©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA FRĂSILĂ ŞI CIOCÎRLAN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 25329/03)
Hotărâre
10 mai 2012
Definitivă
10/08/2012
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Frăsilă şi Ciocîrlan împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 10 aprilie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 25329/03 îndreptată împotriva României, prin care doi resortisanţi ai acestui stat, Petru Frăsilă şi Lucica Ciocîrlan („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 1 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de D. Tomaseschi, avocat în Iaşi, şi ulterior de D. Bogdan, avocat în Bucureşti, şi M Selegean, jurist în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. În urma abţinerii lui Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele camerei l-a desemnat pe Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).
4. Reclamanţii pretind, în special, că le-a fost încălcată libertatea de exprimare din cauza faptului că nu au fost asistaţi de autorităţile naţionale în executarea hotărârii definitive din 6 decembrie 2002, prin care s-a dispus unor terţe persoane să le permită acestora accesul în sediul unui post de radio local, ceea ce i-a împiedicat să îşi exercite profesia de jurnalişti.
5. La 11 februarie 2008, cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamanţii s-au născut în 1957 şi, respectiv, 1972 şi locuiesc în Piatra Neamţ (România) şi, respectiv, Jakobstad (Finlanda). Aceştia sunt jurnalişti.
A. Contextul cauzei
7. În 1995, reclamantul a înfiinţat societatea pe acţiuni Tele M, care avea ca obiect de activitate producerea şi difuzarea programelor de radio şi televiziune. Reclamantul era acţionarul majoritar şi directorul acesteia. Societatea a obţinut licenţa de radiodifuziune nr. 246/1997 şi drepturile de exploatare a unei licenţe de televiziune pentru Judeţul Neamţ.
8. În 1999, reclamantul a înfiinţat societatea comercială cu răspundere limitată Radio M Plus, având ca obiect de activitate în special realizarea de programe audio-vizuale. Reclamantul era asociatul unic şi directorul acesteia. În 2000, capitalul social al societăţii a făcut obiectul unei modificări privind participaţia reclamantului cu un procent de 20%.
9. Intenţia reclamantului era să separe activităţile de televiziune de cele de radio şi să consacre societatea Radio M Plus unor activităţi radiofonice. În aşteptarea modificării legii audiovizualului care îi permitea transferul licenţei de radiodifuziune (modificare adoptată în cele din urmă la 8 august 2002), activităţile de radiodifuziune era împărţite între societatea Radio M Plus, însărcinată cu realizarea programelor radio, şi societatea Tele M, care se ocupa cu difuzarea lor. Societatea Radio M Plus era responsabilă cu echipamentele necesare activităţii postului de radio (inclusiv pentru difuzarea programelor).
10. În ianuarie 2002, televiziunea Tele M a difuzat două reportaje. Unul dintre ele viza un protejat al lui I.T. care era căutat de poliţie, iar celălalt avea ca obiect una din afacerile administrate de I.T., şi anume un hotel în care fuseseră descoperite urme de mercur în hrana servită. Conform reclamantului, ulterior acestor două reportaje, I.T. l-a ameninţat că îi va aduce societăţile în faliment, cu ajutorul unor controale efectuate de autorităţile financiare. Conform informaţiilor furnizate de reclamant, I.T. era, la vremea respectivă, deputat în parlamentul naţional, în numele partidului aflat la putere, şi era numit în presă „baron local”.
11. La 25 ianuarie 2002, autorităţile financiare locale din Piatra-Neamţ au încercat să efectueze un control inopinat la sediul Tele M. Având în vedere că reclamantul nu a fost de acord, autorităţile i-au aplicat o amendă. Această amendă a fost totuşi anulată ulterior, deoarece, conform reclamantului, fusese aplicată încălcându-se dispoziţiile legale care prevăd obligaţia de a anunţa societatea în cauză cu 15 zile înainte de data stabilită pentru efectuarea controlului. Totuşi, ulterior a fost efectuat un control şi, cu această ocazie, autorităţile au constatat că societatea avea sume de bani considerabile neplătite la bugetul de stat. A fost încheiat cu reclamantul un acord de eşalonare a plăţii sumelor datorate. Acesta afirmă că respectivul control a fost solicitat de către I.T. lui V.M., şeful Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Neamţ şi care era, la vremea respectivă, asociatul lui I.T. în mai multe societăţi comerciale.
12. Reclamantul declară că, având în vedere valoarea mare a datoriilor acumulate şi exigibilitatea lor imediată şi pentru a evita falimentul, acesta a fost convins să vândă participaţia majoritară a societăţii Tele M. lui I.T. şi societăţii I. care aparţinea soţiei şi fiilor lui V.M. Lichidarea participaţiei a avut loc la 1 august 2002. La aceeaşi dată, reclamantul a fost revocat din funcţia de director al acestei societăţi.
13. În aceeaşi zi, societatea Radio M Plus, al cărei director era încă reclamantul, şi societatea Tele M, au constituit o asociere în participaţie privind realizarea şi difuzarea de programe radio. Contractul de asociere prevedea că societatea Tele M asigura bunurile mobile si imobile, programele, licenţele şi contractele, în timp ce societatea Radio M Plus asigura echipamentele de specialitate, resursele financiare, programele şi gestiunea asocierii. Conform licenţei de emisie din data de 16 septembrie 1998, acordată de Ministerul Comunicaţiilor, staţia de radio Radio M Plus emitea de la sediul său situat pe Strada Ştefan cel Mare nr. 80 din Piatra-Neamţ.
14. Prin decizia din 2 august 2002, societatea Radio M Plus l-a desemnat pe reclamant director al asocierii în participaţie menţionate anterior. Activităţile postului de radio erau exercitate la etajul doi al clădirii situate pe Strada Ştefan cel Mare nr. 80, în Piatra-Neamţ, unde se aflau studiourile destinate realizării şi difuzării programelor radio şi studioul pentru invitaţi.
15. Reclamanta era redactorul staţiei de radio şi, începând cu 1 octombrie 2002, directoarea de programe a postului.
B. Cererea de ordonanţă preşedinţială a reclamanţilor privind accesul lor în spaţiul destinat serviciilor radiofonice
16. Începând cu 2 octombrie 2002, ca urmare a neînţelegerilor dintre reprezentanţii celor două societăţi menţionate anterior, reclamanţilor li s-a refuzat accesul în redacţia staţiei de radio de către reprezentanţii societăţii Tele M.
17. La 16 octombrie 2002, reclamanţii au sesizat instanţele cu o cerere de ordonanţă preşedinţială prin care solicitau dreptul de acces în redacţia staţiei de radio.
18. Prin hotărârea din 6 decembrie 2002, Tribunalul Neamţ a admis cererea reclamanţilor şi a dispus societăţii Tele M să le permită accesul la redacţia postului de radio, situat pe Strada Ştefan cel Mare nr. 80, Piatra-Neamţ. Această hotărâre a fost confirmată în ultimă instanţă de Curtea de Apel Bacău la 11 martie 2003. Instanţele au reținut în special, că sediile societăţilor se aflau în acelaşi imobil şi că, prin urmare, acestea aveau dreptul să îl folosească pentru a-şi exercita activităţile. Prin urmare, acestea au concluzionat că împiedicarea reclamanţilor de către reprezentanţii societăţii Tele M. de a avea acces la redacţia postului de radio constituia o acţiune ilegală, de natură să aducă prejudicii activităţii staţiei de radio, ai cărei director şi, respectiv, redactor erau reclamanţii.
C. Demersurile reclamanţilor în vederea executării hotărârii definitive din 6 decembrie 2002 a Tribunalului Neamţ
19. La 7 ianuarie 2003, la cererea reclamanţilor, Judecătoria Piatra-Neamţ a dispus încuviinţarea executării silite a hotărârii din 6 decembrie 2002 a Tribunalului Neamţ.
20. La 14 ianuarie 2003, un executor judecătoresc s-a deplasat împreună cu reclamanţii la sediul redacţiei postului de radio. Reprezentantul societăţii Tele M a refuzat să permită accesul reclamanţilor la etajul doi al imobilului, argumentând că sediul redacţiei postului de radio fusese transferat la parterul imobilului, într-o cameră unde au fost primiţi. Doar executorul judecătoresc a putut vizita camera dotată cu echipamente speciale, situată la etajul doi.
21. La 18 martie 2003, reclamanţii au reiterat cererea de executare silită a hotărârii definitive din 6 decembrie 2002, dat fiind că recursul introdus de pârât împotriva acestei hotărâri fusese respins între timp.
22. La 12 mai 2003, a avut loc o nouă încercare de executare, dar fără succes. Cu această ocazie, executorul judecătoresc a precizat că hotărârea care trebuia să fie pusă în executare era clară şi că nu era necesară introducerea în instanţă a unei cereri pentru lămuriri cu privire la înţelesul şi întinderea dispozitivului acesteia.
23. La 24 ianuarie 2003, din cauza imposibilităţii de a-şi exercita profesia de jurnalişti, ca urmare a refuzului societăţii Tele M de a le permite accesul la redacţia postului de radio, reclamanţii au sesizat parchetul cu o plângere penală pentru nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti. La 8 iulie 2003, Parchetul de pe lângă Judecătoria Piatra-Neamţ a emis o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, considerând că litigiul privea, în realitate, punerea în aplicare a unui acord de asociere semnat la 1 august 2002. La 30 ianuarie 2004, procurorul-şef al parchetului a confirmat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale.
24. La 23 februarie 2004, reclamanţii au sesizat instanţele cu o cerere de ordonanţă preşedinţială, solicitând ca societatea Tele M să fie obligată să respecte contractul de asociere în participaţie încheiat la 1 august 2002 şi, în acest scop, să le predea echipamentele de producţie şi emisie radio necesare pentru punerea în aplicare a contractului menţionat anterior. Aceştia au solicitat, de asemenea, obligarea societăţii la plata de penalităţi cu titlu cominatoriu în valoare de 2 milioane de lei româneşti (ROL) pe fiecare zi de întârziere.
25. Prin hotărârea definitivă din 12 octombrie 2004, Tribunalul Sibiu a respins acţiunea, considerând că aceasta viza fondul problemei de executare a contractului şi nu o situaţie temporară şi urgentă care să justifice apelul la procedura ordonanţei preşedinţiale.
26. La 25 octombrie 2004, societatea Tele M a restituit societăţii Radio M Plus echipamentele ale cărei proprietară era aceasta din urmă.
27. La 25 martie 2005, reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Piatra-Neamţ cu o plângere penală împotriva acţionarilor şi directorilor societăţii Tele M deoarece i-au refuzat accesul în redacţie şi nu i-au permis utilizarea echipamentelor necesare pentru emisiunile radio, ceea ce îl împiedicase să îşi exercite profesia de jurnalist. La 27 iunie 2007, reclamantul a fost informat că plângerea sa penală fusese trimisă la Parchetul de pe lângă Judecătoria Piatra-Neamţ, care a început urmărirea penală împotriva a trei directori ai societăţii Tele M pentru abuz de bunuri din patrimoniul societăţii. De atunci, acesta nu a fost informat cu privire la desfăşurarea acestei proceduri.
28. Curtea nu a fost informată dacă reclamanţii au introdus o acţiune de drept comun pentru punerea în aplicare a acordului de asociere încheiat la 1 august 2002 între societăţile Radio M Plus şi Tele M.
29. În observaţiile sale scrise din 9 iunie 2008, Guvernul informează Curtea cu privire la următoarele aspecte:
„Conform informaţiilor comunicate de executorul judecătoresc N.T., acesta nu a putut continua procedura de executare silită, având în vedere obiectul cauzei – executarea unei obligaţii «de a face» – şi natura juridică a imobilului şi, în plus, ţinând seama de faptul că titlul executoriu nu preciza locaţia redacţiei societăţii Radio M Plus SRL şi camerele care o alcătuiau. În aceste condiţii, executorul a menţionat că nu era de competenţa lui să depăşească cadrul legal menţionat anterior.”
D. Funcţionarea staţiei de radio Radio M Plus
30. La 30 ianuarie 2003, Consiliul Naţional al Audiovizualului (denumit în continuare „C.N.A.”) a dispus societăţii Tele M să pună capăt transferului licenţei audiovizuale nr. 246/1997, consacrat prin acordul de asociere în participaţie încheiat la 1 august 2002, şi să intre în legalitate în termen de treizeci de zile, ţinând seama că respectivul contract încălca noua Lege nr. 504/2002 a audiovizualului care interzicea exploatarea unei licenţe audiovizuale de către altă persoană decât deţinătorul său legal. Din actele aflate la dosar nu reiese dacă somaţia a fost urmată de o decizie de retragere a licenţei de către C.N.A., în temeiul legii citate anterior.
31. Totuşi, la 9 iunie 2003, societatea Tele M a cedat din nou drepturile de exploatare a licenţei audiovizuale nr. 246/1997 unei societăţi terţe. Prin decizia din 14 noiembrie 2003, aceasta din urmă a obţinut o licenţă de emisie. Emisia trebuia să fie realizată cu ajutorul unui emiţător care aparţinea societăţii Radio M Plus. Totuşi, din actele aflate la dosar reiese că, printr-o decizie din 20 noiembrie 2003, C.N.A. a suspendat temporar acest transfer de licenţă până la soluţionarea litigiului declanşat între timp între cele două societăţi. Abia la 9 noiembrie 2004, societatea terţă a obţinut dreptul de a exploata un nou emiţător.
32. Conform unei atestări a C.N.A. din 4 iunie 2008, emisă la cererea agentului guvernamental român, societatea deţine licenţa audiovizuală nr. 524, emisă la 17 mai 2004 pentru oraşul Târgu-Neamţ pentru staţia de radio cu acelaşi nume, şi o licenţă de emisie din 5 mai 2005, acordată de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii („ANRC”). De asemenea, societatea deţine două licenţe audiovizuale obţinute în 2004 pentru două canale de televiziune autorizate să emită în oraşele Piatra-Neamţ şi, respectiv, Roman. Licenţa audiovizuală nr. 246/1997 emisă pentru staţia radio Radio M Plus aparţinea societăţii Tele M Invest. C.N.A. a concluzionat că staţia de radio Radio M Plus nu exercitase nicio activitate de radiodifuziune în perioada 2002-2004.
E. Informaţii privind activitatea reclamanţilor după luna octombrie 2002
33. În octombrie 2002, reclamanta a publicat în ziarul naţional România liberă un articol privind diverse afaceri conduse de I.T.
34. Începând cu noiembrie 2003, reclamantul a devenit directorul săptămânalului local Lumea Nemţeanului. Reclamanta a fost numită redactorul-şef al acestuia. Conform informaţiilor furnizate de reclamanţi, săptămânalul a trebuit să îşi înceteze activitatea după apariţia a cinci numere, din cauza presiunilor exercitate asupra societăţilor de distribuţie a ziarului şi asupra societăţilor cu care ziarul încheiase contracte de publicitate.
II. Dreptul şipractica interne relevante
A. Legislaţia naţională în domeniul audiovizualului
35. Legea audiovizualului nr. 504/2002 a fost adoptată la 11 iulie 2002 şi a intrat în vigoare la 22 iulie 2002. Această lege a instituit Consiliul Naţional al Audiovizualului, autoritate publică autonomă de interes public, aflată sub control parlamentar, care, în temeiul art. 17 lit. c) din această lege, este responsabilă cu eliberarea de licenţe audiovizuale. În temeiul art. 57 alin. (1) lit. b) din această lege, Consiliul retrage licenţa audiovizuală în cazul în care titularul încetează să difuzeze serviciul de programe pentru care i s-a acordat licenţa mai mult de 45 de zile, pentru motive de natură tehnică, şi mai mult de 96 de ore, pentru orice alte motive. În conformitate cu art. 59 alin. (1) din lege, în cazul în care difuzarea unui serviciu de programe implică utilizarea unei frecvenţe radioelectrice terestre, licenţa audiovizuală trebuie să fie însoţită de o licenţă de emisie acordată de către Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii.
B. Dispoziţiile interne relevante în materie de executare silită
1. Codul de procedură civilă
36. Articolele relevante din Codul de procedură civilă prevăd următoarele:
Art. 371² alin. (1)
„Pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii, plantaţii ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege.”
Art. 373 alin. (1)
„Hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc [...]”
Art. 373² alin. (1)
„În cazurile prevăzute de lege, precum şi atunci când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publice, după caz, sunt obligaţi să-i acorde concursul la îndeplinirea efectivă a executării silite.”
Art. 3841 alin. (1)
„În vederea executării unei hotărâri judecătoreşti, executorul judecătoresc poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul, reşedinţa sau sediul unei persoane, precum şi în orice alte locuri, cu consimţământul acesteia, iar în caz de refuz, cu forţa publică.”
Art. 399 alin. (1)
„Împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. „De asemenea [...] se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege.”
Termenul prevăzut la art. 401 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. pentru contestaţie este de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care-l contestă sau de refuzul executorului de a îndeplini un act de executare.
Art. 574
„(1) Dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al [obligaţiei de a face] în cazul imposibilităţii de executare, instanţa de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă [...]”.
Art. 5802
„Dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligaţie de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, în termen de 10 zile de la primirea somaţiei, creditorul poate fi autorizat de instanţa de executare, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să o îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului.”
Art. 5803
„(1) Dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile. Instanţa sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la 200.000 lei la 500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.
(2) Pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei [...], creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese; în acest din urmă caz, dispoziţiile art. 574 sunt aplicabile în mod corespunzător.”
2. Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti[1]
37. Articolele relevante sunt formulate după cum urmează:
Art. 44
„Răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc intervine pentru următoarele abateri: [...]
e) întârzierea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor.”
Art. 45
„(1) Acţiunea disciplinară se exercită de ministrul justiţiei sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti şi se judecă de Consiliul de disciplină al acesteia, format din 3 membri aleşi de adunarea generală a Camerei executorilor judecătoreşti, pe o perioadă de 3 ani.
[...]
(4) Consiliul de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti citează părţile şi pronunţă o hotărâre motivată care se comunică acestora.
(5) Împotriva hotărârii Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti părţile pot face contestaţie, în termen de 15 zile de la comunicare, la Comisia superioară de disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, care judecă în complet de 5 membri. Hotărârea Comisiei superioare de disciplină este definitivă şi poate fi atacată cu recurs la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul profesional.”
Art. 53
„(1) Refuzul executorului judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită se motivează, dacă părţile stăruie în cererea de îndeplinire a actului, în termen de cel mult 5 zile de la data refuzului.
(2) În cazul refuzului nejustificat de întocmire a unui act, partea interesată poate introduce plângere în termen de 5 zile de la data la care a luat cunoştinţă de acest refuz la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul biroul executorului judecătoresc.
(3) Judecarea plângerii se face cu citarea părţilor. În cazul admiterii plângerii, instanţa indică în hotărâre modul în care trebuie întocmit actul.
(4) Hotărârea judecătoriei este supusă recursului.
(5) Executorul judecătoresc este obligat să se conformeze hotărârii judecătoreşti rămase irevocabile.”
Art. 57
„(1) Actele executorilor judecătoreşti sunt supuse, în condiţiile legii, controlului instanţelor judecătoreşti competente.
(2) Activitatea executorilor judecătoreşti este supusă controlului profesional, în condiţiile prezentei legi.”
Art. 58
„Cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de executare pot formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.”
3. Codul penal
38. Art. 271 C. pen. priveşte infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti. Acesta pedepseşte cu închisoarea împotrivirea la executarea unei astfel de hotărâri judecătoreşti, prin ameninţare faţă de organul de executare, precum şi împiedicarea unei persoane de a folosi un imobil deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.
C. Rapoarte naţionale şi internaţionale privind libertatea presei din România în perioada 2002-2004
39. Mai multe organizaţii neguvernamentale naţionale şi internaţionale, precum şi Comisia Europeană a Uniunii Europene, au întocmit rapoarte privind libertatea presei în perioada 2002-2004.
40. Agenţia de Monitorizare a Presei – Academia Caţavencu – a publicat în septembrie 2003 un raport cu titlul „Libertatea presei în România în anul 2003”, ale cărui extrase relevante sunt redactate astfel:
„Presiunea politică asupra mass-mediei, în special la nivel local, devine din ce în ce mai intensă. Dispunând de o situaţie financiară fragilă, presa depinde în mare măsură de vânzările directe şi nu beneficiază de avantaje fiscale, ceea ce o face vulnerabilă în faţa influenţelor politice. Începând cu ultimii ani, se observă un fenomen ce poate fi numit «Berlusconizarea» presei române. În multe judeţe din România, oameni de afaceri şi politicieni locali (care coincid, de cele mai multe ori) preiau controlul asupra ziarelor, radiourilor şi posturilor de televiziune locale. Unii dintre aceştia chiar au declarat public că presa le aduce voturi. Judeţe ca Bacău, Gorj, Braşov, Constanţa, Vrancea, Neamţ sunt cele mai bune exemple. Aceste companii media nu sunt create pentru a aduce profit, ci sunt folosite ca mijloace de exercitare a autorităţii, de protejare a afacerilor proprietarilor, de atacare a adversarilor economici şi politici.”
41. În raportul de anchetă, intitulat „Între vechi obişnuinţe şi progrese democratice, presa românească este la răscruce de drumuri”, organizaţia Reporters sans frontières (Reporteri fără frontiere) arată că situaţia libertăţii presei din România nu este încă satisfăcătoare. Reporters sans frontières denunţa o situaţie extrem de îngrijorătoare în provincie, unde independenţa mijloacelor de informare în masă era împiedicată de înmulţirea conflictelor de interese a proprietarilor lor, care deţineau totodată puterea economică şi politică. Rarii jurnalişti de investigaţie se confruntau cu o reală nesiguranţă. Patru dintre aceştia, care cercetau afaceri de corupţie, ce implicau oameni politici sau oameni de afaceri locali, au fost victimele unor agresiuni foarte violente în 2003. În plus, numeroşi observatori au evocat faptul că, deşi presa locală număra peste 100 de ziare şi tot atâtea televiziuni private, rare erau mijloacele de informare în masă care nu se aflau, direct sau indirect, sub controlul unor responsabili politici. Foarte vulnerabile din punct de vedere economic, mijloacele de informare în masă locale au fost răscumpărate masiv de „baronii” partidului de la putere, deţinătorii puterii economice şi politice în provincie, hotărâţi să pună stăpânire pe presă după înfrângerea electorală a partidului în 1996. O anchetă, publicată în săptămânalul economic Capital la 18 martie 2004, evidenţiase controlul exercitat de partidul de la putere asupra televiziunilor locale, jumătate dintre ele având ca acţionari principali responsabili ai acestui partid, care erau şi oameni de afaceri.
42. În „Raportul periodic pe anul 2003 privind progresele realizate de România în procesul de aderare”, Comisia Europeană a Uniunii Europene afirmă următoarele:
„În ciuda acestor progrese, anumite limite ale libertăţii de exprimare rămân îngrijorătoare. Numărul mijloacelor de informare în masă cu adevărat independente este limitat, iar proprietatea asupra lor este extrem de concentrată, ceea de are ca rezultat un anumit grad de autocenzură. Hărţuirea ziariştilor de către autorităţile locale constituie o problemă în unele zone din România, cu toate că numărul acestor cazuri a scăzut în perioada examinată. [...] Mai multe dintre societăţile mass-media româneşti cele mai importante au datorii mari la stat. În mai multe cazuri, Ministerul de Finanţe a acordat «facilităţi fiscale» care permit reeşalonarea datoriilor scadente. În aceste condiţii, continuarea funcţionării anumitor mijloace de informare în masă depinde, într-o anumită măsură, de bunăvoinţa autorităţilor române.”
43. În „Raportul periodic pe anul 2004 privind progresele realizate de România în procesul de aderare”, Comisia Europeană a Uniunii Europene adaugă următoarele:
„În ciuda acestor progrese, unele probleme structurale pot afecta garantarea în practică a libertăţii de exprimare. Numeroase societăţii mass-media nu sunt viabile din punct de vedere financiar şi supravieţuirea lor poate depinde de susţinerea unor interese politice sau comerciale. Studii externe au ajuns la concluzia că relatările jurnaliştilor pot fi adesea influenţate de stimulente financiare, ceea ce îi determină să practice autocenzura. Astfel, statul a tolerat acumularea unor arierate semnificative din partea principalelor societăţi media, inclusiv majoritatea marilor canale de televiziune private. O astfel de situaţie poate compromite independenţa editorială şi studii de monitorizare a mass-mediei au evidenţiat faptul că jurnalele televizate sunt mult mai puţin critice la adresa guvernului decât presa scrisă. În plus, conform unor informaţii de încredere, aleşii locali se folosesc de funcţia lor publică pentru a influenţa politica editorială a presei, a posturilor de radio şi a posturilor TV locale, de exemplu prin atribuirea selectivă a contractelor de achiziţii publice de publicitate.”
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie
44. Reclamanţii se plâng că autorităţile competente nu i-au asistat în mod eficient în demersurile lor de executare a hotărârii definitive din 6 decembrie 2002 a Tribunalului Neamţ, ceea ce i-a împiedicat să îşi exercite profesia de jurnalişti, aducând astfel atingere dreptului lor la libertatea de exprimare. Aceştia invocă art. 10 din convenţie, formulat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi, care implică datorii şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
A. Cu privire la admisibilitate
45. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta subliniază că, pentru a sancţiona pretinsa pasivitate a autorităţilor şi a pune în executare hotărârea din 6 decembrie 2002, citată anterior, reclamanţii ar fi trebuit să persevereze în cererile lor de executare pe lângă executorul judecătoresc şi să sesizeze instanţele cu o contestaţie la executare, în temeiul art. 399 C. proc. civ., pentru a se plânge de pretinsul refuz al executorului judecătoresc de a îndeplini un act de executare sau pentru a clarifica înţelesul sau întinderea dispozitivului hotărârii executorii.
În plus, reclamanţii ar fi putut introduce o acţiune disciplinară împotriva executorului, în temeiul Legii nr. 188/2000. Guvernul consideră că reclamanţii aveau, de asemenea, posibilitatea de a obţine executarea în temeiul art. 5802 C. proc. civ. sau de a introduce o acţiune de obligare a debitorului la plata unei amenzi civile sau a unor despăgubiri în temeiul art. 5803 C. proc. civ. Guvernul susţine că aceste căi de atac erau accesibile, eficiente şi suficiente, reprezentând căi de atac ce pot constrânge debitorii să execute obligaţia lor în natură. În cele din urmă, Guvernul menţionează că orice litigiu care are ca obiect punerea în aplicare a contractului de asociere între societăţile Radio M Plus şi Tele M ar fi putut fi soluţionat prin intermediul unei acţiuni de drept comun vizând rezilierea contractului respectiv.
46. Reclamanţii consideră că excepţia ridicată de Guvern trebuie să fie respinsă din mai multe motive. În primul rând, aceştia subliniază că acţiunile enumerate de Guvern sunt căi de atac indirecte pe care nu erau obligaţi să le urmeze, având în vedere că hotărârea din 6 decembrie 2002 ar fi putut fi pusă în executare cu ajutorul forţei publice. Pe de altă parte, aceştia subliniază că, în cauze anterioare similare, Curtea a hotărât deja că Guvernul nu adusese dovada caracterului efectiv al acestor căi de atac şi remarcă faptul că nici în prezenta cauză Guvernul nu a prezentat elemente noi. În plus, aceştia subliniază că nu au rămas pasivi. După cererea de executare silită a hotărârii menţionate anterior, aceştia au urmat, evident fără succes, alte căi de atac indirecte menţionate de Guvern ca fiind eficiente în alte cauze în faţa Curţii, şi anume plângerea penală împotriva debitorului şi acţiunea în stabilirea unor penalităţi cu titlu cominatoriu. În special în ceea ce priveşte contestaţia la executare, reclamanţii susţin că executorul nu şi-a exprimat refuzul de a pune în executare hotărârea din 6 decembrie 2002 şi, de altfel, nu a încheiat procedura de executare silită şi că, prin urmare, dispoziţiile legale invocate de Guvern nu sunt aplicabile. Contestaţia la executare în scopul clarificării înţelesului şi întinderii dispozitivului hotărârii citate anterior era, de asemenea, inutilă în speţă, ţinând seama în principal de faptul că dispozitivul trebuia să fie interpretat în lumina considerentelor hotărârii şi de faptul că însuşi executorul precizase într-un proces-verbal faptul că dispozitivul era clar. În ceea ce priveşte acţiunea disciplinară împotriva executorului judecătoresc, reclamanţii menţionează că este vorba despre o cale de atac la care nu aveau acces direct şi care nu era susceptibilă să determine punerea în executare a hotărârii. În ceea ce priveşte amenzile civile, reclamanţii remarcă faptul că acestea sunt aplicabile numai în cazul obligaţiilor personale care nu pot fi puse în executare decât de debitorii lor. Or, în speţă, obligaţia de executare avea o natură cu totul diferită, fiind susceptibilă de executare silită cu ajutorul forţei publice. Presupunând că o astfel de amendă ar fi fost aplicabilă, reclamanţii subliniază că procedura ulterioară aplicării unei astfel de amenzi nu era clară şi, prin urmare, ineficientă, înainte de modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 459/2003, intrată în vigoare în decembrie 2006.
47. Curtea consideră că excepţia Guvernului este strâns legată de substanţa capătului de cerere întemeiat de reclamanţi pe art. 10 din convenţie, astfel încât este necesar ca aceasta să fie unită cu fondul (a se vedea, mutatis mutandis, Constantin Oprea împotriva României, nr. 24724/03, pct. 31, 8 noiembrie 2007).
48. De asemenea, Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din convenţie. Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Reclamanţii
49. Reclamanţii susţin, în primul rând, că art. 10 din convenţie este într-adevăr aplicabil în speţă. Astfel, aceştia subliniază că, în ciuda numeroaselor demersuri pe care le-au întreprins, nu au avut acces la studiourile şi la echipamentele staţiei de radio, aflându-se astfel în imposibilitatea de a obţine executarea hotărârii din 6 decembrie 2002 şi, în consecinţă, în imposibilitatea de a continua să îşi exercite profesia de jurnalişti de radio. Aceştia precizează că, înainte şi după încheierea contractului de asociere, aceştia asigurau munca de redacţie pentru Radio M Plus. Conform reclamanţilor şi contrar a ceea ce susţine Guvernul, staţia de radio menţionată anterior a continuat să emită chiar şi după luna octombrie 2002, atunci când li s-a refuzat accesul la redacţie, activitatea din redacţie fiind asigurată de alţi jurnalişti ai societăţii Tele M. Reclamanţii afirmă că această situaţie este consecinţa unui conflict între, pe de o parte, reclamant şi, pe de altă parte, reprezentanţii locali ai unui important partid politic, agasaţi de activitatea de jurnalist independent a reclamantului. În această privinţă, reclamanţii fac trimitere la jurisprudenţa Curţii conform căreia concedierea unei persoane interesate ulterior unui „ansamblu de acţiuni constând într-un număr nedeterminat de acte de comunicare sau de exprimare, pe care (reclamanţii) le realizaseră pe parcursul unei perioade de câteva luni, în contextul special al unui litigiu de muncă între aceştia şi angajatorul lor” constituia o atingere adusă dreptului acestora la libertatea de exprimare [Cârstea şi Grecu împotriva României, nr. 56326/00, (dec.) 21 septembrie 2004]. În opinia acestora, deşi prezenta cauză nu priveşte o concediere, aceasta prezintă câteva trăsături comune cu o concediere de facto care generează efecte similare: imposibilitatea reclamanţilor de a-şi exercita profesia de jurnalişti de radio. De altfel, aceştia reamintesc că a fost examinat deja de către Curte, în lumina art. 10 din convenţie, impactul acţiunilor infracţionale ale terţilor, acestea fiind percepute ca obstacole de fapt în calea libertăţii de exprimare.
Deşi reclamanţii au avut posibilitatea de a scrie articole în ziare, aceştia subliniază că situaţia în litigiu i-a împiedicat să îşi aleagă liber modalitatea de exprimare, care este garantată la art. 10 din convenţie. Aceştia evidenţiază faptul că nu este de competenţa autorităţilor publice sau a terţilor să aleagă în locul jurnaliştilor modalităţile prin care aceştia din urmă îşi exercită activitatea, comunicând informaţii şi idei. În plus, ca urmare a neexecutării hotărârii din 6 decembrie 2002, reclamanţii nu au avut acces la mijloacele tehnice care permit comunicarea de programe radio, deşi convenţia protejează şi aceste mijloace care contribuie la comunicarea informaţiilor şi ideilor (hotărârea Autronic AG împotriva Elveţiei, 22 mai 1990, pct. 47, seria A nr. 178).
50. De asemenea, reclamanţii consideră că prezenta cauză nu impune examinarea unei ingerinţe a statului în exercitarea libertăţii lor de exprimare, ci mai degrabă o analiză a obligaţiei pozitive pe care statul o are în temeiul convenţiei. În plus, aceştia sunt de părere că autorităţile naţionale aveau în speţă obligaţia pozitivă de a le pune la dispoziţie un sistem care să le permită să obţină îndeplinirea unei obligaţii din partea unei persoane particulare şi că acestea erau obligate să acţioneze cu diligenţa necesară pentru a-i ajuta să pună în executare hotărârea judecătorească din 6 decembrie 2002, pronunţată în favoarea lor, ceea ce le-ar fi permis să îşi exercite profesia de jurnalişti de radio. Aceştia subliniază că s-a concluzionat deja de către Curte existenţa unei astfel de obligaţii, în temeiul art. 6 § 1 din convenţie, în cauze referitoare la obligaţii de a face ale unor persoane particulare. În opinia lor, transpunerea unei astfel de obligaţii în temeiul art. 10 din convenţie respectă principiul proporţionalităţii între interesul general şi interesele persoanelor şi nu reprezintă o sarcină insuportabilă şi excesivă pentru stat, având în vedere că nu este vorba de impunerea unor obligaţii noi. În cele din urmă, reclamanţii consideră că, pentru a stabili obligaţia pozitivă în speţă, este necesar să se ţină seama de faptul că libertatea de exprimare este exercitată de către jurnalişti profesionişti şi că obstacolele de fapt denunţate aduc atingere diversităţii şi pluralităţii mijloacelor de exprimare. În plus, ar trebui să se ţină seama şi de situaţia presei din România în aceeaşi perioadă (2002-2004), astfel cum este descrisă în mai multe rapoarte întocmite de diverse organizaţii naţionale şi internaţionale.
51. În continuare, reclamanţii denunţă nerespectarea obligaţiei pozitive descrise anterior. În această privinţă, ei invocă, în primul rând, ineficienţa procedurii de executare silită pe care au iniţiat-o. Subliniază că executorul judecătoresc responsabil pentru executare nu a dat dovadă de suficientă diligenţă în vederea executării titlului lor, pe care îl consideră ca fiind clar, cu atât mai mult cu cât era vorba despre un titlu obţinut în urma unei proceduri de ordonanţă preşedinţială care, prin definiţie, necesită o intervenţie urgentă. În plus, aceştia susţin că executorul avea posibilitatea, în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură civilă, să apeleze la forţele de poliţie. Or, în speţă, executorul s-a mulţumit să meargă singur să vadă echipamentele radio care se aflau la etajul doi al clădirii. În plus, executorul nu a încheiat procedura de executare silită, lăsându-i într-o situaţie incertă. În cele din urmă, reclamanţii contestă argumentele pe care executorul le-ar fi comunicat Guvernului în anul 2008, adică la opt ani de la momentul faptelor, şi care nu fuseseră notificate niciodată anterior.
În al doilea rând, reclamanţii denunţă refuzul autorităţilor penale de a sancţiona reprezentanţii societăţii Tele M şi faptul că nu dispun de alte mecanisme eficiente pentru a asigura executarea „obligaţiei de a face” care să le permită accesul în sediul staţiei de radio.
În al treilea rând, reclamanţii subliniază consecinţele pe care neexecutarea hotărârii din 6 decembrie 2002 le-a avut asupra exercitării profesiei lor. Aceştia susţin că, spre deosebire de cauza Vérités Santé Pratique SARL împotriva Franţei, (cererea nr. 74766/01, 1 decembrie 2005), în care reclamanta a avut posibilitatea de a difuza informaţiile sale prin alte mijloace, precum internetul, şi a continuat publicarea acestora în altă revistă, în prezenta cauză, reclamanţii nu au putut – şi, de altfel, nu au făcut-o – să transmită informaţii prin mijloace echivalente. Pentru reclamanţi, care erau specializaţi în jurnalismul de radio şi televiziune, nu era o veritabilă alternativă să scrie ocazional articole în ziare, deoarece este vorba despre alt stil de jurnalism. Astfel cum a constatat deja Curtea în alte cauze, potenţialul impact al canalului de transmitere a opiniilor are o anumită importanţă atunci când este vorba despre libertatea de exprimare, deoarece se ştie faptul că mijloacele de informare în masă audiovizuale au adesea efecte mult mai imediate şi mai puternice decât presa scrisă [Purcell şi alţii împotriva Irlandei, nr. 15404/89, Decizia Comisiei din 16 aprilie 1991, Decizii şi rapoarte (DR) 70, p. 262]. În cele din urmă, reclamanţii subliniază că erau redactorii unei staţii de radio locale care transmitea informaţii şi emisiuni de interes local; prin urmare, se adresau unui public local care cunoştea bine subiectele abordate. În consecinţă, posibilitatea pe care a avut-o reclamanta de a publica câteva articole într-un cotidian naţional, care se adresa, prin definiţie, unui public naţional, nu era un mijloc echivalent şi nu putea fi considerat drept o „exercitare a profesiei”. De altfel, reclamantul nu a exercitat deloc această profesie (nici chiar prin scrierea câtorva articole), timp de mai mulţi ani după faptele în litigiu. În orice caz, posibilitatea de a-şi exercita profesia – şi, prin urmare, libertatea de exprimare – prin alte mijloace (scrierea într-un ziar, participarea la o emisiune televizată) este pur speculativă şi teoretică, deoarece astfel de activităţi nu depind numai de voinţa reclamanţilor, ci mai degrabă de voinţa unor terţi. În plus, acest tip de argument ar fi putut paraliza toate cererile în care Curtea a analizat concedierea unor jurnalişti, deoarece, în toate aceste cauze, reclamanţii ar fi putut găsi un alt loc de muncă în domeniul mass-media. În plus, a profita de ocazia de a scrie din când în când un articol pentru un ziar sau de a fi invitat ca participant la o emisiune radio sau televizată nu reprezintă exercitarea profesiei şi nu constituie un mijloc echivalent celui de redactor al unei staţii de radio.
b) Guvernul
52. Guvernul consideră că nu a avut loc nicio ingerinţă în exercitarea de către reclamanţi a libertăţii lor de exprimare. Astfel, acesta subliniază că staţia Radio M Plus nu a desfășurat nicio activitate în perioada 2002-2004, ţinând seama de transferurile ilegale ale licenţei nr. 246/1997 (a se vedea supra, pct. 32). În plus, acesta remarcă faptul că din documentele aflate la dosar rezultă că reclamanta a exercitat o activitate jurnalistică la cotidianul naţional România liberă în luna octombrie 2002. De asemenea, nimic nu împiedica reclamantul să scrie într-un ziar sau să participe la emisiuni televizate.
53. În subsidiar, Guvernul consideră că o eventuală ingerinţă în libertatea de exprimare a reclamanţilor în prezenta cauză era prevăzută de lege, şi anume în reglementarea privind executarea silită a unei hotărâri definitive. În plus, aceasta urmărea un scop legitim, adică acela de a proteja drepturile altora. În cele din urmă, Guvernul consideră că nu a fost depăşită marja de apreciere a autorităţilor naţionale în ceea ce priveşte existenţa unei nevoi sociale imperioase corespunzătoare ingerinţei în litigiu şi că ingerinţa a fost atât necesară într-o societate democratică, cu scopul de a asigura respectarea drepturilor unor terţi şi legalitatea, cât şi proporţională. În această privinţă, Guvernul reaminteşte că reclamanţii ar fi putut să îşi exercite libertatea de exprimare prin alte mijloace decât jurnalismul radio.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
54. Curtea reaminteşte importanţa crucială a libertăţii de exprimare, care constituie una din condiţiile prealabile pentru buna funcţionare a democraţiei. Exercitarea reală şi efectivă a libertăţii de exprimare nu depinde numai de obligaţia statului de a se abţine de la orice ingerinţă, ci poate necesita măsuri pozitive de protecţie chiar şi în relaţiile dintre indivizi. Astfel, în cauza Appleby şi alţii împotriva Regatului Unit (nr. 44306/98, pct. 47, CEDO 2003‑VI), Curtea a trebuit să examineze obligaţiile Regatului Unit în raport cu refuzul unei societăţi private, proprietară a unui centru comercial, de a le permite reclamanţilor să înfiinţeze un stand în respectivul centru comercial cu scopul de a distribui broşuri prin intermediul cărora doreau să atragă atenţia cetăţenilor asupra împotrivirii lor la proiectul aleşilor locali de a construi pe terenuri de joacă şi de a le priva astfel copiii de spaţii verzi unde se puteau juca. Curtea a hotărât că, în cazul în care interdicţia de a avea acces la o proprietate are ca efect împiedicarea oricărei exercitări efective a libertăţii de exprimare sau în cazul în care se poate considera că esenţa însăşi a acestui drept este alterată, aceasta nu exclude posibilitatea ca statul să aibă obligaţia pozitivă de a proteja exercitarea drepturilor prevăzute de convenţie, reglementând dreptul de proprietate.
55. În continuare, Curtea reaminteşte că, pentru a stabili dacă există o obligaţie pozitivă, trebuie să se ţină seama – preocupare subiacentă a convenţiei în integralitatea sa – de echilibrul just care trebuie păstrat între interesul general şi interesele indivizilor. Întinderea acestei obligaţii variază inevitabil, în funcţie de diversitatea situaţiilor din statele contractante şi de alegerile care trebuie făcute în termeni de priorităţi şi resurse. Această obligaţie nu trebuie să fie interpretată nici în sensul de a impune autorităţilor o sarcină insuportabilă sau excesivă (a se vedea, printre altele, Özgür Gündem împotriva Turciei, nr. 23144/93, pct. 43, CEDO 2000‑III). În cele din urmă, pentru a stabili existenţa unei obligaţii pozitive în temeiul art. 10 din convenţie, Curtea a luat în considerare natura libertăţii de exprimare în cauză, capacitatea acesteia de a contribui la dezbaterea publică, natura şi întinderea restricţiilor aplicate libertăţii de exprimare, existenţa unor alternative pentru exercitarea acestei libertăţi, precum şi importanţa drepturilor contrare altora sau publicului în general (Appleby, citată anterior, pct. 42-43 şi 47-49).
56. În cele din urmă, Curtea reaminteşte că a concluzionat deja că neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti în favoarea unui istoric reprezintă o încălcare a art. 10 din convenţie, având în vedere că hotărârea în cauză priveşte un element esenţial al dreptului la libertatea de exprimare (Kenedi împotriva Ungariei, nr. 31475/05, pct. 43- 45, 26 mai 2009).
b) Aplicarea în cauză a principiilor menţionate anterior
57. În prezenta cauză, reclamanţii au obţinut o hotărâre judecătorească definitivă care dispune ca reprezentanţii societăţii Tele M să le permită accesul la redacţia Radio M Plus. Totuşi, această hotărâre a rămas neexecutată chiar şi după ce reclamanţii au solicitat executarea silită şi după ce s-au adresat unui executor judecătoresc autorizat să procedeze la executarea silită.
58. Curtea remarcă faptul că părţile au opinii divergente în ceea ce priveşte sensul pe care Curtea ar trebui să îl adopte în examinarea prezentei cauze. Dacă Guvernul consideră că aceasta ar trebui să analizeze justificarea unei eventuale ingerinţe în dreptul reclamanţilor, în schimb aceştia pretind că a nu a fost respectată obligaţia pozitivă care revine statului în temeiul art. 10 din convenţie. În ceea ce o priveşte, Curtea remarcă de la început că autorităţile nu au nicio răspundere directă în raport cu această restricţie privind libertatea de exprimare a persoanelor în cauză. Aceasta nu este convinsă că poate să rezulte vreo răspundere din partea statului din faptul că o societate privată împiedică accesul reclamanţilor la redacţia postului de radio (Appleby, citată anterior, pct. 41). Totuşi, rămâne să se pronunţe cu privire la problema de a stabili dacă statul pârât a respectat sau nu o eventuală obligaţie pozitivă de a proteja de o ingerinţă din partea altora – în speţă reprezentanţii societăţii Tele M – exercitarea drepturilor pe care reclamanţii le au în temeiul art. 10 din convenţie.
59. Curtea va examina, în primul rând, problema de a stabili dacă statul avea o obligaţie pozitivă faţă de reclamanţi având în vedere circumstanţele specifice ale cauzei. Este necesar să se reamintească faptul că, în această privinţă, Curtea a sancţionat deja inerţia autorităţilor naţionale în raport cu alte tipuri de acţiuni infracţionale ale terţilor, care aduseseră atingere libertăţii de exprimare a jurnaliştilor (a se vedea Appleby citată anterior; Özgür Gündem citată anterior, şi Dink împotriva Turciei, nr. 2668/07, 6102/08, 30079/08, 7072/09 şi 7124/09, pct. 106-108 şi 137-138, 14 septembrie).
60. În acest sens, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa elaborată în temeiul art. 6 din convenţie care garantează fiecăruia dreptul de acces la justiţie, care are drept consecinţă dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive (Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II). Problema care trebuie soluţionată în prezenta cauză este de a stabili dacă, la interesul personal al unui justiţiabil de a pune în executare o hotărâre care îi este favorabilă şi la interesul general al societăţii pentru o bună administrare a justiţiei, care au fost consacrate de Curte în cauzele privind neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive (Hornsby, citată anterior, pct. 41) se poate adăuga interesul reclamanţilor de a li se respecta dreptul la libertatea de exprimare, prin intermediul executării unei hotărâri judecătoreşti definitive.
61. În speţă, Curtea remarcă faptul că Guvernul nu contestă că, prin accesul la redacţia şi echipamentele staţiei de radio Radio M Plus, reclamanţii doreau să îşi exercite profesia de jurnalişti de radio, care, în mod evident, reprezintă un element esenţial al dreptului la libertatea de exprimare (a se vedea Kenedi, citată anterior, pct. 43, şi, mutatis mutandis, Társaság a Szabadságjogokért împotriva Ungariei, nr. 37374/05, pct. 27, 14 aprilie 2009). În schimb, Guvernul contestă, astfel cum se confirmă în atestarea C.N.A., că staţia menţionată anterior a avut activităţi de radiodifuziune în perioada 2002-2004 (a se vedea supra, pct. 52) şi afirmă că, prin urmare, reclamanţii nu ar fi putut exercita nicio activitate jurnalistică în această societate.
62. Curtea precizează, de la început, că nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la legalitatea activităţilor unei staţii de radio locale. Aceasta observă că atestarea C.N.A. menţionează acordarea şi transferurile licenţelor audiovizuale deţinute de societăţile în litigiu, şi anume Radio M Plus şi Tele M, şi concluzionează că staţia de radio nu a exercitat nicio activitate de radiodifuziune în perioada 2002-2004. Totuşi, Curtea remarcă faptul că somaţiile adresate de C.N.A. ca urmare a diverselor transferuri ilegale nu au fost urmate de o decizie de retragere a licenţei audiovizuale nr. 246/1997 pe care o exploata Radio M Plus, în temeiul Legii nr. 504/2002 a audiovizualului. De altfel, nu a fost efectuată nicio retragere în temeiul art. 57 din aceeaşi lege, care îi permite C.N.A.-ului să retragă licenţa audiovizuală în cazul în care titularul său încetează să difuzeze serviciul de programe timp de 45 de zile, din motive de natură tehnică, şi timp de 96 de ore, pentru orice alte motive (a se vedea supra, pct. 35). Având în vedere considerentele anterioare, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului conform căruia neexecutarea hotărârii definitive din 6 decembrie 2002 nu a încălcat dreptul la libertatea de exprimare a reclamanţilor, pe motiv că Radio M Plus nu a desfăşurat activităţi de radiodifuziune în perioada 2002-2004.
63. În continuare, Curtea observă că prezenta cauză nu priveşte imposibilitatea de a comunica anumite informaţii sau idei unor terţe persoane, ci modul de exercitare a unei profesii căreia Curtea îi recunoaşte rolul esenţial într-o societate democratică, şi anume acela de „câine de pază” [a se vedea recent Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), nr. 40660/08 şi 60641/08, pct. 102, 7 februarie 2012]. În concluzie, un element esenţial pentru libertatea de exprimare, şi anume modalitatea sa de exercitare, era în joc pentru reclamanţi. De asemenea, trebuie să se constate că nu era vorba de o simplă vocaţie a exercitării unui astfel de drept. Reclamanţii dispuneau de mijloacele tehnice care permit comunicarea de programe radio. Curtea observă că din documentele aflate la dosar reiese că reclamanţii au putut să publice câteva articole în presa scrisă naţională şi locală în cursul anilor 2002 şi 2003 (a se vedea supra, pct. 33-34). Totuşi, aceasta admite că posibilitatea de a scrie articole în ziare nu poate compensa libertatea jurnaliştilor de a alege modalitatea de exprimare. Or, conform jurisprudenţei Curţii, în afară de esenţa ideilor şi a informaţiilor exprimare, art. 10 din convenţie protejează, de asemenea, modalitatea de exprimare a acestora (Jersild împotriva Danemarcei, 23 septembrie 1994, pct. 31, seria A nr. 298, News Verlags GmbH & Co.KG împotriva Austriei, nr. 31457/96, pct. 39-40, hotărârea din 11 ianuarie 2000, şi Vérités Santé Pratique SARL, citată anterior). În fapt, nu este de competenţa Curţii şi nici a instanţelor naţionale să se substituie presei pentru a afirma ce tehnică de redactare ar trebui să fie adoptată de jurnalişti (Jersild, citată anterior, pct. 31). Este necesar să se ţină seama, de asemenea, de potenţialul impact al transmiterii unor opinii, care are o anumită importanţă atunci când este vorba despre libertatea de exprimare, deoarece se ştie că mijloacele de informare în masă audiovizuale au adesea efecte mult mai imediate şi puternice decât presa scrisă (Purcell şi alţii, citată anterior). În consecinţă, Curtea nu poate să admită nici argumentul Guvernului conform căruia reclamanţii aveau alte alternative pentru a-şi manifesta libertatea de exprimare.
64. În plus, Curtea aminteşte că statul este ultimul garant al pluralismului, în special în ceea ce priveşte presa audiovizuală, ale cărei programe se difuzează adesea pe scară foarte largă (Informationsverein Lentia şi alţii împotriva Austriei, 24 noiembrie 1993, pct. 38, seria A nr. 276). Acest rol devine cu atât mai indispensabil atunci când independenţa presei suferă presiuni externe exercitate de politicieni şi deţinători ai puterii economice. Prin urmare, trebuie să se acorde o importanţă specială contextului libertăţii presei din România la momentul faptelor. Or, conform rapoartelor întocmite de mai multe organizaţii naţionale şi internaţionale, situaţia presei din România în perioada 2002-2004 nu era satisfăcătoare (a se vedea supra, pct. 39-43). În aceste rapoarte se subliniază, între altele, faptul că presa locală se afla, direct sau indirect, sub controlul responsabililor politici sau economici ai regiunii. Curtea nu poate ignora faptul că, în prezenta cauză, reclamantul afirmă că a suferit presiuni politice şi economice care au determinat vânzarea unei părţi din participaţia sa la o societate de televiziune (a se vedea supra, pct. 10-12). În aceste condiţii, măsurile pe care trebuia să le adopte statul, având în vedere rolul acestuia de garant al pluralismului şi al independenţei presei, au o importanţă considerabilă.
65. Având în vedere considerentele anterioare, Curtea consideră că autorităţile naţionale erau obligate să adopte măsuri eficiente pentru a asista reclamanţii în punerea în executare a hotărârii judecătoreşti definitive şi executorii din 6 decembrie 2002 a Tribunalului Neamţ. Or, în ciuda demersurilor întreprinse de reclamanţi, acestora li s-a refuzat accesul la redacţia staţiei de radio. Doar reclamantului i s-au restituit, la 25 octombrie 2004, echipamentele aparţinând societăţii Radio M Plus.
66. Curtea reaminteşte că exercitarea puterii statale care poate influenţa drepturile şi libertăţile garantate de convenţie antrenează răspunderea statului, independent de forma în care sunt exercitate aceste puteri [Wos împotriva Poloniei (dec.), nr. 22860/02, CEDO 2005‑IV, şi Vodopyanovy împotriva Ucrainei, nr. 22214/02, pct. 33, 17 ianuarie 2006]. În plus, decizia statului pârât de a delega unei anumite entităţi o parte din puterile sale nu o poate sustrage de la responsabilităţile care i-ar fi revenit dacă ar fi ales să le exercite el însuşi (a se vedea, mutatis mutandis, Wos, citată anterior). Prin urmare, în calitate de depozitar al autorităţii publice, statul trebuia să aibă un comportament diligent şi să îi asiste pe reclamanţi în executarea hotărârii care le-a fost favorabilă, în special prin intermediul executorilor judecătoreşti.
67. În speţă, Curtea remarcă faptul că reclamanţii au solicitat foarte rapid executarea silită a hotărârii din 6 decembrie 2002. În consecinţă, un executor judecătoresc s-a deplasat de două ori împreună cu aceştia la sediul staţiei de radio, dar reclamanţii au fost primiţi într-o cameră goală la parterul imobilului şi numai executorul a putut vizita studiourile dotate cu echipamente speciale, situate la etajul doi al imobilului (a se vedea supra, pct. 19-22). Deşi executorul judecătoresc a precizat că hotărârea executorie era clară şi că nu era necesară iniţierea unei acţiuni în instanţă pentru a clarifica înţelesul şi întinderea dispozitivului acesteia, nu a solicitat concursul şi asistenţa forţelor de poliţie, care se impuneau având în vedere comportamentul necooperant al debitorilor, şi nu a întreprins niciun demers pentru a obţine executarea hotărârii favorabile reclamanţilor. Or, în speţă, ţinând seama de miza procedurii pentru reclamanţi, care doreau să îşi exercite profesia de jurnalişti de radio, şi având în vedere faptul că era vorba despre o ordonanţă preşedinţială, procedura de executare silită impunea măsuri urgente. Curtea nu poate admite motivele prezentate de executor în faţa Guvernului în 2008 pentru a justifica neexecutarea hotărârii din 6 decembrie 2002 (a se vedea supra, pct. 29). În fapt, din documentele aflate la dosar nu reiese că aceste motive au fost notificate reclamanţilor, acestea fiind invocate pentru prima dată în faţa Curţii [a se vedea, mutatis mutandis, Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, pct. 110, CEDO 2006-III (extrase)].
68. În măsura în care Guvernul susţine că reclamanţii ar fi putut să formuleze o contestaţie la această executare, în temeiul art. 399 C. proc. civ., sau să iniţieze o acţiune disciplinară împotriva executorului judecătoresc, în temeiul Legii nr. 188/2000, pentru a se plânge de refuzul acestuia de a îndeplini un act de executare (a se vedea supra, pct. 45), Curtea reaminteşte că a hotărât deja că Guvernul nu a demonstrat caracterul eficient al căilor de atac în cauză (Constantin Oprea, citată anterior, pct. 41 in fine, şi Elena Negulescu împotriva României, nr. 25111/02, pct. 43, 1 iulie 2008). În special, Guvernul nu a oferit exemple de jurisprudenţă internă pentru a dovedi că, în absenţa notificării refuzului executorului judecătoresc de a continua executarea şi în absenţa încheierii oficiale a acestei proceduri, reclamanţii ar fi putut angaja răspunderea executorului judecătoresc. De altfel, acesta nu a precizat nici în ce fel acţiunea disciplinară era o cale de atac la care reclamanţii aveau acces direct şi care putea determina executarea hotărârii definitive, având în vedere că aceasta nu putea fi iniţiată decât de colegiul director al camerei executorilor judecătoreşti sau de către ministrul justiţiei şi putea avea ca rezultat doar suspendarea din funcţie a executorului [Topciov împotriva României (dec.), 17369/02, 15 iunie 2006].
69. În plus, în ceea ce priveşte argumentul Guvernului conform căruia reclamanţii aveau, de asemenea, posibilitatea de a obţine executarea în temeiul art. 5802 C. proc. civ. sau de a iniţia o acţiune de obligare a debitorului la plata unei amenzi civile sau a unor despăgubiri în temeiul art. 5803 C. proc. civ. (a se vedea supra, pct. 45), Curtea remarcă, în primul rând, că Guvenrul nu a arătat în ce fel ar fi putut fi aplicate dispoziţiile art. 5802 C. proc. civ. de către reclamanţi, şi anume să procedeze la executare ei înşişi sau prin intermediul unui terţ.
70. De asemenea, în ceea ce priveşte posibilitatea de a iniţia o acţiune de obligare a debitorului la plata unei amenzi civile sau a unor despăgubiri în temeiul art. 5803 C. proc. civ., Curtea remarcă faptul că aceste căi de atac sugerate de Guvern sunt mijloace indirecte de punere în executare a hotărârii definitive şi, prin urmare, nu sunt de natură să remedieze direct încălcarea pretinsă. Presupunând că, având în vedere caracterul său special, obligaţia de executare ar fi necesitat intervenţia personală a creditorului şi că aceste mijloace de a constrânge debitorul ar fi putut, în principiu, să se dovedească a fi căi de atac eficiente şi accesibile, Curtea constată că, în speţă, reclamanţii au apelat deja la alte mijloace indirecte, şi anume două plângeri penale, dar că aceştia nu au reuşit să obţină executarea hotărârii definitive. Or, conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant trebuie să folosească în mod normal căile de atac interne cu adevărat eficiente şi suficiente. În cazul în care a fost utilizată o cale de atac, nu se impune utilizarea altei căi al cărei scop este practic acelaşi (a se vedea Ghibusi împotriva României, nr. 7893/02, pct. 28, 23 iunie 2005).
71. Ţinând seama de considerentele precedente, Curtea constată că reclamanţii au luat iniţiativa unor acte de executare suficiente şi au depus eforturile necesare pentru a obţine executarea hotărârii definitive din 6 decembrie 2002. Or, esenţialul arsenalului juridic pus la dispoziţia reclamanţilor pentru a pune în executare hotărârea care le era favorabilă, şi anume sistemul executorilor judecătoreşti, s-a dovedit a fi inadecvat şi ineficient. În plus, prin neadoptarea unor măsuri eficiente şi necesare pentru a asista reclamanţii în executarea hotărârii judecătoreşti definitive şi executorii menţionate anterior, autorităţile naţionale au privat dispoziţiile art. 10 din convenţie de orice efect util şi au refuzat exercitarea de către reclamanţi a profesiei de jurnalist de radio.
72. Prin urmare, trebuie să fie respinsă excepţia de neepuizare a căilor de atac interne invocată de Guvern şi să se constate că a fost încălcat art. 10 din convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
73. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
74. Reclamanţii solicită 20 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit în perioada 2002-2004. Aceştia susţin că suma solicitată corespunde salariilor pe care reclamanta ar fi trebuit să le primească în calitate de redactor şi, ulterior, de directoare de programe a staţiei radio Radio M Plus, pierderii de venituri suferită de reclamant în calitate de director şi participant la 20% din profitul respectivei staţii de radio, costurilor presupuse de înfiinţarea unei noi societăţi de radiodifuziune şi interdicţiei de a avea acces la redacţia staţiei de radio. În sprijinul acestei solicitări, reclamanţii au prezentat contractul de muncă al reclamantei, din care reiese că, începând cu luna octombrie 2002, aceasta primea un salariu lunar de 6 milioane ROL, bilanţul contabil al societăţii Radio M Plus, în care se preciza scăderea considerabilă a profitului acesteia pentru lunile octombrie şi noiembrie 2002, precum şi cartea de muncă a reclamantului, din care reiese faptul că a lucrat, începând cu 1 februarie 2003, în calitate de coordonator de proiect pentru o organizaţie neguvernamentală şi. ulterior. ca inginer de sisteme, precum şi salariile primite.
75. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, reclamanţii solicită 5 000 EUR. Aceştia nu precizează dacă solicită suma citată anterior individual sau împreună. În această privinţă, reclamanţii solicită Curţii să ia în considerare importanţa valorilor aflate în joc pentru aceştia, având în vedere că au fost împiedicaţi să îşi exercite profesia de jurnalişti, eforturile depuse şi procedurile iniţiate pentru punerea în executare a hotărârii definitive din 6 decembrie 2002, precum şi suferinţa care le-a fost cauzată de eşuarea tuturor acestor proceduri şi de lipsa protejării drepturilor recunoscute de justiţie şi, în linii mai generale, de absenţa protejării mijloacelor de informare în masă independente împotriva presiunilor politice şi economice specifice la momentul faptelor.
76. Guvernul consideră că solicitarea reclamanţilor cu titlu de prejudiciu material este speculativă deoarece prezenta cauză priveşte numai art. 10 din convenţie şi nu art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie şi că reclamanţii nu au dovedit existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciul solicitat şi pretinsa încălcare a convenţiei.
77. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că acesta ar fi suficient compensat printr-o constatare a încălcării. În subsidiar, Guvernul consideră că pretenţiile reclamanţilor sunt excesive şi că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul moral solicitat şi pretinsa încălcare a convenţiei.
78. Curtea subliniază că, pentru acordarea unei reparaţii echitabile în speţă, fundamentul care trebuie reţinut constă în încălcarea art. 10 din convenţie din cauza inerţiei autorităţilor naţionale care nu au adoptat măsurile eficiente şi necesare pentru a asista reclamanţii în executarea hotărârii judecătoreşti definitive şi executorii favorabile acestora şi care le-ar fi permis să îşi exercite profesia de jurnalişti de radio. În opinia Curţii, este incontestabil că reclamanţii au suferit un prejudiciu material din această cauză. Cu toate acestea, Curtea subliniază că, având în vedere caracterul în mod necesar aleatoriu al prejudiciului care decurge din încălcare, ar putea fi imposibilă stabilirea cu precizie a sumelor necesare pentru acordarea unei reparaţii integrale (restitutio in integrum) pentru pierderile materiale suferite de un reclamant [hotărârea Young, James şi Webster împotriva Regatului Unit (art. 50) din 18 octombrie 1982, pct. 11, seria A nr. 55]. Curtea beneficiază în materie de o putere de apreciere de care face uz în funcţie de ce anume consideră a fi echitabil [hotărârile Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1) (art. 50), 6 noiembrie 1980, pct. 15, seria A nr. 38 şi Smith şi Grady împotriva Regatului Unit (reparaţie echitabilă), nr. 33985/96 şi 33986/96, pct. 18-19, CEDO 2000-IX]. De asemenea, Curtea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral, având în vedere angoasa şi stresul considerabile pe care aceştia le-au resimţit cu siguranţă.
Prin urmare, pronunţându-se în echitate, Curtea consideră că trebuie să li se acorde celor doi reclamanţi împreună 18 000 EUR pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de judecată
79. De asemenea, reclamanţii solicită 37,5 milioane ROL pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi 4 500 EUR pentru cele efectuate în faţa Curţii.
80. Guvernul se opune acestei solicitări.
81. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, Curtea remarcă, de la început, că respectivele contracte de asistenţă judiciară depuse la dosar au fost semnate doar de reclamant. Ţinând seama de conţinutul acestor documente şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma totală de 5 500 EUR pentru toate cheltuielile şi o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
82. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Uneşte cu fondul excepţia preliminară a Guvernului referitoare la neepuizarea căilor de atac interne şi o respinge;
2. Declară cererea admisibilă;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din convenţie;
4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, sumele următoare, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanţi, care trebuie convertite în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i) reclamanţilor, împreună, 18 000 EUR (optsprezece mii de euro) pentru toate prejudiciile;
ii) primului reclamant, 5 500 EUR (cinci mii cinci sute de euro) cu titlu de cheltuieli de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 10 mai 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
[1] Legea nr. 188/200 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. din 20 octombrie 2011. Prevederile citate aici se regăsesc în forma republicată la, respectiv, art. 47, 48, 56, 60 și 61.
Full & Egal Universal Law Academy