©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA FORNA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 34999/03)
Hotărâre
(fond)
Strasbourg
5 mai 2009
Definitivă
5/08/2009
Hotărârea poate suferi modificări de formă.
În cauza Forna împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 7 aprilie 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 34999/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Norina Consuela Forna („reclamanta”), a sesizat Curtea la 18 septembrie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamanta este reprezentată de domnul Gheorghe Şuhan, avocat din Iaşi. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu.
3. La 5 martie 2008, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamanta s-a născut în 1961 şi are domiciliul în Iaşi.
5. La 21 decembrie 2000, Comisia Judeţeană Iaşi pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („comisia judeţeană”) a autorizat reclamanta, în calitate de moştenitoare a lui C.C., să intre în posesia unui teren cu o suprafaţă de 20,4 ha, situat în Rediu, şi a dispus punerea în executare a acestei decizii de către autorităţile administrative locale.
6. Cererile prezentate de reclamantă consiliului local în vederea executării acestei decizii au rămas fără răspuns. Refuzul primăriei de a pregăti documentaţia necesară dobândirii titlului a împiedicat-o pe reclamantă să obţină un titlu de proprietate.
7. În 2001, reclamanta a introdus o acţiune împotriva Primăriei Comunei Rediu şi împotriva Comisiei Locale din comuna Rediu responsabile pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, prin care acestea să fie obligate să pregătească documentaţia necesară dobândirii titlului. Aceasta a solicitat, de asemenea, plata zilnică de daune cominatorii până la executarea deciziei.
Autorităţile locale din satul Rediu au declarat că era imposibil să se asigure executarea deciziei comisiei judeţene pe motiv că terenul a intrat în posesia unor terţi. Un raport de expertiză prezentat în cadrul acţiunii a atestat că suprafaţa de 20,4 ha fusese alocată unui număr de treizeci şi patru de persoane.
8. La 3 februarie 2003, Judecătoria Iaşi a admis acţiunea şi a dispus Comisiei Locale din comuna Rediu să elibereze reclamantei planul cadastral şi documentul oficial care să ateste că a intrat în posesia terenului de 20,4 ha, astfel cum s-a specificat în decizia din 21 decembrie 2000. Judecătoria a dispus, de asemenea, plata, în favoarea reclamantei, de către Primăria Comunei Rediu, de daune cominatorii în valoare de 300 000 lei pentru fiecare zi de întârziere a executării. Instanţa a respins motivul invocat de autorităţi, conform căruia executarea deciziei era imposibilă datorită faptului că terenul a fost atribuit unor terţi, hotărând că reclamanta nu poate fi considerată responsabilă pentru un lucru rezultat din vina autorităţilor.
Hotărârea respectivă a devenit definitivă la 26 mai 2003.
9. La 31 iulie 2003, la cererea reclamantei şi în urma unei audienţe cu primarul, în calitatea acestuia de preşedinte al comisiei locale, executorul judecătoresc a constatat, într-un document oficial, că aceasta din urmă nu a pus în executare hotărârea din 3 februarie 2003. Executorul judecătoresc a somat primăria să execute hotărârea respectivă.
10. La 1 iulie şi 24 noiembrie 2005, reclamanta a solicitat Prefecturii Judeţului Iaşi să localizeze un teren de 20,4 ha într-un loc din vecinătatea satului Rediu, întrucât nu exista nici un teren disponibil în Rediu. În cele din urmă, reclamanta şi-a modificat cererea, pretinzând un teren de doar 16 ha.
11. Agenţia Domeniilor Statului a informat comisia judeţeană, la cererea acesteia din urmă, că a localizat un teren vacant de 16 ha, cu identificarea cadastrală T6, T8 şi T9, administrat de societatea Agromixt, o societate care era însărcinată cu administrarea proprietăţilor din domeniul statului.
12. La 26 iulie 2006, comisia judeţeană a admis cererea şi a modificat decizia din 21 decembrie 2000, prin care reclamanta era autorizată să intre în posesia terenului de 16 ha situat în satul Miroslava, administrat de societatea Agromixt. În continuare, aceasta a precizat că dispoziţiile prezentei decizii trebuiau puse în aplicare de către comisia locală din Miroslava, responsabilă pentru aplicarea legilor privind proprietatea.
13. Comisia Locală din Miroslava şi Primăria Comunei Miroslava au introdus o acţiune pentru anularea deciziei respective invocând, inter alia, faptul că exista o hotărâre definitivă prin care comisia locală din Rediu trebuia să pună reclamantei în posesia terenului şi faptul că autoritatea emitentă, şi anume comisia judeţeană, nu avea competenţa de a anula o decizie anterioară.
Comisia judeţeană a susţinut că, prin decizia contestată, a acordat terenul aparţinând comisiei locale din Miroslava dintr-o zonă care era vacantă din punct de vedere juridic, cu scopul de a pune în aplicare hotărârea din 3 februarie 2003. Aceasta a susţinut, de asemenea, că terenul de 16 ha propus a fost acordat din rezerva Agenţiei Domeniilor Statului şi nu din cea a Comisiei Locale din Miroslava. În conformitate cu Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, acest teren trebuia transferat comisiei locale, la cererea comisiei judeţene şi pe baza unui protocol. La 18 mai 2007, Tribunalul Iaşi, prin hotărâre definitivă, a respins cererea autorităţilor locale din Miroslava.
14. Potrivit reclamantei, P.R.V., Prefectul Judeţului Iaşi şi preşedintele comisiei judeţene din perioada respectivă, şi I.V., preşedintele Agenţiei Domeniilor Statului din Iaşi din perioada respectivă, au pretins un teren de 3 ha drept „condiţie” pentru executarea deciziei administrative din 26 iulie 2006. În urma unei plângeri depuse de către reclamantă şi soţul acesteia la Direcţia Generală Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi la Direcţia Naţională Anticorupţie, la Procurorul-şef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cei doi funcţionari şi alte două persoane au fost arestate, iniţial pentru o perioadă de treizeci de zile, iar apoi chemate în instanţă pentru corupţie. Acţiunea penală este pendinte.
15. La 23 august 2007 şi 7 martie 2008, reclamanta a solicitat comisiei judeţene şi comisiei locale din Miroslava executarea deciziei administrative din 26 iulie 2006.
A existat, de asemenea, un schimb de scrisori oficiale între Primăria Comunei Miroslava şi Agenţia Domeniilor Statului din Iaşi cu privire la executarea acestei decizii. Primăria Comunei Miroslava a informat Agenţia Domeniilor Statului că, în realitate, terenul având o suprafaţă de 16 ha, cu identificarea cadastrală T6, T8 ŞI T9, nu era vacant, ci era revendicat de către terţi care aveau dreptul la terenul respectiv şi, de asemenea, de către Primăria Miroslava. Aceasta a precizat, de asemenea, că decizia administrativă din 26 iulie 2006 nu menţiona vreo obligaţie din partea Comisiei Locale din Miroslava de a permite reclamantei să intre în posesia terenului respectiv.
16. Până în prezent, reclamanta nu a intrat în posesia terenului.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
17. Dreptul intern relevant este descris în hotărârea Sabin Popescu împotriva României (nr. 48102/99, pct. 42-46, 2 martie 2004).
ÎN DREPT
I. SFERA DE APLICARE
18. În formularul de cerere, reclamanta a menţionat un teren de 20,4 ha. În scrisoarea din 10 mai 2008 adresată Curţii, reclamanta s-a plâns că, în speţă, Comisia Locală din Miroslava a refuzat să execute decizia administrativă din 26 iulie 2006 şi să-i permită acesteia să intre în posesia terenului de 16 ha.
În observaţiile sale din 31 iulie 2008, reclamanta s-a plâns de abuzuri grave din partea Comisiei Locale din Miroslava cu privire la dreptul acesteia asupra terenului de 16 ha, însă cererea sa de reparaţie echitabilă se referea la terenul de 20,4 ha. Cu toate acestea, în scrisoarea din 1 septembrie 2008, reclamanta s-a plâns că nu i s-a permis să intre în posesia propriului teren de 16 ha.
La 4 noiembrie 2008, în urma primirii observaţiilor Guvernului cu privire la cererea sa de reparaţie echitabilă, reclamanta s-a plâns că nu i s-a permis să intre în posesia terenului de 20,4 ha.
19. În observaţiile sale, Guvernul a făcut trimitere la ambele terenuri. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte cererea reclamantei cu titlu de prejudiciu material, a fost luată în considerare valoarea terenului situat în satul Rediu.
20. Curtea observă că reclamanta şi-a modificat cererea în faţa autorităţilor naţionale şi a fost de acord să pretindă un teren de 16 ha în locul suprafeţei de 20,4 ha la care avea dreptul. În urma cererii sale, autorităţile naţionale au modificat decizia administrativă. Reclamanta nu a contestat decizia administrativă, astfel cum a fost modificată, şi a insistat pentru executarea acesteia. În plus, în corespondenţa sa ulterioară cu Curtea, aceasta s-a referit la terenul de 16 ha cu excepţia pretinsului prejudiciu material pe care l-a menţionat în legătură cu terenul mai mare, având o suprafaţă de 20,4 ha.
21. Având în vedere faptul că reclamanta s-a plâns în faţa Curţii cu privire la neexecutarea unei hotărâri definitive, în strânsă legătură cu o decizie administrativă care a fost modificată în conformitate cu cererea acesteia, Curtea consideră că terenul de 16 ha este reglementat de prezenta aplicare.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE ŞI ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE
22. Reclamanta s-a plâns că neexecutarea hotărârii pronunţate în favoarea ei i-a încălcat drepturile garantate de art. 6 § 1 din convenţie şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, ale căror dispoziţii relevante se citesc după cum urmează:
Art. 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
Art. 1 din Protocolul Nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
23. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
24. Curtea constată că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
25. Guvernul a considerat că neexecutarea hotărârii din 3 februarie 2003 a Judecătoriei Iaşi, care a devenit definitivă la 26 mai 2003, se datora unor condiţii obiective şi nu datorită autorităţilor. Autorităţile locale nu au acţionat cu rea-credinţă. Agenţia Domeniilor Statului a localizat un teren vacant având o suprafaţă de 16 ha, însă comisia locală din Miroslava nu a autorizat reclamanta să intre în posesia terenului respectiv, întrucât întregul teren de 16 ha era revendicat atât de terţi care aveau dreptul, cât şi de autorităţile locale.
26. Reclamanta contestă acest argument. În special, aceasta a susţinut că terenul de 16 ha aparţinea statului şi că Agenţia Domeniilor Statului transferase terenul respectiv autorităţilor locale pentru a-l acorda reclamantei. Nu există nici o legătură între terenul respectiv şi posibilele pretenţii din partea terţilor, depuse la autorităţile locale.
27. Curtea observă că, deşi autorităţile aveau obligaţia de a executa hotărârile judecătoreşti, în special prin repunerea reclamantei în posesia terenului respectiv în prezenta cauză, hotărârea din 3 februarie 2003 nu a fost executată până în prezent. Cu toate acestea, hotărârea respectivă este în continuare valabilă, întrucât nu a fost introdusă nici o acţiune conform legislaţiei româneşti pentru modificarea sau anularea acesteia. Instanţele pot pune capăt situaţiei continue de neexecutare, altfel decât prin executare, numai printr-o astfel de anulare sau modificare cu o obligaţie echivalentă (a se vedea Sabin Popescu, citată anterior, pct. 54).
28. Având în vedere jurisprudenţa sa cu privire la acest subiect (a se vedea Pântea împotriva României, nr. 5050/02, pct. 36, 15 iunie 2006), Curtea consideră că, în speţă, autorităţile trebuiau să informeze reclamanta prin intermediul unei decizii formale cu privire la pretinsa imposibilitate obiectivă de executare a hotărârii menţionate sau să efectueze demersurile necesare pentru executarea acesteia. Astfel, instanţele naţionale nu s-au pronunţat niciodată în sensul că executarea hotărârii din 3 februarie 2003 era destinată eşecului ca urmare a faptului că terenul fusese atribuit unor terţi (a se vedea supra, pct. 7 şi 8). În plus, în ciuda faptului că Agenţia Domeniilor Statului a localizat un teren specific şi vacant de 16 ha pentru a fi atribuit reclamantei, autorităţile locale au pretins că terenul era, la momentul respectiv, revendicat de către terţi. Deşi Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la stabilirea corectă a amplasamentului terenului respectiv, aceasta consideră că era de competenţa autorităţilor să efectueze demersuri specifice pentru a evita apariţia deciziilor concurente pe care trebuiau să le aplice sau cel puţin pentru a clarifica situaţia astfel creată (a se vedea Popescu şi Daşoveanu împotriva României, nr. 24681/03, pct. 36, 19 iulie 2007). Prin urmare, Curtea nu poate accepta susţinerea că, în prezenta cauză, autorităţile nu sunt responsabile şi că au efectuat toate demersurile necesare pentru executarea hotărârii respective.
29. Curtea a constatat, în mod frecvent, încălcări ale art. 6 § 1 din convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 în cauze care au ridicat probleme similare celor din speţă (a se vedea, printre altele, Sabin Popescu, citată anterior, şi Dragne şi alţii împotriva României, nr. 78047/01, 7 aprilie 2005).
30. După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care să poată conduce la o altă concluzie în speţă. Prin urmare, au fost încălcate art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
31. Art. 41 din convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
32. Reclamanta a încercat să recapete posesia propriului teren. Ulterior, aceasta a solicitat 2 448 000 euro (EUR) pentru valoarea actualizată a terenului de 20,4 ha situat în Rediu, pe baza informaţiilor furnizate de o agenţie imobiliară, 642 104 EUR pentru foloase nerealizate, reprezentând valoarea dobânzii practicate de bănci pentru suma anterioară, şi 17 907 dolari americani (USD) reprezentând echivalentul despăgubirii materiale stabilite prin hotărârea Judecătoriei Iaşi din 3 februarie 2003. Reclamanta a pretins, de asemenea, despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral, solicitând Curţii stabilirea sumei.
33. Reclamanta a solicitat, de asemenea, 11 000 EUR pentru onorariul avocatului în baza unui contract de asistenţă judiciară şi, fără să precizeze o sumă sau să prezinte documente justificative, echivalentul cheltuielilor de judecată suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, reprezentând taxele poştale, traducerile, copiile xerox şi transportul.
34. Guvernul consideră, în conformitate cu informaţiile prevăzute de Camera Notarilor Publici, că preţul pentru un metru pătrat de teren în Rediu variază între 5,5 EUR pentru terenul extra muros şi 10 EUR pentru terenul intra muros. În ceea ce priveşte foloasele nerealizate, nu există nici o legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare a convenţiei şi prejudiciul material pretins. Cu toate acestea, reclamanta a calculat dobânda practicată de bancă pe baza valorii terenului actualizate în prezent, nu în 2003.
Guvernul a susţinut că măsura coercitivă era sub forma unei sancţiuni civile, cu scopul de a garanta executarea unei obligaţii şi nu de a acorda o despăgubire; reclamanta a avut posibilitatea de a cere în faţa instanţei modificarea acesteia într-o despăgubire pentru executare cu întârziere. În continuare, Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins.
35. Guvernul a contestat cererea pentru plata cheltuielilor de judecată pe motiv că aceasta era parţial nejustificată, că nu se putea constata nici o legătură de cauzalitate între plata unor cheltuieli şi prezenta cauză, că nu exista nici o „planificare” alături de contractul de asistenţă judiciară, că suma menţionată, după cum a admis reclamanta, nu îi fusese încă plătită şi că onorariul avocatului era excesiv, având în vedere gradul scăzut de complexitate a cauzei, în conformitate cu jurisprudenţa consacrată a Curţii.
36. Ţinând seama de circumstanţele cauzei şi având în vedere declaraţiile părţilor, Curtea consideră că nu poate pronunţa o hotărâre cu privire la aspectul aplicării art. 41 din convenţie şi amână pronunţarea, luând în considerare posibilitatea ajungerii la un acord între statul pârât şi reclamantă (art. 75 § 1 din regulamentul Curţii).
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că au fost încălcate art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. Hotărăşte că nu se poate pronunţa cu privire la aspectul aplicării art. 41;
Hotărăşte:
(a) amână pronunţarea cu privire la toate capetele de cerere;
(b) solicită Guvernului şi reclamantei să prezinte, în termen de şase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, propriile observaţii scrise cu privire la aspectul respectiv şi, în special, să informeze Curtea cu privire la orice acord la care ar putea ajunge;
(c) amână pronunţarea privind procedura ulterioară şi delegă preşedintelui Camerei competenţa de soluţionare, în cazul în care este necesar.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 5 mai 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy