În cauza Fox, Campbell şi Hartley[1],
Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită, potrivit articolului 43 (art.3) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) şi clauzelor pertinente din regulamentul său[2], dintr-o cameră compusă din următorul complet:
DniiR. Ryssdal, preşedinte,
J. Cremona,
J. Pinheiro Farinha,
Sir Vincent Evans,
R. Bernhardt,
S. K. Martens,
DnaE. Palm,
precum şi dnii M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,
După ce a deliberat cu uşile închise la 29 martie şi 26 iunie 1990,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURA
1. Cauza a fost deferită Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 13 iulie 1989 în termen de trei luni oferit de articolele 32 §1 şi 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţie. La originea sa se găsesc trei cereri (nr. 12244/86, 12245/86 şi 12383/86) îndreptate contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, cu care cei trei cetăţeni irlandezi, dl Bernard Fox, dna Maire Mambell şi dl Samuel Hatley, au sesizat Comisia – primele două la 16 iunie 1986, a treia la 2 septembrie 1986 – potrivit articolului 25 (art. 25).
Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44, art. 48), precum şi la declaraţia britanică de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art.46). Ea are ca obiect obţinerea unei decizii care ar stabili dacă faptele cauzei denunţă o omisiune a statului reclamat potrivit exigenţelor prevăzute de articolele 5 şi 13 (art.5, art. 13).
2. Ca răspuns la invitaţia prevăzută la articolul 33 §3 d) al regulamentului, reclamanţii şi-au manifestat intenţia de a participa în instanţă, desemnându-şi consilierul (articolul 30).
3. Camera se constituie de plin drept din Sir Vincent Evans, judecător ales, de naţionalitate britanică (articolul 43 din Convenţie) (art. 43), şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) al regulamentului). La 23 august 1989, acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri şi anume dnii J. Cremona, J. Pinheiro Farinha, R. Macdonald, S.K. Martens şi dna E. Palm (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 §4 din regulament) (art. 43). Ulterior, dl R. Bernhardt, supleant, l-a înlocuit pe dl Macdonald, împiedicat în exercitarea funcţiilor (articolul 24 §1 din regulament).
4. Asumându-şi preşedinţia camerei (articolul 21 §5), dl Ryssdal i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental britanic („Guvernul”), pe delegatul Comisiei şi pe reprezentantul reclamanţilor referitor la chestiunea necesităţii unei proceduri scrise (articolul 37 § 1). În conformitate cu ordonanţele şi directivele sale, grefierul a primit memoriul Guvernului la 19 decembrie 1989, cel al reclamanţilor la 10 ianuarie 1990, anexele la acest document – două zile mai târziu şi pretenţiile celor interesaţi în temeiul articolului 50 (art. 50) din Convenţie la 9 martie 1990.
Printr-o scrisoare sosită la 8 februarie 1990, secretarul Comisiei l-a informat că delegatul şi-a exprimat dorinţa de a se exprima în audiere.
5. La 21 decembrie 1989, preşedintele a fixat pentru 26 martie 1990 data deschiderii procedurii orale după consultarea opiniei participanţilor prin intermediul grefierului (articolul 38 din regulament).
6. Dezbaterile s-au desfăşurat în şedinţă publică în ziua menţionată la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. Înainte de aceasta Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului
DniiM. Wood, consilier juridic al Ministerului Afacerilor
Externe şi al Commonwealth-luiagent,
B. Kerr, Q. C.,
N. Bratza, Q. C.,consilieri
- din partea Comisiei
Dl C. Rozakis, delegat,
- din partea reclamanţilor
Dnii R. Weir, Q. C.,
S. Treacy, avocat,
P. Madden, jurisconsult,consilieri.
Curtea a audiat declaraţiile, precum şi răspunsurile la întrebările sale, date de dl Kerr din partea Guvernului, de dl Rozakis din partea Comisiei şi de dl Weir din partea reclamanţilor.
7. În ziua audierii şi la diverse date ulterioare reclamanţii şi Guvernul au depus o serie de documente referitoare la rambursarea costurilor şi cheltuielilor reclamate în temeiul articolului 50 (art. 50) din Convenţie.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
A. Referitoare la dl Fox şi dna Campbell
8. Primii doi reclamanţi, dl Bernard Fox şi dna Maire Campbell, sunt soţ şi soţie, dar care nu mai locuiesc împreună. Ei locuiesc în Belfast, în Irlanda de Nord.
9. La 5 februarie 1986 poliţia i-a reţinut şi i-a condus la comisariatul Royal Ulster Constabulary (R.U.C.) din Woodbourne, unde a fost percheziţionat complet vehiculul cu care călătoreau. După 25 minute de la sosirea lor, la ora 15.40, ei au fost arestaţi în temeiul articolului 11 § 1 din legea din 1978 cu privire la starea de urgenţă în Irlanda de Nord (Northern Ireland (Emergency Provisions) Act, „legea din 1978”, paragraful 16 infra). Li s-a adus la cunoştinţă că arestarea lor se întemeiază pe acest text, fiind bănuiţi de terorism de către poliţistul care i-a arestat. De asemenea li s-a comunicat că pot fi deţinuţi pe parcursul a 72 ore. Apoi au fost conduşi la comisariatul din Castlereagh, unde poliţia i-a interogat separat de la ora 20.15 până la ora 22.00.
10. Bănuiţi de participarea în aceiaşi zi la activităţi de colectare şi transmitere de informaţii în folosul Armatei Republicane Irlandeze provizorii („I.R.A. provizorie”), ei au fost nevoiţi să dea explicaţii asupra acestei chestiuni pe durata detenţiei lor. Plus la aceasta, ei au fost interogaţi referitor la presupusa apartenenţă la organizaţia menţionată. Potrivit Guvernului, atunci când poliţia a reţinut automobilul lor, ea poseda deja date care-i făceau suspecţi pe reclamanţi.
Ei nu au fost acuzaţi de săvârşirea vreunei infracţiuni. Dl Fox a fost eliberat la 7 februarie 1986 la ora 11.40, iar dna Campbell cu cinci minute mai târziu. Fără a se lua în calcul timpul aducerii lor la comisariat, ei au fost deţinuţi, prin urmare, respectiv 44 ore şi 44 ore şi 5 minute.
11. La momentul arestării, li s-a arătat nota destinată persoanelor reţinute cu descrierea drepturilor de care beneficiază. Ei nu au fost aduşi în faţa instanţei de judecată şi nu au avut ocazia de a solicita eliberarea sub cauţiune. La 6 februarie ambii angajaseră o procedură de habeas corpus, dar au fost eliberaţi înainte ca vreun judecător să le examineze cauza.
12. În 1979 dl Fox fusese condamnat pentru mai multe infracţiuni prevăzute de legislaţia referitoare la explozive şi apartenenţa la I.R.A. la privaţiune de libertate (ne cumulativ) pentru 12 şi 5 ani, respectiv dna Campbell – pentru 18 luni cu amânarea executării pedepsei, în calitate de complice la comiterea infracţiunilor prevăzute de aceeaşi legislaţie.
B. Referitoare la dl Hartley
13. Cel de-al treilea reclamant, dl Samuel Hartley, locuieşte în Waterfoot, în comitatul Antrim din Irlanda de Nord. La 18 august 1986 la ora 07.55 poliţia l-a luat de la domiciliu în prezenţa părinţilor săi; ea l-a informat pe loc că este arestat potrivit articolului 11 § 1 din legea din 1978, fiind suspectat de terorism. Poliţia l-a adus la comisariatul din Antrim, unde i-a fost imediat înmânată copia notei în atenţia persoanelor reţinute. Ea l-a interogat începând cu ora 11.05 până la ora 12.15.
14. Reclamantul era bănuit de implicare într-o răpire care a avut loc la Ballymena mai devreme în aceiaşi lună, în cursul căreia persoane mascate şi înarmate, bănuite a avea legături cu I.R.A. provizorie, răpise un tânăr şi o tânără. Răpirea părea să aibă ca scop de a o constrânge pe tânără să îşi retragă acuzaţiile de viol aduse cu un an înainte şi care pe o persoană o costase condamnarea la trei ani de închisoare. Guvernul a declarat într-o audiere în faţa Comisiei că potrivit procesului-verbal al primului interogatoriu al dlui Hartley, acesta din urmă a fost chestionat pe marginea activităţilor teroriste desfăşurate într-un spaţiu geografic restrâns şi bine definit, precum şi pe marginea legăturilor sale cu I.R.A. provizorie. Procesul-verbal nu oferă alte detalii, dar zona despre care este vorba corespunde celei a răpirii. Dl Hartley a negat orice participare la aceasta, dar el nu a dezminţit afirmaţia Guvernului precum că a fost interogat în această privinţă.
El nu a constituit obiectul vreunei inculpări şi a fost eliberat la 19 august 1986 la ora 14.10 după 30 de ore şi 15 minute. El nu a intentat nici o acţiune cu privire la arestarea şi detenţia sa.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
A. Introducere
15. Populaţia Irlandei de Nord – un milion şi jumătate de persoane – a suportat ultimii douăzeci de ani o campanie de terorism (hotărârea Irlanda c. Marii Britanii din 18 ianuarie 1978, Seria A, nr. 25, pp.9-31, §§ 11-77, şi hotărârea Brogan şi alţii din 29 noiembrie 1988, Seria A, nr.145-B, p. 21, § 25). Peste 2.750 de persoane, dintre care cca 800 membri ai forţelor de ordine, au fost omorâte, iar peste 31.900 oameni au fost mutilaţi sau răniţi. Campania de teroare a ajuns să se extindă asupra restului teritoriului Marii Britanii şi al continentului european.
O legislaţie specială a căutat să remedieze situaţia. În special au fost promulgate legea din 1978 şi predecesoarele sale şi anume legea din 1973 asupra stării de urgenţă în Irlanda de Nord (Northern Ireland (Emergency Provisions) Act, „legea din 1973”) şi cea din 1975 de modificare (Northern Ireland (Emergency Provisions) (Amendment) Act, „legea din 1975”), menite să acorde ajutor forţelor de securitate în combaterea mai eficientă a ameninţării teroriste.
B. Articolul 11 al legii din 1978
16. Abrogat în 1970, articolul 11 din legea din 1978 instituia, între altele, o împuternicire de arestare. Clauzele sale pertinente erau redactate astfel:
„1. Orice agent de poliţie poate aresta fără mandat orice persoană pe care o bănuieşte de terorism.
(...)
3. O persoană arestată în temeiul prezentului articol nu poate rămâne în arest preventiv mai mult de 72 ore; articolele 132 din legea din 1964 asupra Magistrates' Courts din Irlanda de Nord şi 50 § 3 din legea din 1968 cu privire la copii şi tineri din Irlanda de Nord (obligaţia de a aduce în faţa Magistrates Courts' orice persoană în timp de 48 ore de la arestare) nu se aplică faţă de o atare persoană.”
Paragraful 2 permitea de a pătrunde şi a efectua percheziţii în locurile unde se afla sau se credea că se află un presupus terorist. Potrivit paragrafului 4, un agent de poliţie putea fotografia persoanele arestate în conformitate cu articolul 11 şi să le ia amprentele digitale şi ale palmei.
17. Articolul 31 § din legea din 1978 defineşte noţiunea de „terorist” ca fiind „orice persoană implicată în comiterea sau în tentativa de comitere a oricărui act terorist sau în dirijarea, organizarea sau antrenarea persoanelor pentru necesităţile terorismului, terorismul fiind definit ca „recurgerea la violenţă în scopuri politice şi în special cu intenţia de a speria ansamblul sau o parte din populaţie.”
Articolul 21 şi anexa 2 a legii din 1978 a proscris unele organizaţii, printre care I.R.A. (inclusiv I.R.A. provizorie). Este considerată vinovată orice persoană care aparţine sau declară că aparţine la o astfel de organizaţie, caută sau incită susţinere pentru aceasta, îi aduce sau primeşte în cunoştinţă de cauză pentru ea orice contribuţie, determină sau invită să adere persoane ca membri sau execută în numele său ordine, directive sau cereri din partea unuia dintre membrii săi.
18. Competenţele de arestare şi de detenţie definite în articolul 11 din legea din 1978 constituiau la origine un element al sistemului detenţiei provizorie, instituite prin legea din 1973 pentru a înlocui internarea (hotărârea Irlanda c. Marii Britanii precitată, Seria A, nr.25, pp. 38-39, § 88). Fiind confirmat prin legile din 1975 şi 1978, acest regim a fost abolit în 1980 cu excepţia articolului 11, care a servit din această dată ca baza unei puteri autonome de arestare şi de deţinere pentru o perioadă până la 72 ore.
De la adoptarea sa din 1973, legislaţia care conferea asemenea împuternicire a constituit subiectul unei examinări periodice în Parlament. Astfel, potrivit articolului 33 din legea din 1978 dispoziţiile în cauză expirau la fiecare 6 luni, ele fiind reînnoite de fiecare dată până la abrogarea lor în 1987.
19. În 1983, Secretarul de Stat pentru Irlanda de Nord l-a invitat pe Sir George Baker, înalt magistrat la pensie, să studieze mecanismele legii din 1978 pentru a determina dacă ea menaja un just echilibru între menţinerea libertăţilor individuale în modul cel mai larg posibil şi conferirea în competenţa forţelor de securitate şi tribunalelor a împuternicirilor suficiente pentru protecţia populaţiei contra ameninţărilor teroriste. Rezultatul a fost constatat într-o serie de recomandări, enumărate într-un raport publicat în aprilie 1984 (Command Paper, Cmnd. 9222), în care Sir George Baker enunţa următoarele remarce:
„263. În general, îmi pare inutil, făcând recomandări în 1984, de a mă referi la o perioadă anterioară anului 1973, dar pentru a înţelege clauzele [legii din 1978] în materie de arestare şi de detenţie se cuvine de a aminti că decretul nr. 10 adoptat în temeiul legii din 1922 cu privire la împuternicirile speciale în Irlanda de Nord (Special Powers Act (Northern Ireland)) preciza:
„Pentru a păstra pacea şi ordinea orice membru al RUC poate autoriza arestarea fără mandat şi reţinerea timp de cel mult 48 ore a oricărei persoane în scopul efectuării unui interogatoriu.” (subliniat de mine)
Această împuternicire generală de arestare în scopul interogării nu a dispărut complet atunci când Westminster a abrogat legea cu privire la împuternicirile speciale. Ea a fost redefinită şi parţial reinstituită prin [legea din 1978] şi P.T.A. [legile din 1974 şi 1976 referitoare la dispoziţiile provizorii cu privire la prevenirea terorismului], dar cuvintele „în scopul efectuării unui interogatoriu” nu figurează deloc în aceste texte; ele nu pot fi decât deduse. Numeroase critice sunt ridicate contra pretinsei recurgeri ilegale la arestare pentru „a colecta informaţii”, pentru a dobândi date de importanţă secundă sau pentru a proceda la diverse forme de hărţuire. Poate-că ar fi fost mai bine de a consacra explicit în lege împuternicirea R.U.C., supusă desigur unor controale apropriate. În speţa R. c. Houghton examinată în faţa camerei penale a Curţii de Apel engleze, judecătorul Lawton a estimat că poliţia beneficia de o asemenea împuternicire potrivit P.T.A. (Criminal Appeal Reports 1987, p. 197).
264. Contrar dispoziţiilor [legii din 1978] care reglementează procedura de examinare a infracţiunilor cu caracter terorist şi nu implică o derogare de la articolul 6 (art.6) din Convenţia europeană, cele referitoare la împuternicirile de arestare par să nu corespundă regulilor minime impuse de articolul 5 (art.5). Prin urmare, Marea Britanie a formulat o declaraţie de derogare potrivit articolului 15 (art. 15). Articolul 5 § 1 c) (art. 5-1-c) cere prezenţa unor suspiciuni rezonabile că un individ a comis o infracţiune şi o arestare operată în vederea aducerii infractorului în faţa autorităţii judiciare competente. Articolul 11 [din legea din 1978] nu prevede nimic dintre acestea şi chiar nu necesită prezenţa unei infracţiuni. (...) Este dezirabilă orice acţiune susceptibilă să evite invocarea de către Marea Britanie a clauzei de derogare ca scuză pentru încălcările Convenţiei.
(...)
Suspiciuni sau suspiciuni rezonabile
280. Numai un jurist sau un legislator ar bănui (sau ar bănui în mod rezonabil) existenţa unei deosebiri, dar există una, deoarece potrivit jurisprudenţei, cu care sunt de acord, Parlamentul trebuia să acţioneze în cunoştinţă de cauză, utilizând ambele expresii. Articolul 11 se mulţumeşte cu un criteriu subiectiv: avea poliţistul suspiciuni? Dacă suspiciunile sale sunt sincere şi autentice că persoana arestată este terorist, nu ţine de competenţa tribunalului să examineze în continuare exercitarea atribuţiei în cauză. În schimb, acolo unde legea cere suspiciuni rezonabile, controlul asupra rezonabilităţii ţine de competenţa tribunalului. Este prezent aici un criteriu obiectiv. Tribunalul poate să examineze faptele care au generat suspiciunile, pentru a determina dacă sunt de natură a produce motive rezonabile. Suspiciunile rezonabile nu sunt în sine suficiente pentru a constitui un început de probă („prima facie case”). Dovezile din auzite (hearsay) pot justifica suspiciunile rezonabile, dar nu sunt suficiente pentru a întemeia o inculpare.
281. Întrevăd un singur pericol din exigenţa rezonabilităţii suspiciunii: faptele care le motivează pot fi semnalate de o sursă confidenţială care nu poate fi dezvăluită în faţa unui tribunal într-o instanţă civilă pentru arestare arbitrare. Cu toate acestea, articolul 12 al P.T.A. la care a recurs R.U.C. cel mai frecvent în 1982 şi 1983 enunţă această condiţie de rezonabilitate. Cifrele referitoare la arestări sunt următoarele:
Potrivit art. 11Potrivit art. 12
[din legea din 1978]din P.T.A.
19821.902828
1983 (la 1 octombrie)964883
(...) Criteriul utilizat pentru a alege dintre cele două posibilităţi într-un caz concret a fost durata reţinerii persoanei arestate.
(...)
283. Nu mi-a fost dat nici un indice de natură să-mi sugereze că existenţa unor simple suspiciuni şi nu a suspiciunilor rezonabile a jucat vreodată un rol în decizia de a opta în favoarea articolului 11 în comparaţie cu articolul 12; mai mulţi ofiţeri superiori de poliţie mi-au confirmat chiar că acest element nu i-ar influenţa. În plus, dacă înţeleg bine, astăzi poliţiştii sunt instruiţi ca, la arestarea unui terorist prezumat, să aibă aceleaşi suspiciuni cerute pentru orice altă infracţiune. În consecinţă concluzionez că nu se admite o arestare fără mandat în absenţa suspiciunilor rezonabile; aceasta va trebui de specificat în textele referitoare la noile împuterniciri de arestare, pe care le propun în locul articolului 11 § 1 şi articolului 13 § 1.
(...)
285. Poliţistul care efectuează o arestare potrivit articolului 11 nu este obligat să indice o infracţiune concretă nici să informeze suspectul despre motivele arestării precum cere common law, potrivit căreia „orice cetăţean are dreptul să ştie în temeiul cărei acuzări sau suspectări de a fi comis infracţieunea este reţinut”. Lui îi este suficient să-i comunice celui interesat că este reţinut în virtutea acestui articol, deoarece este bănuit de terorism. (...)”
20. Exercitarea împuternicirii prevăzute la articolul 11 § 1 a fost examinată de Camera Lorzilor în cauza McKee c. Chief Constable for Northern Ireland (All England Law Reports 1985, vol. 1, pp. 1-4). Înalta jurisdicţie a considerat că legalitatea măsurii depindea de starea de spirit a poliţistului în cauză: acesta din urmă trebuia să suspecteze de terorism persoana reţinută de el, în caz contrar arestarea ar fi fost ilegală; el putea să-şi întemeieze suspiciunile pe informaţiile primite de la superiorul său, dar să nu procedeze la o arestare în virtutea articolului 11 potrivit instrucţiunilor unui superior care are suspiciuni, dacă nu le împărtăşeşte personal. Lordul Roskill, cu care alţi Lorzi au fost de acord, a declarat că suspiciunile puteau să nu fie bazate pe motive rezonabile, dar să fie oneste. Existenţa suspiciunilor la un poliţist fiind un criteriu subiectiv, tribunalele nu pot decât să le verifice onestitatea; singurele chestiuni care trebuie tranşate constau în faptul dacă poliţistul avea suspiciuni şi dacă ele erau oneste.
21. În plus, o arestare fără mandat se supune normelor common law enunţate de Camera Lorzilor în cauza Christie c. Leachinsky (Appeal Cases 1947, pp. 587 şi 600). Persoana interesată trebuie să fie informată de motivul exact al arestării sale, într-un limbaj pe care îl înţelege, în mod normal de la momentul reţinerii sau, dacă circumstanţele speciale o justifică, ulterior imediat ce e posibil. Ea este legal arestată potrivit articolului 11 § 1 din legea din 1978 dacă este avizată că este reţinută în virtutea acestui text pe motiv că este suspectată de terorism (cauza McElduff, Northern Ireland Reports 1972, vol. 1 şi McKee c. Chief Constable, loc. cit.).
22. Articolul 6 din legea din 1987 asupra stării de urgenţă în Irlanda de Nord (Norhern Ireland (Emergency Provisions) Act), în vigoare din 15 iunie 1987 şi posterioară faptelor prezentei cauze, a înlocuit articolul 11 § 1 din legea din 1978. Acest articol se limitează în a conferi împuternicirea de a pătrunde în anumite localuri şi de a le perchiziţiona cu scopul de a aresta persoane în temeiul articolului 12 din legea din 1984 referitoare la dispoziţiile provizorii în materie de prevenire a terorismului (Prevention of Terrorism (Temporary Provisions) Act – hotărârea Brogan şi alţii precitată, Seria A, nr. 145-B, p. 22, § 30) şi, la ora actuală, în temeiul articolului 14 din legea din 1989 având acelaşi obiect. Aceste două ultime articole limitează explicit autorizarea arestării fără mandat la cazuri în care există „motive rezonabile” de a suspecta.
C. Căi de recurs
23. Oricine consideră arestarea sau detenţia sa ilegală potrivit articolului 11 dispune de două căi de recurs: să angajeze o acţiune de habeas corpus (procedură prin care o persoană privată de libertate poate cere de urgenţă eliberarea sa); să reclame în procedura civilă a despăgubirilor pentru detenţia ilegală (hotărârea Brogan şi alţii precitată, Seria A, nr. 145-B, p. 25, §§ 39-41). În ambele ipoteze controlul legalităţii se referea la chestiuni procedurale de genul dacă persoana interesată a fost bine informată asupra motivelor reale ale arestării sale (Christie c. Leachinsky, loc. cit.) şi dacă condiţiile articolului 11 § 1 sunt întrunite. Astfel după cum s-a stabilit deja, tribunalul a examinat nu rezonabilitatea suspiciunilor care au motivat arestarea, dar onestitatea suspiciunilor poliţistului (McKee c. Cheif Constable, loc. cit.).
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
24. Dl Fox şi dna Campbell au sesizat Comisia la 16 iunie 1986 (cererile nr. 12244/86 şi 12245/86), iar dl Hartley la 2 septembrie 1986 (cererea nr. 12383/86). Ei afirmau, toţi trei, că arestarea şi detenţia lor era contrară paragrafului 1 al articolului 5 (art. 5-1) din Convenţie şi că au mai fost încălcate paragrafele 2, 4 şi 5 (art. 5-2, art. 5-5, art. 5-5). În plus, ei au mai invocat că nu au dispus de nici un recurs efectiv în faţa unei „instanţe” naţionale care ar fi examinat pretenţiile lor astfel cum cere articolul 13 (art.13).
La 11 decembrie 1986 Comisia a ordonat joncţiunea cererilor potrivit articolului 29 din Regulamentul său interior, iar la 10 mai 1988 ea le-a declarat admisibile.
25. În raportul său din 4 mai 1989 (articolul 31) (art. 31), ea a constatat că există în privinţa fiecărui reclamant o încălcare a paragrafelor 1, 2 şi 5 ale articolului 5 (art. 5-1, art. 5-2, art. 5-5) (7 voturi contra 3), dar nu şi a paragrafului 4 (art.5-4) (9 voturi contra 3). În plus ea a estimat că nici o chestiune distinctă nu se ridică în temeiul articolului 13 (art. 13) (unanimitate).
Textul integral al avizului său, precum şi opiniile separate care îl însoţesc, figurează în anexă la prezenta hotărâre*.
_____________________________
* Pentru raţiuni de ordin practic el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 182 al Seriei A a publicaţiilor Curţii), dar oricine îl poate obţine la grefă.
_____________________________
CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII
26. La audierea publică din 26 martie 1990 Guvernul a confirmat în substanţă concluziile din memoriul său, care invitau Curtea
„să decidă şi să declare în privinţa fiecăruia dintre cei trei reclamanţi,
1. că faptele nu relevă nici o încălcare a paragrafelor 1, 2, 4 sau 5 ale articolului 5 (art. 5-1, art. 5-2, art. 5-4, art. 5-5) din Convenţie;
2. că ele nu relevă nici o încălcare a articolului 13 (art. 13) sau, cu titlu subsidiar, nici o chestiune distinctă nu se ridică în privinţa acestui text”.
27. La rândul lor, reclamanţii şi-au menţinut în substanţă concluziile din memoriul lor, care solicitau Curţii
„să decidă şi să declare, în privinţa fiecăruia [dintre ei],
1. că faptele relevă o încălcare a paragrafelor 1, 2, 4 sau 5 ale articolului 5 (art. 5-1, art. 5-2, art. 5-4, art. 5-5) din Convenţie;
2. că ele relevă o încălcare a articolului 13 (art. 13)”.
ÎN DREPT
1. CONSIDERAŢII GENERALE
28. Reclamanţii se plâng de arestarea şi detenţia lor în temeiul legislaţiei penale promulgate pentru a face faţă actelor teroriste legate de situaţia din Irlanda de Nord.
Pe parcursul ultimilor douăzeci de ani, campania de terorism dusă în această regiune a avut efecte grave, în special asupra vieţilor şi provocând suferinţe omeneşti (paragraful 15 supra). În hotărârea sa Brogan şi alţii din 29 noiembrie 1988 Curtea a recunoscut deja imperativul inerent sistemului Convenţiei, cel al echilibrului just între protecţia instituţiilor democraţiei în interes comun şi salvgardarea drepturilor individuale (Seria A, nr. 145-B, p. 27, § 48). Prin urmare, ca şi în cazul Brogan şi alţii, ea va lua în consideraţie, la examinarea pretenţiilor invocate, specificul criminalităţii teroriste şi necesitatea luptei contra acesteia în măsura compatibilă cu clauzele pertinente ale Convenţiei în lumina dispoziţiei speciale a primei, precum şi a obiectului şi scopului globale ale necesităţii.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 1 (art.5-1)
29. Reclamanţii invocă articolul 5 § 1 (art. 5-1), potrivit căruia:
„Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
(...)
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive rezonabile de a bănui că a comis o infracţiune ...;
(...)”
Potrivit acestei dispoziţii, ei nu contestă legalitatea arestării lor în dreptul nord-irlandez şi în special conformitatea sa cu „căile legale”.
30. Ei afirmă, în schimb, că nu au fost arestaţi şi deţinuţi în temeiul unor motive „rezonabile” susceptibile de a-i face suspectaţi de vreo infracţiune. Articolul 11 § 1 din legea din 1978 autoriza „orice agent de poliţie să aresteze fără mandat orice persoană pe care o bănuieşte de terorism” (paragrafele 9, 13 şi 16 supra). În opinia lor, acest articol este în sine contrar articolului 5 § 1 c) (art. 5-1-c), prin faptul că nu prevedea nici o condiţie a rezonabilităţii. Împreună cu Comisia, reclamanţii au estimat că dosarul nu relevă existenţa suspiciunilor rezonabile la originea arestării lor.
În plus, arestarea nu a avut ca scop aducerea lor „în faţa autorităţii judiciare competente”, ci a obţine informaţii fără vreo inculpare necesară. Guvernul şi Comisia resping această teză.
31. În conformitate cu articolul 11 § 1 din legea din 1978, pentru o arestare legală sunt suficiente prezenţa suspiciunilor oneste, potrivit interpretării date de Camera Lorzilor în cauza McKee c. Chief Constable for Northern Ireland (paragraful 20 supra). În raportul său adresat Parlamentului, Sir George Baker a subliniat caracterul „subiectiv” al criteriului utilizat potrivit articolului 11, dar el a considerat că acolo unde legea cere prezenţa suspiciunilor rezonabile, ea fixează un criteriu obiectiv, care trebuie să fie verificat de tribunale (paragraful 19 supra).
Articolul 5 § 1 c) (art. 5-1-c) se referă la suspiciunile „rezonabile”, dar nu numai autentice şi oneste. Cu toate acestea, Curtea nu controlează in abstracto legislaţia în cauză, dar examinează aplicarea acesteia speţei.
32. „Rezonabilitatea” suspiciunilor pe care trebuie să se bazeze o arestare constituie un element esenţial al protecţiei oferite de articolul 5 § 1 c) (art. 5-1-c) contra privărilor arbitrare de libertate. În acord cu Guvernul şi Comisia, Curtea estimă că existenţa suspiciunilor rezonabile presupune prezenţa unor fapte sau date susceptibile să convingă un observator obiectiv că individul în cauză ar fi putut comite infracţiunea. Ceea ce poate fi considerat „rezonabil” depinde în orice caz de ansamblul circumstanţelor.
În această privinţă, criminalitatea teroristă intră într-o categorie specială. În faţa riscului unor suferinţe şi pierderi de vieţi omeneşti, poliţia este obligată să acţioneze cu cea mai mare celeritate pentru verificarea informaţiilor sale, precum şi celor care provin de la sursele secrete. Mai mult ca atât, adeseori poliţia poate aresta un prezumat terorist în temeiul unor date fiabile, dar care nu pot fi dezvăluite celui suspect sau prezentate instanţei de judecată în susţinerea acuzării fără a pune în pericol sursa.
Potrivit poziţiei Guvernului, dificultăţile inerente cercetării şi urmăririi infracţiunilor legate de terorismul în Irlanda de Nord împiedică întotdeauna aprecierea potrivit aceloraşi criterii obligatorii pentru infracţiunile de tip clasic a „rezonabilităţii” suspiciunilor care motivează atare arestări. Cu toate acestea, necesitatea de a combate criminalitatea teroristă nu ar putea justifica extinderea noţiunii de „rezonabilitate” până la atingerea în substanţă a garanţiei asigurate de articolul 5 § 1 c) (art. 5-1-c) (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea Brogan şi alţii precitată, Seria A, nr. 145-B, p. 32-33, § 59).
33. Potrivit opiniei majoritare a Comisiei, împărtăşită de reclamanţi, Guvernul nu a furnizat nici o precizare de natură să admită concluzia că suspiciunile contra reclamanţilor la momentul reţinerii lor erau „rezonabile” în sensul articolului 5 § 1 c) (art. 5-1-c) sau că arestarea lor nu rezulta numai din suspiciuni oneste cerute de legislaţia nord-irlandeză (paragraful 61 al raportului).
Guvernul a răspuns că nu poate divulga elementele foarte delicate pe care s-au bazat aceste suspiciuni, fără a le dezvălui originea şi a crea un risc pentru viaţa şi securitatea terţilor. În susţinerea tezei sale potrivit căreia existau totuşi suspiciuni rezonabile, el aminteşte că primii doi reclamanţi au fost deja condamnaţi pentru acte grave de terorism în raport cu I.R.A. provizorie (paragraful 12 supra) şi că toţi trei au fost interogaţi în timpul detenţiei lor referitor la acte concrete de terorism de care au fost suspectaţi (paragraful 10 şi 14 supra). În opinia lui, acest fapt este suficient pentru a demonstra că poliţiştii responsabili de arestarea lor aveau suspiciuni bona fide sau autentice şi că nu există nici o deosebire de fond între astfel de suspiciuni şi suspiciunile rezonabile. În plus, Guvernul observă că reclamanţii nu ar contesta ei-înşişi faptul că au fost arestaţi şi deţinuţi în legătură cu actele teroriste (paragraful 55 al raportului Comisiei).
Plus la aceasta, potrivit Guvernului chiar dacă el nu poate dezvălui nici natura, nici sursele informaţiilor care au condus la arestarea lor, indicii serioşi confirmă că primii doi reclamanţi au fost anterior implicaţi în activitatea de prelucrare şi transmitere a informaţiei în folosul I.R.A. provizorie; în ceea ce îl priveşte pe al treilea reclamant, poliţia dispunea de elementele care stabileau legătura dintre el şi răpirea în privinţa căreia a fost interogat.
34, În mod cert, nu se admite aplicarea articolului 5 § 1 c) (art. 5-1-c) într-un mod de natură să provoace dificultăţi excesive autorităţilor poliţieneşti ale statelor-contractante în combaterea prin măsurile adecvate a terorismului organizat (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea Klass şi alţii din 6 septembrie 1978, Seria A, nr. 28, pp.27 şi 30-31, §§ 58 şi 68). Prin urmare, statelor nu li se poate cere stabilirea rezonabilităţii suspiciunilor care ar motiva arestarea unui prezumat terorist, dezvăluind sursele confidenţiale ale informaţiilor în suportul acesteia sau chiar faptele care ar contribui la descoperea sau identificarea lor.
Cu toate acestea, Curtea trebuie să poată determina dacă substanţa garanţiei oferite de articolul 5 § 1 c) (art. 5-1-c) nu a fost afectată. În consecinţă, Guvernului reclamat îi aparţine obligaţia de a-i furniza cel puţin unele fapte sau informaţii de natură să convingă Curtea că existau motive rezonabile de a suspecta persoana arestată de comiterea infracţiunii alegate. Aceasta este cu atât mai mult necesar atunci când, similar speţei, dreptul intern nu cere prezenţa suspiciunilor rezonabile, ci numai celor oneste.
35. Curtea admite că arestarea şi detenţia fiecăruia dintre reclamanţi se întemeia pe suspiciuni bona fide, atribuindu-i calitatea de terorişti şi că toţi, afară de dl Hartley au fost interogaţi în timpul detenţiei referitor la acte concrete de terorism de care erau suspectaţi.
Condamnările aplicate altădată dlui Fox şi dnei Campbell ca urmare a actelor teroriste legate de I.R.A. (paragraful 12 supra) puteau consolida suspiciunile asociindu-le cu infracţiunile teroriste, dar să nu constituie baza exclusivă a suspiciunilor care ar justifica arestarea lor şapte ani mai târziu, în 1986.
Faptul că toţi reclamanţii au fost interogaţi în timpul detenţiei lor cu privire la acte concrete de terorism, confirmă o dată în plus că poliţia îi suspecta în mod real de implicare în asemenea acte, dar nu convinge un observator obiectiv că reclamanţii ar fi putut comite aceste acte.
În ceea ce le priveşte, elementele precitate nu sunt suficiente pentru a constata existenţa suspiciunilor rezonabile. Dat fiind faptul că Guvernul nu a furnizat alte indicii care ar întemeia suspiciunile contra reclamanţilor, explicaţiile sale nu întrunesc condiţiile minimale ale articolului 5 § 1 c) (art. 5-1-c) în materia rezonabilităţii suspiciunilor care ar motiva arestarea unui individ.
36. Prin urmare, Curtea a estimat că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 (art. 5-1). În consecinţă, ea nu consideră necesară examinarea chestiunii referitoare la scopul arestării reclamanţilor (paragraful 30 supra).
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 2 (art.5-2)
37. Reclamanţii se plâng de o încălcare a prevederilor articolului 5 § 2 (art. 5-2), potrivit căruia
„Orice persoană arestată, trebuie să fie informată în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.”
Comisia admite această parte a cererii pe care Guvernul o respinge.
38. Potrivit reclamanţilor, paragraful 1 c) al articolului 5 (art. 5-1-c) menţionează motivele arestării şi anume acestea trebuie aduse la cunoştinţa deţinuţilor. Or terorismul prezumat nu ar constitui în sine în mod necesar o infracţiune care ar justifica o privaţiune de libertate în virtutea articolului 11 din legea din 1978. În consecinţă, încălcând articolul 5 § 2 (art. 5-2), ei nu ar primi la momentul reţinerii informaţii adecvate şi inteligibile asupra motivelor aplicării acestei măsuri. În special, autorităţile naţionale ar încălca obligaţia lor de „informare” a individului în cauză atunci când, similar împrejurării speţei, el trebuie să deducă ulterior din interogatoriul poliţiei motivele arestării sale.
39. Potrivit Guvernului, articolul 5 § 2 (art. 5-2) are scopul de a permite unei persoane arestate de a aprecia legalitatea arestării sale şi de a întreprinde, dacă e cazul, demersuri pentru contestarea acesteia. El nu ar prescrie o informaţie detaliată: el ar impune numai obligaţia de a aduce la cunoştinţă, în cei mai scurţi termeni, baza juridică a detenţiei sale şi faptele esenţiale pertinente, cu referire la dreptul intern, pentru a aprecia legalitatea acesteia. Aplicarea acestor principii circumstanţelor cauzei ar demonstra că el a fost respectat.
40. Paragraful 2 al articolului 5 (art. 5-2) enunţă o garanţie elementară: orice persoană arestată trebuie să cunoască cauza privării sale de libertate. Integrat în sistemul protecţiei oferit de articolul 5 (art. 5), el obligă de a aduce la cunoştinţa unei astfel de persoane, într-un limbaj simplu şi accesibil pentru ea, temeiurile juridice şi faptice ale privării sale de libertate, pentru ca ea să-i poată contesta legalitatea în faţa unui tribunal în virtutea paragrafului 4 (art. 5-4) (hotărârea van der Leer din 21 februarie 1990, Seria A, nr. 170, p. 13, § 28). În timp ce aceste informaţii trebuie să fie furnizate „în cei mai scurţi termeni” (în engleză: „promptly”), poliţistul care a efectuat arestarea poate să nu i-o furnizeze integral pe loc. Particularităţile cauzei vor determina dacă persoanei i s-a furnizat informaţia în volum suficient şi în timp util.
41. La momentul arestării reclamanţilor, poliţia le-a adus la cunoştinţă doar faptul că sunt arestaţi în temeiul articolului 11 § 1 din legea din 1978 pe motivul că sunt suspectaţi de terorism (paragraful 9 şi 13 supra). Această simplă menţiune despre baza legală a arestării nu este suficientă pentru a răspunde exigenţilor articolului 5 § 2 (art. 5-2) după cum a admis şi Guvernul.
Cu toate acestea, după arestare reclamanţii au fost interogaţi de poliţie în raport cu implicarea lor suspectată în actele criminale concrete şi apartenenţa presupusă la organizaţii interzise (paragrafele 9, 10 şi 14 supra). Nu există motive de a se presupune că aceste interogatorii nu le puteau da posibilitatea reclamanţilor să înţeleagă motivele privării lor de libertate. Prin urmare, lor li s-au adus la cunoştinţă motivele suspectării de terorism în timpul interogatoriului.
42. Arestaţi la 5 februarie 1986 la ora 15.40 la comisariatul R.U.C. din Woodbourne, dl Fox şi dna Campbell au fost interogaţi separat la comisariatul din Castlereagh în aceiaşi zi între orele 20.15 şi 22.00 (paragraful 9 supra). În ceea ce îl priveşte pe dl Hartley, arestat de la domiciliu la 18 august 1986 la ora 07.55, acesta a fost dus la comisariatul din Antrim, unde a fost interogat între orele 11.05 şi 12.15 (paragraful 13 supra). În circumstanţele date, aceste intervale de câteva ore nu ar putea fi considerate ca fiind incompatibile cu exigenţa de promptitudine potrivit articolului 5 § 2 (art. 5-2).
43. În concluzie, nu a existat o încălcare a articolului 5 § 2 (art. 5-2) în privinţa nici unuia dintre reclamanţi.
IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 4 (art. 5-4)
44. Reclamanţii invocă faptul că, deoarece Convenţia nu a fost incorporată în dreptul britanic, ei nu au putut contesta legalitatea detenţiei lor în faţa jurisdicţiilor interne în temeiul 5 § 4 (art. 5-4), care prevede:
„Orice persoană lipsită de libertate prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”
Majoritatea membrilor Comisiei au constatat lipsa unei încălcări a acestui text. Potrivit Comisiei garanţia importantă pe care o enunţă, ar fi lipsită de obiect, similar circumstanţelor speţei, dacă un individ şi-ar recăpăta libertatea înainte ca să se examineze, în cei mai scurţi termeni, legalitatea detenţiei sale.
Din partea sa, Guvernul afirmă că tribunalele sunt competente la examinarea unei acţiuni de habeas corpus să decidă atât asupra legalităţii formale a detenţiei, cât şi asupra autenticităţii suspiciunilor de terorism contra individului în cauză. Cu titlu subsidiar, Guvernul se raliază opiniei Comisiei.
În ceea ce-i priveşte, reclamanţii se alătură raţionamentelor dezvoltate de dl Danelius în opinia sa disidentă anexată la raportul Comisiei, potrivit căreia articolul 5 § 4 (art. 5-4) se aplică de asemenea şi pentru perioadele scurte de detenţie; or nici o cerere de habeas corpus, nici o acţiune de despăgubire pentru detenţia ilegală nu ar putea asigura exercitarea dreptului pe care îl consacră, astfel cum a fost interpretat de către Curte în hotărârea sa Brogan şi alţii (loc. cit., pp. 34-35, § 65), deoarece legalitatea unei arestări operate în virtutea articolului 11 § 1 din legea din 1978 nu depindea de existenţa suspiciunilor rezonabile.
45. Dl Fox şi dna Campbell au fost deţinuţi aproximativ 44 ore, iar dl Hartley timp de câteva 30 ore (paragrafele 10 şi 14 supra). Primii doi reclamanţi au introdus o acţiune de habeas corpus în ziua următoare arestării, dar ei au fost eliberaţi înainte ca instanţa să le examineze cauza (paragraful 11 supra). În schimb cel de-al treilea reclamant nu a angajat nici o acţiune cu privire la privarea sa de libertate (paragraful 14 supra).
Prin urmare, cei trei reclamanţi au fost eliberaţi după puţin timp, înaintea oricărui control judiciar al detenţiei. Curtea nu examinează in abstracto dacă, în caz contrar, natura recursurilor disponibile ar fi satisfăcut sau nu condiţiile articolului 5 § 4 (art. 5-4).
În consecinţă, Curtea nu consideră necesară examinarea fondului cererii formulate de reclamanţi în temeiul acestei dispoziţii.
V. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 5 (art. 5-5)
46. Reclamanţii au invocat în plus paragraful 5 al articolului 5 (art. 5-5) potrivit căruia
„Orice persoană, care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol (art. 5) are dreptul la reparaţii.”
Curtea a constatat că arestarea şi detenţia reclamanţilor a avut loc cu încălcarea paragrafului 1 (art. 5-1) (paragraful 36 supra). Această încălcare nu putea servi ca temei nici înainte, nici chiar după adoptarea acestei hotărâri, pentru o cerere de indemnizare în faţa jurisdicţiilor din Irlanda de Nord (hotărârea Brogan şi alţii precitată, Seria A, nr. 145-B, p. 35, § 67).
Prin urmare, a existat o încălcare a dispoziţiilor paragrafului 5 (art. 5-5) în privinţa fiecărui reclamant.
VI. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 (art. 13)
47. În cele din urmă, reclamanţii invocă încălcarea articolului 13 (art. 13), care prevede:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
În lumina constatărilor făcute la paragrafele 43 şi 45 supra, Curtea nu consideră necesară examinarea acestei părţi a cererii.
VII. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50)
48. Potrivit articolului 50 (art. 50),
„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte obligaţiile care rezultă din (...) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
Reclamanţii nu reclamă repararea vreunui prejudiciu material. Ei solicită, în schimb, o indemnizare substanţială, fixată de Curte pe baze echitabile, pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suportat fiecare dintre ei, plus 37.500 lire sterline pentru costuri şi cheltuieli în procedurile în faţa organelor Convenţiei. Reclamanţii s-au declarat dispuşi să ajungă la un acord cu Guvernul asupra mărimii sumelor şi să nu supună examinării Curţii această chestiune decât în lipsa vreunui acord.
Guvernul, din partea sa, a preferat să-şi rezerve obiecţiile asupra cererii de satisfacţie până la pronunţarea hotărârii în fond.
În aceste condiţii, Curtea nu consideră chestiunea cu privire la aplicarea articolului 50 ca fiind una tranşată şi prin urmare ea trebuie rezervată pentru o examinare ulterioară.
DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA
1. Susţine, cu patru voturi contra trei, că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 (art. 5-1);
2. Susţine, în unanimitate, că nu a existat o încălcare a articolului 5 § 2 (art. 5-2);
3. Susţine, cu patru voturi contra trei, că a existat o încălcare a articolului 5 § 5 (art. 5-5);
4. Susţine, în unanimitate, că nu este necesară examinarea plângerilor în temeiul articolelor 5 § 4 şi 13 (art. 5-4 şi art. 13);
5. Susţine, în unanimitate, că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 50 nu este tranşată;
prin urmare, Curtea
a) o rezervă în totalitate pentru o examinare ulterioară;
b) invită Guvernul şi reclamanţii să-i adreseze în următoarele trei luni, observaţiile lor scrise asupra acestei chestiuni şi în special să-i comunice orice acord la care au ajuns părţile;
c) rezervă aplicarea procedurii ulterioare şi delegă Preşedintelui Curţii competenţa de a o fixa dacă va fi necesar.
Redactată în franceză şi în engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului la Strasbourg, la 30 august 1990.
Semnat de: Rolv RYSSDAL
Preşedintele
Semnat de: Marc-Andre EISSEN
Grefier
La prezenta hotărâre se anexează, potrivit articolelor 51 § 2 (art. 51-2) din Convenţie şi 53 § 2 din Regulament, textul opiniei disidente comune a dlui Sir Vincent Evans, dlui Bernhardt şi dnei Palm.
Parafat:R.R.
Parafat:M.-A.E.
OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ A DLUI SIR VINCENT EVANS, DLUI BERNHARDT ŞI DNEI PALM, JUDECĂTORI
(Traducere)
Nu putem subscrie opiniei majorităţii Curţii potrivit căreia a existat în speţă o încălcare a articolului 5 § 1 c) (art. 5-1-c).
Potrivit majorităţii, faptele şi informaţiile prezentate Curţii de către Guvern nu permit a concluziona existenţa suspiciunilor rezonabile care ar justifica arestarea şi detenţia reclamanţilor în temeiul articolului 5 § 1 c) (art. 5-1-c) (paragraful 35 al hotărârii). Noi nu împărtăşim această opinie.
Pe bună dreptate, Curtea admite că arestarea şi detenţia fiecărui reclamant se întemeia pe suspiciuni bona fide că ar fi terorişti şi că ei au fost toţi trei interogaţi în timpul detenţiei cu privire la acte concrete de terorism de care au fost suspectaţi. Cu toate acestea, în opinia majorităţii această ultimă circumstanţă confirmă o dată în plus că poliţiştii aveau faţă de ei suspiciuni autentice; or aceste suspiciuni nu ar echivala cu o suspiciune rezonabilă.
În opinia noastră, dacă poliţia suspecta în mod autentic reclamanţii de implicare în acte concrete de terorism cu privire la care au fost interogaţi, aceste suspiciuni trebuiau să se întemeieze pe informaţiile primite, chiar dacă ele proveneau din surse pe care Guvernul a declarat că nu le poate divulga pentru motive de securitate. Reieşind din situaţia din Irlanda de Nord, poliţia trebuie să poată da curs unor asemenea informaţii referitoare la implicarea în activităţi teroriste şi, atunci când circumstanţele le justifică, aresta şi deţine persoana suspectă pentru o achetă ulterioară.
În asemenea cazuri, nu este posibil de a stabili o distincţie netă între suspiciuni autentice şi suspiciuni rezonabile. Ţinând cont de ansamblul circumstanţelor, precum şi de faptele şi informaţiile furnizate Curţii, în special cele referitoare la condamnările anterioare ale dlui Fox şi dnei Campbell pentru participare la activităţi teroriste, suntem convinşi că arestarea şi detenţia reclamanţilor au fost justificate de motive rezonabile pentru suspectare, în conformitate cu articolul 5 § 1 c) (art. 5-1-c). Cu atât mai mult nu întrevedem motive pentru a pune la îndoială faptul că reclamanţii au fost deţinuţi şi interogaţi în scopul unei urmăriri penale dacă ar fi fost obţinute dovezi suficiente şi utilizabile. Este adevărat că ei au fost eliberaţi fără să li se aducă vreo acuzaţie, dar aceasta nu anulează nicidecum măsurile luate, deoarece scopul unei asemenea investigaţii constă în verificarea dacă alte elemente confirmă sau nu suspiciunile.
Pentru aceste motive, în opinia noastră nu a existat o încălcare a articolului 5 § 1 c) (art. 5-1-c).
[1] Nota grefei: Afacerea poartă nr. 18/1989/178/234-236. Prima cifră indică numărul de ordin în anul introducerii, iar ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) corespunzătoare.
[2] Nota grefei: Amendamentele aduse regulamentului întrat în vigoare la 1 aprilie 1989 se aplică prezentei cauze.
Full & Egal Universal Law Academy