundamentale în discuţie], trebuie să se constate că motivaţia religioasă a episcopului este contrară dreptului reclamantei de a nu suferi o discriminare, libertăţii sale ideologice privind dreptul la căsătorie şi intimităţii sale personale şi familiale.”
M. Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă
46. Dispoziţiile relevante ale acestei directive sunt următoarele:
Considerentul (24)
„Uniunea Europeană a recunoscut explicit în Declaraţia nr. 11 privind statutul bisericilor şi organizaţiilor neconfesionale, anexată la Actul final al Tratatului de la Amsterdam, că respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului naţional, bisericile şi asociaţiile sau comunităţile religioase în statele membre şi că respectă, de asemenea, statutul organizaţiilor filosofice şi neconfesionale. Din această perspectivă, statele membre pot menţine sau prevedea dispoziţii specifice cu privire la cerinţele profesionale esenţiale, legitime şi justificate care pot fi necesare pentru exercitarea unei activităţi profesionale.
Art. 4
Cerinţe profesionale
„1. [...] statele membre pot să prevadă că un tratament diferenţiat bazat pe o caracteristică legată de unul dintre motivele prevăzute la art. 1 nu constituie o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activităţi profesionale sau condiţiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerinţă profesională esenţială şi determinantă, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerinţa să fie proporţională.
2. Statele membre pot menţine în legislaţia lor naţională în vigoare [...] sau pot prevedea într-o legislaţie viitoare, care preia practicile naţionale existente la data adoptării prezentei directive, dispoziţii în temeiul cărora, în cazul activităţilor profesionale ale bisericilor şi ale altor organizaţii publice sau private a căror etică este bazată pe religie sau convingeri, un tratament diferenţiat bazat pe religia sau convingerile unei persoane nu constituie o discriminare atunci când, prin natura acestor activităţi sau prin contextul în care sunt exercitate, religia sau convingerile constituie o cerinţă profesională esenţială, legitimă şi justificată în privinţa eticii organizaţiei. [...]
Cu condiţia ca dispoziţiile să fie respectate în restul situaţiilor, prezenta directivă, fără a aduce atingere dreptului bisericilor şi al altor organizaţii publice sau private a căror etică este bazată pe religie sau convingeri, acţionând în conformitate cu dispoziţiile constituţionale şi legislative naţionale, poate impune personalului care lucrează pentru ele o atitudine de bună-credinţă şi de loialitate faţă de etica organizaţiei.”
În drept
I. Observaţii preliminare cu privire la obiectul litigiului
47. În cererea sa, la rubrica „expunerea încălcărilor invocate”, reclamantul consideră că a fost concediat pentru că şi-a făcut publice ideile despre celibatul catolic şi susţine că circumstanţele din speţă sunt similare cu cele din cauza Lombardi Vallauri împotriva Italiei (nr. 39128/05, 20 octombrie 2009). În această privinţă, acesta invocă o încălcare a dreptului său la respectarea vieţii private coroborat cu interzicerea discriminării şi reclamă nereînnoirea contractului său din cauza apartenenţei la „Mişcarea pro celibat opţional”, după publicarea într-un ziar local a unui articol pe acest subiect.
48. Având în vedere că îi revine sarcina de încadrare juridică a faptelor cauzei (Gatt împotriva Maltei, nr. 28221/08, pct. 19, 27 iulie 2010; Jusic împotriva Elveţiei, nr. 4691/06, pct. 99, 2 decembrie 2010), Curtea, în acord cu Audiencia Provincial din Murcia, consideră că nereînnoirea contractului părţii în cauză s-a produs în urma mediatizării stării civile a reclamantului şi a modului său de viaţă. Astfel, situaţia sa de preot căsătorit şi de tată al mai multor copii era deja cunoscută de autorităţile ecleziastice încă din 1991, la momentul în care reclamantul a început să predea cursuri de religie şi de morală catolică. Doar după publicarea de către ziarul La Verdad a articolului în litigiu, ilustrat de o fotografie în care reclamantul apărea împreună cu familia sa, episcopul a decis să nu mai propună reînnoirea contractului reclamantului pentru anul şcolar următor, pe motiv că mediatizarea făcută situaţiei personale a acestuia constituia un „scandal” faţă de părinţi şi elevi.
49. În consecinţă, Curtea consideră că este mai adecvat să examineze acest capăt de cerere din perspectiva art. 8 considerat separat şi a art. 14 considerat separat sau coroborat cu art. 8 şi art. 10 din convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie
50. Reclamantul susţine că nereînnoirea contractului ca urmare a situaţiei sale personale şi familiale i-a încălcat dreptul la viaţă privată şi de familie, garantat de art. 8 din convenţie, formulat astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţile altora.”
51. Guvernul se opune acestei teze.
A. Cu privire la admisibilitate
52. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 a) din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Cu privire la aplicabilitatea art. 8
a) Tezele părţilor şi observaţiile terţilor intervenienţi
i. Guvernul
53. Guvernul consideră că art. 8 nu este relevant pentru speţă. În acest sens, consideră că faptele trebuie să fie examinate din perspectiva obligaţiilor pozitive ale statului în ce priveşte dreptul reclamantului de a-şi exprima opiniile şi convingerile personale protejate de art. 9 din convenţie, în măsura în care participarea reclamantului la întâlnirile „Mişcării pro celibat” şi mediatizarea poziţiei sale în legătură cu mai multe subiecte legate de doctrina catolică se află la originea nereînnoirii contractului său. Guvernul face trimitere, în acest sens, la analiza efectuată de Curte în cauza Siebenhaar împotriva Germaniei (nr. 18136/02, pct. 40, 3 februarie 2011). În orice caz, acesta reaminteşte că, în cauzele Obst împotriva Germaniei (nr. 425/03, pct. 43, 23 septembrie 2010) şi Schüth împotriva Germaniei (nr. 1620-1603, pct. 57, CEDO–2010), Curtea a examinat obligaţiile pozitive ale statului german care îi revin în temeiul art. 8 în raport cu drepturile recunoscute Bisericii de art. 9 şi art. 11 din convenţie. De aceea, Guvernul consideră că, în cazul în care Curtea ar analiza această cauză din perspectiva art. 8 din convenţie, argumentele folosite pentru a sprijini neîncălcarea art. 9 ar putea fi, de asemenea, relevante în ceea ce priveşte dreptul reclamantului la respectarea vieţii private şi de familie.
ii. Reclamantul
54. La rândul său, reclamantul este de părere că ingerinţa în litigiu afectează obligaţiile pozitive ale statului în ce priveşte dreptul său la o viaţă privată, în măsura în care, în viziunea acestuia, nereînnoirea contractului a fost motivată de statutul său de preot căsătorit.
iii. Terţii intervenienţi
55. Terţii intervenienţi reamintesc faptul că răspunderea pentru diseminarea de informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului îi revine exclusiv acestuia, care a luat o poziţie publică împotriva învăţăturilor unei religii pe care acceptase să o predea. De aceea, este necesar ca doar în baza acestei luări publice de poziţie a reclamantului să se examineze dacă art. 8 a fost respectat.
b) Motivarea Curţii
56. Curtea a avut deja ocazia să examineze problema aplicabilităţii art. 8 în sfera dreptului muncii. Astfel, Curtea a reamintit că „viaţa privată” este o noţiune largă, care nu se pretează unei definiţii exhaustive (Schüth împotriva Germaniei, nr. 1620/03, pct. 53, CEDO 2010, Sidabras şi Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 şi 59330/00, pct. 43, CEDO 2004‑VIII). Astfel, art. 8 din convenţie protejează dreptul la evoluţie personală (K.A. şi AD împotriva Belgiei, nr. 42758/98 şi 45558/99, pct. 83, 17 februarie 2005), fie sub forma dezvoltării personale [Christine Goodwin împotriva Regatului Unit (MC), nr. 28957/95, pct. 90, CEDO 2002‑VI], fie sub aspectul autonomiei personale, care reflectă un principiu important care stă la baza interpretării garanţiilor oferite de art. 8 (Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 61, CEDO 2002‑III). Deşi, pe de o parte, Curtea admite că oricine are dreptul la o viaţă privată, departe de orice atenţie nedorită [Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46133/99 şi 48183/99, pct. 95, CEDO 2003‑IX (fragmente)], ar fi, pe de altă parte, prea restrictiv să se limiteze noţiunea de „viaţă privată” la un „cerc intim”, unde oricine ar putea să-şi trăiască viaţa personală şi să excludă în întregime lumea exterioară din acest cerc (Niemietz împotriva Germaniei, 16 decembrie 1992, pct. 29, seria A, nr. 251‑B). Art. 8 garantează aşadar „viaţa privată” în sensul larg al expresiei, care include dreptul de a avea o „viaţă privată socială”, respectiv posibilitatea individului de a-şi dezvolta identitatea socială. Sub acest aspect, dreptul amintit consacră posibilitatea de a se îndrepta spre ceilalţi pentru a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii (a se vedea, în acest sens, Campagnano împotriva Italiei, nr. 77955/01, pct. 53, CEDO 2006‑V).
57. Având în vedere cele ce precedă, Curtea reafirmă că nu există niciun motiv în principiu pentru a considera că „viaţa privată” exclude activităţile profesionale (Bigaeva împotriva Greciei, nr. 26713/05, pct. 23, 28 mai 2009). Restricţiile produse asupra vieţii profesionale pot intra sub incidenţa art. 8, întrucât ele se repercutează asupra modului în care individul îşi maschează identitatea socială prin dezvoltarea de relaţii cu semenii. Este necesar la acest punct să se observe că, în cadrul muncii lor, majoritatea persoanelor au posibilitatea de a-şi consolida legăturile cu lumea exterioară (Niemietz împotriva Germaniei, citată anterior, pct. 29). În plus, viaţa profesională se suprapune adeseori peste viaţa privată în sensul strict al termenului, astfel încât nu este întotdeauna uşor să se distingă în ce calitate acţionează individul la un moment dat. Pe scurt, viaţa profesională face parte din această zonă de interacţiune dintre un individ şi altul, ceea ce, chiar şi într-un context public, poate intra sub incidenţa „vieţii private” [Molka împotriva Poloniei (dec.), nr. 56550/00, CEDO 2006‑IV].
58. În speţă, Curtea aminteşte, mai întâi, că statutul profesorilor de religie din Spania a făcut obiectul unor importante dezbateri la nivel intern. Trebuie subliniat, în această privinţă, că instanţele spaniole au precizat că profesorii de religie din şcolile publice nu pot fi consideraţi funcţionari, ci personal contractual, spre deosebire de funcţionarii publici (a se vedea, în acest sens, hotărârea Tribunal Supremo din 19 iunie 1996, în partea „drept intern”, supra, pct. 43). Rezultă că instanţa competentă pentru soluţionarea litigiilor în ceea ce priveşte profesorii este instanţa competentă pentru soluţionarea litigiilor de muncă, nu instanţa administrativă.
59. În speţă, reclamantul exercita funcţia de profesor de religie încă din anul 1991, pe bază de contract de muncă cu durată determinată care erau reînnoite la începutul fiecărui an şcolar, după aprobarea episcopului (sub forma unui certificat de aptitudini) (a se vedea, mutatis mutandis, Lombardi Vallauri împotriva Italiei, nr. 39128/05, pct. 38, 20 octombrie 2009).
60. În aceste condiţii, Curtea consideră că nereînnoirea contractului reclamantului i-a afectat acestuia capacitatea de a exercita o activitate profesională şi a avut consecinţe asupra exercitării dreptului său la respectarea vieţii private în sensul art. 8. Rezultă că, în împrejurările din speţă, este aplicabil art. 8 din convenţie.
2. Cu privire la aplicabilitatea art. 8
a) Tezele părţilor şi observaţiile terţilor intervenienţi
i. Guvernul
61. Guvernul reaminteşte, pentru început, că, potrivit acordurilor încheiate între statul spaniol şi Biserica Catolică, propunerea de profesori de religie şi de morală catolică în Spania îi aparţine episcopului pe baza unor criterii pur religioase şi morale, statul trebuind să adopte o poziţie neutră [art. 16 alin. (3) din Constituţie] pentru a respecta dreptul la libertatea religioasă din punct de vedere colectiv [art. 16 alin. (1) din Constituţie]. Acesta este strâns legat de dreptul părinţilor de a asigura că copiii lor primesc o instruire religioasă şi morală în conformitate cu propriile lor convingeri. Guvernul reaminteşte că statul poate totuşi interveni în această decizie atunci când ea aduce atingere asupra ordinii publice constituţionale sau asupra esenţei drepturilor recunoscute în Convenţie. Guvernul afirmă că nu este vorba despre un control pur formal şi menţionează în acest sens hotărârea nr. 38/2007 a Tribunal Constitucional, în care acest sistem de funcţionare este definit ca un mecanism de cooperare între stat şi diferitele confesiuni, în conformitate cu acordurile semnate. Această hotărâre a subliniat faptul că autorităţile ecleziastice au dreptul exclusiv de a emite certificatele de aptitudini ale candidaţilor. Guvernul se raliază motivării Tribunal Constitucional în speţă şi consideră că nu ar fi rezonabil, în momentul propunerii candidaţilor care aplică în mod liber la posturile de profesori de religie, să nu fie luate în considerare convingerile lor religioase. Guvernul consideră că aceasta constituie o garanţie a dreptului la libertatea religioasă în sine. Prin urmare, obiectul cauzei priveşte un conflict intraecleziastic, în care intervenţia statului ar trebui să se limiteze la verificarea respectării drepturilor fundamentale. În opinia Guvernului, obligaţia de neutralitate a statului în momentul propunerii ar trebui să se aplice, de asemenea, atunci când Biserica, în temeiul unor criterii strict religioase, decide, la fel ca în speţă, să nu reînnoiască contractul unei persoane pentru anul şcolar următor.
62. Guvernul reaminteşte totodată că evaluarea capacităţii unui candidat de a ocupa un post de profesor de religie şi de morală catolică nu se limitează la evaluarea cunoştinţelor sale dogmatice sau a aptitudinilor sale pedagogice şi nici la obligaţia profesorului de a se abţine de la a acţiona împotriva Bisericii Catolice. Astfel, exemplul său personal constituie o componentă esenţială a convingerilor sale, care este determinant în ceea ce priveşte aptitudinea de a preda. Guvernul subliniază, în acest sens, că este vorba despre o relaţie de încredere între episcop şi candidatul propus, ceea ce nu exclude, în sine, controlul jurisdicţional al deciziei autorităţii ecleziastice, nici punerea în balanţă a drepturilor fundamentale concurente. În această privinţă, reclamantul are posibilitatea de a contesta decizia autorităţilor ecleziastice în faţa mai multor instanţe jurisdicţionale interne.
63. În speţă, motivele nereînnoirii contractului sunt clare şi ţin de divulgarea voluntară de către reclamant, în cadrul unei manifestări publice în prezenţa presei, a circumstanţelor sale personale, şi anume, pe de o parte, faptul de a fi preot căsătorit şi tată a cinci copii şi, pe de altă parte, apartenenţa sa la Mişcarea pro celibat opţional al preoţilor, contrar principiilor Bisericii Catolice. Evaluarea acestor elemente, în special a noţiunii de „scandal” evocată de episcop, are fără îndoială un caracter religios şi moral. Nici instanţele naţionale, nici Curtea de la Strasbourg nu ar fi în măsură să i se opună folosind criterii de drept civil.
64. În ceea ce priveşte conţinutul afirmaţiilor în litigiu, Guvernul subliniază faptul că acestea au fost prezentate într-un articol de ziar în care apărea o imagine a reclamantului împreună cu soţia şi cei cinci copii ai săi. În viziunea Guvernului, problema care se pune în speţă nu este de a se decide dacă aceste afirmaţii sunt legitime şi pot fi exprimate în public. Este necesar să se stabilească în ce măsură este obligată o organizaţie religioasă să recruteze, în calitate de profesor de religie, o persoană care a făcut public afirmaţii contrare doctrinei sale.
65. În opinia Guvernului, este necesar să se analizeze dacă statul spaniol şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive în domeniul protecţiei dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private. În acest sens, reaminteşte că nereînnoirea contractului reclamantului se bazează pe refuzul episcopului de a emite părţii în cauză un certificat de aptitudini.
66. În măsura în care restricţiile al căror subiect a fost reclamantul se bazează pe criterii religioase şi morale, obligaţia de neutralitate a statului în această privinţă împiedică Guvernul să se pronunţe asupra proporţionalităţii acestora. Guvernul estimează că aceste măsuri sunt justificate de dreptul Bisericii Catolice la libertatea religioasă colectivă şi de dreptul părinţilor la educaţia religioasă a copiilor lor.
67. În fine, Guvernul face referire la hotărârea pronunţată de Tribunal Constitucional la 14 aprilie 2011 (STC 51/2011), unde instanţa constituţională a considerat că nereînnoirea contractului unui profesor de religie catolică la un liceu public ca urmare a căsătoriei sale civile cu o persoană divorţată a încălcat dreptul acesteia la o viaţă privată şi de familie. Afirmând că această hotărâre nu implică o modificare a jurisprudenţei anterioare pe acest subiect, în special cea stabilită în hotărârea nr. 38/2007 sus-menţionată, Guvernul subliniază că, spre deosebire de reclamant, profesorul respectiv nu a făcut niciun moment publică situaţia sa şi nici prozelitism în favoarea divorţului.
ii. Reclamantul
68. Reclamantul consideră că, în cauză, concedierea sa după ce şi-a făcut publică condiţia de preot căsătorit şi tată a cinci copii, precum şi apartenenţa sa la Mişcarea pro celibat opţional constituie o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii sale private şi de familie. În acest sens, consideră că aderarea sa la această mişcare constituie o activitate legitimă, care aparţine sferei vieţii sale private.
69. În acord cu Guvernul, reclamantul consideră că problema trebuie examinată din perspectiva respectării obligaţiilor pozitive ce îi revin statului. Astfel, ingerinţa îşi are originea într-o măsură adoptată de un terţ, în acest caz autorităţile ecleziastice. Mai precis, reclamantul consideră că ingerinţa în cauză nu este justificată în măsura în care apartenenţa sa la această mişcare nu aduce atingere principiilor dogmei catolice şi nici nu intră în contradicţie cu angajamentul său ca profesor de religie. Astfel, de exemplu, reclamantul nu a negat existenţa lui Dumnezeu, nu a contestat divinitatea lui Hristos sau fecioria Mariei şi nici nu a atacat figura Papei, ceea ce ar fi putut justifica concedierea sa.
70. În ceea ce priveşte noţiunea de „scandal” evocată de episcop în nota din 11 noiembrie 1997, reclamantul afirmă că situaţia sa personală şi de familie era cunoscută de episcop încă din 1991, când a fost recrutat pentru prima dată în calitate de profesor de religie, dar aceasta nu a împiedicat autorităţile ecleziastice să-i elibereze certificatul de aptitudini timp de şase ani consecutivi. Acesta a continuat aşadar să-şi îndeplinească atribuţiile profesionale într-o manieră exemplară. În plus, părinţii copiilor care frecventau şcoala unde preda erau, de asemenea, la curent cu statutul său de preot căsătorit, lucru constatat de Audiencia Provincial din Murcia în hotărârea din 28 septembrie 2000, fără ca acest fapt să ducă la reclamaţii în cadrul instituţiei. Dimpotrivă, atât părinţii, cât şi profesorii din instituţie şi-ar fi manifestat sprijinul sub formă de comunicate şi diferite manifestări. În măsura în care circumstanţele legate de viaţa sa familială nu erau nici secrete, nici necunoscute de principalele părţi în cauză (episcopul şi părinţii elevilor săi), reclamantul consideră că „scandalul” ca atare nu a avut loc.
71. Reclamantul contestă poziţia Guvernului privind obligaţia de neutralitate şi păstrarea libertăţii religioase a Bisericii, care ascunde, în opinia reclamantului, o încălcare gravă a obligaţiilor pozitive ale statului în ceea ce priveşte art. 8 din convenţie.
72. În fine, în ceea ce priveşte hotărârea Tribunal Constitucional din 14 aprilie 2011 (STC 51/2011), reclamantul estimează că această hotărâre a abrogat jurisprudenţa constituţională anterioară şi că este aplicabilă faptelor din speţă.
73. În concluzie, reclamantul consideră că ingerinţa în viaţa sa privată şi de familie nu a fost nici justificată, nici necesară într-o societate democratică.
iii. Terţii intervenienţi
74. Conferinţa Episcopală Spaniolă (CES) reaminteşte că, în conformitate cu art. 3 din Acordul dintre Sfântul Scaun şi Statul spaniol şi cu a doua dispoziţie suplimentară din Legea nr. 1 din 3 octombrie 1990 privind organizarea generală a sistemului educaţional, în vigoare la momentul respectiv, orice candidat la postul de profesor de religie trebuie să aibă un titlu academic adecvat, să fie în posesia unui certificat ecleziastic de aptitudini eliberat de CES, să fie propus de episcopul diocezei şi să semneze contractul cu administraţia la nivel central sau al comunităţii autonome.
75. În ceea ce priveşte a doua condiţie, CES subliniază că criteriile de aptitudini sunt de natură religioasă şi confesională, definite de dreptul canonic: în afară de apartenenţa la Biserica Catolică, candidatul trebuie, de asemenea, să facă proba moralităţii şi să ducă o viaţă creştină exemplară (a se vedea canonul 804, supra, pct. 42). Examinarea acestor criterii este în sarcina exclusivă a autorităţilor Bisericii. Capacitatea autorităţilor ecleziastice de a emite declaraţia de aptitudini asigură autonomia religioasă şi garantează calitatea educaţiei. În ceea ce priveşte propunerea făcută de episcop, CES observă că aceasta ţine de hotărârea Bisericii, nu de dreptul statului.
76. La rândul său, European Centre for Law and Justice subliniază, de la bun început, specificitatea acestor posturi, unde angajatorul are un caracter religios, angajatul fiind legat printr-o obligaţie de loialitate faţă de un raport de muncă bazat exclusiv pe o legătură contractuală neutră. European Centre for Law and Justice reaminteşte, în acest sens, că Directiva 2000/78/CE a Consiliului Uniunii Europene a prevăzut un regim special privind limitele ingerinţelor statului în cadrul acestei obligaţii de loialitate. Astfel, directiva stabileşte că diferenţele de tratament din motive religioase sunt admisibile cu condiţia ca ele să nu fie contrare cu „principiile constituţionale” ale statelor membre, precum şi cu „principiile generale de drept comunitar”.
77. În fine, terţii intervenienţi reamintesc faptul că a fost deja stabilit de Curte faptul că un stat îşi respectă obligaţiile pozitive ce îi revin în temeiul art. 8 din convenţie în cazul în care pune în aplicare un sistem judiciar pentru soluţionarea conflictelor de muncă, precum şi o instanţă constituţională, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de a-şi prezenta cauza în faţa unei instanţe specializate pentru a examina măsura contestată (Siebenhaar împotriva Germaniei, citată anterior, pct. 42, şi Obst împotriva Germaniei, citată anterior, pct. 43–45 şi 69). În plus, aceştia consideră că libertatea internă a Bisericii nu permite Curţii să se pronunţe cu privire la proporţionalitatea deciziei episcopului.
b) Motivarea Curţii
78. Curtea reafirmă, pentru început, că, deşi scopul art. 8 este, în esenţă, cel de a proteja individul împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, el nu se limitează doar la a obliga statul să se abţină de la astfel de ingerinţe: la acest angajament negativ se pot adăuga obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private. Acestea pot necesita luarea de măsuri menite să asigure respectarea vieţii private până la relaţiile dintre indivizi. Deşi graniţa dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului în temeiul art. 8 nu se pretează unei definiri precise, principiile aplicabile sunt totuşi similare. În cele două cazuri, în special, trebuie să se ţină cont de echilibrul firesc care trebuie menţinut între interesul general şi interesele individului, statul beneficiind, în orice caz, de o marjă de apreciere [Evans împotriva Regatului Unit (MC), nr. 6339/05, pct. 75–76, CEDO 2007‑IV, Rommelfanger împotriva Germaniei, nr. 12242/86, decizia Comisiei din 6 septembrie 1989, Decizii şi rapoarte nr. 62, şi Fuentes Bobo împotriva Spaniei, nr. 39293/98, pct. 38, 29 februarie 2000]. Această marjă de apreciere este mult mai mare atunci când statul trebuie să menţină un echilibru între interesele publice şi private concurente sau între diferitele drepturi protejate de convenţie (Evans, citată anterior, pct. 77).
79. Principala întrebare care se pune în speţă este dacă statul trebuia, conform obligaţiilor sale pozitive ce îi revin în temeiul art. 8, să permită să prevaleze dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private în raport cu dreptul Bisericii Catolice de a refuza reînnoirea contractului părţii în cauză. Prin urmare, examinând punerea în balanţă efectuată de instanţele spaniole a dreptului reclamantului în raport cu dreptul Bisericii Catolice care decurge din art. 9 şi art. 11, Curtea va trebui să aprecieze dacă protecţia oferită reclamantului a atins sau nu un nivel suficient (a se vedea, mutatis mutandis, Schüth împotriva Germaniei, citată anterior, pct. 57).
80. În această privinţă, Curtea reaminteşte faptul că, în mod tradiţional şi universal, comunităţile religioase există sub forma unor structuri organizate şi că, atunci când organizarea unei astfel de comunităţi este pusă în discuţie, art. 9 trebuie interpretat în lumina art. 11 din convenţie, care protejează viaţa asociativă împotriva oricărei ingerinţe nejustificate din partea statului. Astfel, autonomia lor, indispensabilă pluralismului într-o societate democratică, se află în centrul protecţiei oferite de art. 9. În plus, Curtea reaminteşte că, în afara cazurilor excepţionale, dreptul la libertatea religioasă astfel cum este înţeles prin convenţie exclude orice marjă de apreciere din partea statului privind legitimitatea credinţelor religioase sau mijloacele de exprimare a acesteia [Hasan şi Chaush împotriva Bulgariei (MC), nr. 30985/96, pct. 62 şi 78, CEDO 2000‑XI]. Pe de altă parte, principiul autonomiei religioase interzice statului să oblige o comunitate religioasă să admită sau să excludă un individ sau să-i încredinţeze vreo responsabilitate religioasă (a se vedea, mutatis mutandis, Sviato-Mihailivska Parafia împotriva Ucrainei, nr. 77703/01, pct. 146, 14 iunie 2007). În fine, atunci când sunt implicate întrebări despre raporturile dintre stat şi religii, cu privire la care pot exista în mod rezonabil divergenţe profunde într-o societate democratică, este necesar să se acorde o importanţă deosebită rolului decidentului naţional [Leyla Șahin împotriva Turciei (MC), nr. 44774/98, pct. 108, CEDO 2005‑XI].
81. Curtea subliniază că, în dreptul spaniol, noţiunea de autonomie a comunităţilor religioase este completată de principiul neutralităţii religioase a statului, recunoscut de art. 16 alin. (3) din Constituţie. Acest principiu împiedică statul să se pronunţe cu privire la concepte cum ar fi „scandalul” din speţă sau celibatul preoţesc. Cu siguranţă, această cerinţă de neutralitate nu este nelimitată: Tribunal Constitucional a confirmat, în hotărârea din 4 iunie 2007 (a se vedea supra, pct. 25–28), că această limitare ia forma controlului jurisdicţional al cărui subiect poate fi decizia episcopului. Astfel, acesta din urmă nu poate propune candidaţi care nu au calificările profesionale cerute pentru acest post şi trebuie să respecte drepturile fundamentale şi libertăţile publice. În plus, hotărârea subliniază faptul că definirea criteriilor religioase sau morale aflate la originii nereînnoirii unui contract aparţine în exclusivitate autorităţilor religioase. Instanţele interne pot totuşi să efectueze o punere în balanţă a drepturilor fundamentale aflate în conflict şi sunt, de asemenea, competente să examineze dacă alte motive decât cele strict religioase au intervenit în decizia de a nu numi candidatul, numai acestea din urmă fiind protejate de principiul libertăţii religioase.
82. În speţă, Curtea constată că reclamantul a avut posibilitatea de a-şi prezenta cauza în faţa instanţei pentru litigii de muncă şi apoi în faţa Tribunal Superior de Justitia din Murcia, instanţe cărora li s-a solicitat să examineze legalitatea măsurii în litigiu în lumina dreptului muncii, ţinând seama de dreptul ecleziastic, şi să pună în balanţă interesele divergente ale reclamantului şi pe cele ale Bisericii (a se vedea, mutatis mutandis, Siebenhaar, citată anterior, Schüth împotriva Germaniei, citată anterior, pct. 59, şi Obst împotriva Germaniei, citată anterior, pct. 45). În ultimă instanţă, reclamantul a beneficiat de posibilitatea de a formula recurs de amparo în faţa Tribunal Constitucional.
83. În ceea ce priveşte, în special, circumstanţele aflate la originea nereînnoirii contractului, Curtea semnalează faptul că acestea permit să se facă o distincţie între cauzele Siebenhaar, Schüth şi Obst, citate anterior. Astfel, în aceste cauze era vorba despre măsuri luate de autorităţile ecleziastice împotriva laicilor, în timp ce reclamantul din speţă este preot secularizat. În special, nota episcopului din 11 noiembrie 1997 preciza că decizia în litigiu, care îi acordase dispensa de la obligaţia de celibat, fusese luată pe baza hotărârii din 20 august 1997 şi notificată reclamantului la 15 septembrie 1997. Această hotărâre dispunea că, potrivit dreptului canonic, persoanele care beneficiază de dispensă nu pot preda religia catolică în şcolile publice decât dacă episcopul, „în funcţie de criteriile sale şi cu condiţia să nu existe vreun scandal”, decide altfel.
84. Similar argumentelor Tribunal Constitucional din hotărârea din 4 iunie 2007, Curtea consideră că circumstanţele care au motivat nereînnoirea contractului reclamantului în speţă sunt de natură strict religioasă. Curtea este de părere că exigenţele principiilor libertăţii religioase şi al neutralităţii o împiedică să meargă mai departe în examinarea privind necesitatea şi proporţionalitatea deciziei de nereînnoire a contractului, rolul său limitându-se la a verifica dacă principiile fundamentale ale ordinii juridice interne sau demnitatea reclamantului nu au fost puse în discuţie în cauză. Astfel, decizia a fost luată după publicarea unui articol în ziarul La Verdad în care reclamantul apărea împreună cu soţia şi cu cei cinci copii şi care prezenta anumite afirmaţii ale membrilor Mişcării pro celibat opţional, între care şi reclamantul, fost rector al seminarului. În special, aceste persoane se declarau în favoarea celibatului opţional al preoţilor şi, de asemenea, criticau poziţia Bisericii cu privire la mai multe subiecte, cum ar fi avortul, divorţul, sexualitatea sau controlul natalităţii. Aceste evenimente l-au făcut pe episcop să considere că legătura de încredere s-a întrerupt şi să nu mai reînnoiască contractul.
85. Tocmai această legătură specială de încredere este cea care ar trebui, în opinia Curţii, să fie pusă în evidenţă în speţă. Această legătură presupune în mod necesar anumite specificităţi care îi diferenţiază pe profesorii de religie şi de morală catolică de alte cadre didactice care sunt parte a unui raport juridic între administraţie şi persoanele particulare. Astfel, nu este nerezonabil să li se solicite o obligaţie mai mare de loialitate acestor cadre didactice. În cazul în care, la fel ca în speţă, legătura de încredere este întreruptă, episcopul trebuie, în conformitate cu prevederile Codului de drept canonic, să nu mai propună candidatul pentru acel post. În acord cu Tribunal Superior de Justitia din Murcia, Curtea consideră că, nereînnoind contractul reclamantului, autorităţile ecleziastice s-au limitat la a-şi îndeplini obligaţiile ce le revin în temeiul principiului autonomiei religioase.
86. Similar, concluziile în acest sens ale Tribunal Superior de Justitia şi ale Tribunal Constitucional nu par a fi nerezonabile Curţii. Înalta instanţă constituţională face amplu referire, în special, la principiile stabilite în hotărârea nr. 38/2007 din 15 februarie 2007 şi reaminteşte că, în măsura în care candidaţii la postul de profesori de religie fac afirmaţii în mod liber, ar fi nerezonabil să nu se ţină cont de convingerile lor religioase ca un criteriu de selecţie, pentru a proteja dreptul la libertatea religioasă în dimensiunea sa colectivă. În speţă, reclamantul a fost sau ar fi trebuit să fie conştient, în momentul semnării contractului de muncă, de particularităţile relaţiilor de muncă pentru acest tip de profesie şi de dreptul episcopiei de a propune sau nu propune candidaţi, în conformitate cu canonul 805 din Codul de drept canonic (a se vedea pct. 42 din secţiunea „Dreptul intern relevant”, supra, şi, mutatis mutandis, Ahtinen împotriva Finlandei, nr. 48907/99, pct. 41, 23 septembrie 2008), de vreme ce, la momentul la care reclamantul începuse să predea, nu primise încă dispensa de la Vatican, ceea ce înseamnă că, în viziunea Bisericii Catolice, era un „preot căsătorit”. În consecinţă, Curtea consideră că reclamantul era supus unor obligaţii crescute de loialitate (a se vedea Obst, citată anterior, pct. 50, şi a contrario, Schüth, citată anterior, pct. 71). Curtea notează, în acest sens, că reclamantul nu s-a ascuns de presă, ci că a făcut parte dintre puţinii membri ai „Mişcării” care au rămas la adunare chiar şi după ce au constatat prezenţa media în acel loc, şi că aceştia şi-au exprimat în mod deschis dezacordul faţă de politicile Bisericii în mai multe domenii (a se vedea, a contrario, Schüth, citată anterior, pct. 72).
87. Pe de altă parte, Curtea notează că natura specifică a cerinţelor profesionale impuse reclamantului rezultă din faptul că au fost stabilite de către un angajator a cărui etică se bazează pe religie sau pe convingeri (Directiva 78/2000/CE, Schüth, citată anterior, pct. 40, Obst, citată anterior, pct. 27, şi, de asemenea, Lombardi Vallauri, citată anterior, pct. 41). În acest sens, Curtea observă că instanţele competente au demonstrat suficient că obligaţiile de loialitate erau acceptabile întrucât aveau drept scop protejarea sensibilităţii publicului şi a părinţilor elevilor liceului (a se vedea, mutatis mutandis, Obst, citată anterior, pct. 51). Curtea nu vede niciun motiv pentru a se renunţa la aceste raţionamente, pe care le consideră suficient de detaliate (a se vedea, a contrario, Schüth, citată anterior, pct. 66). În plus, consideră că cerinţa unei rezerve şi a unei discreţii este cu atât mai importantă cu cât destinatarii direcţi ai învăţăturilor reclamantului sunt minori, vulnerabili şi impresionabili prin natura lor [Dahlab împotriva Elveţiei (dec.), nr. 42393/98, CEDO 2001‑V].
88. În plus, Curtea notează că, în urma nereînnoirii contractului, reclamantul a beneficiat de prestaţii de şomaj şi şi-a găsit apoi un loc de muncă într-un muzeu, unde a lucrat până la pensionarea sa în 2003 (a se vedea, a contrario, Schüth, citată anterior, pct. 73).
89. În concluzie, având în vedere marja de apreciere a statului în speţă şi, în special, faptul că instanţele competente au asigurat un echilibru corect între diferitele interese private, Curtea consideră că, în speţă, nu a existat o încălcare a art. 8 din convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 din convenţie, considerat separat sau coroborat cu art. 8 şi art. 14 din convenţie
90. Reclamantul se plânge că a fost discriminat ca urmare a faptului că şi-a făcut publică situaţia sa familială şi consideră că exteriorizarea situaţiei sale de preot căsătorit şi tată al mai multor copii face parte din dreptul său la libertatea de exprimare.
91. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
92. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.
B. Cu privire la fond
93. Curtea consideră că nu se pune nicio problemă distinctă din perspectiva art. 14, considerat separat sau coroborat cu art. 8 şi art. 10 din convenţie. Prin urmare, nu este necesar să fie examinate în continuare aceste capete de cerere.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie
94. Reclamantul consideră că credinţele religioase favorabile Bisericii Catolice ale celor doi magistraţi ai Tribunal Constitucional care au pronunţat hotărârea din 4 iunie 2007 ar fi trebuit să ducă la recuzarea acestora. Invocând art. 6 § 1 din convenţie, reclamantul vede în acest fapt o lipsă de imparţialitate. În acest sens, el afirmă că nu a suspectat o problemă legată de lipsa de imparţialitate a acestor judecători decât după ce a citit hotărârea.
95. În partea sa relevantă, dispoziţia invocată se citeşte astfel:
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil [...]”.
Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
96. Guvernul are îndoieli că reclamantul nu a fost informat cu privire la componenţa Camerei aparţinând Tribunal Constitucional sesizate în cauză înainte de a pronunţa hotărârea. Guvernul notează, în acest sens, că este vorba despre o informaţie disponibilă pe Internet şi constată că reclamantul avea, aşadar, posibilitatea de a solicita recuzarea judecătorilor. Guvernul solicită respingerea acestui capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne.
97. Oricum, Guvernul consideră că credinţele religioase ale magistraţilor Tribunal Constitucional fac parte din dreptul lor la libertatea religioasă şi nu poate constitui un motiv obiectiv de teamă faţă de lipsa lor de imparţialitate. În caz contrar, libertatea lor ideologică ar fi restrânsă în mod nejustificat. În plus, Guvernul observă că reclamantul nu a precizat care sunt prejudiciile reale provocate de magistraţi.
b) Reclamantul
98. La rândul său, reclamantul consideră că un judecător care are legături cu Biserica Catolică nu ar trebui să decidă într-o cauză în care este parte. Reclamantul precizează că nu este vorba despre a pune în discuţie convingerile judecătorilor, care sunt cu siguranţă protejate de dreptul la libertatea religioasă, ci mai degrabă de a examina impactul lor asupra obiectului procesului. În opinia reclamantului, repercusiunile în speţă sunt incompatibile cu obligaţia de imparţialitate. Astfel, el este convins că magistraţii au datoria de a respecta disciplina catolică, ceea ce îi împiedică în mod sistematic să admită orice pretenţie care, la fel ca în speţă, ar aduce atingere intereselor Bisericii.
99. Pe de altă parte, reclamantul afirmă că nu a pus la îndoială imparţialitatea magistraţilor în cauză atunci când a fost pronunţată hotărârea şi susţine că aceştia şi-au ascuns legăturile cu Biserica Catolică.
2. Motivarea Curţii
100. Curtea constată că, în ceea ce priveşte procedura de recuzare a magistraţilor Tribunal Constitucional, art. 80 din Legea organică privind Tribunal Constitucional face referire la dispoziţiile legii privind puterea judecătorească. Art. 223 din această din urmă lege prevede că cerere de recuzare trebuie prezentată de parte de îndată ce aceasta ia la cunoştinţă de cauza recuzării, în caz contrar cererea fiind declarată inadmisibilă (a se vedea supra, pct. 34).
101. Curtea notează că reclamantul a luat cunoştinţă despre componenţa Camerei căreia i-a fost atribuit recursul său de amparo cel târziu la 30 ianuarie 2003, dată la care recursul său a fost declarat admisibil (art. 50 şi urm. din Legea organică privind Tribunal Constitucional, supra). Prin urmare, începând de la acea dată, reclamantul a avut posibilitatea de a contesta pretinsa lipsă de imparţialitate a magistraţilor. Cu toate acestea, el nu a prezentat nicio cerere de recuzare. Este adevărat că reclamantul susţine că nu a avut cunoştinţă despre convingerile religioase ale celor doi magistraţi decât după ce Tribunal Constitucional a pronunţat hotărârea. Astfel, Curtea constată că nu a prezentat nicio dovadă în susţinerea afirmaţiilor sale.
102. În lumina celor ce precedă, Curtea constată că reclamantul nu a folosit toate mijloacele de care dispunea în dreptul intern pentru a contesta lipsa de imparţialitate a magistraţilor în cauză. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac, în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea,
1. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 8, art. 10 şi art. 14 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte, cu şase voturi la unu, că nu a fost încălcat art. 8 din convenţie;
3. Hotărăşte, în unanimitate, că nu este cazul să se examineze capetele de cerere întemeiate pe art. 14, considerat separat sau coroborat cu art. 8 şi art. 10 din convenţie.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 15 mai 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierGrefierGGGGrefierGre PreşedintePrePPPPreşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi art. 74 § 2 din regulament, se anexează la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei separate a judecătorului Saiz Arnaiz.
J.C.M.
S.Q.
Opinia parţial separată
a judecătorului Saiz Arnaiz
(Traducere)
Dezacordul meu faţă de majoritatea Curţii se limitează la pct. 2 din dispozitivul hotărârii. Consider că există argumente care permit să se considere că nereînnoirea contractului reclamantului în octombrie 1997 reprezintă o încălcare a art. 8 din convenţie, conform sensului dat acestei dispoziţii la pct. 56 şi 57 din hotărâre, la care de altfel subscriem. Dezacordul meu se bazează, în principal, pe două motive:
1. La pct. 83 din hotărâre se subliniază că prezenta speţă diferă de cele examinate în hotărârile Siebenhaar împotriva Germaniei (nr. 18136/02, 3 februarie 2011), Schüth împotriva Germaniei (nr. 1620/03, CEDO 2010) şi Obst împotriva Germaniei (nr. 425/03, 23 septembrie 2010) prin faptul că „în aceste cauze era vorba despre măsuri luate de autorităţile ecleziastice împotriva laicilor, în timp ce reclamantul din speţă este un preot secularizat”. Cu siguranţă, această diferenţă există, dar consider că există o alta mult mai importantă: în speţă, decizia de nereînnoire a contractului a fost luată de administraţia publică responsabilă în domeniul educaţiei, nu de autoritatea ecleziastică. Cu siguranţă, această decizie a fost adoptată în baza unei propuneri a episcopiei, dar nu a fost luată de aceasta din urmă. Acest lucru constituie o noutate şi, în acest punct, prezenta cauză diferă, de asemenea, de cauza Lombardi Vallauri împotriva Italiei (nr. 39128/05, 20 octombrie 2009), unde, în opinia mea, Curtea nu l-a luat suficient în considerare, chiar părând să-l ignore când, la pct. 87 din hotărâre, făcea aluzie în mod implicit la episcopie, în următorii termeni: „un angajator a cărei etică se bazează pe religie [...]”. Or, episcopia nu a fost niciodată, în orice caz, din punct de vedere formal, angajatorul reclamantului.
Dacă ne raportăm la faptele conţinute în hotărârea Audiencia Provincial Sala de lo Social din Murcia, constatăm că, pe parcursul celor şase ani în care reclamantul şi-a desfăşurat activitatea ca profesor de religie şi de morală catolică, a făcut-o „după numirea de către directorul regional din Ministerul Educaţiei, în calitate de funcţionar temporar”. Ordinul ministrului din 11 octombrie 1982 privind profesorii de religie şi de morală catolică în instituţiile de învăţământ secundar, aplicabil la momentul producerii faptelor, prevedea la art. 5 că aceşti profesori erau „angajaţi de administraţie.” Faptul că, începând cu hotărârea sa din 19 iunie 1996, Tribunal Supremo (pct. 43, supra) a afirmat că relaţia de serviciu a acestor profesori este de natură contractuală şi că „instanţa competentă pentru soluţionarea litigiilor în cauză este instanţa pentru soluţionarea litigiilor de muncă, nu instanţa administrativă” (pct. 58, supra), nu schimbă în nici un fel această realitate: reclamantul a fost numit, la propunerea episcopiei, de către autoritatea ministerială responsabilă în domeniul educaţiei.
Cu câţiva ani în urmă, Tribunal Constitucional, în hotărârea nr. 38/2007 (pct. 44, supra), insista asupra faptului că, până în 1996, profesorii de religie erau „funcţionari temporari”, hotărârea Tribunal Supremo din 1996 şi reforma legislativă din 1998 stabilind că acest corp didactic ar trebui să fie asimilat „personalului contractual angajat de administraţie la propunerea Bisericii şi pentru o perioadă limitată de timp”. Tribunal Constitucional preciza la acea vreme că profesorii de religie erau „angajaţi ai administraţiei publice responsabile în domeniul educaţiei”. În aceeaşi hotărâre, se reţinea că „art. III din Acordul din 1979 (pct. 35, supra) nu atribui[e] autorităţii ecleziastice facultatea de a «numi» persoanele care trebuie să ofere educaţie religioasă, ci se limit[ează] la a indica faptul că aceste persoane [ar] fi numite de autoritatea academică dintre cele propuse de ordinarul diocezei”. Se preciza că aceasta ar permite, în cazurile în care cerinţa legată de capacitate ar fi îndeplinită şi după declararea ecleziastică a aptitudinilor, în prealabil, precum şi propunerea [candidatului] efectuată în consecinţă de către Biserică, să „continue să predomine în totalitate în procedura de numire dreptul cetăţenilor la egalitate în accesul la locuri de muncă publice pe baza unor criterii de merit şi de capacitate”(sublinierea noastră).
Aceasta este noutatea prezentei cauze, la care am făcut referire mai devreme: rolul statului şi al administraţiei sale publice din domeniul educaţiei în numirea de profesori de religie. În toate cauzele precedente menţionate de Curte, recrutarea de personal de către comunităţile religioase era făcută direct chiar de către biserici sau organizaţiile religioase, fără intervenţia administraţiei publice în procedura de angajare. Pe de altă parte, spre deosebire de speţa de faţă, nu administraţia era responsabilă pentru remunerarea angajaţilor. Tocmai ca urmare a participării directe a unei autorităţi publice este valabilă şi a fortiori justificată afirmaţia potrivit căreia angajarea şi, după caz, reînnoirea sau nereînnoirea în funcţia de profesor de religie trebuie să se facă „în conformitate cu drepturile fundamentale şi cu sistemul de valori şi principii constituţionale”, astfel cum aminteşte Tribunal Constitucional în hotărârea nr. 38/2007.
În cazul de faţă, credem că atât organele judiciare spaniole, cât şi Curtea au favorizat autonomia doctrinară şi instituţională a Bisericii în detrimentul dreptului fundamental al reclamantului. Atunci când a respins recursul de amparo (pct. 25-29 supra), Tribunal Constitucional a considerat că propunerea de nereînnoire a contractului era bazată pe motive strict religioase. După ce s-a constatat această situaţie, se pare că nu au mai fost luate în considerare drepturile fundamentale ale reclamantului. Aceasta a fost de altfel opinia celor doi magistraţi care au avut opinii separate (dintre cei şase membri ai Camerei) şi a ministerului public, care au considerat că pretinsa încălcare s-a produs efectiv. În prezent, Curtea de la Strasbourg adoptă acelaşi criteriu ca şi Tribunal Constitucional atunci când afirmă că „dacă sunt implicate întrebări despre raporturile dintre stat şi religii, [...] este necesar să se acorde o importanţă deosebită rolului decidentului naţional” (pct. 80).
2. Decidentul naţional şi, ulterior, Curtea au admis că „nereînnoirea contractului părţii în cauză s-a produs în urma mediatizării făcute stării civile a reclamantului şi modului de viaţă familial” (pct. 48). Termenul „mediatizare” face trimitere aici la articolul ilustrat de o fotografie publicat într-un ziar. În opinia episcopiei, acest articol ar fi provocat un scandal. În acord cu Tribunal Superior de Justitia din Murcia şi Tribunal Constitucional, Curtea a acceptat argumentul scandalului, care îşi găsea justificarea în aplicarea Codului de drept canonic şi în care ar trebui să vedem rezultatul încălcării de netăgăduit a obligaţiei de loialitate a profesorilor de religie. Raţionând astfel, Curtea pare că ignoră sau cel puţin nu pune suficient în valoare contextul sau circumstanţele concrete ale relaţiei dintre reclamant şi Biserică. În definitiv, Curtea acţionează similar instanţelor naţionale, acordând întâietate fundamentului religios al nereînnoirii contractului fără a-l pune în balanţă, în speţă, cu dreptul reclamantului la o viaţă privată.
Cu riscul de a repeta ceea ce fost deja afirmat de Curte, reamintim doar că, atunci când reclamantul a fost angajat, în 1991, de către administraţia publică responsabilă în domeniul educaţiei, pe baza unei propuneri a episcopului, era deja căsătorit de şase ani, cerând cu un an înainte de căsătoria sa o dispensă de la obligaţia de celibat, şi avea mai mulţi copii rezultaţi din această uniune. Nici unul dintre aceste elemente, bine cunoscute de autoritatea ecleziastică care trebuia să facă propunerea, nu au constituit un obstacol în calea angajării şi nici nu au fost considerate ca potenţial scandaloase. Din probele prezentate în faţa Audiencia Provincial din Murcia reiese că, atât conducerea celor două centre în care reclamantul preda cursurile, cât şi profesorii, elevii şi părinţii acestora cunoşteau condiţia sa de preot căsătorit, „fără să fi existat plângeri pe acest subiect”. În nici un moment nu s-a avansat ideea că reclamantul ar fi făcut prozelitism sau că s-ar fi pronunţat în timpul cursurilor împotriva postulatelor Bisericii sale, inclusiv asupra celibatului preoţilor. În acest context contractul său era reînnoit în fiecare an la propunerea Bisericii Catolice. Reclamantul a predat astfel în două oraşe medii (Caravaca de la Cruz avea 21 000 de locuitori, iar Mula 13 000), care nu dispuneau, nici unul, nici celălalt decât de două instituţii de învăţământ secundar şi este, prin urmare, uşor de imaginat că era bine cunoscută tuturor condiţia lui de preot căsătorit.
Publicarea în ziarul La Verdad a unui articol despre preoţii căsătoriţi şi „Mişcarea pro celibat opţional”, al cărui conţinut este descris la pct. 84 din hotărâre, a făcut ca episcopia să nu propună reînnoirea contractului de muncă al reclamantului, pretinzând un posibil scandal. Articolul menţiona o reuniune la care participaseră „zece preoţi secularizaţi” şi familiile acestora şi cita cinci dintre ei, între care reclamantul. Informaţia jurnalistică era însoţită de o fotografie a reuniunii, în care apărea reclamantul şi familia sa, numele lor nefiind totuşi menţionate sub fotografie. Mediatizarea, deşi evidentă, este relativă: nicio parte din articol nu atribuie personal reclamantului afirmaţiile critice vizavi de doctrina Bisericii (a se vedea, a contrario, Rommelfanger împotriva Germaniei, nr. 12242/86, decizia Comisiei din 6 septembrie 1989). În plus, articolul permitea să se constate că reclamantul nu era un şef (coordonator) al Mişcării.
Astfel, o situaţie pe care episcopia o considerase iniţial compatibilă cu predarea religiei a încetat să mai fie astfel în momentul în care a devenit publică sau, mai precis, atunci când aceasta a făcut obiectul unei informaţii jurnalistice. Astfel, situaţia era deja cunoscută în mediul profesional al reclamantului înainte de publicarea articolului respectiv. În acest context, în opinia noastră, este inacceptabil să se recurgă la noţiunea „scandal”, bazată pe aplicarea dreptului canonic şi care este singura ce motivează nereînnoirea contractului, prin hotărârea care acorda reclamantului dispensa de la celibat. O astfel de justificare ar fi fost posibilă dacă Biserica sau mediul profesional al reclamantului i-ar fi ignorat situaţia personală şi de familie până la publicarea articolului. Or, este dovedit că informaţia era cunoscută de episcopie, profesori, părinţi şi elevi. Ar trebui, de asemenea, să ne întrebăm de ce scandalul nu s-a produs între 11 noiembrie 1996, data publicării articolului, şi 29 septembrie 1997, data la care episcopia a propus nereînnoirea contractului, adică aproape unsprezece luni mai târziu.
Curtea „consideră că circumstanţele care au motivat nereînnoirea contractului reclamantului în speţă sunt de natură strict religioasă” şi adaugă că „exigenţele principiilor libertăţii religioase [ale Bisericii Catolice] şi al neutralităţii [statului] o împiedică să meargă mai departe în examinarea privind necesitatea şi proporţionalitatea deciziei de nereînnoire a contractului, rolul său trebuind să se limiteze la verifica dacă principiile fundamentale ale ordinii juridice interne sau demnitatea reclamantului nu au fost puse în discuţie în cauză” (pct. 84). În realitate, Curtea nu pune în balanţă drepturile reclamantului cu aceste principii, întrucât asta ar obliga-o să explice motivele pentru care condiţia publică de preot căsătorit şi tată, deopotrivă cunoscută de episcopie, a devenit un motiv al incapacităţii de a preda. Absenţa punerii în balanţă implică faptul că, în acord cu episcopia, Curtea admite că publicarea situaţiei personale a reclamantului constituie un motiv suficient pentru a face dintr-un profesor capabil să predea o persoană care nu mai poate face acest lucru, fără a mai fi necesar să justifice teza scandalului în faţa administraţiei responsabile în domeniul educaţiei, care era de altfel singura competentă să-l angajeze şi să-l remunereze pe acest profesor. Această teză a fost, de asemenea, respinsă în prealabil prin nota trimisă de episcopul din Murcia directorului instituţiei de învăţământ secundar în care reclamantul preda cursurile: „Consiliul profesorilor [... ] doreşte să declare [...] că profesorul sus-menţionat a predat în perioada anului şcolar 1996/1997 într-un mod pe deplin satisfăcător în opinia profesorilor, elevilor şi părinţilor, precum şi a conducerii acestei instituţii [...]” (declaraţie prezentată ca probă în hotărârea Audiencia Provincial din Murcia).
În definitiv, decizia de nereînnoire a contractului, adoptată de autoritatea publică responsabilă în domeniul educaţiei la propunerea episcopiei, l-au privat pe reclamant de locul său de muncă şi a acordat drepturilor Bisericii Catolice ce decurg din art. 9 şi art. 11 din convenţie o prioritate absolută asupra dreptului părţii în cauză la respectarea vieţii sale private, care a fost pur şi simplu ignorată în această decizie clar disproporţionată. Consecinţele pentru viaţa profesională a reclamantului au fost evidente: în cei şase ani care separă momentul ieşirii la pensie de momentul pierderii locului de muncă ca profesor, a fost întâi şomer, apoi angajat într-un muzeu, situaţii foarte îndepărtate de activitatea profesională pe care o exercitase toată viaţa, mereu de partea Bisericii Catolice, atât ca preot în America Latină, rector al Seminarului din Murcia, vicar episcopal, cât şi, în cele din urmă, ca profesor de religie.
Full & Egal Universal Law Academy