©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Notă de informare privind jurisprudenţa Curţii nr. 194
Martie 2016
F.G. împotriva Suediei (MC) - 43611/11
Hotărârea din 23.03.2016 (MC)
Art. 37
Circumstanţe speciale care necesită continuarea examinării
Probleme procedurale care justifică continuarea examinării cererii în ciuda expirării ordinului de expulzare: cererea de radiere de pe rol respinsă
Art. 2
Expulzare
Art. 3
Expulzare
Propunerea de expulzare în Iran a unui activist politic cu vizibilitate scăzută: expulzarea nu constituie o încălcare
Propunerea de expulzare în Iran fără o anchetă adecvată a realităţii şi a implicaţiilor convertirii la creştinism după sosirea în Europa: expulzarea nu constituie o încălcare
În fapt – Reclamantul, un resortisant iranian, a depus cerere de azil în Suedia pe motivele că a lucrat cu opozanţi cunoscuţi ai regimului iranian şi că a fost arestat şi reţinut de autorităţi cu cel puţin trei ocazii între 2007 şi 2009, mai ales în legătură cu activităţile sale de publicare pe internet. El a declarat că a fost forţat să fugă după ce a descoperit că spaţiul său comercial, unde deţinea materiale sensibile politic, a fost percheziţionat şi anumite documente lipseau. După ce a sosit în Suedia, s-a convertit la creştinism, ceea ce, pretinde el, l-a pus în pericol să-i fie aplicată pedeapsa capitală pentru apostazie la întoarcerea în Iran. Cererea sa de azil a fost respinsă de autorităţile suedeze, care au emis un ordin de expulzare pe numele său.
Într-o hotărâre din 16 ianuarie 2014, o cameră a Curţii constată cu cinci voturi la două că punerea în aplicare a ordinului de expulzare împotriva reclamantului nu ar putea duce la o încălcare a art. 2 sau art. 3 din Convenție. Aceasta a reţinut că nu a apărut nicio informaţie care să indice că angajarea şi activităţile politice ale reclamantului au fost mai mult decât periferice. În ceea ce priveşte convertirea sa la creştinism, reclamantul a afirmat în mod expres în faţa instanţelor interne că nu a dorit să invoce afilierea sa religioasă ca motiv pentru a cere azil, din moment ce simţea că aceasta este o chestiune privată şi că nu exista niciun indiciu că autorităţile iraniene au cunoştinţă despre convertirea sa. În concluzie, reclamantul nu a justificat un risc real şi concret de tratament interzis în cazul în care ar fi returnat în Iran.
În drept – Art. 37 § 1: Guvernul a solicitat Marii Camere să radieze cauza de pe rolul său întrucât ordinul de expulzare împotriva reclamantului s-a prescris în iunie 2015 şi nu mai este executoriu. Marea Cameră a remarcat totuşi că speţa implică chestiuni importante – mai ales cu privire la îndatoririle care trebuie respectate de către părţi în cadrul procedurii azilului – care depăşesc situaţia particulară a reclamantului. Prin urmare, existau circumstanțe speciale referitoare la respectarea drepturilor omului, garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele sale, care cer continuarea examinării cauzei.
Concluzie: cerere de radiere de pe rol respinsă (16 voturi la 1).
Art. 2 şi art. 3
(a) Principii generale – Marea Cameră a reiterate că acolo unde există motive importante de a considera că o persoană, dacă ar fi expulzată, s-ar confrunta cu un risc real de a i se aplica pedeapsa capitală, tortura sau tratamentele şi pedepsele inumane sau degradante în ţara de destinaţie, atât art. 2 cât şi art. 3 implică faptul că statele contractante nu trebuie să expulzeze acea persoană. Prin urmare, aceasta a examinat cele două articole coroborate.
În legătură cu cererea de azil pe motivul unui risc general binecunoscut, atunci când informaţii despre un astfel de risc sunt verificabile în mod liber dintr-un număr mare de surse, obligaţiile care incumbă statelor în temeiul art. 2 şi art. 3 în cazurile de expulzare prevăd ca autorităţile să facă din oficiu o evaluare a acestui risc.
Dimpotrivă, în ceea ce priveşte cererile de azil motivate de un risc individual, trebuie ca persoana care solicită azil să invoce şi să justifice un astfel de risc. În consecinţă, dacă un reclamant alege să nu invoce sau să nu indice un motiv individual concret pentru azil abţinându-se în mod deliberat să-l menţioneze, statul implicat nu poate fi obligat să descopere acest motiv de la sine. Totuşi, având în vedere natura absolută a drepturilor garantate în temeiul art. 2 şi art. 3 din Convenţie, şi dată fiind poziţia de vulnerabilitate în care se află adesea solicitanţii de azil, dacă un stat contractant a fost informat despre fapte, referitoare la un individ specific, care l-ar putea expune unui risc de rele tratamente la momentul întoarcerii în ţara în cauză, obligaţiile care le incumbă statelor în temeiul art. 2 şi art. 3 din Convenţie prevăd ca autorităţile să facă din oficiu o evaluare a acestui risc. Aceasta se aplică mai ales situaţiilor în care autorităţile naţionale au fost informate despre faptul că solicitantul de azil poate fi, în mod plauzibil, membrul unui grup expus în mod sistematic unei practici de rele tratamente şi că există motive serioase pentru a crede în existenţa practicii în cauză şi afilierea sa la grupul respectiv.
(b) Aplicarea principiilor în prezenta cauză
(i) Activităţile politice ale reclamantului – Reclamantul nu a susţinut că circumstanţele generale din Iran ar putea în sine să facă imposibilă întoarcerea sa în acea ţară. Nici Marea Cameră nu consideră că acestea ar fi de natură să arate, în sine, că ar exista o încălcare a Convenției în cazul în care reclamantul ar fi returnat.
În ceea ce priveşte situaţia personală a reclamantului, Marea Cameră a luat act de faptul că autorităţile naţionale au constatat că se poate considera că activităţile politice în care reclamantul era angajat în Iran au avut loc la o scară redusă. Această constatare a fost susţinută de faptul că din 2009 reclamantul nu mai primise nicio nouă citaţie de la Curtea Revoluţionară şi că niciunul dintre membrii familiei reclamantului care au rămas în Iran nu a fost supus la niciun fel de represalii de către autorităţile iraniene. În aceste circumstanţe, Marea Cameră nu a fost convinsă de plângerea reclamantului că autorităţile suedeze nu au ţinut seama în mod corespunzător de chestiuni cum sunt relele tratamente suferite de acesta în timpul detenţiei din septembrie 2009, sau de riscul de a fi reţinut pe aeroport în caz de expulzare. Nici nu a putut ajunge la concluzia că acţiunea introdusă în faţa autorităţilor suedeze nu a fost adecvată sau suficient de susţinută de elemente interne sau de elemente provenind din alte surse de încredere şi obiective. În ceea ce priveşte evaluarea riscului, nu existau probe care să susţină acuzaţia că autorităţile suedeze au hotărât în mod eronat că reclamantul nu a fost un activist sau un opozant politic de notorietate. În cele din urmă, reclamantului i-a fost acordată anonimitatea în acţiunea introdusă în faţa Curţii şi, pe baza elementelor aduse în faţa instanţei, nu existau indicii serioase ale unui risc de identificare.
Concluzie: expulzarea nu constituie o încălcare (unanimitate)
(ii) Convertirea religioasă a reclamantului – Comisia de Imigrare a respins solicitarea de azil a reclamantului după ce a observat că iniţial acesta nu dorise să invoce convertirea sa ca motiv de azil şi că declarase că noua sa credinţă era o chestiune privată. Aceasta a concluzionat că exercitarea credinţei în privat nu era un motiv plauzibil pentru a crede că reclamantul ar fi suferit persecuţii la întoarcere. Ulterior, în decizia sa de respingere a contestației reclamantului împotriva deciziei Comisiei de Imigrare, Curtea pentru Imigrări a observat că reclamantul nu a mai invocat opiniile sale religioase ca pe un motiv al persecuţiilor şi în consecinţă nu a efectuat o evaluare a riscului cu care reclamantul s-ar putea confrunta, ca urmare a convertirii sale, la momentul întoarcerii în Iran. Cererea de autorizare a apelului reclamantului către Curtea de Apel pentru Imigrări a fost respinsă. Cererile sale ulterioare pentru întreruperea executării ordinului de expulzare au fost refuzate întrucât convertirea reclamantului nu constituia o circumstanţă nouă care să justifice o reexaminare a cauzei.
În consecinţă, ca urmare a faptului că reclamantul a refuzat să invoce convertirea sa ca motiv al azilului şi în ciuda faptului că erau la curent că acesta se convertise în Suedia de la islam la creştinism şi că prin urmare ar fi putut aparţine unui grup de persoane care, în funcţie de diferiţi factori, s-ar afla în primejdie să suporte tratamente cu încălcarea art. 2 şi art. 3 din Convenţie la momentul întoarcerii în Iran, Comisia de Imigrare şi Curtea pentru Imigrări nu au efectuat o examinare atentă a convertirii acestuia, a seriozităţii credinţei sale, a modului în care dă dovadă de credinţa sa creştină în Suedia şi a modului în care înţelege să-şi manifeste credinţa în Iran dacă ordinul de expulzare ar fi pus în execuţie. În plus, convertirea nu a fost considerată drept o „nouă circumstanţă” care să justifice o reexaminare a cauzei sale. Autorităţile suedeze prin urmare nu au efectuat niciodată o evaluare a riscului cu care reclamantul se putea confrunta, în urma convertirii sale, la momentul întoarcerii în Iran. Însă, dată fiind natura absolută a art. 2 şi art. 3 era greu de imaginat că reclamantul ar putea renunţa la protecţia asigurată în temeiul acestora. A rezultat prin urmare că, indiferent de atitudinea reclamantului, autorităţile naţionale competente aveau obligaţia să evalueze, din oficiu, toate informaţiile supuse atenţiei lor înainte de a adopta o decizie privind trimiterea acestuia în Iran.
Reclamantul a adus diferite documente în faţa Marii Camere care nu fuseseră prezentate autorităţilor naţionale, inclusiv o declaraţie scrisă cu privire la convertirea sa, la modul în care îşi manifesta credinţa creştină în Suedia şi la modul în care intenţiona să o manifeste în Iran dacă ordinul de expulzare era pus în execuţie, precum şi o declaraţie scrisă de către fostul pastor de la biserica sa. În lumina acestor elemente şi a elementelor prezentate anterior de către reclamant autorităţilor naţionale, Curtea a concluzionat că reclamantul a indicat suficient că cererea sa de azil pe motivul convertirii sale merita o evaluare din partea autorităţilor naţionale. Era obligaţia autorităţilor interne să ţină seama de aceste elemente, precum şi de alte evoluţii cu privire la situaţia din Iran şi de circumstanţele deosebite ale situaţiei reclamantului.
Rezultă că ar exista o încălcare a art. 2 şi art. 3 dacă reclamantul ar urma să fie returnat în Iran fără o evaluare ex nunc de către autorităţile suedeze a consecinţelor convertirii sale.
Concluzie: expulzarea constituie o încălcare (unanimitate)
Art. 41: nu există solicitare cu titlu de prejudiciu moral; cererea cu titlu de prejudiciu material respinsă.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Redactat de grefă, prezentul rezumat nu obligă Curtea.
Apăsaţi aici pentru a accesa Note de informare privind jurisprudenţa (Case-Law Information Notes)
Full & Egal Universal Law Academy