CASE OF FOUNDATION HOSTEL FOR STUDENTS OF THE REFORMED CHURCH AND STANOMIRESCU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Tradus şi revizuit de IER

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 7 ianuarie 2014

definitivă la 7 aprilie 2014

În Cauza Fundaţia Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate şi Stanomirescu împotriva României

(Cererile nr. 2699/03 şi 43597/07)

Strasbourg

Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Fundaţia Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate şi Stanomirescu împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Alvina Gyulumyan, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 3 decembrie 2013,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 2699/03 şi nr. 43597/07) îndreptate împotriva României, prin care o organizaţie neguvernamentală cu sediul în acest stat (Fundaţia Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate – reclamanta), şi un resortisant al acestui stat, domnul Marinică Stanomirescu (reclamantul), au sesizat Curtea la 7 octombrie 2002 şi, respectiv, la 15 mai 2007, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Prima reclamantă a fost reprezentată de L. Dobai, avocat în Odorheiul Secuiesc. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamanţii se plâng în special de neexecutarea de către autorităţi a hotărârilor judecătoreşti obligatorii şi executorii, care au fost pronunţate în favoarea acestora.

4. La 2 aprilie 2009 şi, respectiv, la 17 octombrie 2011, cererile au fost comunicate Guvernului.

5. În urma decesului celui de-al doilea reclamant, care a avut loc la 13 aprilie 2009, moştenitorii acestuia, doamna Ana-Maria Cotăran şi domnul Marinică-Cătălin Stanomirescu, şi-au exprimat, la 23 mai 2009, dorinţa de a continua procedura. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să îl desemneze pe domnul Marinică Stanomirescu drept „reclamantul”, deşi, în prezent, această calitate ar trebui să fie atribuită moştenitorilor săi [a se vedea, de exemplu, Dalban împotriva României (MC), nr. 28114/95, CEDO 1999-VI].

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

6. Prima reclamantă este o organizaţie neguvernamentală înfiinţată în 1992, cu sediul social în Odorheiul Secuiesc. Al doilea reclamant s-a născut în 1929 şi a decedat în 2009. A fost tatăl doamnei Ana-Maria Cotăran, născută în 1966, şi al domnului Marinică-Cătălin Stanomirescu, născut în 1967; amândoi locuiesc în Craiova.

A. Fapte care privesc cererea nr. 2699/03

7. Scopul principal al reclamantei este de a promova educarea tinerilor elevi în spiritul respectării doctrinei Bisericii Reformate. Aceasta este proprietara unui cămin care găzduieşte elevi în regim de internat.

1. Achiziţionarea unui teren

8. La 20 decembrie 1996, reclamanta a cumpărat de la o persoană particulară un teren de 20 142 m², cu scopul de a construi un imobil destinat găzduirii elevilor săi. Anterior, la 25 noiembrie 1996, Primăria comunei Zetea a emis un document care atesta că terenul respectiv se afla intra muros şi că, în planul urbanistic, nu figura nicio construcţie pe acest teren. La 8 ianuarie 1997, dreptul de proprietate al reclamantei a fost înregistrat în cartea funciară.

9. Terenul achiziţionat de reclamantă este situat în apropierea unui baraj. În 1988, autorităţile au permis ocuparea, până la 30 martie 1990, a unei părţi din terenul în cauză de către şantierul barajului şi instalarea unor barăci destinate adăpostirii muncitorilor de pe şantier. Cu toate acestea, administraţia şantierului a acceptat construirea a şase clădiri.

2. Procedura vizând demolarea clădirilor construite pe terenul reclamantei

10. La 14 noiembrie 1997, reclamanta a acţionat în instanţă Regia autonomă de distribuţie a apei potabile din Târgu-Mureş („Regia”), cu scopul de a obţine constatarea ocupării unei părţi a terenului său de către clădirile construite pentru a găzdui temporar muncitorii de pe şantierul barajului şi dispunerea demolării acestor imobile. În faţa Judecătoriei Odorheiul Secuiesc, reclamanta a acuzat pârâta că nu a procedat la demolarea clădirilor care, în opinia acesteia, au fost construite ilegal în perioada 1988-1990.

11. Printr-o hotărâre din 15 octombrie 1998, judecătoria a constatat că au fost edificate, cu ocazia construirii barajului, şase clădiri pe terenul reclamantei, că acestea au fost abandonate de Regie timp de mai mulţi ani şi că nu au mai fost utilizate nici de Regie şi nici de angajaţii acesteia. În consecinţă, aceasta a dispus ca Regia să procedeze la demolarea clădirilor respective, pentru a-i permite reclamantei să dispună în mod liber de terenul său. Printr-o hotărâre din 5 octombrie 2000, Curtea de Apel Târgu-Mureş a confirmat în ultimă instanţă această hotărâre, care a rămas definitivă şi executorie la această dată.

3. Prima încercare de executare silită

12. La 14 decembre 2000, reclamanta a sesizat un executor judecătoresc cu o cerere de executare silită a hotărârii definitive din 15 octombrie 1998. La 21 martie 2001, executorul a întocmit un proces-verbal în care a constatat că respectivele clădiri construite pe terenul reclamantei erau ocupate de câteva familii care lucraseră pe şantierul barajului şi a dispus ca Regia să demoleze aceste clădiri înainte de 1 mai 2001. Regia nu s-a conformat.

13. Printr-o scrisoare din 18 octombrie 2001, prefectul judeţului Harghita a confirmat că, pe terenul în cauză, fuseseră construite fără nicio autorizaţie legală mai multe clădiri. În ceea ce priveşte ocupanţii clădirilor respective, acesta a constatat că nu exista niciun titlu valabil de ocupare şi a solicitat Primăriei comunei Zetea să procedeze la relocarea lor.

14. Între timp, la 23 aprilie 2001, unii din ocupanţii în cauză au contestat executarea acestei hotărâri. Aceştia susţineau că hotărârea definitivă nu le era opozabilă. Reclamanta afirmă că, în paralel, a fost informată de Regie că avea dreptul să cumpere clădirile în litigiu şi că, având această convingere, a renunţat la solicitarea sa de executare silită. Afirmaţiile acesteia sunt confirmate de hotărârea din 15 octombrie 2001 a Judecătoriei Odorheiul Secuiesc, care a dispus anularea actelor de executare efectuate deja.

4. A doua încercare de executare silită

15. La scurt timp, reclamanta, având în vedere că nu a primit oferta de cumpărare promisă, a sesizat din nou executorul judecătoresc cu o cerere de executare a hotărârii definitive din 15 octombrie 1998.

16. Potrivit informaţiilor furnizate de Guvern, reclamanta a introdus, în paralel, o acţiune în evacuarea ocupanţilor clădirilor, care, conform acestuia, ar fi fost respinsă printr-o hotărâre din 14 iunie 2001, pe motiv că nu exista niciun raport juridic între reclamantă şi pârâţi.

17. La 5 august 2002, un executor judecătoresc a notificat Regia cu privire la obligaţia acesteia de a se conforma hotărârii definitive din 15 octombrie 1998. Regia nu a dat curs notificării.

18. La 26 octombrie 2005, Regia a încheiat un acord cu Primăria comunei Zetea şi i-a transferat acesteia din urmă proprietatea celor şase clădiri construite pe terenul reclamantei.

5. Acţiunea în anularea contractului de vânzare încheiat la 20 decembrie 1996 între o persoană fizică şi reclamantă

19. La 5 noiembrie 2005, unii ocupanţi ai clădirilor au sesizat Judecătoria Odorheiul Secuiesc cu o cerere de anulare a contractului de vânzare încheiat la 20 decembrie 1996 între o persoană fizică şi reclamantă. În susţinerea acţiunii lor, aceştia au invocat Decretul prezidenţial din 1980, care prevedea efectuarea unor lucrări de interes public pe terenul în cauză. Aceştia susţineau că decretul respectiv implica o interdicţie generală de vânzare a terenului.

20. Printr-o hotărâre din 13 martie 2006, judecătoria a respins acţiunea acestora ca nefondată, pe motiv că autorităţile nu iniţiaseră procedura de expropriere şi că fostul proprietar al terenului nu primise nicio despăgubire. Judecătorii primei instanţe au considerat că respectivul contract de vânzare fusese încheiat legal. Această hotărâre a fost confirmată în apel la 15 februarie 2007 de Tribunalul Harghita şi, în recurs, la 22 noiembrie 2007, de Curtea de Apel Târgu-Mureş.

6. Procedura vizând anularea contractelor de închiriere încheiate cu ocupanţii clădirilor

21. La o dată neprecizată, reclamanta a fost informată că, în ianuarie 2002, Regia încheiase cu ocupanţii celor şase clădiri contracte de închiriere pe o perioadă de un an, care puteau fi reînnoite. La 3 octombrie 2002, aceasta a iniţiat, în faţa Judecătoriei Odorheiul Secuiesc, o acţiune civilă în anularea acestor contracte de închiriere pentru lipsa obiectului, deoarece, conform acesteia, clădirile în cauză nu existau din punct de vedere legal şi, prin urmare, nu puteau să facă obiectul unei tranzacţii civile sau comerciale. De asemenea, aceasta a invocat hotărârea definitivă prin care s-a dispus demolarea clădirilor şi a susţinut că respectivele contracte de închiriere au fost încheiate ilegal. Ocupanţii clădirilor au introdus o cerere reconvenţională vizând, încă o dată, anularea contractului de vânzare a terenului, încheiat în favoarea reclamantei.

22. După mai multe casări cu trimitere, acţiunea reclamantei şi cererea reconvenţională au fost respinse ca nefondate la 11 februarie 2010 de Tribunalul Harghita. În ceea ce priveşte acţiunea reclamantei, tribunalul a considerat că aceasta a introdus o acţiune în contestarea unei situaţii de fapt şi nu o acţiune vizând protejarea unui drept şi că, în orice caz, clădirile în litigiu puteau să facă obiectul unei tranzacţii civile, iar obiectul contractelor de închiriere era legal. În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, acesta a considerat că aceeaşi cerere, formulată de aceleaşi părţi, fusese respinsă la 31 ianuarie 2008 de Curtea de Apel Târgu-Mureş şi, în consecinţă, hotărârea avea autoritatea de lucru judecat.

7. Cererea privind sfera de aplicare a hotărârii definitive din 15 octombrie 1998

23. La 2 august 2010, reclamanta a sesizat Judecătoria Odorheiul Secuiesc cu o cerere privind sfera de aplicare a hotărârii definitive din 15 octombrie 1998. Aceasta dorea să ştie dacă, în urma transferului către comuna Zetea a proprietăţii clădirilor, hotărârea definitivă era opozabilă, de asemenea, Primăriei comunei Zetea. Prin încheierea din 11 octombrie 2010, judecătoria a constatat că dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului era opozabil erga omnes, indiferent de proprietarul clădirilor în cauză, şi că aceasta trebuia să aibă posibilitatea de a obţine executarea hotărârii definitive. Conform judecătoriei, obligaţia stabilită prin hotărârea definitivă din 15 octombrie 1998 trebuia să fie executată, de asemenea, de Primăria comunei Zetea. În absenţa recursului, această hotărâre a rămas definitivă.

8. A treia încercare de executare silită

24. La 14 iunie 2011, reclamanta a introdus o nouă cerere de executare silită a hotărârii definitive din 15 octombrie 1998. Cererea acesteia a fost înregistrată de către un executor judecătoresc, care a notificat Primăria comunei Zetea cu privire la obligaţia de a se conforma dispozitivului hotărârii în cauză. Astfel cum reiese dintr-un proces-verbal întocmit la 18 iulie 2011, primarul comunei Zetea, după ce a declarat că, în principiu, nu se opune executării hotărârii, a precizat că avea nevoie de un termen – până la sfârşitul lunii iulie 2011 – pentru a se conforma acesteia şi a acceptat să îi plătească reclamantei cheltuielile de judecată prevăzute în hotărârea în cauză, precum şi cheltuielile aferente executării silite.

25. La 18 ianuarie 2012, un reprezentant al camerei executorilor judecătoreşti a informat agentul guvernamental cu privire la neexecutarea hotărârii definitive din 15 octombrie 1998, din cauza ocupării clădirilor de către mai multe familii. A precizat că termenul legal de trei ani a expirat şi că titlul executoriu s-a prescris, motiv pentru care, în opinia acestuia, dosarul de executare nu mai figura în arhive. În aceeaşi scrisoare, acesta informa agentul guvernamental cu privire la o nouă procedură de executare silită iniţiată de Biroul executorului judecătoresc M.E.

26. Astfel cum reiese din informaţiile furnizate de reclamantă, executorul M.E. a procedat, fără succes, la 2 mai 2012, la o nouă încercare de executare silită. Procesul-verbal întocmit cu această ocazie menţiona refuzul debitorului (primarul comunei Zetea) de a se prezenta în vederea executării hotărârii definitive, în ciuda faptului că acesta fusese notificat oficial de către executor. De asemenea, preciza că doar una din cele şase clădiri fusese ocupată de patru persoane şi că trei dintre ele mai locuiau încă acolo. Tot conform procesului-verbal, aceste trei persoane îi declaraseră executorului judecătoresc că erau pregătite să părăsească de bunăvoie clădirea în cauză, fără să fie necesară o acţiune în evacuare, după demolarea celorlalte cinci. Semnăturile figurează în procesul-verbal întocmit cu această ocazie. Executorul judecătoresc a dispus primăriei să procedeze, în termen de zece zile de la notificarea procesului-verbal, la demolarea celor cinci clădiri neocupate.

27. Guvernul şi-a prezentat observaţiile suplimentare la 20 decembrie 2012; acesta informa Curtea cu privire la plata, de către autorităţile locale, a cheltuielilor ocazionate de procedura de executare silită şi confirma că nu avusese încă loc demolarea celor şase clădiri; de asemenea, acesta reamintea că reclamanta nu obţinuse încă un ordin de evacuare împotriva ocupanţilor clădirilor.

B. Fapte care privesc cererea nr. 43597/07

1. Prima acţiune îndreptată împotriva ocolului silvic

28. În anul 2000, reclamantul, care dorea să îşi procure lemne pentru foc de pe terenul forestier pe care îl deţinea în co-proprietate cu alte trei persoane, a solicitat Ocolului silvic Simian („ocolul silvic”) să evalueze şi să marcheze un anumit număr de copaci. Procedând astfel, acesta îndeplinea o formalitate impusă de legislaţia internă în materie de tăiere a copacilor. La 7 august 2000, acesta a achitat o taxă pentru serviciul solicitat. În ciuda mai multor încercări din partea sa, nu s-a dat curs cererii sale.

29. La 14 decembrie 2000, reclamantul şi ceilalţi trei co-proprietari ai terenului au sesizat Tribunalul Dolj, solicitându-i să dispună ca Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi Cinegetic Gorj („inspectoratul teritorial”) să procedeze la evaluarea şi marcarea copacilor în cauză, în vederea tăierii acestora. De asemenea, aceştia au solicitat tribunalului să impună o penalitate cu titlu cominatoriu de 200 000 lei româneşti vechi (ROL) [adică aproximativ 7 euro (EUR)] pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiei.

30. Printr-o hotărâre din 12 martie 2001, tribunalul a admis acţiunea şi a dispus ca inspectoratul teritorial să procedeze la evaluarea şi marcarea solicitate. Reclamantul şi ceilalţi trei co-proprietari au formulat recurs împotriva acestei hotărâri, pe motiv că judecătorii primei instanţe nu se pronunţaseră cu privire la cererea lor referitoare la penalitatea cu titlu cominatoriu.

31. Printr-o hotărâre din 29 mai 2001, Curtea de Apel Craiova a admis recursul, a modificat hotărârea, a admis cererea de plată a unei penalităţi cu titlu cominatoriu şi a dispus ca inspectoratul teritorial să execute obligaţiile prevăzute în dispozitivul hotărârii din 12 martie 2001, sub sancţiunea plăţii unei penalităţi de aproximativ 7 EUR pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiei principale. Această hotărâre a devenit definitivă şi executorie.

32. La 24 iunie 2002, reprezentanţii inspectoratului teritorial s-au conformat obligaţiei de evaluare şi marcare a cotei de copaci pentru anul 2000, adică 53 de copaci. Reclamantul şi ceilalţi trei co-proprietari au solicitat ocolului silvic să procedeze la fel şi pentru anii 2001 şi 2002. Aceştia au plătit taxa necesară pentru furnizarea acest serviciu. Ocolul silvic a refuzat să îndeplinească cererea şi i-a informat că evaluarea şi marcarea altor copaci va fi posibilă abia începând din primăvara anului 2003. Conform afirmaţiilor reclamantului, ocolul silvic nu a furnizat acest serviciu nici până în prezent.

2. O nouă acţiune îndreptată împotriva inspectoratului teritorial

33. La 19 septembrie 2003, reclamantul şi ceilalţi trei co-proprietari ai terenului forestier au introdus o nouă acţiune vizând obligarea aceluiaşi inspectorat teritorial să estimeze, marcheze şi evalueze copacii corespunzători cotelor pentru anii 2001 şi 2002. Aceştia au solicitat, de asemenea, plata unei indemnizaţii de 13 600 000 ROL (adică aproximativ 370 EUR) ca despăgubire pentru imposibilitatea acestora de a utiliza lemnul de pe terenul lor forestier şi pentru lemnul de foc pe care au fost nevoiţi să îl cumpere în aceşti doi ani. În cele din urmă, au solicitat instanţei să impună plata unei penalităţi cu titlu cominatoriu.

34. Printr-o hotărâre din 12 septembrie 2005, Judecătoria Piteşti a admis parţial acţiunea, a constatat că inspectoratul teritorial nu avea calitatea de a sta în justiţie şi a dispus ca Direcţia Silvică Mehedinţi („direcţia silvică”) să procedeze la evaluarea şi marcarea copacilor corespunzători cotelor pentru anii 2001 şi 2002 şi să plătească reclamantului şi celorlalţi trei co-proprietari, în comun, o despăgubire de 13 600 000 ROL (adică aproximativ 370 EUR), sumă actualizată în funcţie de rata inflaţiei de la momentul efectuării plăţii. Aceasta a respins cererea privind penalitatea cu titlu cominatoriu. Această hotărâre a fost confirmată în apel, la 7 aprilie 2006, de Tribunalul Argeş şi, în recurs, la 27 noiembrie 2006, de Curtea de Apel Piteşti. Astfel, aceasta a devenit definitivă şi executorie.

35. Printr-o scrisoare din 19 octombrie 2009, reprezentantul direcţiei silvice i-a precizat agentului guvernamental pentru Curte că hotărârea din 12 martie 2001 nu îi era opozabilă şi că obligaţia de executare a acesteia revenea inspectoratului teritorial. În ceea ce priveşte hotărârea definitivă din 12 septembrie 2005, acesta a afirmat că era executată parţial, având în vedere că reprezentanţii ocolului silvic au procedat, potrivit acestuia, la evaluarea şi, ulterior, la marcarea a 53 de copaci. În observaţiile ca răspuns, moştenitorii celui de-al doilea reclamant au afirmat că hotărârea din 12 septembrie 2005 nu a fost executată niciodată.

II. Dreptul intern şi dreptul internaţional relevante

A. Dreptul intern relevant

1. Constituţia

36. Dispoziţiile relevante în speţă ale Constituţiei, astfel cum a fost revizuită şi republicată în 2003, se citesc după cum urmează:

Art. 44

„Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.”

2. Ordonanţa nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii

37. Ordonanţa nr. 22/2002 a intrat în vigoare la 1 februarie 2002, data publicării sale în Monitorul Oficial, şi a făcut obiectul mai multor modificări. Astfel cum era redactată în februarie 2012, ordonanţa prevedea următoarele:

Art. 1

„(1) Creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice se achită din sumele aprobate cu această destinaţie, prin bugetele acestora (...).

(2) Creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare şi funcţionare, inclusiv a celor de personal (...).”

Art. 2

„Dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.”

Art. 3

„În cazul în care instituţiile publice nu îşi îndeplinesc obligaţia de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă şi/sau potrivit altor dispoziţii legale aplicabile în materie.”

Art. 4

„(1) Ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.

(2) Virările de credite bugetare prevăzute la alin. (1) se pot efectua pe parcursul întregului an bugetar, prin derogare de la prevederile art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, şi ale art. 49 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale.”

Art. 5

„Creditorul şi debitorul pot conveni asupra altui termen decât cel prevăzut la art. 2, precum şi asupra unor alte condiţii de îndeplinire a oricăror obligaţii stabilite prin titlul executoriu.”

Art. 6

„(1) În cazurile în care, din motive temeinice (...) instituţia debitoare nu îşi poate îndeplini obligaţia de plată în condiţiile prevăzute la art. 1 alin. (1), art. 2 sau 4, aceasta va putea solicita instanţei judecătoreşti care soluţionează cauza acordarea (...) unui termen de graţie sau/şi stabilirea unor termene de plată eşalonată a obligaţiei respective.

(2) În cazurile în care obligaţia de plată este stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, instituţia debitoare poate solicita instanţei care a dat această hotărâre luarea măsurilor prevăzute la alin. (1) (...).

(3) Dacă obligaţia de plată este stabilită printr-un titlu executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, cererea formulată potrivit alin. (1) se soluţionează de către instanţa de executare competentă.

(4) Instanţa sesizată potrivit alin. (1)-(3), la cererea instituţiei debitoare, prin încheiere executorie, când este cazul, va putea suspenda începerea ori continuarea executării silite până la soluţionarea prin hotărâre definitivă şi irevocabilă a cererii privind acordarea termenului/termenelor de plată a sumei datorate. Suspendarea se dispune fără plata unei cauţiuni. Încheierea poate fi atacată cu recurs, în mod separat.

(5) În cazuri urgente, instanţa prevăzută la alin. (4), la cererea instituţiei debitoare, poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare formulate potrivit alin. (4). Suspendarea se dispune fără plata unei cauţiuni. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac.

(6) Cererile introduse potrivit alin. (1)-(5) sunt scutite de taxa judiciară de timbru şi se judecă cu precădere. Hotărârea dată în cauzele prevăzute la alin. (1)-(3) poate fi atacată numai cu recurs.”

Art. 7

„Cererile, indiferent de natura lor, formulate de instituţiile şi autorităţile publice în cadrul procedurii de executare silită a creanţelor stabilite prin titluri executorii în sarcina acestora sunt scutite de plata taxelor de timbru, timbru judiciar şi a sumelor stabilite cu titlu de cauţiune”.

Art. 8

„Dispoziţiile prezentei ordonanţe se aplică în mod corespunzător şi executării obligaţiilor de plată stabilite, prin titluri executorii, în sarcina autorităţilor administrative autonome.”

3. Codul de procedură civilă

38. Dispoziţiile relevante ale vechiului Cod de procedură civilă (C. proc. civ.), în vigoare începând cu 26 iulie 1993 şi până la 15 februarie 2013 (data adoptării noului C. proc. civ.) se citesc după cum urmează:

Art. 3711

„Obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă legea nu prevede

altfel. Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege (...) până la realizarea dreptului recunoscut prin titlu executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare. ”

Art. 371²

„Pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii, plantaţii ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege. În cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare, potrivit legii. Dacă titlul executoriu conţine suficiente criterii în funcţie de care organul de executare poate actualiza valoarea obligaţiei principale (...), se va proceda, la cererea creditorului, şi la actualizarea acestei sume. În cazul în care titlul executoriu nu conţine niciun asemenea criteriu, organul de executare va proceda la actualizare în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanţa a devenit exigibilă şi până la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în oricare dintre aceste titluri.”

Art. 3713

„Veniturile şi bunurile debitorului pot fi supuse executării silite dacă, potrivit legii, sunt urmăribile şi numai în măsura necesară (...). Bunurile supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.”

Art. 3714

„În tot cursul executării silite, sub supravegherea organului de executare, creditorul şi debitorul pot conveni ca aceasta să se efectueze, în total sau în parte, numai asupra veniturilor băneşti ale debitorului, ca vânzarea bunurilor supuse urmăririi să se facă prin bună învoială sau ca plata obligaţiei să se facă în alt mod admis de lege.”

Art. 3715

„Executarea silită încetează dacă:

a) s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu, s-au achitat cheltuielile de executare, precum şi alte sume datorate potrivit legii; în acest caz, executorul va preda debitorului titlul executoriu, menţionând pe acesta stingerea totală a obligaţiilor;

b) nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile ori a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri; în aceste cazuri, executorul va remite personal creditorului sau reprezentantului acestuia titlul executoriu, menţionând pe acesta cauza restituirii şi partea de obligaţie ce a fost executată;

c) creditorul a renunţat la executare;

d) a fost desfiinţat titlul executoriu.”

Art. 3716

„În cazurile prevăzute de art. 3715 lit. b) se poate cere reluarea executării silite, înăuntrul termenului de prescripţie (...). Reluarea executării silite poate fi cerută şi asupra aceluiaşi bun, dacă acesta este un imobil (...).”

Art. 3717

„Partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activităţi care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activităţile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor. Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, afară de cazul când creditorul a renunţat la executare sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ţinut să suporte cheltuielile de executare făcute după înregistrarea cererii de executare şi până la data realizării obligaţiei stabilite în titlul executoriu prin executare voluntară. Sumele ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin proces-verbal, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condiţiile legii. Pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol, procesul-verbal constituie titlu executoriu.”

Art. 3718

„Depunerea sau consemnarea oricărei sume în scopul participării la desfăşurarea, potrivit legii, a executării silite, cum sunt sumele cu titlu de cauţiune ori de preţ al bunurilor supuse vânzării, se face numai la Trezoreria Statului, Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. – S.A. sau orice altă instituţie bancară, la dispoziţia instanţei de executare sau a executorului judecătoresc. Dovada depunerii sau consemnării acestor sume se poate face cu recipisa de consemnare sau cu orice alt înscris admis de lege.”

Art. 372

„Executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.”

Art. 373

„Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile (...), se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea.

Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, judecă contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe”.

Art. 3731

„Cererea de executare silită, însoţită de titlul executoriu, se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel. Acesta, în termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii, va solicita instanţei de executare încuviinţarea executării silite, înaintându-i în copie cererea de executare şi titlul respectiv.

Instanţa de executare încuviinţează executarea silită a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, printr-o singură încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de cel mult 7 zile de la înregistrarea cererii de încuviinţare a executării silite.

În temeiul încheierii prin care se admite cererea de încuviinţare a executării silite, executorul judecătoresc poate proceda la executarea silită a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu în oricare dintre formele prevăzute de lege, dispoziţiile art. 3711 alin. (3) aplicându-se în mod corespunzător. Încuviinţarea executării silite este de drept valabilă şi pentru titlurile executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate.

Instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă:

1. cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat;

2. titlul nu a fost învestit cu formulă executorie, dacă, potrivit legii, această cerinţă este necesară pentru pornirea executării silite;

3. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă;

4. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită;

5. există alte impedimente prevăzute de lege.

Încheierea prin care instanţa admite cererea de încuviinţare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată cu recurs numai de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.

În tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate (...).”

Art. 373²

„În cazurile prevăzute de lege, precum şi atunci când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publice, după caz, sunt obligaţi să-i acorde concursul la îndeplinirea efectivă a executării silite. La cererea instanţei de executare sau a executorului judecătoresc, cei care datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia, supuse urmăririi potrivit legii, au datoria să dea informaţiile necesare pentru efectuarea executării. (...)”

Art. 374

„Hotărârea judecătorească sau alt titlu se execută numai dacă este învestit cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1) (...). Învestirea hotărârilor cu formula executorie se face de prima instanţă (...).”

Art. 376

„Se învestesc cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1) hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri (...).”

Art. 377

„Sunt hotărâri definitive:

1. hotărârile date în primă instanţă, potrivit legii, fără drept de apel;

2. hotărârile date în primă instanţă care nu au fost atacate cu apel sau, chiar atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat ori cererea de apel a fost respinsă sau anulată;

3. hotărârile date în apel;

4. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel;

Sunt hotărâri irevocabile:

1. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate:

2. hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel:

3. hotărârile date în apel, nerecurate:

4. hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii:

5. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.”

Art. 399

„Împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. „De asemenea (...) se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare refuză (...) să îndeplinească un act de executare (...).”

Art. 400

„Contestaţia se introduce la instanţa de executare. Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat [hotărârea în cauză] (...).”

Art. 404

„Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, anulează actul de executare contestat sau dispune îndreptarea acestuia, dispune anularea ori încetarea executării înseşi, anularea ori lămurirea titlului executoriu sau efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată. În cazul în care constată nejustificat refuzul executorului de a începe executarea silită sau de a îndeplini un act de executare silită, dacă fapta nu constituie infracţiune potrivit legii penale, instanţa de executare, sesizată potrivit art. 399 alin. (1), va putea oblige executorul la plata unei amenzi de la 500 lei la 2.500 lei, precum şi, la cererea părţii interesate, la plata de despăgubiri pentru paguba astfel cauzată. În cazul respingerii contestaţiei, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el va fi obligat şi la plata unei amenzi de la 50 lei la 700 lei.

(...)”

4. Legea nr. 76/2012

39. Dispoziţiile relevante în speţă, prevăzute de Legea nr. 76/2012 din 24 mai 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind noul Cod de procedură civilă se citesc după cum urmează:

Art. 3

„(1) Dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare.

(2) Procesele începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, la poştă, unităţi militare sau locuri de deţinere înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanţă după această dată.”

Art. 4

„Dispoziţiile art. 614 din Codul de procedură civilă se aplică numai executărilor silite începute după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă.”

Art. 5

„Dispoziţiile Codului de procedură civilă privitoare la titlurile executorii se aplică şi hotărârilor judecătoreşti sau altor înscrisuri pronunţate ori, după caz, întocmite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă care pot fi puse în executare chiar dacă nu au fost învestite cu formula executorie.”

Art. 6

„Termenele procedurale prevăzute de legile speciale, aflate în curs la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, rămân supuse legii în vigoare la data la care au început să curgă. (...)”

Art. 10

„Ori de câte ori printr-un act normativ se prevede învestirea cu formulă executorie a unei hotărâri judecătoreşti sau a altui înscris, acestea vor fi puse în executare, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie.”

Art. 11

„Dacă legea specială prevede obligarea debitorului la plata de daune cominatorii ori, după caz, a unei amenzi civile pentru nerespectarea unei obligaţii (...) de la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, se vor putea aplica penalităţi în condiţiile prevăzute la art. 894 din Codul de procedură civilă.”

5. Rezumatul principalelor modificări aduse de noul Cod de procedură civilă în materie de executare silită

40. Noul Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la 15 februarie 2013, menţine principiul privind executarea de bunăvoie a hotărârilor judecătoreşti definitive şi prevede posibilitatea executării unor obligaţii de a face (de exemplu, înscrierea unui drept într-un registru public sau emiterea unei autorizaţii) fără a fi necesară intervenţia executorului judecătoresc (art. 622). De asemenea, noul Cod de procedură civilă prevede obligaţia de a recurge la un executor judecătoresc pentru executarea silită a oricărui titlu executoriu (art. 623), precum şi obligaţia calculării de către executorul judecătoresc a dobânzilor şi penalităţilor acordate prin titlul executoriu sau, în absenţa unei menţiuni în acest sens în titlul executoriu, a actualizării în funcţie de rata inflaţiei (art. 628). De asemenea, acesta prevede posibilitatea încheierii unei înţelegeri între creditorul obligaţiei de executare şi debitor în ceea ce priveşte executarea parţială sau totală asupra veniturilor băneşti sau a altor bunuri ale debitorului, sau în ceea ce priveşte vânzarea bunurilor supuse urmăririi (art. 630). O procedură de executare silită poate fi pornită împotriva oricărei persoane fizice sau juridice, de drept public sau de drept privat, cu excepţia acelora care beneficiază de imunitate de executare (art. 631). În conformitate cu alte dispoziţii, constituie titluri executorii hotărârile executorii (hotărâri pronunţate în apel sau în primă instanţă, dar fără drept de apel), hotărârile definitive şi orice alte hotărâri care, potrivit legii, pot fi puse în executare (art. 632). Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea (art. 650). Acesta din urmă solicită, în termen de trei zile de la primirea cererii de executare, să se dispună încuviinţarea executării de către instanţa de executare (art. 665). Instanţa soluţionează cererea de executare în termen de maximum 7 zile de la înregistrarea acesteia de către executorul judecătoresc (art. 665). Încheierea de încuviinţare a executării silite trebuie să cuprindă o menţiune referitoare la sfera de aplicare a atribuţiilor încredinţate executorilor judecătoreşti şi agenţilor forţei publice în vederea executării silite (art. 665). Creditorul trebuie să îndeplinească, la fiecare şase luni, un act sau demers necesar executării silite; în caz contrar, încuviinţarea executării se perimă de drept, ceea ce atrage desfiinţarea tuturor actelor de executare, cu excepţia celor care au dus la realizarea, în parte, a creanţei (art. 696-697). Dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită, cu excepţia titlurilor emise în materia drepturilor reale, în cazul cărora este prevăzut un termen de zece ani (art. 705).

B. Dreptul internaţional relevant

41. La 26 ianuarie 2011, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1787(2011), în care aceasta constată cu îngrijorare că, în unele ţări membre, printre care şi România, există probleme structurale majore, aflate la originea a numeroase cauze repetitive de încălcare a Convenţiei. În acest context, i-a solicitat României să acorde prioritate problemei neexecutării hotărârilor judecătoreşti. Partea relevantă în speţă a acestei rezoluţii se citeşte după cum urmează:

„(...)

Adunarea solicită statelor în special să acorde prioritate, de acum înainte, unor probleme specifice:

(...)

7.6. Restituirea bunurilor naţionalizate – sau acordarea de despăgubiri pentru acestea – trebuie să rămână o prioritate în România (a se vedea hotărârea-pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României a Curţii din 12 octombrie 2010). De asemenea, este necesar să fie remediată durata excesivă a procedurilor judiciare şi neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive. (...)”

42. Comitetul de Miniştri a adoptat, cu ocazia celei de-a 1150-a reuniuni (septembrie 2012), o decizie în cadrul examinării, prin intermediul procedurii avansate, a executării grupului de hotărâri Săcăleanu împotriva României (şi alte 26 cauze) care priveşte neîndeplinirea, de către administraţie sau de către persoane juridice pentru care este responsabil statul, a obligaţiei lor de a se conforma hotărârilor judecătoreşti interne definitive sau o întârziere semnificativă din partea lor în această privinţă. Partea relevantă în speţă a acestei decizii se citeşte după cum urmează:

„(...)

Delegaţii

1. declară că încălcările constatate de Curtea Europeană în aceste cauze dovedesc existenţa, la momentul faptelor, a unor importante şi complexe probleme legate de neexecutarea sau de executarea tardivă a hotărârilor judecătoreşti definitive de către administraţie sau de către persoane juridice pentru care este responsabil statul;

2. observă cu interes planul de acţiune pentru executarea acestor hotărâri, prezentat la 16 ianuarie 2012, care conţine informaţii referitoare la măsurile adoptate şi avute în vedere de autorităţile române în scopul remedierii problemelor aflate la originea acestor cauze;

3. totuşi, constată cu îngrijorare că problemele fundamentale legate de măsurile generale, în special legate de mecanismele şi garanţiile prevăzute în dreptul intern pentru a asigura executarea voluntară şi promptă a hotărârilor judecătoreşti de către administraţie şi de căile de atac disponibile în această privinţă, au rămas nesoluţionate până în prezent;

4. în plus, remarcă faptul că sunt necesare informaţii şi clarificări suplimentare într-o serie de cauze, în ceea ce priveşte măsurile individuale [pentru mai multe detalii, a se vedea pct. 55-82 din Memorandumul Secretariatului CM/Inf/DH(2012)24];

5. subliniază că autorităţile române au început recent să adune informaţiile necesare privind aceste aspecte şi celelalte probleme ridicate în memorandumul citat anterior; încurajează autorităţile să furnizeze Comitetului, în cel mai scurt timp posibil, rezultatele acestor demersuri;

6. hotărăsc declasificarea memorandumului CM/Inf/DH(2012)24 şi reexaminarea tuturor acestor chestiuni în lumina unui plan de acţiune revizuit, care trebuie să fie prezentat rapid de autorităţile române."

ÎN DREPT

I. Cu privire la conexarea cererilor

43. Curtea consideră, în primul rând, că faptele aflate la originea celor două cauze prezentând puncte comune, iar cadrul legislativ şi practicile administrative fiind similare, este necesar, în temeiul art. 42 § 1 din Regulamentul Curţii şi în interesul unei bune administrări a justiţiei, să conexeze cererile înregistrate cu nr. 2699/03 şi 43597/07.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

44. Reclamanţii reproşează autorităţilor neexecutarea hotărârilor judecătoreşti obligatorii şi executorii, pronunţate în favoarea lor. Aceştia susţin că neexecutarea de care se plâng i-a privat de dreptul de acces la o instanţă, în sensul art. 6 din Convenţie, şi de dreptul la respectarea bunurilor acestora, garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Dispoziţiile în cauză prevăd următoarele:

Art. 6 § 1 din Convenţie

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”

Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, decât pentru o cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege şi conform principiilor generale de drept internaţional. (...)”

A. Cu privire la admisibilitate

45. Făcând referire la cererea introdusă de Fundaţia Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate, Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. În susţinerea argumentelor sale, acesta prezintă trei motive: îi reproşează reclamantei faptul că, în 2001, a renunţat la executarea silită a hotărârii definitive din 15 octombrie 1998, că nu a introdus, de asemenea, împotriva Regiei, o acţiune vizând evacuarea locatarilor şi că nu a introdus o acţiune de chemare în garanţie pentru evicţiune împotriva fostului proprietar al terenului (în această ultimă privinţă, acesta face trimitere la hotărârea Tudor Tudor împotriva României, nr. 21911/03, pct. 38-43, 24 martie 2009).

46. Ca răspuns la observaţiile Guvernului, reclamanta afirmă că, în ciuda tuturor demersurilor pe care declară că le-a întreprins timp de mai mulţi ani în vederea executării hotărârii definitive pronunţate în favoarea sa, executarea silită nu a fost realizată.

47. În ceea ce priveşte primul argument formulat de Guvern, Curtea observă că, deşi este adevărat că reclamanta, în speranţa încheierii unei înţelegeri cu debitoarea, a renunţat la cererea sa de executare în 2001, este la fel de adevărat că persoana în cauză a formulat, după nereuşita ajungerii la o astfel de înţelegere, o nouă cerere de executare silită a hotărârii definitive din 15 octombrie 1998 (supra, pct. 14-17).

48. În ceea ce priveşte posibilitatea pe care ar fi avut-o reclamanta de a obţine evacuarea ocupanţilor clădirii în litigiu, Curtea observă că toate eforturile depuse de reclamantă în vederea evacuării locatarilor au fost zadarnice (supra, pct. 16 şi 21-22) şi că ar fi exagerat să i se ceară părţii în cauză să introducă o nouă acţiune în evacuare împotriva Regiei, având în vedere că respectivele contracte de închiriere au fost încheiate după introducerea acţiunii în evacuare şi că proprietatea clădirilor a fost transferată ulterior comunei Zetea.

49. În ceea ce priveşte cel de-al treilea argument al Guvernului, Curtea constată că, spre deosebire de hotărârea Tudor Tudor (citată anterior), invocată de Guvern, cauză în care coexistau două titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun, reclamanta beneficiază în speţă de o hotărâre judecătorească prin care se dispune ca autorităţile locale să procedeze la o acţiune precisă şi că obligaţia rezultată nu este îndeplinită din cauza refuzului Regiei de a se conforma hotărârii.

50. În orice caz, Curtea reaminteşte, în lumina jurisprudenţei sale constante în materie, că nu este oportun să i se solicite unei persoane care a obţinut o creanţă împotriva statului, în urma unei proceduri judiciare, să iniţieze ulterior o nouă procedură cu scopul de a obţine o reparaţie [Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, pct. 19, 27 mai 2004, şi Bourdov împotriva Rusiei (nr. 2), nr. 33509/04, pct. 68-70, CEDO 2009]. În consecinţă, nu era necesar niciun demers suplimentar din partea reclamantei. Prin urmare, trebuie să fie respinsă excepţia Guvernului.

51. Constatând că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

a) Reclamanţii

52. Reclamanţii deplâng refuzul autorităţilor interne de a executa hotărârile definitive pronunţate la 15 octombrie 1998 de Judecătoria Odorheiul Secuiesc (cererea nr. 2699/03) şi la 12 septembrie 2005 de Judecătoria Piteşti, precum şi executarea tardivă a hotărârii definitive din 29 mai 2001 a Curţii de Apel Craiova (cererea nr. 43597/07).

b) Guvernul

53. În ceea ce priveşte cererea nr. 2699/03, Guvernul susţine că autorităţile nu au putut să procedeze la demolarea clădirilor în cauză deoarece acestea ar fi fost ocupate de treizeci şi şase de familii. De asemenea, acesta afirmă că titlul executoriu nu conţinea nicio menţiune referitoare la evacuarea ocupanţilor clădirilor. În plus, conform Guvernului, dreptul de a obţine executarea se prescrise (supra, pct. 25). Pentru toate aceste motive, Guvernul solicită Curţii să constate imposibilitatea obiectivă de executare a hotărârii definitive din 15 octombrie 1998. În ceea ce priveşte atingerea adusă dreptului la proprietate, de care se plânge reclamanta, Guvernul consideră că, din jurisprudenţa Curţii, reiese că statele beneficiază de o marjă largă de apreciere în ceea ce priveşte alegerea măsurilor care trebuie puse în aplicare pentru a îndeplini obiectivele urmărite de reforme. Guvernul face referire la o altă cauză în care, conform acestuia, mai multe încercări de executare silită nu au condus la obţinerea evacuării locatarilor, care ar fi beneficiat de numeroase dispoziţii legale care prelungesc, suspendă sau eşalonează executarea silită a hotărârilor definitive care dispun evacuarea acestora (Spadea şi Scalabrino împotriva Italiei, 28 septembrie 1995, pct. 46, seria A nr. 315‑B).

54. În ceea ce priveşte cererea nr. 43597/07, Guvernul doreşte să precizeze că reclamantul nu era singurul beneficiar al celor două hotărâri definitive din 29 mai 2001 şi 12 septembrie 2005 şi că alţi trei co-proprietari ai terenului figurau în acestea în calitate de creditori. În ceea ce priveşte hotărârea definitivă din 29 mai 2001, acesta afirmă că a fost executată la 24 iunie 2002. Referitor la hotărârea din 12 septembrie 2005, acesta susţine că a fost executată parţial în ceea ce priveşte evaluarea şi marcarea copacilor care urmau să fie tăiaţi şi că, în ceea ce îl priveşte, nu deţine nicio informaţie cu privire la eventuala plată a 1 360 lei româneşti (RON).

2. Motivarea Curţii

a) Principii care decurg din jurisprudenţa Curţii

55. Curtea reaminteşte că dreptul de acces la o instanţă, garantat de art. 6 din Convenţie, ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână ineficientă în detrimentul unei părţi. Executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri, pronunţată de orice instanţă, trebuie aşadar considerată ca făcând parte integrantă din „proces", în sensul art. 6 din Convenţie [Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑II, Okyay şi alţii împotriva Turciei, nr. 36220/97, pct. 72, CEDO 2005‑VII, Immobiliare Saffi împotriva Italiei (MC), nr. 22774/93, pct. 63, CEDO 1999‑V, şi Costin împotriva României, nr. 57810/00, pct. 26, 26 mai 2005].

56. Curtea reaminteşte, de asemenea, că protecţia efectivă a justiţiabilului şi restabilirea legalităţii implică obligaţia administraţiei de a se conforma unei sentinţe sau hotărâri care urmează să fie pronunţată, eventual, împotriva acesteia în ultimă instanţă. În cazul în care administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre, ori o execută tardiv, garanţiile prevăzute la art. 6, de care a beneficiat justiţiabilul pe parcursul etapei judiciare a procedurii, îşi pierd orice raţiune de a fi (Hornsby, citată anterior, pct. 41, Okyay şi alţii, citată anterior, pct. 72, Niţescu împotriva României, nr. 26004/03, pct. 32, 24 martie 2009, Iera Moni Profitou Iliou Thiras împotriva Greciei, nr. 32259/02, pct. 34, 22 decembrie 2005, şi Costin, citată anterior, pct. 27).

57. În plus, Curtea reaminteşte că un termen de executare nerezonabil de lung al unei hotărâri obligatorii poate, de asemenea, să implice încălcarea Convenţiei [Bourdov (nr. 2), citată anterior, pct. 66]. Caracterul rezonabil al unui astfel de termen trebuie să fie apreciat ţinând seama în special de complexitatea procedurii de executare, de comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente, precum şi de cuantumul şi tipul sumei acordate de instanţă (Raïlian împotriva Rusiei, nr. 22000/03, pct. 31, 15 februarie 2007).

58. În orice caz, o persoană în favoarea căreia s-a pronunţat o hotărâre împotriva statului nu are obligaţia de a iniţia o procedură distinctă pentru a obţine executarea silită: autorităţile statului sunt cele cărora le revine în primul rând sarcina de a garanta executarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva statului, începând cu data la care hotărârea devine obligatorie şi executorie. O astfel de hotărâre trebuie notificată în bună şi cuvenită formă autorităţii în cauză a statului pârât, care este aşadar în măsură să facă toate demersurile necesare pentru a se conforma hotărârii sau pentru a o comunica altei autorităţi publice competente pentru chestiunile legate de executarea hotărârilor judecătoreşti. Este vorba despre un element deosebit de important într-o situaţie în care, ca urmare a complexităţii şi suprapunerii posibile a procedurilor de executare voluntară sau silită, justiţiabilul poate în mod rezonabil să aibă nelămuriri legate de autoritatea care este responsabilă în materie [Metaxas, citată anterior, pct. 19, Akachev împotriva Rusiei, nr. 30616/05, pct. 21, 12 iunie 2008, Bourdov (nr. 2), citată anterior, pct. 68, şi Gjyli împotriva Albaniei, nr. 32907/07, pct. 44, 29 septembrie 2009].

59. Desigur, este posibil să fie necesar ca părţile în cauză să efectueze anumite demersuri procedurale care să permită sau să accelereze executarea unei hotărâri. Obligaţia de cooperare, care îi revine unei persoane, nu trebuie să depăşească totuşi strictul necesar şi, în orice caz, nu exonerează administraţia de obligaţia pe care i-o impune Convenţia de a acţiona din proprie iniţiativă şi în termenele prevăzute, bazându-se pe informaţiile de care dispune, pentru a respecta hotărârea pronunţată împotriva acesteia [Akachev, citată anterior, pct. 22, Bourdov (nr. 2), citată anterior, pct. 69, Chvedov împotriva Rusiei, nr. 69306/01, pct. 29-37, 20 octombrie 2005, şi Kosmidis şi Kosmidou împotriva Greciei, nr. 32141/04, pct. 24, 8 noiembrie 2007].

60. În cele din urmă, Indiferent de complexitatea procedurilor de executare sau a sistemului bugetar, statul este în continuare obligat de Convenţie să garanteze oricărei persoane dreptul la executarea, într-un termen rezonabil, a hotărârilor obligatorii şi executorii pronunţate în favoarea acesteia. O autoritate a statului nu poate nici să pretexteze lipsa de fonduri sau de alte resurse pentru a nu onora o datorie întemeiată pe o hotărâre judecătorească [Bourdov (nr. 2), citată anterior, pct. 70, şi trimiterile existente acolo, şi Société de gestion du port de Campoloro şi Société fermière de Campoloro împotriva Franţei, nr. 57516/00, pct. 62, 26 septembrie 2006].

b) Aplicarea principiilor menţionate anterior în prezenta cauză

i. Hotărârea definitivă din 15 octombrie 1998 (cererea nr. 2699/03)

61. Curtea constată că părţile nu contestă faptul că hotărârea definitivă din 15 octombrie 1998 nu a fost nici executată, nici anulată şi nici modificată ca urmare a exercitării de către reclamantă a unei căi de atac prevăzute de dreptul intern. Nu se contestă nici faptul că debitorii obligaţiei care trebuie executată fac parte din administraţie.

62. Totuşi, în ciuda existenţei unei hotărâri judecătoreşti în favoarea reclamantei, atât Regia, cât şi Primăria comunei Zetea s-au opus mereu executării hotărârii, pe motiv că respectivele clădiri erau ocupate de terţi. În această privinţă, Curtea observă că argumentul Guvernului este întemeiat pe inopozabilitatea hotărârii faţă de terţii care ocupau clădirile.

63. În acest sens, Curtea reaminteşte că nu are sarcina de a confirma sau infirma conţinutul unei hotărâri judecătoreşti interne. Cu toate acestea, trebuie să constate situaţia juridică stabilită de instanţe în privinţa părţilor. În această privinţă, Curtea ia act de faptul că, în speţă, chiar presupunând că ar fi putut exista divergenţe de interpretare în ceea ce priveşte efectele ocupării clădirilor de către terţi, instanţele naţionale au hotărât, pe baza elementelor de probă prezentate de părţi, că se impunea demolarea clădirilor respective, pentru a-i permite reclamantei să îşi exercite efectiv dreptul de proprietate asupra terenului acesteia. Prin urmare, având în vedere principiul supremaţiei dreptului într-o societate democratică, Curtea consideră că hotărârea definitivă pronunţată de instanţele naţionale prevalează şi că autorităţile administrative erau obligate să se conformeze acesteia în întregime (Pântea împotriva României, nr. 5050/02, pct. 35, 15 iunie 2006).

64. Deşi Curtea admite, astfel cum susţine Guvernul, că există circumstanţe care justifică uneori neexecutarea în natură a unei obligaţii impuse printr-o hotărâre judecătorească definitivă, aceasta consideră că statul nu se poate prevala de o astfel de justificare fără să fi informat în mod corespunzător reclamantul, prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti sau administrative oficiale, cu privire la imposibilitatea executării ca atare a obligaţiei iniţiale, în special atunci când este vorba despre dubla calitate de deţinător al puterii publice şi debitor al obligaţiei (Costin, citată anterior, pct. 57).

65. Or, în speţă, instanţele naţionale nu au considerat niciodată că autorităţile administrative nu erau obligate să execute hotărârea definitivă favorabilă reclamantei şi nici nu au constatat existenţa unei „imposibilităţi obiective” care să poată justifica refuzul acestora de a o executa (a se vedea, în acest sens, Ana Pavel împotriva României, nr. 4503/06, pct. 26, 16 martie 2010, şi, a contrario, Străchinaru împotriva României, nr. 40263/05, pct. 16, 21 februarie 2008, Niţescu împotriva României, nr. 26004/03, pct. 16, 24 martie 2009, şi Pistireanu împotriva României, nr. 34865/02, pct. 15, 30 septembrie 2008).

66. În ceea ce priveşte situaţia generată de ocuparea clădirilor care urmau să fie demolate, Curtea constată că, astfel cum reiese din dosar, ocupanţii nu aveau iniţial niciun titlu legal care să îi autorizeze să se instaleze în această locaţie (supra, pct. 11-13) şi că autorităţile au încheiat contracte de închiriere cu aceştia abia după ce a fost pronunţată hotărârea favorabilă reclamantei şi după ce au început demersurile de executare silită (supra, pct. 21). Or, această constatare contrazice argumentul Guvernului în favoarea existenţei unei imposibilităţi obiective de executare, deoarece administraţia – care trebuie să fie preocupată de buna administrare a justiţiei –, prin demersurile sale, a diminuat şansele reclamantei de a obţine executarea hotărârii definitive pronunţate în favoarea sa. În aceste condiţii, Curtea nu poate admite că, în speţă, este vorba de o situaţie în care era justificată neexecutarea hotărârii în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Babei şi Clucerescu împotriva României, nr. 27444/03, pct. 26-29, 23 iunie 2009).

67. În cele din urmă, în ceea ce priveşte afirmaţia Guvernului referitoare la eventuala prescriere a dreptului reclamantei de a obţine executarea, Curtea observă că, astfel cum reiese din dosar, cererea de executare silită nu a fost respinsă din cauza prescripţiei. Această situaţie este confirmată şi de procedura de executare silită care este pendinte în prezent (supra, pct. 25-26).

68. În orice caz, Curtea observă că hotărârea pronunţată de Judecătoria Odorheiul Secuiesc la 15 octombrie 1998 a rămas definitivă şi executorie la 5 octombrie 2000, dată începând cu care autorităţile pârâte ştiau sau ar fi trebuit să ştie că erau obligate să procedeze la demolarea clădirilor construite pe terenul reclamantei. Începând cu data respectivă, autorităţile pârâte erau aşadar obligate să adopte, pe cont propriu sau în colaborare cu alte autorităţi competente, judeţene şi/sau locale, toate măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii obligatorii şi executorii, pronunţate împotriva lor. Având în vedere că, timp de ani de zile, autorităţile nu au luat măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii definitive pronunţate la 15 octombrie 1998, acestea au privat de orice efect util dispoziţiile art. 6 § 1 din Convenţie.

69. În plus, refuzând să respecte hotărârea definitivă din 15 octombrie 1998, autorităţile naţionale au privat reclamanta de posibilitatea de a-şi folosi terenul, fără a-i furniza vreo justificare pentru lipsa de acţiune prelungită a statului. Imposibilitatea reclamantei de a obţine executarea hotărârii favorabile acesteia a constituit o ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este enunţat în prima teză de la primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1. Presupunând că ocuparea clădirilor în cauză de către terţi ar fi putut justifica neexecutarea, Curtea constată că autorităţile nu i-au propus reclamatei nicio măsură compensatorie pentru a nu se aduce atingere echilibrului just impus la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

70. Curtea reaminteşte că a concluzionat deja, în mai multe cauze, că neexecutarea într-un termen rezonabil de către autorităţi, fără o justificare valabilă, a unei hotărâri definitive pronunţate împotriva lor constituie o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, precum şi a dreptului la respectarea bunurilor (Metaxas, citată anterior, pct. 26, Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, pct. 37-38, CEDO 2002‑III, Şandor împotriva României, nr. 67289/01, pct. 23-37, 24 martie 2005, Orha împotriva României, nr. 1486/02, pct. 23‑38, 12 octombrie 2006, Ruxandra Trading împotriva României, nr. 28333/02, pct. 54-75, 12 iulie 2007, Pistireanu, citată anterior, pct. 36-41, Niţescu, citată anterior, pct. 39-41, Aurelia Popa împotriva României, nr. 1690/05, pct. 24-25, 26 ianuarie 2010, şi Ana Pavel, citată anterior, pct. 26-28).

71. După ce a examinat toate elementele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument ce ar putea conduce la o concluzie diferită în speţă. Prin urmare, au fost încălcate art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

ii. Hotărârea din 29 mai 2001 şi hotărârea definitivă din 12 septembrie 2005 (cererea nr. 43597/07)

72. În ceea ce priveşte obligaţia impusă inspectoratului teritorial prin hotărârea din 29 mai 2001, Curtea observă că aceasta a fost executată cu o anumită întârziere (supra, pct. 32), sub ameninţarea unei penalităţi cu titlu cominatoriu. În acest sens, Curtea observă că unicul scop al procedurii iniţiate de reclamant era obligarea autorităţilor administrative să procedeze la o operaţiune tehnică care le revenea acestora, astfel încât acesta să poată exploata lemnul de pe proprietatea sa. În ciuda achitării taxei aferente, a încercărilor succesive efectuate de reclamant şi a penalităţii cu titlu cominatoriu, autorităţile şi-au îndeplinit obligaţia abia după o perioadă de peste un an şi fără să prezinte niciun argument care să poată justifica pasivitatea lor.

73. În ceea ce priveşte hotărârea definitivă din 12 septembrie 2005, prin care au fost impuse direcţiei silvice două obligaţii, Curtea observă că obligaţia de evaluare şi marcare a numărului de copaci corespunzător cotei pentru anii 2001 şi 2002 nu a fost executată nici până în prezent. Argumentul Guvernului, susţinut doar de scrisoarea direcţiei silvice, nu se coroborează cu niciun alt element de probă. În ceea ce priveşte obligaţia pecuniară impusă direcţiei silvice, Curtea constată că aceasta a rămas neexecutată până în prezent şi că moştenitorii reclamantului nu au primit încă suma a cărei plată a fost dispusă de instanţele interne. În plus, Guvernul nu contestă neexecutarea acestei obligaţii.

74. Făcând trimitere la jurisprudenţa relevantă în materie de neexecutare sau executare tardivă a hotărârilor judecătoreşti definitive (supra, pct. 55-60 şi 70), Curtea constată, după examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care să conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză. Aceasta apreciază că statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a obţine executarea hotărârii din 29 mai 2001 (partea care priveşte obligaţia de evaluare şi marcare a copacilor) şi hotărârea definitivă din 12 septembrie 2005. Prin urmare, au fost încălcate art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

III. Cu privire la aplicarea art. 46 din Convenţie

75. Art. 46 din Convenţie prevede:

„1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care sunt părţi.

2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri, care supraveghează executarea ei.”

76. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 46, înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care sunt părţi, iar Comitetul de Miniştri este responsabil pentru supravegherea executării acestor hotărâri. Rezultă în special că, în cazul în care Curtea constată o încălcare, statul pârât are obligaţia legală nu numai de a plăti persoanelor în cauză sumele alocate cu titlu de reparaţie echitabilă, prevăzută la art. 41, dar şi aceea de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, după caz, individuale pe care să le includă în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a elimina, pe cât posibil, consecinţele acestei încălcări. Statul pârât este liber, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, să aleagă mijloacele pentru îndeplinirea obligaţiei sale legale în conformitate cu art. 46 din Convenţie [Scozzari şi Giunta împotriva Italiei (MC), nr. 39221/98 şi 41963/98, pct. 249, CEDO 2000-VIII], cu respectarea principiului subsidiarităţii, astfel încât Curtea să nu fie obligată să îşi reitereze constatarea de încălcare într-o lungă serie de cauze identice.

77. În plus, rezultă din Convenţie, în special din art. 1, că, prin ratificarea Convenţiei, statele contractante se angajează să ia măsuri pentru ca dreptul lor intern să fie compatibil cu aceasta [Maestri împotriva Italiei (MC), nr. 39748/98, pct. 47, CEDO 2004-I].

78. În privinţa ambelor cereri care i-au fost supuse spre examinare în speţă, Curtea a concluzionat că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a neexecutării sau a executării tardive a unor hotărâri judecătoreşti interne (supra, pct. 71 şi 74). Aceasta subliniază că a ajuns la aceleaşi concluzii în aproximativ alte treizeci de cauze româneşti (Săcăleanu împotriva României, nr. 73970/01, 6 septembrie 2005, Şandor, citată anterior, Paicu împotriva României, nr. 24714/03, 25 noiembrie 2008, Darnai împotriva României, nr. 36297/02, 8 decembrie 2009, Orha, citată anterior, SC Prodcomexim SRL împotriva României, nr. 35877/05, 27 octombrie 2009, Nistor împotriva României, nr. 49182/06, 28 iunie 2011, Musteaţă şi alţii împotriva României, nr. 67344/01, 6 octombrie 2009, şi Gotcu şi alţii împotriva României, nr. 35430/03, 27 septembrie 2011) sau care obligă pârâţii să procedeze la acţiuni specifice (SC Ruxandra Trading SRL, citată anterior, Delca împotriva României, nr. 25765/04, 4 noiembrie 2008, Costăchescu împotriva României, nr. 37805/05, 29 septembrie 2009, Ghiţoi şi alţii împotriva României, nr. 2456/05, 13 octombrie 2009, S.C. Bartolo Prod şi Botomei împotriva României, nr. 16294/03, 21 februarie 2012, Ana Pavel, citată anterior, Emilian Ştefănescu împotriva României, nr. 35018/03, 12 ianuarie 2010, şi Niţescu, citată anterior) şi că peste 130 de cauze similare sunt pendinte în faţa sa în prezent.

79. Curtea constată că încălcările menţionate anterior au la origine, foarte adesea, fie comportamentul administraţiei, care a făcut imposibilă recuperarea imediată a sumelor acordate prin hotărâri judecătoreşti sau care şi-a declinat competenţa în favoarea altei instituţii, până la prescrierea procedurii de executare silită, fie un simplu refuz de executare sau executarea tardivă a hotărârilor de impunere a unor obligaţii de plată. În materie de executare a hotărârilor care impun administraţiei să procedeze la o acţiune specifică, Curtea constată că, cel mai adesea, administraţia a refuzat să facă acest lucru fără să prezinte motive valide, fie prin prezentarea unor argumente care contestau fondul hotărârilor care urmau să fie executate, fie prin invocarea existenţei unor piedici diverse în executare sau refuzând reclamanţii, pretinzând că există o imposibilitate obiectivă de executare.

80. În această privinţă, este necesar să se reamintească faptul că, în decizia adoptată în cadrul celei de-a 1150-a reuniuni, Comitetul de Miniştri, făcând referire la constatările privind încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi/sau a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în privinţa României, a menţionat în mod explicit existenţa a numeroase şi complexe probleme legate de neexecutarea sau executarea tardivă de către stat a unor hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate împotriva sa, exprimându-şi totodată preocupările privind mecanismele şi garanţiile prevăzute în dreptul intern pentru a asigura executarea voluntară şi promptă a hotărârilor judecătoreşti de către administraţie şi căile de atac disponibile în această privinţă (supra, pct. 42).

81. Curtea ia act de măsurile adoptate de autorităţile interne care vizau crearea, în special ulterior adoptării hotărârii Săcăleanu împotriva României (citată anterior), a unui nou cadru care să permită administraţiei să execute obligaţiile de plată la care a fost condamnat statul (supra, pct. 37). Cu toate acestea, în cazul unei neexecutări voluntare, singura opţiune a creditorului pare să fie recurgerea la executarea silită. Astfel, în ciuda principiului general stabilit de dreptul intern, care prevede executarea de bunăvoie a hotărârilor judecătoreşti definitive (supra, pct. 38 şi 40), se pare că executarea necesită în continuare iniţiative repetate din partea creditorului, inclusiv recurgerea la executori judecătoreşti (supra, pct. 37-40). În această privinţă, Curtea reafirmă că, conform jurisprudenţei sale, în primul rând autorităţile statului au obligaţia de a garanta executarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva acestuia (supra, pct. 58-60).

82. Constatările Curţii, coroborate cu celelalte elemente de care dispune, arată aşadar în mod clar că încălcările evidenţiate în prezenta hotărâre sunt consecinţa unei disfuncţionalităţi structurale persistente. Având în vedere considerentele precedente, Curtea concluzionează că situaţia constatată în speţă reflectă o practică incompatibilă cu Convenţia [Bourdov (nr. 2), citată anterior, pct. 135].

83. Deşi, în principiu, nu este de competenţa Curţii să definească posibilele măsuri de reparaţie adecvate pentru ca statul pârât să îşi îndeplinească obligaţiile care îi revin în temeiul art. 46 din Convenţie, aceasta trebuie să sugereze, cu titlu pur indicativ, tipul de măsuri pe care statul român ar putea să le adopte pentru a pune capăt situaţiei structurale constatate în speţă. Aceasta consideră că, în primul rând, statul pârât trebuie să garanteze, prin măsuri legale şi/sau administrative corespunzătoare, că hotărârile judecătoreşti obligatorii şi executorii pronunţate împotriva acestuia sunt executate din oficiu şi cu promptitudine, indiferent dacă este vorba despre condamnări pecuniare sau de obligaţia de a proceda la acţiuni specifice. De asemenea, aceste măsuri ar trebui să ţină seama de eventualele situaţii în care există o imposibilitate obiectivă de executare şi care necesită, din partea autorităţilor, punerea în aplicare a unor măsuri de executare prin echivalent.

84. În aceste circumstanţe, Curtea nu consideră că este necesar să amâne examinarea cauzelor similare pendinte cu care a fost sesizată, aşteptând ca statul pârât să ia măsuri. Consideră mai degrabă că, prin continuarea examinării cauzelor similare, ar putea să îi reamintească periodic statului pârât obligaţia acestuia ce rezultă din prezenta hotărâre (Rumpf împotriva Germaniei, nr. 46344/06, pct. 75, 2 septembrie 2010).

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

85. Art. 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

86. Reclamanta (cererea nr. 2699/03) solicită, înainte de toate, executarea hotărârii definitive pronunţate la 15 octombrie 1998. În caz contrar, solicită acordarea unei despăgubiri corespunzătoare valorii de piaţă a terenului său. În plus, aceasta solicită 401 853,30 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, adică 183 912,30 EUR pentru beneficiile nerealizate, care decurg din imposibilitatea acesteia de a-şi utiliza terenul, 941 EUR pentru distrugerea instalaţiilor pe care le-a construit pe terenul său, 200 000 EUR pentru profiturile pierdute din cauza imposibilităţii de accesare a diverselor fonduri europene şi 17 000 EUR pentru imposibilitatea de a recolta fructele copacilor care se aflau pe terenul în litigiu. Cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, aceasta solicită suma de 33 500 EUR pentru degradarea, în opinia acesteia, a imaginii fundaţiei, ca urmare a acuzaţiilor de corupţie şi falsificare a documentelor, care ar fi fost vehiculate în numeroase articole de presă, emisiuni televizate şi site-uri de internet, 9 000 EUR pentru stresul şi frustrarea provocate de numeroasele proceduri desfăşurate, timp de treisprezece ani, în vederea executării hotărârii definitive pronunţate în favoarea sa, şi, în fine, 7 500 EUR pentru neexecutarea acestei hotărâri definitive.

87. Moştenitorii reclamantului (cererea nr. 43597/07) solicită – în afara executării obligaţiei de evaluare şi marcare a copacilor şi plata despăgubirii de 1 360 RON (aproximativ 370 EUR), dispusă de Judecătoria Pitești, – plata penalităţii cu titlu cominatoriu, impusă la 29 mai 2001 (aproximativ 2 500 EUR), precum şi plata unei penalităţi cu titlu cominatoriu de 200 000 ROL (aproximativ 6 EUR) pentru fiecare zi până la executarea efectivă a hotărârii definitive din 12 septembrie 2005 şi plata cheltuielilor de judecată (aproximativ 45 EUR), dispuse la 7 aprilie 2006 de Tribunalul Argeş. Aceştia solicită 1 200 RON (aproximativ 300 EUR) pentru prejudiciul moral pe care tatăl lor, care, conform spuselor acestora, era deja bătrân şi bolnav la momentul faptelor, l-ar fi suferit din cauza refuzului autorităţilor administrative de a se conforma hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea sa.

88. În ceea ce priveşte cererea de acordare a unei reparaţii echitabile, formulată de reclamantă în cadrul cererii nr. 2699/03, Guvernul consideră că aceasta este contradictorie şi speculativă, având în vedere că nu există nicio expertiză privind eventualele venituri generate de teren şi niciun element care să ateste capacitatea părţii în cauză de a obţine fonduri europene. Acesta nu este de acord nici cu cererea de reparare a prejudiciului moral, pe care o consideră excesivă.

89. În ceea ce priveşte cererea de acordare a unei reparaţii echitabile, formulată în cadrul cererii nr. 43597/07, Guvernul precizează, în primul rând, că domnul Marinică Stanomirescu nu era singurul beneficiar al hotărârii definitive din 12 septembrie 2005. În continuare, acesta contestă neexecutarea obligaţiei de evaluare şi marcare a copacilor impusă la 12 septembrie 2005, făcând trimitere, în acest sens, la scrisoarea din 19 octombrie 2009 a direcţiei silvice judeţene. Acesta afirmă că nu deţine informaţii cu privire la plata despăgubirii dispuse prin aceeaşi hotărâre. În ceea ce priveşte penalitatea cu titlu cominatoriu impusă inspectoratului teritorial, stabilită la 29 mai 2001, Guvernul reaminteşte că aceasta reprezenta doar o modalitate indirectă de executare silită. Referitor la cererea de reparare a prejudiciului moral, acesta contestă că o eventuală constatare a încălcării ar constitui în sine o reparaţie suficientă cu acest titlu.

90. Curtea reaminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i anula consecinţele, astfel încât să se restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31107/96, pct. 32, CEDO 2000-XI]. Având în vedere constatările privind existenţa unei încălcări (supra, pct. 71 şi 74), Curtea apreciază că acest principiu se aplică, de asemenea, în prezentele cauze şi că statul pârât are obligaţia de a executa hotărârile interne care au rămas neexecutate până în prezent, şi anume hotărârea Judecătoriei Odorheiul Secuiesc din data de 15 octombrie 1998 (cererea nr. 2699/03) şi hotărârea Judecătoriei Piteşti din 12 septembrie 2005 (cererea nr. 43597/07). În schimb, în ceea ce priveşte cererea reclamantului din cauza nr. 43597/07, vizând plata unei penalităţi cu titlu cominatoriu, Curtea reaminteşte că, în dreptul român, penalitatea cu titlu cominatoriu stabilită printr-o hotărâre judecătorească reprezintă doar o sancţiune civilă, un mijloc indirect de a asigura executarea în natură a obligaţiilor. O astfel de penalitate cu titlu cominatoriu are un caracter provizoriu şi, prin urmare, nu poate fi executată în absenţa unei noi hotărâri judecătoreşti, prin care este transformată în daune-interese moratorii sau compensatorii, corespunzătoare prejudiciului suferit efectiv de creditor din cauza neexecutării sau a executării tardive a obligaţiei iniţiale. Or, în speţă, nu a fost pronunţată o astfel de hotărâre, iar hotărârea în cauză a fost executată la 24 iunie 2002. Aşadar nu este necesar să se dispună plata solicitată.

91. În plus, ţinând seama de circumstanţele cauzei, Curtea, pronunţându-se în echitate, consideră că este rezonabil să acorde primei reclamante (cererea nr. 2699/03) suma de 8 000 EUR şi moştenitorilor celui de-al doilea reclamant (cererea nr. 43597/07), în comun, suma de 300 EUR pentru toate prejudiciile.

B. Cheltuieli de judecată

92. Prima reclamantă (cererea nr. 2699/03) solicită suma de 8 370 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii şi în faţa instanţelor interne. Moştenitorii celui de-al doilea reclamant (cererea nr. 43497/07) solicită 208 RON (aproximativ 60 EUR) pentru cheltuielile efectuate în faţa instanţelor interne.

93. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor de judecată, cu condiţia ca acestea să fie reale, justificate, necesare şi rezonabile. În ceea ce priveşte rambursarea sumelor solicitate în cauza nr. 2699/03, acesta se opune rambursării anumitor cheltuieli care, în opinia acestuia, au fost efectuate cu titlu personal de către reclamantă (facturi de telefon sau bonuri de combustibil); în plus, acesta consideră că unele dintre ele au fost deja rambursate fundaţiei reclamante, iar altele nu au nicio legătură cu procedura în litigiu.

94. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate să obţină rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [a se vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei (MC), nr. 23118/93, pct. 62, CEDO 1999‑VIII]. În ceea ce priveşte suma solicitată de prima reclamantă (cererea nr. 2699/03), Curtea, ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, consideră că este rezonabil să acorde suma de 2 500 EUR pentru toate cheltuielile şi o acordă părţii în cauză. Referitor la cererea formulată de moştenitorii celui de-al doilea reclamant (cererea nr. 43497/07), Curtea consideră că suma de 60 EUR este rezonabilă pentru toate cheltuielile şi o acordă în comun moştenitorilor acestuia.

C. Dobânzi moratorii

95. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

în unanimitate,

1. hotărăşte să conexeze cererile;

2. declară cererile admisibile;

3. hotărăşte că au fost încălcate art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;

4. hotărăşte

a) că statul pârât trebuie să execute hotărârile interne rămase neexecutate până în prezent, şi anume hotărârea Judecătoriei Odorheiul Secuiesc din 15 octombrie 1998 (cererea nr. 2699/03) şi hotărârea Judecătoriei Piteşti din 12 septembrie 2005 (cererea nr. 43597/07), şi să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

i. 8 000 EUR (opt mii euro), pentru toate prejudiciile, precum şi 2 500 EUR (două mii cinci sute euro) cu titlu de cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, primei reclamante (cererea nr. 2699/03);

ii. 300 EUR (trei sute euro) pentru toate prejudiciile, precum şi 60 EUR (şaizeci euro) cu titlu de cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, în comun, moştenitorilor celui de-al doilea reclamant (cererea nr. 43597/07);

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 7 ianuarie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.

              Marialena TsirliAlvina Gyulumyan
Grefier adjunctPREŞEDINTE

Full & Egal Universal Law Academy