©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
SECŢIA ÎNTÂI
CAUZA FORUM MARITIME S.A. împotriva ROMÂNIEI
(Cereri conexate nr. 63610/00 şi 38692/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
4 octombrie 2007
Copie conformă (cu originalul)
Strasbourg 4 OCT. 2007
S. NIELSEN
Grefier de Secţie
Semnat indescifrabil
Aceasta hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute articolului 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Forum Maritime S.A. împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia întâi), reunită într-un complet format din:
D-nii.C.L. Rozakis, preşedinte,
L. Loucaides,
C. Bîrsan,
DnaN. Vajić,
Dl.A. Kovler,
DnaE. Steiner,
Dl.S.E. Jebens, judecători,
şi dl. S. Nielsen, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 13 septembrie 2007,
A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această dată :
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 63610/00 şi 38692/05) îndreptate împotriva României, prin care o societate comercială de drept panamez cu sediul în Panama şi Pireu (Grecia), Forum Maritime S.A. (« reclamanta ») şi – în ce priveşte numai prima cerere – dl. Stelios Katounis, rezident grec, acţionar al reclamantei şi preşedinte - director general al acesteia (« S.K. »), au sesizat Curtea la 1 august 2000 şi la 14 octombrie 2005 respectiv în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului (« Convenţia »).
2. Reclamanta şi S.K. au fost reprezentate de domnii N. Scorinis şi J. Vrellos, avocaţi din Pireu, şi de domnii S. Dragomir şi A. M. Lefter, avocaţi din Bucureşti. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul acestuia, dl. R. H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reprezentanţii domnului S.K., decedat la 4 ianuarie 2002, au informat Curtea la 10 mai 2004 că moştenitorul prezumtiv al clientului lor a refuzat beneficiul succesiunii, că nu ştiu dacă mai există şi alte persoane îndreptăţite la succesiune şi că nu vor mai reprezenta pe viitor decât pe reclamantă. Văzând aceste elemente, Curtea reţine că reclamanta continuă singură procedura în faţa Curţii.
4. Reclamanta susţinea în special că derularea procedurii civile, a procedurii penale cu constituire de parte civilă şi a procedurii comerciale pe care o înaintase spre a obţine rambursarea de la o bancă a unei sume de 25 milioane de dolari americani (« USD ») îi cauzaseră o încălcare a dreptului faţă de bunurile sale, a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la un tribunal. Ea se plângea de asemenea de inegalitatea armelor şi de lipsa independenţei procurorilor români însărcinaţi cu procedura penală precum şi de durata excesivă a procedurii comerciale.
5. La 28 octombrie 2003 şi la 18 mai 2006 respectiv, Curtea a hotărât să comunice cererile Guvernului. Cu aplicarea articolului 29 § 3 din regulamentul său, aceasta a decis, la această din urmă dată, să examineze conexat admisibilitatea şi fondul.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
A. Fapte legat de un virament bancar de 25 milioane de USD
6. În primăvara 1993, reclamanta a intrat în negocieri cu Guvernul legat de privatizarea flotei comerciale a României.
7. Prin telefaxul din 3 mai 1993, ministrul român al transporturilor a invitat conducătorii societăţii reclamante să angajeze discuţii şi a recomandat insistent desemnarea unui om de afaceri, numitul F.T., ca intermediar însărcinat cu negocierile între părţi.
8. La 18 mai 1993, reclamanta a încheiat cu societatea C.N.M. Petromin S.A., compania maritimă a Statului român (« Petromin »), un contract prin care se angaja să participe la creşterea de capital a acesteia. Contractul în chestiune prezenta o clauză rezolutorie care obliga Petromin să obţină autorizaţiile cerute de către autorităţile române într-un termen de 45 de zile sau în alt termen asupra căruia părţile ar putea conveni în scris.
9. Prin telefaxul din 17 iunie 1993, banca comercială Ion Ţiriac («BCIT »), însărcinată cu derularea operaţiunilor bancare legate de contractul sus-menţionat, a informat reclamanta că prima rată datorată în baza contractului urma să fie virată într-un cont – al cărui număr l-a indicat – deţinut în comun de S.K. şi F.T. În ordonanţa de neînceperea urmăririi penale pe care a pronunţat-o la 22 iunie 2000 ca urmare a unei plângeri penale a reclamantei, procurorul competent a remarcat că o expertiză grafologică dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie ajunsese la concluzia că acest telefax era un fals fiindcă la data la care fusese trimis, contul bancar nu era încă deschis şi semnătura funcţionarei de la BCIT fusese copiată cu ajutorul unui scaner.
10. Printr-o sentinţă din 18 iunie 1993, judecătoria Constanţa a admis cererea prin care Petromin solicitase autorizaţia de a proceda la o mărire de capital printr-un aport al reclamantei.
11. La 22 iunie 1993, F.T. a deschis un cont bancar la BCIT. Din documentele BCIT reiese că F.T. era titulara acestui cont şi că S.K. era împuternicit să efectueze operaţiuni în cadrul acestui. Totuşi, acesta din urmă nu a depus specimenul semnăturii sale la BCIT.
12. Între 23 şi 30 iunie 1993, S.K., acţionând în numele reclamantei şi în virtutea contractului din 18 mai 1993, a transferat 25 de milioane de USD în contul deschis de F.T. Borderoul de transfer îi desemna pe S.K. şi F.T. ca fiind beneficiarii acestei operaţiuni.
13. La 30 iunie 1993, BCIT a emis un certificat precizând că, în cadrul operaţiunii Petromin - Forum Maritime, o sumă de 25 milioane de USD fusese transferată într-un cont deschis la agenţia sa din Bucureşti şi că « [această] sumă era[fusese] înregistrată conform instrucţiunilor primite de la emitentul ordinului extern şi va fi [urma să fie] utilizată conform indicaţiilor emitentului ordinului ».
14. Având în vedere că Tribunalul judeţean Constanţa anulase printr-o decizie din 6 august 1993 sentinţa pronunţată la 18 iunie 1993, contractul din 18 mai 1993 a fost reziliat. Cu toate acestea, Petromin şi reclamanta au continuat să negocieze până în martie 1995, epocă la care Guvernul a informat reclamanta că urma să fie imposibil să se obţină autorizaţiile necesare.
15. Între 1993 şi 1995, în baza unei procuri sub semnătură privată emisă de S.K. la 14 septembrie 1993, F.T. a efectuat mai multe viramente din contul în cauză. Conform Guvernului şi unei ordonanţe de neurmărire date la 22 iunie 2000, cea mai mare parte a viramentelor în cauză au fost realizate către diferite conturi pe care reclamanta şi societăţi legate de aceasta le deţineau în străinătate.
16. La 12 iulie 1996, F.T. a solicitat BCIT să închidă contul în cauză şi a lichidat soldul acestuia, în sumă de 40.486 USD.
17. La 6 februarie şi la 8 iulie 1997, reclamanta a invitat BCIT să transfere într-un cont pe care ea îl deţinea la o agenţie a acestei bănci din Ploieşti suma de 25 milioane de USD care fusese depusă în iunie 1993. Ea nu a primit nici un răspuns de la BCIT.
B. Procedura civilă contra BCIT şi Petromin
18. La 13 mai 1998, deoarece BCIT nu a urmat deloc instrucţiunile sale, reclamanta a iniţiat o acţiune contra Petromin şi acestei bănci la tribunalul judeţean Constanţa. Ea cerea acestei instanţe să pronunţe anularea contractului din 18 mai 1993 pentru încălcarea condiţiilor de formă şi de fond cerute de lege, să ordone BCIT să transfere o sumă de 25 milioane de USD în două conturi pe care le deţinea la două agenţii ale acestei bănci şi să o condamne pe aceasta la plata unei despăgubiri. Iniţial estimate la 50 000 000 lei româneşti (« ROL »), daunele interese pretinse de reclamantă au fost cifrate la 149 125 000 USD la 8 iulie 1998 şi fixate la 64 401 331 USD la 19 august 1998.
19. Cu ocazia şedinţei din 1 iunie 1998, la care fusese citată să se prezinte fără ca suma pentru taxele de timbru aferent acţiunii pe care ea o introdusese să îi fi fost cerută, reclamanta a achitat suma de 1 095 000 ROL cu acest titlu.
20. La 9 septembrie 1998, tribunalul judeţean a amânat examinarea pe fond a cauzei şi a audiat părţile asupra excepţiei pe care pârâtele o ridicaseră legat de suma datorată de reclamantă cu titlu de taxă de timbru. În această privinţă, reclamanta susţinea că tribunalul trebuia să îi califice natura cererii de chemare în judecată pentru a stabili suma în cauză şi că acea care fusese formulată legat de transferul bancar avea ca obiect o obligaţie de a face şi nu o obligaţie de a da căci ea era titulara a două conturi deschise la agenţii BCIT. În opinia ei, o asemenea cerere se întemeiază pe articolul 13 din Legea nr. 146/1997 cu privire la taxele de timbru (« Legea nr. 146/1997 ») şi era deci supusă unei taxe de 20 000 ROL. Pârâtele au contestat încadrarea juridică reţinută de reclamantă.
21. Printr-o încheiere interlocutorie din 10 septembrie 1998, tribunalul judeţean Constanţa a apreciat că cererea de transfer a sumei de 25 milioane de USD într-un cont bancar al reclamantei se califică ca fiind o cerere de plata a acestei sume adresate către BCIT şi că avea ca obiect o obligaţie de a da. A dedus de aici că reclamanta datora, cu titlul acestei cereri, o taxă de timbru proporţională cu suma solicitată şi i-a acordat un termen care expira la 7 octombrie 1998 pentru a se achita această taxă de timbru. Suma totală a taxelor de timbru datorată pentru examinarea pe fond a cererii de transfer şi a cererii de despăgubiri se ridica la 15 176 283 750 ROL. Decizia în cauză nu putea fi contestată independent de sentinţa instanţei care se pronunţa pe fond.
22. Printr-o sentinţă din 16 octombrie 1998, tribunalul judeţean Constanţa a declarat acţiunea reclamantei inadmisibilă fără a-i examina fondul, sub motiv că reclamanta nu plătise taxele de timbru.
23. Printr-o hotărâre din 28 ianuarie 1999, Curtea de Apel din Constanţa a admis apelul introdus de către reclamantă. Apreciind că se făcuse o aplicare greşită a legii nr. 146/1997, ea a anulat sentinţa din 16 octombrie 1998 şi a dispus o nouă examinare a cauzei. Ea a considerat că se aplica articolul 20 § 4 din Legea nr. 146/1997, în virtutea căruia instanţele trebuiau să examineze pe fond cererile cu care erau sesizate de îndată ce taxa de timbru aferentă fusese plătită, chiar dacă reclamanţii şi-ar fi modificat pretenţiile ulterior. Ea a adăugat că instanţa de trimitere trebuia să stabilească suma datorată de reclamantă cu titlu de taxă de timbru aferent cererii pe care aceasta o formulase cu privire la transferul sumei de 25 milioane de USD.
24. Părţile pârâte au făcut recurs la Curtea Supremă contra hotărârii Curţii de Apel. Ele susţineau că articolul 20 § 4 din legea citată anterior nu era aplicabil deoarece reclamanta nu plătise integralitatea taxei de timbru corespunzătoare sumei tuturor capetelor de cerere ce figurau în cererea introductivă de instanţă, înregistrată la grefa instanţei, şi anume 3 235 000 ROL, din care 3 215 000 ROL pentru al treilea capăt de cerere, acela care se referea la daunele interese.
25. Printr-o hotărâre din 10 februarie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul părţilor pârâte şi a confirmat temeinicia sentinţei din 16 octombrie 1998. Apreciind că dispoziţia aplicabilă era articolul 20 § 2 şi nu articolul 20 § 4 din legea citată anterior, ea a conchis inadmisibilitatea acţiunii reclamantei întemeindu-se pe articolul 20 § 3 din legea în cauză. În opinia sa, Curtea de Apel din Constanţa interpretase în mod extensiv articolul 20 § 4 deoarece reclamanta nu achitase nici suma taxei de timbru datorate pentru cele trei capete de cereri figurând în acţiunea introductivă de instanţă, nici suma stabilită de tribunalul judeţean Constanţa în încheierea interlocutorie din 10 septembrie 1998.
C. Plângerea penală cu constituire de parte civilă îndreptată împotriva F.T. şi a directorului BCIT
26. La 30 decembrie 1997, avocaţii reclamantei şi ai lui S.K. au sesizat parchetul printr-o plângere penală cu constituire de parte civilă îndreptată împotriva F.T. şi a directorului BCIT, pe care îi acuzau de escrocherie şi cărora le cereau, cu titlu de daune-interese, 25 de milioane de USD plus dobânzile aferente. Reclamanta şi S.K. susţineau că nu autorizaseră niciodată pe F.T. să facă transferuri din contul lor, pe care îl calificau drept cont de garanţie blocat, şi afirmau că BCIT ştia că acest cont avea o destinaţie specială.
27. Însărcinat să supravegheze soluţionarea plângerii, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a ordonat administrarea unei expertize grafologice a scrisorii din 17 iunie 1993 şi a procurii din 14 septembrie 1993 precum şi realizarea unei expertize contabile de către trei experţi respectiv desemnaţi de parchet, de reclamantă şi de S.K., şi de F.T. şi de directorul BCIT. Expertul numit de reclamantă şi S.K a contestat ulterior concluziile raportului de expertiză contabilă. Parchetul a invitat de asemenea avocaţii reclamantei şi ai lui S.K. să prezinte documente în susţinerea plângerii clienţilor lor.
28. La 14 septembrie 1999, parchetul a autorizat efectuarea de acte premergătoare împotriva F.T. Procurorii însărcinaţi cu cercetările au procedat la audierea unui anumit număr de martori, mai ales cu privire la scrisoarea din 17 iunie 1993 şi destinatarii transferurilor efectuate de F.T. (a se vedea paragraful 15 de mai sus). Au obţinut de la BCIT documente care au fost depuse la dosarul cercetărilor, care se regăseau îm mai multe volume la încheierea cercetărilor.
29. În 1999, examinarea plângerii penale în cauză, iniţial repartizată lui F.C., a ajuns la procuroarea S.R. Conform reclamantei, la o dată neprecizată, F.C. a reluat dosarul cauzei şi S.R. a fost mutată de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti fiindcă avea intenţia să trimită acuzaţii în judecată.
30. La 22 iunie 2000, F.C. a dispus o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale, punând concluziile că faptele reclamate nu îndeplineau condiţiile necesare pentru a fi calificate drept infracţiuni. A precizat, printre altele, că procura din 14 septembrie 1993 se dovedise autentică, că F.T. efectuase transferurile în litigiu în calitatea sa de reprezentant al reclamantei şi al lui S.K., şi că reieşea din expertiza contabilă că, cu excepţia unei sume de 686 397 USD, transferurile realizate de F.T. între 1993 şi 1995 fuseseră în beneficiul reclamantei şi al lui S.K. sau al unor societăţi controlate de aceştia.
31. La 1 august 2000, reclamanta a înaintat recursul prevăzut de articolul 278 din codul de procedură penală (« CPP ») contra ordonanţei de neurmărire date de F.C. la superiorul ierarhic al acestuia.
32. Prin adresa din 21 decembrie 2000, reclamanta a fost informată că plângerea fusese respinsă în temeiul unei ordonanţe din 4 decembrie 2000 emise de către procurorul şef al parchetului. Această scrisoare arăta că neînceperea urmăririi din 22 iunie 2000 fusese apreciată ca legală şi temeinică, şi că ordonanţa era susceptibilă de recurs la instanţele de fond competente, conform hotărârii nr. 486/1997 a Curţii Constituţionale. Totuşi, ea nu preciza motivele pe care era întemeiată ordonanţa.
33. La 17 ianuarie 2001, reclamanta a cerut Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie să îi comunice motivele ordonanţei din 4 decembrie 2000 şi să îi dea precizări, făcând trimitere la articolele pertinente din CPP, cu privire la recursul menţionat în adresa în cauză, termenul în care se putea exercita şi instanţele competente să le judece.
34. Prin scrisoarea din 13 februarie 2001, procurorul şef al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a adresat reclamantei o copie a hotărârii nr. 486/1997 a Curţii Constituţionale, fără a răspunde celorlalte întrebări care îi fuseseră puse şi fără a comunica motivele pe care se întemeia ordonanţa din 4 decembrie 2000.
35. Reclamanta a luat la cunoştinţă motivele acestei ordonanţe în februarie 2005, primind comunicarea observaţiilor Guvernului cu privire la admisibilitate şi fond la care acestea erau anexate.
D. Procedura comercială contra BCIT
36. La 14 iulie 1997, reclamanta a chemat BCIT în faţa tribunalului Bucureşti. Cu titlu principal, ea cerea acestei instanţe să ordone BCIT să transfere într-un cont pe care îl deţinea la o agenţie a acestei bănci din Ploieşti cele 25 milioane de USD la care se adăugau dobânzile aferente creditului din contul deschis par F.T.
37. Printr-o încheiere interlocutorie din 25 noiembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a strămutat cauza la tribunalul judeţean Braşov, la cererea BCIT, din motive de bănuială legitimă.
38. La 27 mai 1998, cu ocazia unei şedinţe în faţa tribunalului judeţean Braşov care s-a desfăşurat în absenţa avocaţilor reclamantei, judecătorul însărcinat cu cauza, după ce a l-a udiat pe avocatul BCIT legat de problema calificării acţiunii şi taxei de timbru datorate, a stabilit suma acesteia şi a amânat cauza pentru o nouă şedinţă spre a permite reclamantei să o plătească. În şedinţa din 10 iunie 1998, reclamanta a cerut recuzarea judecătorului pentru încălcarea principiului contradictoriului, în zadar.
39. Printr-o sentinţă din 27 octombrie 1998, ulterior confirmată printr-o hotărâre pronunţată la 20 aprilie 1999 de Curtea de Apel din Braşov, camera comercială a instanţei judeţene din Braşov a declarat inadmisibilă acţiunea reclamantei sub motiv că aceasta nu se achitase de taxele de timbru datorată.
40. La recursul reclamantei, cauza a fost trimisă în faţa Curţii Supreme de Justiţie, care a fixat prima înfăţişare pe 15 februarie 2000. La această dată, reclamanta a cerut o amânare din cauza unei greve a avocaţilor şi Curtea Supremă de Justiţie a amânat examinarea cauzei pentru 31 octombrie 2000. Conform reclamantei, greva în cauză s-a terminat la scurt timp după 15 februarie 2000.
41. Printr-o hotărâre din 31 octombrie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul formulat de reclamantă şi a trimis cauza tribunalului judeţean din Braşov pentru o examinare pe fond. Ea a apreciat că cererea reclamantei ce viza obţinerea transferului celor 25 de milioane de USD dintr-un cont în altul avea ca obiect o obligaţie de a face, şi nu o obligaţie de a da, şi că reclamanta nu trebuia deci să plătească decât 20 000 ROL taxă de timbru.
42. La 29 mai 2001, tribunalul judeţean Braşov a ţinut prima şedinţă după strămutarea cauzei.
43. La 19 noiembrie 2001, tribunalul a decis să conexeze cu fondul excepţiile privind inadmisibilitatea invocate de BCIT şi să se pronunţe asupra cererii prin care reclamanta solicita stabilirea dobânzilor aferente la suma de 25 de milioane USD pentru perioada cuprinsă între 1993 şi 1998 precum şi realizarea unei expertize contabile care trebuia mai ales să servească la calculul sumei taxei de timbru datorate pentru cererea de transfer al acestei sume, formulată în acţiunea introductivă de instanţă.
44. După ce a supus BCIT unui interogatoriu, a înlocuit doi experţi care refuzaseră misiunea şi a anulat un prim raport de expertiză sub motiv că expertul se pronunţase pe fondul cauzei în raportul său, tribunalul judeţean Braşov, printr-o sentinţă din 14 aprilie 2003, a admis excepţia de inadmisibilitate referitor la lipsa de competenţă de a acţiona invocat de BCIT şi a respins acţiunea reclamantei. Tribunalul a apreciat că, dat fiind că obiectul acţiunii se analiza ca o obligaţie de a face, reclamanta nu putea de drept să ceară instanţelor să ordone BCIT să transfere o sumă prelevată dintr-un un cont a cărui titulară era F.T.
45. Printr-o hotărâre din 4 noiembrie 2003, Curtea de Apel din Braşov sesizată de reclamantă a respins excepţia de inadmisibilitate ridicată de BCIT, a casat sentinţa din 14 aprilie 2003 şi a retrimis cauza la tribunalul judeţean Braşov. Ea a apreciat că trebuia să se distingă între, pe de o parte, dreptul material invocat în acţiunea pe fond şi, pe de altă parte, calitatea de a exercita o acţiune în justiţie, a cărei titulară era reclamanta, dat fiind că aceasta transferase 25 milioane de USD într-un cont deschis la BCIT, fapt confirmat de certificatul eliberat de aceasta din urmă la 30 iunie 1993.
46. Prima înfăţişare dup casare în faţa tribunalului judeţean Braşov a avut loc la 10 decembrie 2003. În observaţiile sale cu privire la fondul cauzei, reclamanta a susţinut că certificatul din 30 iunie 1993 făcea dovada destinaţiei speciale a contului, asupra căruia ea pretindea că avea drept de a dispune exclusiv în calitatea sa de emitentă a ordinului. BCIT a răspuns că nu primise instrucţiuni specifice referitoare la gestiunea acestui cont bancar şi că reclamanta ar fi trebuit să-şi îndrepte acţiunea sa contra F.T.
47. Printr-o sentinţă din 22 ianuarie 2004, tribunalul judeţean Braşov a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată. A apreciat că transferul de către interesată a sumei în litigiu într-un cont a cărui titulară era F.T. avusese ca efect transferul către aceasta din urmă a proprietăţii sumei în cauză, şi că el putea deci dispune de sumele depuse în cont. Tribunalul a tras concluzia că nici un act sau fapt juridic supus examinării sale nu permitea reclamantei să ceară BCIT să transfere într-un cont al cărei titulară era o sumă prelevată dintr-un cont deţinut de F.T.
48. Reclamanta a făcut apel la sentinţa din 22 ianuarie 2004. Ea a susţinut că, permiţând lui F.T. să deschidă contul în cauză şi să efectueze viramente din acesta, care trebuia să fie calificat drept cont cu destinaţie specială, BCIT încălcase mai multe norme de prudenţă bancară, inclusiv propriile sale reguli de funcţionare.
49. La înfăţişarea din 26 mai 2004, înaintea pledoariilor părţilor, reclamanta a prezentat noi documente (reprezentând în jur de 500 de pagini), susţinând mai ales că transferurile realizate de F.T. între 1993 şi 1995 în beneficiul unor societăţi pe care le controla nu erau destinate să ramburseze cele 25 milioane de USD în litigiu, ci să efectueze plăţi datorate pentru alte contracte.
50. Printr-o hotărâre din 9 iunie 2004, Curtea de Apel din Braşov a respins apelul reclamantei. Ea a apreciat că nerespectarea pretinsă de către BCIT a regulilor de funcţionare pe care aceasta şi le stabilise, sancţionată prin nulitate relativă, nu putea fi invocată de interesată, care era un terţ faţă de raportul de drept bancar care exista între BCIT şi F.T., constatând în această privinţă că documentele referitoare la transferul bancar din iunie 1993 identificau clar contul destinatar – cel a cărui titulară era F.T. – şi menţionau numele beneficiarilor, F.T. şi S.K. Ea a pus concluzia că reclamanta nu putea nici să dispună de sumele depuse în contul deţinut de F.T. nici să ceară restituirea de către BCIT.
51. La recursul introdus de interesată, cauza a fost trimisă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (« Curtea de Casaţie »), care înlocuise fosta Curte Supremă de Justiţie. În susţinerea recursului său, reclamanta susţinea în principal că documentele pe care le depusese la dosar dovedeau că BCIT ştia că contul bancar în litigiu era un cont cu destinaţie specială şi că numai ea putea dispune de sumele depuse în acel cont. BCIT a prezentat un memoriu în apărare la care reclamanta a replicat.
52. La 23 noiembrie 2004, Curtea de Casaţie a ţinut prima sa înfăţişare şi a amânat cauza pentru 8 martie 2005, spre a permite BCIT să-şi pregătească apărarea.
53. În şedinţa din 8 martie 2005, reclamanta a invitat Curtea de Casaţie să ia în consideraţie un anumit număr de documente depuse la dosarul plângerii penale pe care le depusese împotriva F.T. şi a directorului BCIT. Ea i-a cerut de asemenea să impună BCIT să se supună unui interogatoriu cu privire la existenţa unor anumite acte la care banca se referise în observaţiile sale şi la diverse documente pe care aceasta le prezentase în primă instanţă şi în apel, şi, cu aplicarea articolului 172 § 2 in fine din CPC, să o invite să le depună la dosar. Era vorba în principal de documente privitoare la transferuri bancare efectuate de F.T. în beneficiul reclamantei, de cererea acestuia de a i se elibera certificatul din 30 iunie 1993 şi de contractul bancar pe care F.T. îl încheiase cu BCIT. Banca a răspuns că toate actele în cauză figurau deja la dosarul cauzei.
54. Printr-o încheiere interlocutorie din 8 martie 2005, Curtea de Casaţie a respins cererea de interogatoriu şi a ordonat BCIT să verifice dacă depusese la dosar documentele menţionate în observaţiile sale în apărare şi, în caz contrar, să le prezinte.
55. La 23 martie 2005, spre respectarea încheierii interlocutorii susmenţionate, BCIT a depus la dosar şi a comunicat reclamantei mai multe documente care erau, conform ei, cele a căror prezentare o cerea reclamanta. Era vorba mai ales de cererea de deschidere a unui cont personal la BCIT pe care F.T. o formulase la 22 iunie 1993, de cea prin care fusese solicitat certificatul eliberat la 30 iunie 1993 şi de documente legate de transferuri în sumă totală de 10 226 816 USD realizate de F.T. în beneficiul reclamantei. La 25 martie 2005, reclamanta a cerut Curţii de Casaţie să rectifice şi să completeze textul încheierii interlocutorii din 8 martie 2005 menţionând acolo motivul respingerii cererii sale de interogatoriu şi somaţia făcută către BCIT de a prezenta documentele solicitate în cazul în care acestea nu ar fi fost deja depuse la dosar. La 30 martie 2005, reclamanta a prezentat un anumit număr de documente şi a solicitat transmiterea lor de urgenţă către BCIT, conform aceleiaşi proceduri ca aceea care fusese folosită spre a face să îi parvină actele acestei bănci.
56. Cu ocazia şedinţei din 5 aprilie 2005, Curtea de Casaţie a pronunţat o încheiere interlocutorie prin care a modificat textul încheierii interlocutorii din 8 martie 2005, adăugând acolo că cererea de comunicare de acte îndreptată împotriva BCIT fusese admisă. Ea a indicat de asemenea că cererea de interogatoriu fusese respinsă ca nepertinentă şi că reclamanta nu demonstrase, aşa cum cerea articolul 174 din CPC, că banca disimulase sau distrusese documentele solicitate. Ea a audiat ulterior părţile cu privire la fondul recursului şi a amânat cauza pentru 19 aprilie 2005 pentru a delibera şi a le da posibilitatea de a pune concluzii.
57. Printr-o hotărâre din 19 aprilie 2005, Curtea de Casaţie a respins recursul reclamantei întemeindu-se mai ales pe documentele aferente deschiderii contului bancar de către F.T. şi pe transferurile bancare realizate la finele lui iunie 1993. Subliniind că reclamanta nu dăduse instrucţiuni complementare către BCIT cu ocazia realizării transferurilor în cauză sau ulterior, ea a apreciat că banca nu putea fi considerată responsabilă de faptul că F.T. dispusese de sumele depuse în contul al cărei titulară era şi că aceste transferuri erau unicele operaţiuni juridice care fuseseră încheiate între reclamantă şi bancă.
58. Printr-o hotărâre din 16 martie 2006, Curtea de Casaţie a respins contestaţia de anulare a hotărârii din 19 aprilie 2005 introdusă de reclamantă, sub motiv că mijloacele invocate de aceasta nu constituiau o cauză de anulare a unei hotărâri definitive în sensul CPC.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
1. Dispoziţiile referitoare la taxele de timbru
59. Dispoziţiile pertinente în materie sunt citate în hotărârea Iorga împotriva României (nr. 4227/02, §§ 22-25, 25 ianuarie 2007). De altfel, articolele următoare din Legea nr. 146/1997 cu privire la taxele de timbru, aşa cum erau redactate înainte de modificarea lor prin Legea nr. 195/2004, sunt de asemenea pertinente.
Articolul 13
« Acţiunile şi cererile în justiţie al căror obiect nu poate fi evaluat în bani (...) se supun unei taxe de timbru de 20 000 ROL. »
Articolul 20
« 1) Taxele de timbru se plătesc anticipat.
2) Daca taxa judiciara de timbru nu a fost plătita in cuantumul legal, in momentul înregistrării acţiunii sau cererii, ori daca, in cursul procesului, apar elemente care determina o valoare mai mare, instanţa va pune in vedere petentului sa achite suma majorată pana la primul termen de judecata. In cazul când se micşorează valoarea pretenţiilor formulate in acţiune sau in cerere, după ce a fost înregistrata, taxa judiciara de timbru se percepe la valoarea iniţiala.
3) Neîndeplinirea obligaţiei de plata pana la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii.
4) Daca in momentul înregistrării sale acţiunea sau cererea a fost taxata corespunzător obiectului sau iniţial, dar a fost modificata ulterior, ea nu va putea fi anulata integral, ci va trebui soluţionata, in limitele in care taxa judiciara de timbru s-a plătit in mod legal.. »
2. Codul de procedură penală (« CPP »)
a) Dispoziţiile referitoare la accesul avocaţilor părţilor la dosarul cauzei penale şi la participarea lor la actele de urmărire penală
60. Articolul 172 § 1 din CPP prevede că, în faza de urmărire penală, avocatul învinuitului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii. La epoca la care se desfăşura procedura penală introdusă de reclamantă şi S.K., articolul 173 § 1 din acelaşi cod autoriza de asemenea avocatul victimei – chiar dacă aceasta nu se constituise în parte civilă – să formuleze cereri şi să depună memorii în cauză. Acesta putea de asemenea să asiste de drept la efectuarea unor anumite acte de procedură penală – cum sunt prelungirea detenţiei provizorii a inculpatului, percheziţiile şi audierile clientului său – dar trebuia să obţină acordul procurorului pentru altele. Articolul 173, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 (« Legea nr. 281 »), enunţă de acum înainte că avocatul părţii civile poate asista la desfăşurarea tuturor actelor de urmărire penală.
61. Articolul 118 § 3 prevede că fiecare parte la un proces penal are dreptul de a desemna un expert ales de ea pentru efectuarea unei expertize.
62. Articolul 294 § 2 dispune că, în faza de judecată, inculpatul, celelalte părţi precum şi avocaţii acestora pot lua cunoştinţă de actele de la dosarul cauzei de-a lungul întregii proceduri şi că instanţa de judecată trebuie să respecte principiul contradictoriului.
63. Ţinând seama de articolele susmenţionate şi de practica parchetelor, doctrina consideră că faza de urmărire penală nu este contradictorie, părţile neavând în general cunoştinţă de declaraţiile şi observaţiile părţilor care au interese contrarii lor. Întemeindu-se pe articolul 250 din CPP, ea precizează de asemenea că inculpatul nu poate lua cunoştinţă de integralitatea dosarului de urmărire înainte de încheierea acesteia şi că celelalte părţi, mai ales partea civilă, nu au acces la acesta decât la efectuarea actelor de procedură – cum este expertiza – pentru care CPP le recunoaşte în mod expres acest drept (I. Neagu, Tratat de drept procesual penal, tomul II, p. 34, 2004).
b) Alte dispoziţii pertinente
64. Conform articolului 19 § 1 din codul de procedură penală, victima care nu s-a constituit parte civilă în procedura penală poate sesiza instanţele civile printr-o acţiune în daune-interese în vederea reparării prejudiciului cauzat de infracţiune. Procedura în faţa instanţelor civile trebuie să fie suspendată până la pronunţarea unei sentinţe definitive în procesul penal (articolul 19 § 2). La epoca faptelor, suspendarea era facultativă pentru judecătorul civil dacă acesta avea indicii legat de comiterea unei infracţiuni care putea fi determinantă pentru soluţia în cauza civilă, dar ea devenea obligatorie de îndată ce acţiunea penală se punea în mişcare.
65. Articolul 20 § 1 prevede că victima care s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţele civile o acţiune în repararea prejudiciului suferit, dacă instanţele penale nu au examinat pe fond cererea sa de daune-interese. În temeiul articolului 22 § 1, autoritatea de lucru judecat legată de hotărârile penale definitive, care se impune tribunalelor civile sesizate cu o acţiune civilă în daune-interese de către victimă, se extinde şi asupra stabilirii faptelor ce au făcut obiectul urmăririi penale, asupra identificării autorului acestor fapte şi a culpabilităţii acestuia.
66. Dispoziţiile articolului 278 din CPP şi cele ale hotărârii din 2 decembrie 1997 a Curţii Constituţionale referitoare la căile de atac deschise împotriva actelor şi hotărârilor procurorilor sunt expuse în cauza Velcea împotriva României ((dec.), nr. 60957/00, 23 iunie 2005). Legea nr. 281 citată anterior de modificare a CPP a instituit, printr-un nou articol 2781, un recurs jurisdicţional (plângere în faţa instanţei) împotriva hotărârilor de respingere a plângerilor formulate împotriva hotărârilor de neurmărire date de parchet. Această lege, ale cărei dispoziţii pertinente au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, prevedea în articolul IX din dispoziţiile sale tranzitorii că rezoluţiile şi ordonanţele de neurmărire date de parchete înainte de intrarea acesteia în vigoare erau susceptibile de a fi atacate cu plângere în faţa instanţei, conform procedurii prevăzute în articolul 2781, într-un termen de un an de la publicarea sa în Monitorul Oficial.
3. Secretul profesional al avocaţilor
67. Articolul 8 din Legea nr. 51/1995 cu privire la profesia de avocat, în redactarea sa în vigoare la epoca faptelor, prevedea că avocaţii erau supuşi secretului profesional sub toate aspectele cauzelor care le erau încredinţate, cu excepţia dispoziţiilor exprese contrarii din lege. Statutul profesiei de avocat pe atunci în vigoare, adoptat de consiliul Uniunii Avocaţilor din României (« UAR ») şi publicat în Monitorul Oficial din 17 octombrie 1995, preciza că secretul profesional era absolut şi că se extindea pe toate domeniile activităţii profesionale a avocaţilor. Articolul 5 § 2 din statutul profesiei de avocat, aşa cum fusese adoptat de UAR în 2001 înainte de a fi publicat în Monitorul Oficial din 31 mai 2001, prevedea că secretul profesional se referea la toate informaţiile de care avocaţii sau angajaţii acestora luaseră cunoştinţă în exerciţiul funcţiilor şi atribuţiilor lor.
4. Dispoziţiile legale privitoare la independenţa procurorilor
a) Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească
68. Dispoziţiile din Legea nr. 92/1992 sunt expuse mai jos aşa cum erau redactate la momentul faptelor.
69. Conform articolului 26, Ministerul Public îşi exercită funcţiile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă, sub autoritatea ministrului Justiţiei. Activitatea Ministerului Public este organizată conform principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic. Ministerul Public este independent în relaţiile sale cu alte autorităţi publice. Conform articolului 28, procurorii fiecărui parchet dintr-un judeţ sunt subordonaţi procurorului şef al acestui parchet, care este el însuşi subordonat procurorului şef al parchetului de pe lângă instanţa superioară din judeţ.
70. În temeiul articolului 33, procurorii sunt obligaţi să se conformeze instrucţiunilor pe care ministrul Justiţiei li le adresează direct sau prin intermediul procurorului general spre a face să fie respectată legea. Conform articolului 34, ministrul Justiţiei controlează munca şi aptitudinile profesionale ale procurorilor prin inspectori. El poate ordona procurorilor să înceapă urmărirea sau să exercite o cale de atac dar nu să pună capăt unor urmăriri deja începute. Conform articolului 40, procurorul şef al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care îşi exercită controlul asupra tuturor parchetelor, este numit şi demis de preşedintele României, la propunerea ministrului Justiţiei.
b) Alte dispoziţii şi texte pertinente
71. Articolele 235 şi 262 din CPP prevăd respectiv că procurorul decide printr-o ordonanţă să pună în mişcare acţiunea penală, după examinarea dosarului, şi că, la încheierea urmăririi şi ţinând seama de elementele probatorii de care dispune, dispune trimiterea inculpatului în judecată sau pronunţă încetarea urmăririi.
72. Recomandarea Rec (2000) 19 adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la 6 octombrie 2000 enunţă principiile fundamentale care trebuie să conducă misiunile ministerului public şi garanţiile care îi sunt necesare. Ea descrie de asemenea modul în care trebuie să fie organizate raporturile acestuia cu puterile executivă şi legislativă, judecătorii, poliţia şi justiţiabilii.
73. Acest text recomandă Statelor membre să ia măsuri pentru ca puterile Guvernului faţă de ministerul public să fie reglementate de lege şi ca exercitarea acestora să fie transparentă, eventualele instrucţiuni de urmărire trebuind să fie însoţite de garanţii de transparenţă şi de echitate suficiente. De altfel, procurorii trebuie să vegheze la respectarea principiului egalităţii armelor, mai ales transmiţând părţilor informaţiile aflate în posesia lor şi susceptibile de a afecta desfăşurarea echitabilă a procesului. Autorităţile trebuie să vegheze ca părţile interesate, în special victimele, să aibă posibilitatea de a contesta hotărârile de neurmărire luate de ministerul public, fie în cadrul unui control al instanţei, fie autorizând părţile să înceapă ele însele urmăririle.
5. Dispoziţiile legale referitoare la independenţa judecătorilor
74. Articolele menţionate mai jos sunt prezentate aşa cum erau redactate la momentul faptelor, înainte de abrogarea sau modificarea lor prin Legea nr. 303/2004 cu privire la statutul magistraţilor, care a întărit garanţiile de independenţă a judecătorilor şi a intrat în vigoare la 24 septembrie 2004.
75. Articolul întâi din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească proclamă principiul separării puterii judiciare de puterile legislativă şi respectiv executivă. Conform articolelor 3 şi 91 din această lege, judecătorii sunt independenţi, inamovibili şi supuşi numai legii. Conform articolului 47, judecătorii, selecţionaţi prin concurs, cu excepţii, sunt numiţi prin decret de preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). Acesta este compus din 15 judecători şi procurori numiţi pe o perioadă de patru ani de Parlament de pe listele de magistraţi aleşi de adunările magistraţilor din diferitele instanţe.
76. La judecătorii pot de asemenea funcţiona judecători stagiari, numiţi prin decizie a ministrului Justiţiei, dacă îndeplinesc condiţiile legale spre a fi judecători (articolul 51). CSM funcţionează de asemenea şi ca consiliu de disciplină al judecătorilor (articolul 88).
77. CSM este competent în materie de promovare a magistraţilor (articolul 69 din Legea nr. 92/1992) la propunerea ministrului Justiţiei (articolul 16 din regulamentul de funcţionare al CSM).
78. Acesta este de asemenea competent pentru a propune preşedintelui României, la recomandarea ministrului Justiţiei, numirea judecătorilor la Curtea Supremă de Justiţie, pentru un mandat de 6 ani. Judecătorii Curţii Supreme sunt independenţi şi sunt supuşi numai legii (articolele 6 şi 12 din Legea nr. 56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie, republicată, în vigoare la momentul faptelor).
6. Codul de procedură civilă (« CPC »)
79. Articolele pertinente din CPC sunt după cum urmează:
Articolul 172
« 1) Când partea învederează că partea potrivnică deţine un înscris privitor la pricină, instanţa poate ordona înfăţişarea lui.
2) Cererea de înfăţişare nu poate fi respinsă dacă înscrisul este comun părţilor sau dacă însăşi partea potrivnică s-a referit în judecată la înscris (...) »
Articolul 174
« Dacă partea refuză să răspundă la interogatoriul ce s-a propus în dovedirea deţinerii sau existenţei înscrisului, dacă reiese din dovezile administrate că l-a ascuns sau l-a distrus sau dacă, după ce s-a dovedit deţinerea înscrisului, nu-l înfăţişează la cererea instanţei, aceasta va putea socoti ca dovedite pretenţiile părţii care a cerut înfăţişarea, cu privire la cuprinsul acelui înscris. »
Articolul 7206
Articolul 7206 a fost introdus în CPC în temeiul ordonanţei nr. 138/2000 date de Guvern.
« Procesele şi cererile în materie comercială se judecă cu precădere. (...) cu realizarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor, precum şi desfăşurarea (...) procesului.»
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA CONEXAREA CERERILOR
80. Cu aplicarea articolului 42 § 1 din regulamentul său, Curtea decide să conexeze cererile nr. 63610/00 şi 38692/05, ţinând seama de elementele lor de fapt şi de drept comune.
II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCĂRILE PRETINSĂ ALE ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
81. Reclamanta pretinde că procedurile civilă, comercială şi penală cu constituire de parte civilă pe care le-a introdus spre a-şi afirma drepturile asupra sumei în litigiu de 25 milioane de USD au dat naştere la mai multe încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii pertinente sunt astfel formulate:
« Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (...) şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, (...) »
A. Cu privire la dreptul de acces la un tribunal
Cu privire la admisibilitate
82. Reclamanta pretinde că a avut loc o încălcare a dreptului său de acces la un tribunal în procedura civilă îndreptată împotriva BCIT şi în procedura penală cu constituire de parte civilă vizând pe F.T. şi pe directorul acestei bănci, pe care le introdusese spre a obţine mai ales rambursarea unei sume de 25 milioane de USD virate într-un cont administrat de această bancă. În ceea ce priveşte prima din aceste două proceduri, reclamanta critică hotărârea din 10 februarie 2000 prin care Curtea Supremă de Justiţie a apreciat ca inadmisibilă acţiunea civilă îndreptată împotriva BCIT, fără examen pe fond, sub motiv că ea nu achitase taxa de timbru exigibilă, a cărei sumă ea o apreciază ca excesivă. Ea vede în aceasta o atingere disproporţionată a dreptului său de acces la un tribunal. În ce priveşte a doua procedură, reclamanta se plânge că i s-a respins definitiv plângerea penală cu constituire de parte civilă prin ordonanţele de neurmărire date de parchet la 22 iunie şi 4 decembrie 2000, fără ca un tribunal să fi statuat asupra cererii sale de daune-interese.
a) Susţinerile părţilor
83. Guvernul face excepţie de neepuizare de către reclamantă a căilor de atac interne. Fiind vorba de procedura civilă împotriva BCIT, el susţine că reclamanta ar fi trebuit să conteste sentinţa provizorie înainte de a face dreptate din 10 septembrie 1998 a tribunalului judeţean Constanţa conform recursului prevăzut de dispoziţiile combinate ale legilor nr. 146/1997 şi 105/1997 şi a regulamentului nr. 2214/1997 de aplicare a Legii nr. 146/1997, care dădeau competenţă ministerului Finanţelor spre a examina acest gen de contestaţie. În ce priveşte procedura penală cu constituire de parte civilă, pledează că reclamanta ar fi trebuit să conteste ordonanţele de neurmărire în litigiu în temeiul articolului 278 din CPP, aşa cum a fost interpretat de Curtea Constituţională.
84. Guvernul pretinde că ingerinţa în dreptul de acces al reclamantei la un tribunal a fost proporţională cu scopul urmărit şi că prezenta cauză se deosebeşte de cauza Kreuz împotriva Poloniei (nr. 28249/95, CEDH 2001-VI) prin aceea că reclamanta este o persoană juridică dispusă să investească în România o sumă foarte importantă şi că nu pretinde că este în imposibilitatea de a plăti taxele de timbru în cauză, legat de care nu a solicitat să fie exonerată pe lângă Ministerul Finanţelor. Bazându-se pe hotărârile Assenov împotriva Bulgariei (nr. 24760/94, § 112, Culegere 1998-VIII) şi Ernst şi alţii împotriva Belgiei (nr. 33400/96, § 55, 15 iulie 2003) precum şi pe hotărârea Stokas împotriva Greciei (nr. 51308/99, 29 noiembrie 2001), Guvernul susţine de asemenea că neurmăririle pronunţate de parchet nu obligau instanţele şi nu au adus atingere dreptului reclamantei de a acţiona în repararea prejudiciului al cărei victimă se pretindea, mai ales în cadrul procedurii comerciale împotriva BCIT.
85. Reclamanta contestă eficacitatea căilor de atac interne menţionate de Guvern. Ea susţine mai întâi că o parte din dispoziţiile privitoare la taxele de timbru legat de care Guvernul pretinde că ea ar fi trebuit să se întemeieze fuseseră declarate neconstituţionale şi că ea nu contesta modul de calcul al sumei de plată ci încadrarea juridică dată de instanţele interne acţiunii sale civile. Ea susţine apoi că, la momentul faptelor, nici o dispoziţie legală nu permitea justiţiabililor să sesizeze instanţele spre a contesta o neurmărire şi că motivele ordonanţei din 4 decembrie 2000 nu i-au fost comunicate.
86. Citând cauza Beles şi alţii împotriva Republicii Cehe (nr. 47273/99, §§ 51 şi 69, CEDO 2002-IX), reclamanta apreciază că a fost privată de dreptul său la un examen pe fond, de un tribunal, a cererilor sale u privire la suma în litigiu de 25 milioane de USD transferată într-un cont la BCIT din cauza, pe de o parte, a unei interpretări excesiv de riguroase a dispoziţiilor legale privitoare la încadrarea acţiunii civile şi taxele de timbru exigibile şi, pe de altă parte, a neurmăririlor pronunţate de un procuror care nici măcar nu a examinat constituirea sa în parte civilă. Conform acesteia, neurmăririle sus menţionate au împiedicat-o să exercite în mod efectiv dreptul pe care i-l oferea legea română de a opta între calea civilă şi calea penală spre a acţiona în reparaţie, ceea ce a constrâns-o să introducă împotriva BCIT o acţiune comercială care îi era mai puţin favorabilă în termeni de durată şi de constrângeri procedurale.
b) Aprecierea Curţii
87. Motivul plângerii reclamantei trebuind să fie respins ca evident neîntemeiat, Curtea nu consideră necesar să examineze caracterul eficient al căilor de atac menţionate de Guvern.
88. Curtea reaminteşte că articolul 6 § 1 consacră « dreptul la un tribunal », din care dreptul de acces, anume dreptul de a sesiza tribunalul în materie civilă, nu constituie decât un aspect. Acest drept nu este totuşi absolut: el se pretează la limitări implicit admise căci impune prin însăşi natura sa o reglementare de către Stat. Statele contractante se bucură în materie de o anumită marjă de apreciere. Este totuşi de competenţa Curţii să se pronunţe în ultimă instanţă asupra respectării exigenţelor Convenţiei; ea trebuie să se convingă că limitările puse în practică nu restrâng accesul oferit individului de o manieră sau în aşa măsură încât dreptul să fie afectat în însăşi substanţa sa. Pe de altă parte, o asemenea limitare nu se împacă cu articolul 6 § 1 decât dacă tinde spre un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (Waite şi Kennedy împotriva Germaniei [GC], nr. 26083/94, § 59, CEDO 1999-I şi Ernst şi alţii împotriva Belgiei, nr. 33400/96, § 48, 15 iulie 2003).
89. Curtea observă că reclamanta a pretins că inadmisibilitatea acţiunii civile împotriva BCIT pronunţată de tribunale pentru neplata taxei de timbru şi ordonanţele de neurmărire date în 2000 de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie la plângerea penală cu constituire de parte civilă îndreptată împotriva F.T. şi a directorului BCIT au privat-o de dreptul la un examen pe fond, de un tribunal, de pretenţiile legate de suma în litigiu, de o sumă de 25 milioane de USD, care fusese transferată într-un cont bancar deschis la BCIT.
90. Subliniind că nu se ajunge la controverse între părţi prin faptul că limitările în cauză aveau o bază legală şi că aveau ca scop legitim acela de a asigura buna administrare a justiţiei (vezi, mutatis mutandis, Kreuz împotriva Poloniei, nr. 28249/96, § 59; CEDO 2001-VI), Curtea reaminteşte că proporţionalitatea unor astfel de limitări ale dreptului de acces la un tribunal trebuie să fie examinată în lumina circumstanţelor specifice ale speţei (Waite şi Kennedy, citat mai sus, § 64).
91. În această privinţă, în alte cauze unde în cauză era absenţa examenului pe fond a constituirilor în parte civilă din cauza inadmisibilităţii plângerilor penale cu care erau conexate, Curtea a dat importanţă accesibilităţii şi eficacităţii altor căi judiciare deschise celor interesaţi spre a-şi exprima pretenţiile, mai ales acţiunile disponibile în faţa instanţelor civile. În cazurile unde ea a considerat că petenţii dispuneau efectiv de astfel de recursuri, ea a pus concluzia absenţei încălcării dreptului de acces la un tribunal (Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 24760/94, § 112, Culegere 1998-VIII, Ernst şi alţii citat mai sus, §§ 53-55, şi Moldovan şi alţii împotriva României (nr. 2), nr. 41138/98 şi 64320/01, §§ 119-122, 12 iulie 2005).
92. Curtea subliniază că, în speţă, reclamanta a introdus trei proceduri în scopul principal de a obţine rambursarea unei sume de 25 milioane de USD şi daune-interese din partea BCIT, de la directorul acestei bănci şi de la F.T. Aceste trei proceduri se refereau aceleaşi fapte şi au fost introduse în aceeaşi epocă. Totuşi, derularea procedurii penale şi neurmăririle pronunţate de parchet nu au avut drept consecinţă privarea reclamantei de un examen pe fond al pretenţiilor sale în cadrul acţiunii comerciale îndreptate împotriva BCIT (Ernst şi alţii citat mai sus, § 55). Aceeaşi concluzie se impune faţă de inadmisibilitatea acţiunii civile împotriva BCIT pentru neplata taxei de timbru (vezi, a contrario, Weissman împotriva României, nr. 63945/00, §§ 42-43, 4 mai 2006).
93. Văzând cele de mai sus şi ţinând seama de ansamblul elementelor de la dosar, Curtea pune concluzia că restricţiile aduse dreptului de acces la un tribunal nu au afectat substanţa însăşi a dreptului reclamantei la un tribunal şi că acestea nu sunt pas disproporţionate în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie.
94. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins pentru lipsă de temei evidentă, cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
B. Cu privire la echitatea procedurii civile împotriva BCIT şi Petromin
Cu privire la admisibilitate
a) Susţinerile părţilor
95. Reclamanta se plânge în esenţă că instanţele interne au judecat arbitrar că cererea sa legată de transferul bancar al unei sume de 25 milioane de USD avea ca obiect o obligaţie de a da, fără a-şi motiva alegerea acestei încadrări, ceea ce le-a determinat să decidă inadmisibilitatea acţiuni sale, motivat de neplata taxei de timbru. Pronunţându-se astfel, instanţele interne ar fi acordat părţilor pârâte un avantaj contrar principiului egalităţii armelor dat fiind că în favoarea acestora se pronunţase respingerea acţiunii îndreptate împotriva lor fără a trebui să-şi justifice refuzul de a efectua transferul în cauză.
96. Guvernul apreciază că, în încheierea interlocutorie din 10 septembrie 1998, tribunalul judeţean Constanţa a motivat pe scurt dar adecvat încadrarea cererii reclamantei cu privire la transferul bancar în litigiu. El consideră de altfel că, ţinând seama de circumstanţele cauzei, încadrarea obiectului cererii era lipsită de pertinenţă pentru chestiunea cu care a fost investită instanţa, care consta din a stabili dacă cererea în cauză putea fi evaluată în bani, lucru la care a răspuns afirmativ, apreciind că trebuia taxată în consecinţă.
b) Aprecierea Curţii
97. Curtea reaminteşte că articolul 6 implică în sarcina « tribunalului » obligaţia de a efectua un examen eficient al mijloacelor, argumentelor şi ofertelor probatorii ale părţilor, cu excepţia aprecierii pertinenţei în ce priveşte soluţia ce se va pronunţa şi fără a se putea înţelege ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, hotărâre din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19-20, §§ 59 şi 61). Extinderea acestei îndatoriri poate varia conform naturii hotărârii. Iată de ce problema de a şti dacă un tribunal nu şi-a respectat obligaţia de a motiva decurgând din articolul 6 din Convenţie nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, p. 12, § 29).
98. Curtea observă că acţiunea civilă în cuprinsul căreia reclamanta a formulat trei cereri, din care una referitoare la transferul unei sume de 25 milioane de USD, a fost declarată inadmisibilă de instanţe din cauza neplăţii taxei de timbru datorate. În această privinţă, ea observă că reiese din dosar că problema încadrării juridice a cererii referitoare la transferul în cauză a fost tranşată prin încheierea interlocutorie pronunţată la 10 septembrie 1998 de tribunalul judeţean Constanţa. Ea subliniază că reclamanta apreciază că această întrebare, în opinia sa esenţială, nu a fost adecvat tratată de acest tribunal şi de instanţele care au confirmat inadmisibilitatea acţiunii.
99. Curtea reaminteşte că, pentru a verifica dacă instanţele interne şi-au respectat obligaţia de a-şi motiva deciziile, ea a ţinut de asemenea cont în alte cauze de pertinenţă şi de incidenţa argumentelor sau a mijloacelor la care instanţele nu răspunseseră legat de problema cauzelor care le erau supuse spre examinare (vezi Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.), nr. 40490/98, CEDO 2000-IX ; şi Driemond Bouw BV împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 31908/96, 2 februarie 1999). Ea observă că, în speţă, recursurile înaintate se refereau în esenţă la întrebarea dacă este adecvată aplicarea articolului 20 § 4 din Legea nr. 146/1997 – caz în care instanţele ar fi putut să examineze pe fond o parte a cererilor formulate – sau articolul 20 §§ 2 şi 3, care ducea la inadmisibilitatea pură şi simplă a acţiunii iniţiate. Se pare că incidenţa încadrării cererii referitoare la transferul în litigiu pe temeiul unuia sau altuia din aceste articole nu a fost apreciată ca determinantă nici pentru Curtea de Apel din Constanţa – care s-a pronunţat în favoarea reclamantei fără a se pronunţa cu privire la încadrarea – nici Curtea Supremă de Justiţie care, printr-o hotărâre din 10 februarie 2000, a primit recursul părţilor pârâte, a apreciat că articolul 20 § 4 nu era aplicabil şi că acţiunea trebuia să fie declarată inadmisibilă sub motiv că reclamanta nu achitase, la momentul înregistrării acţiunii în cauză sau cel puţin în intervalul care îi fusese acordat la 10 septembrie 1998, suma taxei de timbru datorată pentru cele trei cereri ce figurau în acţiunea introductivă de instanţă.
100. Văzând cele de mai sus şi în lumina elementelor aflate în posesia sa, Curtea consideră că, deşi ar fi fost de dorit ca instanţele interne să-şi clarifice poziţia cu privire la incidenţa încadrării juridice a cererii referitoare la transferul în litigiu asupra aplicabilităţii articolului 20 § 4, acestea au motivat global în mod adecvat inadmisibilitatea acţiunii reclamantei, care nu ar putea fi calificată drept arbitrară. În această privinţă, Curtea reaminteşte că nu este de competenţa să examineze erori de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă, decât dacă şi în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie (vezi, printre alte, hotărârea Garcia Ruiz împotriva Spaniei din 21 ianuarie 1999, Culegere de hotărâri şi decizii 1999-I, § 28).
101. De altfel, Curtea consideră pentru aceleaşi motive că respingerea din motive de inadmisibilitate a acţiunii reclamantei pronunţată de instanţele interne nu ar putea fi interpretată ca favorizând părţile pârâte, cu încălcarea egalităţii armelor.
102. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins pentru lipsă evidentă de temei, cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
C. Cu privire la echitatea procedurii penale cu constituire de parte civilă îndreptată împotriva F.T. şi directorului BCIT
103. Invocând articolul 6 § 1 din Convenţie, reclamanta se plânge de lipsa de independenţă şi de imparţialitate a procurorilor, în special de lipsa de imparţialitate a procurorului F.C. Ea se plânge de asemenea de inechitatea procedurii, susţinând mai ales că restricţiile impuse de CPP dreptului său de a accede la dosarul de urmărire penală au adus atingere principiului egalităţii armelor.
1. Cu privire la independenţa şi imparţialitatea procurorilor
Cu privire la admisibilitate
a) Susţinerile părţilor
104. Guvernul admite că articolul 6 § 1 se aplică în ce priveşte plângerea penală cu constituire de parte civilă depusă de reclamantă la 30 decembrie 1997. Totuşi, fără a invoca vreo excepţie cu privire la plângerea invocată de reclamantă, el pretinde că aceasta ar fi trebuit să sesizeze instanţele interne cu o plângere împotriva rezoluţiei de neurmărire date de parchet la 22 iunie şi 4 decembrie 2000. El susţine că reclamanta ar fi trebuit, pe de o parte, să se întemeieze pe articolul 278 din CPP, aşa cum este interpretat de decizia Curţii Constituţionale din 2 decembrie 1997, şi, pe de altă parte, să se întemeieze pe articolul 2781 din acelaşi cod pentru a introduce un recurs în intervalul de un an prevăzut de dispoziţia tranzitorie conţinută în articolul IX din Legea nr. 281.
105. Reclamanta contestă argumentele Guvernului şi subliniază că Legea nr. 281 a intrat în vigoare la mai mulţi ani după neurmăririle pronunţate de parchet.
b) Aprecierea Curţii
106. Cu titlu preliminar, Curtea observă că părţile sunt de acord asupra aplicabilităţii în speţă a articolului 6 § 1 din Convenţie. Ea reaminteşte că o plângere cu constituire de parte civilă intră în domeniul de aplicare a articolului 6 § 1 din Convenţie, cu excepţia ipotezelor în care ea se analizează ca o « răzbunare privată » sau o actio popularis şi cu excepţia cazurilor în care ea presupune o renunţare neechivocă a victimei la exercitarea dreptului de a intenta o acţiune civilă în cadrul procedurii penale (vezi, mutatis mutandis, Perez c. France [GC], nr. 47287/99, §§ 70 şi 71, CEDO 2004-I). Referindu-se la cauza Perez citată anterior, ea apreciază că ar fi artificial să se considere că soluţia procedurii iniţiate de reclamantă în faţa instanţelor penale împotriva F.T. şi a directorului BCIT, în care reclamanta a cerut repararea prejudiciului suferit prin infracţiunile pretinse, şi-ar fi pierdut caracterul determinant prin simplul fapt al existenţei unei proceduri comerciale pe rol împotriva acestei bănci (vezi Perez citat mai sus, § 66, şi Ernst şi alţii împotriva Belgiei (dec.), nr. 33400/96, 25 iunie 2002). Articolul 6 § 1 îşi găseşte deci aplicare sub aspectul său civil în procedura penală în cauză.
107. Fiind vorba de argumentul Guvernului susceptibil de a fi interpretat ca o excepţie de neepuizare a căilor de atac interne, Curtea reaminteşte că a apreciat deja că recursul prevăzut de decizia Curţii Constituţionale din 2 decembrie 1997 cu privire la articolul 278 din CPP nu era eficient (Rupa împotriva României (dec.), nr. 58478/00, §§ 88-90, 14 decembrie 2004) şi nu vede nici un motiv de a ajunge la o altă concluzie în speţă.
108. Cât despre recursul prevăzut de dispoziţia tranzitorie conţinută în articolul IX din Legea nr. 281, Curtea reaminteşte că epuizarea căilor de atac interne se apreciază în mod normal la data introducerii cererii în faţa sa. Cu toate acestea, această regulă nu este lipsită de excepţii, care pot fi justificate de circumstanţele specifice ale speţei (Prodan împotriva Moldovei, nr. 49806/99, § 39, CEDO 2004‑III (extrase)).
109. Curtea subliniază că la momentul introducerii cererii în faţa sa, reclamanta epuizase căile de drept disponibile în dreptul român la momentul pertinent. De altfel, ea observă că dispoziţiile ce reglementează recursul în cauză au devenit aplicabile la mai mult de trei ani după pronunţarea neurmăririi în litigiu şi introducerea cererii şi că, în ciuda demersurilor sale, petentei nu i s-au comunicat motivele neurmăririi din 4 decembrie 2000 (vezi paragrafele de la 32 la 35 de mai sus), ceea ce i-ar fi permis eventual să introducă un recurs motivat la instanţă. În aceste circumstanţe, Curtea apreciază că nu există în speţă nici un element susceptibil de a justifica o derogare de la principiul general conform căruia condiţia epuizării căilor de atac interne trebuie să fie apreciată la momentul introducerii cererii. Pornind de aici, excepţia Guvernului nu ar putea fi reţinută în nici una din cele două ramuri ale sale.
110. De altfel, Curtea constată că motivul plângerii reclamantei nu este evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie şi că nu este lovită de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Este adecvat deci să fie declarat admisibil.
Cu privire la fond
a) Susţinerile părţilor
111. Guvernul susţine că autoritatea ministrului Justiţiei asupra procurorilor nu este de natură ierarhică, ci numai administrativă.
112. Întemeindu-se pe articolele 235 şi 262 din CPP şi pe recomandarea Rec (2000) 19 a Comitetului de Miniştri, el consideră că simplul fapt că procurorii sunt subordonaţi puterii executive nu este contrar Convenţiei, căci dreptul român le oferă garanţiile cerute de recomandarea în cauză şi îi lasă liberi să prezinte tribunalelor concluziile pe care le apreciază ca întemeiate faţă de elementele din dosarele care le-au fost încredinţate.
113. Observând că reclamanta putea contesta neurmăririle pronunţate în 2000 de către parchet în faţa unor instanţe independente şi imparţiale, Guvernul a tras concluzia că autorităţile au respectat exigenţele articolului 6 § 1 în materie.
114. Reclamanta face trimitere la dispoziţiile Legii nr. 92/1992 referitoare la statutul procurorilor (vezi paragrafele de la 68 la 70 de mai sus). Ea susţine că aceştia sunt subordonaţi ierarhic ministrului Justiţiei – deci puterii executive – şi că dreptul român nu distinge între subordonarea administrativă şi subordonarea ierarhică. De altfel, ea pretinde că dreptul intern nu oferă garanţiile de transparenţă cerute de recomandarea Rec (2000) 19 în ceea ce priveşte ingerinţa pe care ministrul Justiţiei o poate exercita în activitatea, numirea şi promovarea procurorilor în virtutea puterilor de conducere şi de control de care dispune. În sfârşit, reclamanta susţine că Curtea a pus deja concluzia încălcării articolului 6 § 1 în cauze în care magistraţi ai parchetului erau subordonaţi ministrului Justiţiei (Brudnicka şi alţii împotriva Poloniei, nr. 54723/00, § 41, Culegere 2005-II) şi a apreciat că, în sistemul judiciar român, procurorii nu se bucurau de independenţă faţă de executiv (Vasilescu împotriva României, nr. 27053/95, § 41, Culegere 1998-III).
b) Aprecierea Curţii
115. Curtea reafirmă că, pentru a stabili dacă un tribunal poate fi considerat « independent » în temeiul articolului 6 § 1, trebuie ţinut seama, mai ales, de modul de numire şi de durata mandatului membrilor săi, existenţa unei protecţii împotriva presiunilor exterioare şi de faptul de a şti dacă există sau nu aparenţa de independenţă (vezi, printre altele, Zolotas împotriva Greciei, nr. 38240/02, § 24, 2 iunie 2005).
116. Cât despre condiţia de « imparţialitate », ea îmbracă două aspecte. Trebuie mai întâi ca tribunalul să nu manifeste subiectiv nici o părtinire şi nici o prejudecată personală. Apoi, tribunalul trebuie să fie în mod obiectiv imparţial, adică să ofere garanţii suficiente pentru a exclude în acest sens orice bănuială legitimă (Findlay împotriva Marii Britanii, hotărâre din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I, § 73).
117. De altfel, când un organ judiciar însărcinat cu examinarea contestaţiilor referitoare la « drepturi şi obligaţii cu caracter civil » nu îndeplineşte toate exigenţele articolului 6 § 1, nu se produce încălcarea Convenţiei dacă procedura în faţa acestui organ a făcut obiectul « controlului ulterior al unui organ judiciar de deplină instanţă care îndeplineşte, în ceea ce-l priveşte, garanţiile acestui articol» (vezi, printre altele, Kingsley împotriva Marii Britanii, nr. 35605/97, § 51, 7 noiembrie 2000).
118. Noţiunile de independenţă şi de imparţialitate obiectivă fiind strâns legate, Curtea le va examina împreună, în măsura în care acestea interesează ambele speţa de faţă (Findlay citat mai sus, § 73, şi Pabla Ky împotriva Finlandei, nr. 47221/99, § 28, CEDO 2004-V).
119. Curtea reaminteşte că a apreciat deja că, în sistemul judiciar român, procurorii acţionau în calitate de magistraţi ai ministerului public, după cum a fost cazul cu cei care au dat ordonanţele de neurmărire din 22 iunie şi 4 decembrie 2000, şi nu îndeplinesc exigenţa de independenţă faţă de executiv (Vasilescu citat mai sus, p. 1075-1076, §§ 40-41, şi mai recent Grecu împotriva României, nr. 75101/01, § 63, 30 noiembrie 2006). Ea subliniază de asemenea că ordonanţele sus menţionate nu au făcut obiectul unui control ulterior al unui organ jurisdicţional competent care să satisfacă exigenţele articolului 6 § 1 dat fiind că reclamanta nu dispunea, la momentul faptelor, de nici o cale de atac efectivă care să îi fi permis să le conteste în justiţie. Ea observă că în temeiul unei modificări a codului de procedură penală intervenită în 2003, justiţiabilii pot de atunci înainte contesta neurmăririle pronunţate de parchet în faţa unui tribunal competent (vezi paragraful 66 de mai sus).
120. Ţinând seama de cele de mai sus precum şi de reglementarea naţională privitoare la statutul procurorilor (vezi paragrafele de la 68 la 70 de mai sus), Curtea consideră că plângerea penală cu constituire de parte civilă introdusă de reclamantă la 30 decembrie 1997 nu a fost examinată de un tribunal independent şi imparţial, cum o cere articolul 6 § 1.
121. A avut loc deci încălcarea acestui articol în această privinţă.
122. Ţinând seama de concluzia la care ea a ajuns în ceea ce priveşte lipsa de independenţă şi de imparţialitate a procurorilor care au dat ordonanţele în litigiu, Curtea apreciază că nu este cazul să fie examinată separat capătul de cerere al reclamantei privitor la lipsa de imparţialitate subiectivă a procurorului F.C.
2. Cu privire la accesul reclamantei la actele din dosarul de urmărire
Cu privire la admisibilitate
123. Curtea constate că acest motiv de plângere nu este evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea subliniază de altfel că acesta nu este lovit de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Poate fi deci declarat admisibil.
Cu privire la fond
a) Susţinerile părţilor
124. Guvernul susţine că procedura penală română dă petentului care se constituie în parte civilă dreptul de a avea acces la dosarul urmăririi, în aceleaşi condiţii ca şi inculpatul. El afirmă că, pentru a exercita acest drept, este suficient pentru partea civilă să numească un avocat, care va putea obţine o copie a dosarului, sau să ceară ea însăşi autorităţii de urmărire să ordone măsurile necesare, de a proceda la o audiere a martorilor sau de a ordona inculpatului sau unei terţe părţi să prezinte un document. El precizează că, pentru a împiedica modificarea sau distrugerea de acte de la dosarul urmăririi de către interesaţi, autorităţile pot ţine secretă o parte a acestora în interesul unei bune administrări a justiţiei.
125. Bazându-se pe hotărârea Curţii în cauza Menet împotriva Franţei (nr. 39553/02, §§ 47-50, 14 iunie 2005), Guvernul susţine că principiul egalităţii armelor nu a fost încălcat în speţă. De altfel, el susţine că avocaţii reclamantei ar fi putut cere accesul la actele de la dosarul de urmărire, ceea ce nu au dovedit că au făcut, şi subliniază că au prezentat observaţii, mai ales în ceea ce priveşte expertiza contabilă, care au fost depuse la acest dosar.
126. Reclamanta contestă argumentele Guvernului, subliniind că articolul 173 din CPP, în redactarea de la momentul faptelor, nu dădea avocatului părţii civile dreptul de a accede la dosarul urmăririi în aceleaşi condiţii ca avocatul învinuitului. Ea precizează că aceştia nu se aflau pe picior de egalitate în această privinţă decât în faza de judecată, la care nu s-a ajuns în speţă, dat fiind că parchetul a pronunţat neurmăririle contra cărora nu se putea face plângere în faţa instanţei. Ea susţine că dreptul recunoscut al părţii civile de a prezenta observaţii ce se depun la dosarul urmăririi penale era golit de substanţă în măsura în care aceasta nu avea cunoştinţă de declaraţiile învinuiţilor şi ale martorilor şi nu putea studia celelalte acte ce figurau acolo. În afară de acestea, ea arată că, caracterul secret al fazei de urmărire penală reiese indirect din dispoziţiile citate anterior precum şi din practica şi din doctrina pertinente (vezi paragrafele de la 60 la 63 de mai sus).
127. Ea pretinde că faptul că avocatul său nu a putut depune observaţii decât cu privire la expertiza contabilă administrată, după cum o invitaseră autorităţile de urmărire în virtutea dispoziţiilor imperative ale articolului 118 § 3 din CPP, demonstrează tocmai că nu a avut acces la alte acte de la dosarul de urmărire şi că nu a fost convocat să asiste la efectuarea celorlalte acte procedurale care serviseră la constituirea dosarului în cauză. Pe de altă parte, ea arată că prezenta cauză se deosebeşte de cauza Menet citată de Guvern în măsura în care limitarea dreptului de acces la dosarul urmăririi a fost aplicată de asemenea faţă de avocatul său, care era supus secretului profesional.
b) Aprecierea Curţii
128. Curtea consideră că motivul plângerii reclamantei ridică problema de a şti dacă dreptul de acces la dosarul urmăririi de care aceasta beneficia în calitatea sa de parte civilă asistată de un avocat a fost restrâns şi, în caz afirmativ, dacă restricţiile de care ea se plânge au încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de articolul 6 § 1 din Convenţie.
129. Curtea subliniază că din articolele incidente din CPP aşa cum erau redactate la momentul faptelor precum şi din doctrină reiese că procedura anterioară trimiterii unei cauze penale în faţa unei instanţe de judecată nu era nici publică, nici contradictorie. Mai ales, diferenţa faţă de ceea ce CPP prevedea pentru faza de judecată (vezi paragrafele de la 62 la 63 de mai sus), accesul părţii civile sau al avocatului acesteia la dosarul urmăririi nu era garantat, decât în anumite cazuri, mai ales când trebuia realizată o expertiză. De altfel, numai în mod excepţional, partea civilă şi avocatul acesteia puteau să asiste la efectuarea de acte de urmărire penală – cum sunt audierile de martori sau ale învinuitului – efectuate de autorităţile de urmărire şi nu puteau deci lua cunoştinţă de elementele probatorii utilizate de parchetul care avea să pronunţe o soluţie cu privire la o plângere penală cu constituire de parte civilă, soluţie care nu putea fi atacată cu o plângere în faţa instanţei de judecată la momentul respectiv.
130. Curtea se îndoieşte că posibilitatea oferită avocatului părţii civile de a solicita pe lângă procuror autorizaţia de a asista la efectuarea unui act de urmărire altul decât cele prevăzute în articolul 173 din CPP ar fi avut un caracter eficient în practică deoarece CPP nu obliga parchetul să-l informeze pe avocat asupra intenţiei sale de a proceda la aceasta şi la a-l convoca. De altfel, Guvernul nu a citat nici o dispoziţie legală şi nici un exemplu extras din jurisprudenţa internă sau din doctrină în sprijinul susţinerii sale conform căreia avocatul părţii civile putea consulta dosarul de urmărire sau putea obţine o copie şi asista la efectuarea de acte de urmărire penală altele decât cele prevăzute în articolul 173 din CPP. Documentele prezentate de Guvern dovedesc într-adevăr că avocatul reclamantei nu a fost convocat de autorităţile de urmărire decât cu ocazia realizării expertizei contabile, act pentru care CPP prevedea în mod expres o asemenea obligaţie.
131. Observând că dosarul de urmărire pe baza căruia parchetul a pronunţat neurmăririle din 22 iunie şi 4 decembrie 2000 cuprindea mai multe volume în care figurau mai ales documente furnizate de BCIT precum şi depoziţii ale martorilor, Curtea apreciază că reclamanta şi avocatul acesteia nu au fost în măsură să aibă acces la actele de la dosarul în cauză, cu excepţia raportului de expertiză contabilă şi a celor pe care le depuseseră ei înşişi.
132. Curtea reaminteşte că principiul egalităţii armelor – unul din elementele cu conceptul cel mai amplu ale unui proces echitabil – cere că fiecăreia dintre părţi să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a -şi prezenta cauza în condiţii care să nu o situeze într-o situaţie de net dezavantaj faţă de adversarul său. Dreptul la o procedură contradictorie, în ce îl priveşte, implică, pe de o parte, facultatea de lua cunoştinţă de observaţiile sau actele prezentate de cealaltă parte, precum şi de a le discuta. Cu toate acestea, modalităţile de aplicare a acestor garanţii pe durata fazei de urmărire penală depind de particularităţile de procedură şi de circumstanţele cauzei (Ernst şi alţii citat mai sus, §§ 60 şi 68).
133. Curtea observă că din articolele pertinente din CPP – mai ales din articolul 294 § 2 citit a contrario – şi din doctrină reiese că, în faza de urmărire penală, procedura penală nu era nici publică nici contradictorie la momentul respectiv. De altfel, fără a explica mai mult cu privire la dispoziţiile legale ce se aplică în materie, Guvernul admite că o parte a dosarului de urmărire putea fi ţinută secretă.
134. Curtea reaminteşte faptul că a mai judecat deja două cauze în care s-a ridicat problema accesului la dosar al unei părţi civile căreia i se opusese secretul fazei de urmărire penală. Apreciind că specificul secret al fazei de urmărire penală se putea justifica prin motive legate de protecţia vieţii private a părţilor din proces şi interesele justiţiei, Curtea a decis absenţei încălcării articolului 6 § 1 şi a precizat că drepturile învinuitului şi cele ale părţii civile puteau fi diferenţiate, în temeiul acestei prevederi. De altfel, ea a ţinut cont, în cele două cauze în speţă, de opţiunea petenţilor de a se apăra singuri, unul hotărând să renunţa la asistenţa unui apărător care ar fi avut dreptul la acces la actele dosarului de instrucţie (Menet citat mai sus, §§ 47-53), iar celălalt să concedieze avocatul numit, fără a fi solicitat în timp util accesul la dosarul penal (Frangy împotriva Franţei, nr. 42270/98, § 36-43, 1 februarie 2005).
135. Totuşi, Curtea apreciază că speţa de faţă se deosebeşte de cauzele sus menţionate. În speţă, nici reclamanta, nici avocatul acesteia nu au fost în măsură de a avea acces la actele depuse de învinuiţi la dosarul urmăririi şi la cele adunate de către parchet – documente şi depoziţii ale martorilor şi învinuiţilor. În aceste condiţii, Curtea consideră că examinarea cauzei reclamantei de către parchet – chemat să pronunţe o soluţie definitivă nesusceptibilă de cale de atac în faţa instanţei cu privire la plângerea cu constituire de parte civilă înaintată de reclamantă – a putut fi afectată de limitarea accesului la dosarul urmăririi (vezi, mutatis mutandis, Menet citat mai sus, § 48).
136. De altfel, se cuvine să subliniem că avocatul reclamantei era supus secretului cu privire la toate aspectele activităţii sale profesionale.
137. Dat fiind ansamblul circumstanţelor speţei, Curtea consideră că restricţiile aduse de-a lungul procedurii în accesul reclamantei, care era asistată de un avocat, la actele depuse la dosarul urmăririi de învinuiţi sau adunate de ministerul public au viciat cu inechitate procedura plângerii penale cu constituire de parte civilă înaintată de reclamantă.
138. Pornind de aici, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie.
D. Cu privire la echitatea procedurii comerciale împotriva BCIT
1. Respectarea principiilor contradictoriului şi egalităţii armelor
Cu privire la admisibilitate
a) Susţinerile părţilor
139. Guvernul consideră că nu au fost ignorate principiile sus menţionate deoarece, la 23 martie 2005, BCIT s-a conformat somaţiei ce îi fusese adresată de Curtea de Casaţie în şedinţa din 8 martie 2005 depunând la dosarul cauzei documentele pe care reclamanta le ceruse spre comunicare în şedinţa respectivă. De altfel, el observă că documentele în cauză nu erau menţionate în pasajele observaţiilor BCIT pe care reclamanta le evocase atunci. El adaugă că dovada îndeplinirii de către BCIT a obligaţiei sale de a prezenta documentele citate în observaţiile sale decurge de asemenea din atitudinea reclamantei, care nu s-a plâns de nici o încălcare a BCIT în această privinţă în şedinţa din 5 aprilie 2005 şi nu s-a referit la această chestiune în contestaţia în anulare pe care a înaintat-o împotriva hotărârii pronunţate la 19 aprilie 2005 de Curtea de Casaţie.
140. El susţine că, chiar dacă s-ar presupune că documentele în litigiu ar fi existat şi că BCIT nu ar fi depus la dosar toate acele documente la care ea se referise în observaţiile sale, se impune să se facă distincţie între circumstanţele acestei speţe şi circumstanţele care au reprezentat cauza speţei Mantovanelli împotriva Italiei (hotărârea din 18 martie 1997, Culegere 1997-II), deoarece acestea nu apar printre probele pe care Curtea de Casaţie s-a întemeiat spre a se pronunţa. El adaugă că dacă aceasta din urmă ar fi apreciat că documente pertinente lipseau de la dosar, ar fi dispus din nou ca BCIT să le prezinte. În opinia sa, cauza de faţă poate fi asemănată cu cauza Ernst şi alţii împotriva Belgiei citată anterior, instanţele interne pronunţându-şi deciziile pe baza actelor depuse la dosar, de care părţile şi instanţele aveau cunoştinţă în egală măsură.
141. Observând că reclamanta nu a solicitat prezentarea documentelor în litigiu într-un stagiu mai timpuriu al procedurii, şi că cel puţin o parte dintre acestea figurau la dosar, Guvernul pledează că echitatea procesului trebuie să fie examinată ţinând seama de ansamblul procedurii şi că nu a avut loc în speţă încălcarea principiilor contradictorialităţii şi al egalităţii de arme.
142. Reclamanta arată că ea a cerut în şedinţa din 8 martie 2005 prezentarea de către BCIT a unui anumit număr de documente la care aceasta din urmă se referise, implicit sau explicit, în observaţiile sale. Ea afirmă că modul în care Curtea de Casaţie a admis cererea sa acordând BCIT competenţe în materie de administrare a probei a însemnat încredinţarea către această bancă a prerogativelor recunoscute magistraţilor, deoarece aceasta avea puterea de a verifica dacă documentele în litigiu se găseau la dosarul cauzei şi de a decide în mod liber dacă era sau nu cazul să fie depuse acolo. Ea afirmă că, ţinând seama de dispozitivul încheierii interlocutorii pronunţate la 8 martie 2005 de Curtea de Casaţie, ea nu avea nici un motiv de a se plânge în şedinţa din 5 aprilie 2005 de faptul că BCIT nu prezentase documentele în litigiu. Ea precizează de altfel că nerespectarea în cauză nu constituia o cauză de anulare.
143. Ea consideră că documentele în litigiu erau pertinente, altminteri Curtea de Casaţie nu ar fi cerut BCIT să le prezinte fiindcă, în dreptul român, mijloacele de probă oferite de părţi nu sunt admisibile decât dacă sunt pertinente şi utile pentru examinarea cauzei. Detaliind argumentele sale prezentate în procedura internă, ea arată că documentele în litigiu, coroborate de alte acte de la dosar, urmau să servească la demonstrarea că BCIT ştia în 1993 despre contul bancar în cauză că era un cont blocat cu destinaţie specială, că această bancă aprobase operaţiunile bancare ale F.T. în ciuda faptului că mandatul de care dispunea acesta nu îi dădea puterea necesară pentru aceasta, şi că transferurile realizate după 1993 în beneficiul reclamantei nu demonstrau existenţa unei înţelegeri oculte între ea şi F.T.
b) Aprecierea Curţii
144. Curtea face trimitere la principiile citate mai sus care se degajă din jurisprudenţa sa incidentă în materie de egalitate a armelor şi de respectare a contradictorialităţii (vezi paragraful 132 de mai sus).
145. Ea observă că părţile sunt în dezacord asupra punctului de a şti dacă documentele a căror prezentare fusese cerută de reclamantă au fost toate depuse la dosarul cauzei. Părţile sunt în dezacord în ce priveşte interpretarea încheierii interlocutorii din 8 martie 2005 prin care Curtea de Casaţie admisese această cerere şi în ce priveşte modul în car BCIT îşi îndeplinise obligaţia în această privinţă prezentând la 23 martie 2005 un anumit număr de acte.
146. Curtea subliniază că formularea încheierii interlocutorii din 8 martie 2005, care lăsa în grija BCIT verificarea şi furnizarea la dosarul cauzei a înscrisurilor la care ea se referise şi care ar fi putut lipsi de la dosar, este oarecum imprecisă. Totuşi, ea observă că reclamanta, care primise o copie a documentelor depuse la 23 martie 2005 de BCIT, nu a pretins şi cu atât mai puţin a dovedit în şedinţa din 5 aprilie 2005 că această bancă disimulase sau distrusese acte pe care ar fi trebuit să le furnizeze la dosarul cauzei. În această privinţă, Curtea face trimitere la motivele ce au stat la baza hotărârii din 5 aprilie 2005 privitoare la respingerea cererii de interogatoriu formulată de reclamantă, şi mai ales la faptul că Curtea de Casaţie a subliniat din oficiu că proba disimulării sau a distrugerii de documente nu fusese adusă. Curtea constată în sfârşit că reclamanta garantează că existenţa documentelor în litigiu de care aceasta s-ar fi putut servi spre a-şi susţine argumentele reieşea explicit sau implicit din observaţiile BCIT. Ţinând seama de concluzia la care Curtea de Casaţie a ajuns în această privinţă şi de elementele aflate în posesia sa – mai ales de observaţiile părţilor, de cererea formulată de reclamantă la 8 martie 2005 şi de documentele depuse la dosar de BCIT la 23 martie 2005 – Curtea apreciază că susţinerea reclamantei conform căreia această bancă nu s-ar fi conformat referitor la furnizarea actelor pe care ea le menţionase în observaţiile sale îmbracă un caracter oarecum speculativ.
147. Observând că reclamanta nu a demonstrat că apărarea BCIT se baza pe documente care nu au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii, şi mai ales că părţile şi judecătorii au avut cunoştinţă în egală măsură de actele şi observaţiile prezentate pentru a determina soluţia ce urma să se pronunţe, Curtea apreciază că nu reiese că procedura ar fi încălcat regulile contradictorialităţii şi egalităţii armelor.
148. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins ca fiind evident neîntemeiat în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
2. Cu privire la respingerea cererii de interogatoriu şi examinarea cauzei pe fond
Cu privire la admisibilitate
149. Reclamanta se plânge de respingerea de Curtea de Casaţie a solicitării de a se admite interogatoriul, în şedinţa din 8 martie 2005. Ea se plânge de asemenea de faptul că instanţele de recurs s-au limitat la examinarea cauzei în baza a trei documente prezentate de BCIT neţinând deloc seama de cele 500 de pagini de acte pe care ea le prezentase Curţii de Apel la 26 mai 2004.
150. Curtea reaminteşte că, deşi Convenţia garantează în articolul său 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează şi admisibilitatea probelor sau aprecierea acestora, materie care ţine deci în primul rând de dreptul intern şi de instanţele naţionale (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). În speţă, ea observă că cererea de interogatoriu a fost respinsă în mod motivat, ca nepertinentă. Cu privire la examinarea de instanţele interne a actelor sus menţionate, Curtea apreciază că, ţinând seama de numărul foarte important de documente depuse la dosar, nu s-ar putea reproşa instanţelor de recurs că nu ar fi menţionat în motivaţiile hotărârilor lor toate actele şi toate argumentele părţilor, în măsura în care ele au corespuns mijloacelor de apărare esenţiale ale reclamantei (vezi, mutatis mutandis, Burg şi alţii împotriva Franţei (dec.), nr. 34763/02, 28 ianuarie 2003).
151. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins ca fiind evident neîntemeiat în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
3. În privinţa lipsei de independenţă şi de imparţialitate a judecătorilor
Cu privire la admisibilitate
152. Invocând articolul 6 § 1 din Convenţie, reclamanta se plânge de lipsa de independenţă a judecătorilor care i-au examinat cauza. Observând în această privinţă că, înainte de modificarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească prin Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, ministrul Justiţiei juca un rol decisiv în numirea şi promovarea judecătorilor, ea apreciază că Guvernul era interesat în soluţionarea cauzei. De altfel, ea pretinde că magistraţii în cauză au dat dovadă de lipsă de imparţialitate. În special, ea afirmă că speţa a suscitat un mare interes în mass-media, că părţile au fost trimise la tribunalul judeţean Braşov, oraş natal al acţionarului principal al BCIT, un fost sportiv român foarte cunoscut, că în şedinţa din 27 mai 1998, acest tribunal a deschis dezbaterile pe fond în absenţa sa, şi că judecătorii, în general, au tranşat cauza numai pe baza actelor prezentate de BCIT.
153. Curtea face trimitere la principiile stabilite în jurisprudenţa sa cu privire la exigenţa unui tribunal independent şi imparţial impusă de articolul 6 § 1 din Convenţie (vezi paragrafele 115 şi 116 de mai sus). Noţiunile de independenţă şi de imparţialitate obiectivă fiind strâns legate, Curtea le va examina împreună, în măsura în care acestea interesează, ambele, cauza de faţă (Pabla Ky, citat mai sus, § 28).
154. Curtea consideră că puterea recunoscută a ministrului Justiţiei de a adresa recomandări preşedintelui României cu privire la numirea judecătorilor la Curtea Supremă de Justiţie, la propunerea CSM, nu ar putea singură să aducă atingere independenţei acestora din moment ce rezultă din dispoziţiile aplicabile în materie (legile 92/1992 şi 56/1993) că aceştia nu sunt supuşi nici unei presiuni şi îşi exercită funcţiile în deplină independenţă odată ce sunt numiţi (vezi, mutatis mutandis, Zolotas, citat mai sus, § 24). Aceeaşi concluzie se impune legat de rolul executivului în numirea şi promovarea celorlalţi magistraţi care au examinat cauza reclamantei, ţinând seama de independenţa şi de inamovibilitatea de care aceştia se bucură precum şi de rolul eminent al CSM (vezi, mutatis mutandis, Iovchev împotriva Bulgariei (dec.), nr. 41211/98, 18 noiembrie 2004). În ce priveşte chestiunea de a şti dacă au existat în speţă garanţii obiectiv suficiente spre a exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparţialitatea magistraţilor, Curtea nu întrevede nici un element susceptibil de a da naştere unei asemenea îndoieli din partea reclamantei. În special, nici interesul mass-mediei – a cărui realitate nu a fost raportată de petentă dar care ar părea de înţeles ţinând cont de obiectul litigiului – nici faptul că acţionarul principal al BCIT era originar din Braşov nu sunt suficiente spre a inspira îndoieli legitime cu privire la imparţialitatea magistraţilor.
155. Fiind vorba de lipsa de imparţialitate subiectivă pretinsă, Curtea observă că, după recuzarea solicitată chiar la începutul procedurii, reclamanta nu a formulat nici o acuzaţie de imparţialitate împotriva judecătorilor chemaţi să soluţioneze cauza deşi aceasta a făcut ulterior obiectul mai multor examene pe fond al din partea unor judecători diferiţi.
156. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins ca fiind evident neîntemeiat în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
E. Cu privire la durata procedurii comerciale împotriva BCIT
Cu privire la admisibilitate
157. Curtea constată că acest motiv de plângere nu este evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie Ea subliniază în plus că nu este lovit de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Este deci adecvat să fie declarat admisibil.
Cu privire la fond
a) Susţinerile părţilor
158. Guvernul apreciază că durata procedurii a fost rezonabilă. În această privinţă, arată că speţa era destul de complexă, părţile au ridicat un număr important de excepţii de procedură şi de motive de inadmisibilitate, că reclamanta a contribuit la prelungirea duratei în cauză prin cererile sale de amânare şi nu a existat o perioadă de inactivitate dat fiind că instanţele interne au pronunţat nouă hotărâri şi au ţinut cincizeci de şedinţe pe durata procedurii.
159. Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Ea apreciază că speţa nu era complexă, considerând ca dovadă faptul că, după două casări cu trimitere, tribunalul judeţean din Braşov nu a avut nevoie decât de o lună şi jumătate spre a tranşa cauza pe fond. În ceea ce priveşte critica formulată de Guvern faţă de comportamentul său, ea susţine că a fost constrânsă să ceară amânări fiindcă instanţele nu îi comunicaseră actele de procedura în timp util, înaintea şedinţelor, şi subliniază că instanţele sunt responsabile de lungimea termenelor stabilite între şedinţe. Bazându-se pe jurisprudenţa Curţii (Capuano împotriva Italiei, hotărârea din 25 iunie 1987, seria A nr. 119, p. 19, § 32), ea impută răspunderea pentru durata excesivă a procedurii atitudinii autorităţilor, deplângând întârzierile survenite în administrarea expertizei şi faptul că examinarea pe fond a acţiunii comerciale pe care o înaintase în iulie 1997, a cărei miză era foarte importantă, nu a început decât în ianuarie 2004.
b) Aprecierea Curţii
160. Curtea reaminteşte că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând seama de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special de complexitatea cauzei, comportarea reclamantei şi aceea a autorităţilor competente precum şi de miza litigiului pentru interesaţi (vezi, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).
161. Curtea constată că procedura în cauză, care a început cu acţiunea introductivă de instanţă din 14 iulie 1997, a luat sfârşit la 19 aprilie 2005, data hotărârii Curţii de Casaţie. Perioada de luat în consideraţie a durat deci aproximativ şapte ani şi nouă luni pentru trei grade de jurisdicţie. În această din urmă privinţă, Curtea subliniază totuşi că, conform dispoziţiilor procedurale aplicabile la momentul respectiv, în cadrul celui de-al doilea ciclu de procedură – cel care a urmat după prima casare cu trimitere pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie la 31 octombrie 2000 – speţa în cauză nu a fost examinată decât de două grade de jurisdicţie.
162. Curtea a fost investită de multe ori cu cauze care ridicau probleme similare cu cele din cazul în speţă şi a constatat adesea încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie (vezi Frydlender citat mai sus).
163. Curtea nu ar putea admite argumentul Guvernului legat de complexitatea cauzei. Ea observă, într-adevăr, că acţiunea reclamantei nu a fost examinată pe fond decât cu ocazia ultimului ciclu procedural şi că tribunalul judeţean nu a avut nevoie decât de o lună şi jumătate spre a tranşa cauza. De altfel, ea apreciază că atitudinea reclamantei nu a fost de natură a cauza întârzieri importante în procedură. În orice caz, nu i s-ar putea reproşa că a făcut uz de diverse căi de atac interne spre a-şi apăra drepturile (Erkner şi Hofauer împotriva Austriei, 23 aprilie 1987, seria A, nr. 117, p. 63, § 68).
164. În ce priveşte atitudinea autorităţilor competente, Curtea observă că acestea în diverse rânduri au ţinut şedinţa după mai multe luni după amânările pe care le pronunţaseră sau după casarile cu trimitere care fuseseră dispuse, deşi circumstanţele cauzei nu justificau asemenea întârzieri (vezi paragrafele 40, 42 şi 52 de mai sus). De altfel, ea constată că expertiza contabilă administrată cu ocazia celui de-al doilea ciclu procedural la ordinul tribunalului judeţean Braşov a cauzat întârzieri şi că acesta a respins cererea reclamantei pe motivul lipsei calităţii procesuale de a acţiona în ce priveşte emiterea acestei expertize timp de un an şi cinci luni aproximativ după ce a ordonat realizarea acesteia (vezi paragrafele 43 şi 44 de mai sus).
165. Ea subliniază în esenţă că speţa nu a fost examinată pe fond decât cu ocazia ultimului ciclu procedural, deci la mai bine de şase ani de la introducerea acţiunii, şi că întârzierile cele mai importante au fost cauzate de succesiunea de casaţii cu trimitere pronunţate anterior acestui stadiu de procedură. Deşi Curtea nu este competentă spre a analiza modul în care instanţele naţionale au interpretat şi aplicat dreptul intern, ea consideră totuşi că aceste casaţii succesive se datorau erorilor comise de instanţele inferioare la examinarea cauzei (Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41431/98, 25 noiembrie 2003, § 46). În plus, repetarea casaţiilor denotă o disfuncţie a sistemului judiciar.
166. Văzând cele de mai sus şi din jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că durata procedurii litigioase este excesivă şi nu răspunde exigenţei « termenului rezonabil ».
167. Pornind de aici, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1.
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL Nr. 1
168. Reclamanta denunţă o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale. În această privinţă, ea a invocat articolul 1 din Protocolul nr. 1, cu următorul conţinut:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor. »
Cu privire la admisibilitate
a) Susţinerile părţilor
169. În ceea ce priveşte suma de 25 milioane de USD transferată într-un cont bancar deschis la BCIT, Guvernul pretinde că, având în vedere jurisprudenţa Curţii, reclamanta nu putea de deplin drept să revendice proprietatea unui bun sau să se prevaleze de o speranţă legitimă în această privinţă. El subliniază că reclamanta nu a fost niciodată titulara contului în cauză şi, chiar dacă ar fi considerat că deţine o creanţă asupra F.T., titulara contului, ea ar fi trebuit să acţioneze în justiţie împotriva acesteia, ceea ce nu a făcut. În opinia sa, unica obligaţie ce revenea autorităţilor era de a asigura petentei o procedură judiciară echitabilă care să îi permită să-şi expună pretenţiile.
170. Reclamanta contestă susţinerea Guvernului. Ea apreciază că dreptul său de a dispune de suma în litigiu a fost ignorat de autorităţi deoarece nici o instanţă internă nu a examinat pe fond argumentele sale legate de dreptul său de proprietate asupra sumei în cauză, acţiunea sa împotriva BCIT fiind declarată inadmisibilă sub motivul neplăţii taxei de timbru. Ea afirmă de altfel că dacă instanţele comerciale au apreciat pe fond argumentele sale în cadrul procedurii îndreptate împotriva BCIT, ele nu erau interesate să remedieze situaţia de care ea se plângea fiindcă erau subordonate executivului.
b) Aprecierea Curţii
171. Curtea subliniază că deşi, la început, chestiunea dreptului petentei asupra sumei în litigiu şi aceea a răspunderii BCIT nu au făcut obiectul unui examen pe fond în cadrul procedurii civile, pretenţiile reclamantei în această privinţă au fost ulterior respinse cu privire la fond la soluţionarea procedurii comerciale împotriva BCIT.
172. Fiind vorba de consecinţele acestei ultime proceduri asupra dreptului revendicat de reclamantă, Curtea reaminteşte că faptul că un litigiu între persoane private care este tranşat de un tribunal pe baza dreptului în vigoare nu angajează, în sine, responsabilitatea Statului pe terenul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă nu a fost relevată nici o indicaţie de arbitrariu (vezi, printre altele, Vasilev împotriva Bulgariei (dec.), nr. 47063/99, 10 martie 2005). În speţă, ea observă că instanţele interne au procedat la un examen aprofundat al probelor aduse de părţi, că nici un semn de arbitrariu nu a fost detectat în hotărârile pe care le-au pronunţat şi că acuzaţiile reclamantei referitoare la lipsa de independenţă şi de imparţialitate a judecătorilor care au examinat cauza sunt lipsite de temei (vezi paragrafele de la 153 la 156 de mai sus).
173. Rezultă că acest capăt de cerere este evident neîntemeiat şi trebuie să fie respins cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
174. Conform formulării articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. »
A. Daunele
175. Reclamanta reclamă 91 751 562 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material pe care i l-ar fi cauzat nerestituirea sumei de 25 milioane de USD plus dobânzile aferente şi neplata penalităţilor de întârziere la care ea susţine că are dreptul din cauza refuzului BCIT de a efectua transferul bancar în litigiu. De altfel, ea cere 10 000 000 EUR cu titlu de daune morale, susţinând în acest sens că încălcările drepturilor sale la un proces echitabil, la o durată rezonabilă a procedurii comerciale şi la respectarea bunurilor sale i-au distrus reputaţia precum şi credibilitatea în lumea afacerilor şi i-au compromis activităţile.
176. Bazându-se pe jurisprudenţa Curţii în cauzele în care aceasta a pus concluzia de încălcare a articolului 6 § 1, Guvernul susţine că nu există legătură de cauzalitate între încălcările constatate şi daunele materiale pretinse. În ce priveşte sumele solicitate cu titlu de daune morale, el consideră că constatarea încălcării ar putea constitui în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru daunele morale pretinse şi că, oricum, aceste sume sunt excesive ţinând seama de jurisprudenţa Curţii.
177. Ca şi Guvernul, Curtea nu întrevede legătura de cauzalitate între daunele materiale pretinse şi încălcările constatate, care au dus la încălcarea dreptului la un proces echitabil în faţa unui tribunal independent şi imparţial în procedura penală cu constituire de parte civilă şi durata excesivă a procedurii comerciale. Pornind de aici, ea respinge cererea reclamantei sub acest aspect. În ce priveşte prejudiciul moral pretins suferit, ea apreciază că constatările încălcării la care ea a ajuns nu sunt suficiente să le remedieze. Statuând în echitate, ea consideră că sumă de 3 500 EUR constituie o reparaţie rezonabilă a prejudiciului în cauză.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
178. Reclamanta mai solicită 81 984,17 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în faţa instanţelor interne şi a Curţii, astfel defalcate:
a) 160 EUR pentru procedura penală cu constituire de parte civilă (corespunzătoare activităţii depuse pentru redactarea plângerii penale), 211,18 EUR pentru acţiunea civile şi 15 612,99 EUR pentru procedura comercială îndreptată împotriva BCIT, pentru care reclamanta a prezentat contracte de asistenţă juridică şi chitanţe de plată, fără a preciza totuşi ce tip de activitate a fost efectuată pentru îndeplinirea acestor două proceduri şi numărul de ore de lucru care le-a fost consacrat;
b) 66 000 EUR pentru procedura în faţa Curţii. Această sumă se compune, pe de o parte, dintr-o sumă forfetară de 60 000 EUR pentru care reclamanta prezintă un scurt document redactat de doi dintre avocaţii săi şi care indică, fără a preciza mai multe, că suma în cauză revine unei activităţi juridice furnizate de ei pentru nevoile de procedură în faţa Curţii, şi, pe de altă parte, dintr-o sumă de 6 000 EUR pentru care ceilalţi doi avocaţi ai reclamantei au prezentat un document justificativ de unde reiese că această sumă reprezintă onorariul datorat pentru redactarea observaţiilor clientei lor.
179. Fiind vorba de costuri şi cheltuieli de judecată suportate în procedura comercială împotriva BCIT, Guvernul afirmă că suma de 15 612,99 EUR solicitată este excesivă şi face trimitere la alte cauze având ca obiect durata desfăşurării procedurii în care Curtea s-a pronunţat. În ceea ce priveşte procedura în faţa Curţii, el susţine că documentul prezentat de interesată pentru a justifica cei 60 000 EUR reclamaţi nu ar putea constitui o probă a realităţii şi necesităţii costurilor şi cheltuielilor de judecată în cauză, pe care de altfel le apreciază ca excesive. El indică pe de altă parte că documentul justificativ prezentat în sprijinul cererii de rambursare a celor 6 000 EUR onorariu reclamat de doi avocaţi ai reclamantei nu precizează partea pe care a depus-o fiecare dintre ei în munca pe care pretind că au depus-o.
180. Curtea reaminteşte că, atunci când constată o încălcare a Convenţiei, ea poate acorda rambursarea costurilor şi cheltuielilor de judecată în faţa instanţelor interne, dar numai dacă acestea au fost efectuate « pentru prevenirea sau corectare de către acestea a încălcării menţionate » (vezi, mai ales, Zimmermann şi Steiner împotriva Elveţiei, hotărârea din 13 iulie 1983, seria A nr. 66, § 36, şi Bouilly împotriva Franţei (nr. 2), nr. 57115/00, § 29, 24 iunie 2003). În ceea ce priveşte costurile suportate în procedura penală cu constituire de parte civilă, care a dat naştere la două încălcări ale articolului 6 § 1 constatate de Curte, reclamanta nu a demonstrat că au fost realizate pentru a încerca să se remedieze încălcările în cauză. În această privinţă, Curtea observă că părţile nu au pretins că existau căi de atac interne de epuizat. Se cuvine să se respingă cererea asupra acestui punct. Pe de altă parte, din momentul în care în cauzele privind durata procedurii, prelungirea examinării unei cauze dincolo de « termenul rezonabil » antrenează o creştere a costurilor în sarcina petentului (Bouilly împotriva Franţei citat mai sus, § 33, şi Sürmeli împotriva Germaniei [GC], nr. 75529/01, § 148, CEDO 2006-...), Curtea nu consideră nerezonabil în speţă să aloce 1 000 EUR reclamantei cu titlul de costuri suportate pentru activitatea aferentă procedurii comerciale împotriva BCIT.
181. În ce priveşte costurile şi cheltuielile de judecată aferente procedurii în faţa Curţii, ţinând seama de natura motivelor plângerii în cauză, de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile sus menţionate, Curtea apreciază rezonabil să aloce reclamantei suma de 7 000 EUR.
C. Dobânzi moratorii
182. Curtea consideră adecvat să bazeze rata de dobândă moratorie pe rata de dobândă a facilităţii de împrumut marginal a băncii centrale europene majorată cu trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Decide să conexeze cererile;
2. Declară cererile admisibile în măsura în care acestea privesc motivele de plângere în baza articolului 6 § 1 care se referă la dreptul la un tribunal independent şi imparţial şi la restricţiile dreptului de acces la dosarul urmăririi în procedura penală cu constituire de parte civilă şi la durata procedurii comerciale, şi inadmisibile pentru celelalte;
3. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie din cauza ignorării dreptului la un tribunal independent şi imparţial în procedura penală cu constituire în parte civilă ;
4. Hotărăşte că nu este cazul să se examineze suplimentar cu privire la fondul părţii din motivele de plângere în baza articolului 6 § 1 din Convenţie, privitoare la lipsa de imparţialitate a procurorului F.C ;
5. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie din cauza restricţiilor în dreptul de acces la dosarul de urmărire în procedura penală cu constituire în parte civilă sus menţionate;
6. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie din cauza duratei procedurii comerciale ;
7. Hotărăşte
a) că Statul învinuit trebuie să achite petentei, în termen de trei luni începând cu data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie, 3 500 EUR (trei mii cinci sute euro) ca daune morale şi 8 000 EUR (opt mii euro) pentru costuri şi cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că începând cu expirarea termenului menţionat şi până la transferul sumelor, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă având rata egală cu aceea a facilităţii de împrumut marginal a băncii centrale europene aplicabilă pe durata acestei perioade, la care se adaugă trei procente;
8. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru celelalte.
Redactată în limba franceză, şi comunicată în scris la 4 octombrie 2007 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Søren NielsenChristos Rozakis
GrefierPreşedinte
Semnătura indescifrabilăSemnătura indescifrabilă
Full & Egal Universal Law Academy