CASE OF FISCHER v. AUSTRIA - [Romanian Translation]

   În cazul Fischer vs. Austria (1),

   Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu Articolul 43 (art. 43) al Convenţiei pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”) şi prevederilor relevante ale Regulamentului Curţii A (2), într-o Cameră compusă din următorii judecători:

   Dl R. Ryssdal, Preşedinte,

   Dl R. Bernhardt,

   Dl F. Matscher,

   Dl C. Russo,

   Dl S.K. Martens,

   Dl A.N. Loizou,

   Sir John Freeland,

   Dl D. Gotchev,

   Dl P. Jambrek,

şi de asemenea dl H. Petzold, Grefier,

   Deliberînd în şedinţă închisă la 22 septembrie 1994 şi 24 martie 1995,

   Pronunţă următoarea hotărîre, care a fost adoptată la ultima dată menţionată mai sus:

_______________

Note din partea Grefierului

1. Cazul poartă numărul 52/1993/447/526. Primul număr indică localizarea cazului pe lista cazurilor adresate Curţii în anul de referinţă (al doilea număr). Ultimile două numere indică localizarea cazului pe lista cazurilor adresate Curţii de la momentul instituirii sale şi pe lista cererilor corespunzătoare iniţiale către Comisie.

2. Regula A se aplică tuturor cazurilor înaintate Curţii înaintea intrării în vigoare a Protocolului nr. 9 (P9) şi, în consecinţă, doar cazurilor vizînd statele care nu sunt legate de Protocolul (P9). Acestea corespund regulilor ce au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, modificate ulterior de cîteva ori.

_______________

PROCEDURA

1.  Cazul a fost înaintat Curţii la 10 decembrie 1993 de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (“Comisia”), în cadrul perioadei de trei luni stipulată de Articolul 32 alin. 1 (art. 32-1) şi Articolul 47 (art. 47) ale Convenţiei. El îşi are originea în cererea (nr. 16922/90) împotriva Republicii Austria depusă la Comisie în baza Articolului 25 (art. 25) la 11 mai 1990 de către un cetăţean austriac, dl Josef Fischer.

În cererea Comisiei s-a făcut referinţă la Articolele 44 şi 48 (art. 44, art. 48) şi la declaraţia prin care Austria a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii (Articolul 46) (art. 46). Obiectivul cererii era obţinerea deciziei pe marginea întrebării dacă faptele cazului relevă o încălcare din partea Statului intimat a obligaţiilor sale ce reies din Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) al Convenţiei.

2.  Ca răspuns la investigaţia efectuată în conformitate cu Regula 33 alin. 3 (d) a Regulamentului Curţii A, petiţionarul a afirmat că dumnealui doreşte să participe la lucrările de procedură şi a desemnat avocatul care să-l reprezinte (Regula 30). Preşedintele i-a permis avocatului să utilizeze limba germană.

3.  Camera constituită l-a inclus din oficiu pe dl F. Matscher, judecător ales de cetăţenie austriacă (Articolul 43 al Convenţiei) (art. 43), şi pe dl R. Ryssdal, Preşedintele Curţii (Regula 21 alin. 3 (b)). La 28 ianuarie 1994, în prezenţa Grefierului, Preşedintele a tras la sorţi numele altor şapte membri, şi anume: dl R. Bernhardt, dl C. Russo, dl S.K. Martens, dl A.N. Loizou, Sir John Freeland, dl D. Gotchev şi dl P. Jambrek (Articolul 43 în finele Convenţiei şi Regula 21 alin. 4) (art. 43).

4.  În calitate de Preşedinte al Camerei (Regula 21 alin. 5), dl Ryssdal, acţionînd prin intermediul Grefierului, l-a consultat pe Agentul Guvernului austriac (“Guvernul”), pe avocatul petiţionarului şi Delegatul Comisiei în vederea organizării lucrărilor de procedură (Regulile 37 alin. 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa întocmită în consecinţă, Grefierul a recepţionat memoriul Guvernului la data de 21 iunie 1994 şi memoriul petiţionarului la 24 iunie 1994. Secretarul Comisiei l-a informat pe Grefier că Delegatul îi va transmite observaţiile pe parcursul audierilor.

5.  În conformitate cu decizia Preşedintelui, audierea a avut loc în mod public în incinta Palatului Drepturilor Omului, la Strasbourg, la data de 21 septembrie 1994. Curtea a organizat anticipat o reuniune pregătitoare.

   În faţa Curţii s-au prezentat:

(a) pentru Guvern

Dl W. Okresek, Şef al Direcţiei Afaceri Internaţionale

   Serviciul Constituţional,

   Cancelaria Federală,                  Agent,

Dna E. Bertagnoli, Direcţia Drepturile Omului,

   Departamentul Drept Internaţional,

   Ministerul Federal al Afacerilor Externe,

Dl F. Oberleitner, Ministerul Federal

   Al Agriculturii şi Silviculturii,  Consultanţi;

(b) pentru Comisie

Dl M.P. Pellonpää,                 Delegat;

(c) pentru petiţionar

Dl M. Gnesda, Rechtsanwalt,              Consultant.

Curtea a audiat adresările dlui Pellonpää, dlui Gnesda şi dlui Okresek.

6.  La 3 octombrie 1994 Guvernul a depus observaţii în scris ca răspuns la cererea petiţionarului pentru satisfacţie echitabilă în conformitate cu Articolul 50 (art. 50) al Convenţiei.

ÎN FAPT

I.  Circumstanţele cazului

7.  Dl Josef Fischer a fost născut în a.1932 şi locuieşte la Vienna.

8.  Din 1975 reclamantul deţinea autorizaţie de descărcare a deşeurilor la Theresienfeld în Landul Austriei de Jos. Dumnealui obişnuia să utilizeze gunoiştea în conformitate cu o autorizaţie revocabilă de descărcare a deşeurilor acordată predecesorului său de titlu la 30 iulie 1973 în conformitate cu Actul cu privire la utilizarea apelor din 1959 (Wasserrechtsgesetz).

9.  La 5 decembrie 1986 autorizaţia de descărcare a deşeurilor a fost revocată de către Guvernatorul (Landeshauptmann) Landului Austriei de Jos din motive, inter alia, că în apele subterane (ce fac parte dintr-un rezervor freatic pentru apă potabilă pentru a peste jumătate de milion de persoane) au fost depistate nivele periculos de înalte de substanţe toxice; cîteva butoaie găsite la locul în cauză conţineau substanţe neautorizate; iar locul oricum era neadecvat pentru descărcare – chiar deşeurile domestice obişnuite nu trebuiau să fie aruncate acolo.

10. Dl Fischer a apelat la Ministerul Federal al Agriculturii şi Silviculturii (Bundesministerium für Land- und Forstwirtschaft), reclamînd de asemenea că dumnealui ar fi trebuit să aibă dreptul de a fi audiat. La 20 iulie 1987 recursul a fost respins pe motiv că era absolut esenţial să se încheie descărcarea de deşeuri pentru a salvgarda aprovizionările cu apă, odată ce nu era tehnic posibil să se asigure securitatea locului. Cît priveşte dreptul petiţionarului la audienţă, acesta a avut şansă totală să-şi facă cunoscute opiniile şi o audiere orală nu era necesară în procedurile ce implică revocarea autorizaţiilor.

11. La 2 septembrie 1987 dl Fischer a depus o plîngere la Curtea Constituţională (Verfassungsgerichtshof) invocînd încălcarea, inter alia, a Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) al Convenţiei, precum că autorităţile administrative nu au dat curs cererii sale pentru o audiere orală. Dumnealui cerea ca să fie stabilită o audiere în faţa Curţii Constituţionale. La 14 martie 1988, în conformitate cu Articolul 144 alin. 2 al Constituţiei Federale (v. alin. 22 de mai jos) Curtea Constituţională a refuzat să accepte plîngerea reclamantului. Ea a constatat că partea esenţială a plîngerii se referea la pretenţii precum că legislaţia ordinară a fost incorect aplicată. Odată ce plîngerea nu aborda chestiuni de drept constituţional, ea nu avea sorţi de izbîndă. Audierea nu a avut loc.

12. La 6 august 1987, înaintea recursului său constituţional, petiţionarul a înaintat un apel la Curtea Administrativă (Verwaltungsgerichtshof) în care el a pretins că decizia din 20 iulie 1987 a fost nelegitimă şi că autorităţile administrative ar fi trebuit să organizeze o audiere. El a solicitat ca decizia să fie casată şi să fie organizată o audiere în faţa Curţii Administrative.

La 21 septembrie 1989 Curtea Administrativă a respins recursul reclamantului ca fiind neîntemeiată în sensul secţiunii 42 (1) a Actului cu privire la Curtea Administrativă (v. alin. 18 mai jos). Curtea a constatat că o audiere orală în faţa Ministerului nu era necesară şi a respins cererea reclamantului pentru o astfel de audiere în faţa Curţii propriu-zise în conformitate cu secţia 39 (2) (6) a Actului cu privire la Curtea Administrativă (v. alin. 21 mai jos).

13. Următoarele motivaţii au fost expuse în hotărîre:

   “Reclamantul afirmase la început că în motivele folosite pentru decizia din prima instanţă, limitele autorizaţiei din 1973 au fost eronat restricţionate în sens de areal; revocarea autorizaţiei, care a fost reconfirmată în recurs, fără ca această chestiune – ridicată în recurs – să fi fost abordată, a rămas astfel contradictorie. Curtea nu poate discerne o atare contradicţie. Revocarea de către administraţia de primă instanţă a regimurilor apelor, confirmată de administraţia intimată, se referea – conform textului ordonanţei formale – la autorizaţia din 1973 fără careva restricţie. Similar, acolo unde în motivele oferite pentru decizia din 5 decembrie 1986 a Guvernatorului Landului cuvintele “unde cariera de pietriş a fost deja închisă” sînt folosite atunci cînd este menţionată parcela 514-1 KG Theresienfeld, acestea sînt pur şi simplu luate din decizia din 30 iulie 1973 prin care a fost acordată autorizaţia. Mai mult ca atît, utilizarea expresiei “parte a arealului” (Teilfläche) doar clarifică - în contextul înşiruirii evenimentelor anterioare – sensul atribuit de aceeaşi administraţie pentru descrierea sumară din decizia prin care a fost acordată autorizaţia revocată. Aceasta nu este o determinare juridic obligatorie, şi nici într-un caz ea nu limitează revocarea ca atare, care în toate cazurile se referea la autorizaţia din 1973 în întregime, indiferent de modul cum indicaţia “unde cariera de pietriş a fost deja închisă” – care nu este definită mai îndeaproape – este înţeleasă. Este astfel clar, fără necesitatea de a aborda detaliile transmiterii sesizării, că nici comentariul anterior menţionat din decizia primei instanţe nici absenţa vreunei referinţe la aceste chestiuni în decizia contestată nu s-au soldat cu o interferenţă în drepturile reclamantului.

Nu este relevant faptul dacă rezervarea dreptului de a revoca autorizaţia conform secţiei 21 (1) din Actul cu privire la utilizarea apelor din 1959 a fost inclusă adecvat în decizia din 1973, odată ce această decizie devenise finală şi prevederea incidentă menţionată anterior de asemenea devenise juridic efectivă. Curtea este de acord cu administraţia intimată şi, în această privinţă, cu reclamantul că chiar cînd o rezervare a dreptului de revocare nu este specificată mai detaliat, precum în cazul de faţă, revocarea este justificată numai acolo unde există suficiente motive obiective pentru aceasta; totuşi, (şi aici opinia Curţii nu coincide cu cea reflectată în decizia contestată), aceasta ar putea să derive doar din consideraţiile de interes public, odată ce dreptul de revocare nu a fost rezervat în interesele unor terţe părţi. În final, revocarea unei decizii conform Actului cu privire la utilizarea apelor poate fi percepută ca fiind obiectiv justificată dacă aceasta poate fi considerată necesară în sensul Actului; şi aceasta este aplicabilă doar cînd ea nu serveşte intereselor ce pot fi estimate în conformitate cu prevederile Actului cu privire la utilizarea apelor fără vreo necesitate specifică pentru revocare.

Reclamantul critică administraţia intimată pentru că a confirmat revocarea autorizaţiei cu privire la utilizarea apelor fără vreun motiv valid.

Reclamantul se plînge că în decizia de prima instanţă şi în decizia atacată se afirmă, printre altele, că descărcarea deşeurilor în conformitate cu prevederile autorizaţiei ar putea contribui la o mărire a potenţialului de risc. În decizia primei instanţe remarca cu privire la un risc sporit de acest gen se referă clar la o constatare anterioară – de asemenea citată în motivaţii – a unui expert medical oficial desemnat precum că, luîndu-se în vedere poziţionarea acestuia în zona centrală a bazinului Mitterndorf, locul de descărcare a deşeurilor ar trebui să fie eliminat din motive curative şi dat fiind că acesta reprezintă un pericol potenţial pentru apele subterane. Acelaşi expert a făcut referinţă la un comentariu din partea expertului tehnic oficial desemnat, care afirmase că luînd în consideraţie criteriile actuale, reînnoirea autorizaţiei pentru descărcarea deşeurilor în acest loc ar trebui să fie exclusă. În decizia contestată, locul de descărcare ca atare a fost, de asemenea, descris ca problematic reieşind din rapoartele experţilor - în opinia experţilor, care este reprodusă în decizia atacată, se afirmă că în afara discuţiilor că zonele, unde existau surse de ape freatice adecvate, în cantitate şi calitate, utilizate în scop de aprovizionare cu apă, să fie utilizate pentru descărcări de deşeuri – iar descărcarea de deşeuri ce pun în primejdie apele freatice era atribuită, printre altele, “textului inexact al autorizaţiei” din 1973. Ultima observaţie se referă la trecut, şi reclamantul nu poate să mizeze pe distincţia dintre descărcare autorizată şi neautorizată precum este menţionat în decizia acestei Curţi din 19 mai 1987, nr. 86/07/0147, pentru a o refuta. Această distincţie a fost cu adevărat recunoscută parţial în contradicţia poziţiei promovate de predecesorul de titlu al reclamantului. Respectiv, nu poate fi exclus faptul că, înainte de publicarea deciziei Curţii menţionate anterior, operatorul descărcărilor a neglijat diferenţele ce sînt indicate în ea şi care sînt importante în ceea ce priveşte descărcările autorizate a deşeurilor. În ceea ce ţine de comentariile tehnice vizînd alegerea locului, acestea au fost considerate de Curte ca fiind suficiente pentru a justifica opinia că chiar descărcările autorizate au fost cel puţin „problematice” în acest loc în particular.

În continuare, reclamantul a mai afirmat că dumpingul în conformitate cu autorizaţia nu a fost încă demonstrat ca avînd vreun efect în arealul din jurul locului de referinţă; dumnealui s-a referit la raportul din 29 aprilie 1986 realizat de către un expert tehnic oficial desemnat, în care posibilitatea contaminării apelor freatice prin deşeuri domestice este de asemenea detaliat descrisă. În raportul expertului reprodus în decizia contestată a fost, de asemenea, făcută referinţă la faptul că a trecut o perioadă considerabilă de timp între momentul poluării şi primele semne vizibile ale substanţelor nocive în subsol sau în apele subterane, fapt ce anterior a fost privit ca indicînd asupra capacităţii aparent nelimitate de curăţare şi depozitare a subsolului (doar) şi a condus în multe cazuri la o abordare a arealului şi autorizării de descărcări ce în prezent ar fi privită ca de neconceput. Astfel, prognozarea unor efecte adverse asupra apelor freatice nu s-a dovedit a fără temei – după cum pretinde obiecţia reclamantului – chiar în urma unei singure cercetări.

Reclamantul a mai afirmat că în decizia atacată un argument adiţional în favoarea revocării a fost invocat eronat odată ce deşeurile descărcate contrar prevederilor autorizaţiei au fost atît de amestecate cu cele descărcate în conformitate cu ea, încît era practic imposibil de a separa aceste două feluri de deşeuri. Reclamantul a insistat că acest argument a trecut cu vederea faptul că, conform opiniei din 21 octombrie 1986 a expertului tehnic oficial desemnat vizînd chestiunea curăţării generale a arealului, s-a presupus că deşeurile primejdioase descoperite la locul dat au fost separabile de alte deşeuri; în decizia primei instanţe, pe lîngă acestea, o astfel de amestecare a fost doar o presupunere. Dincolo de faptul că în descrierea celor două genuri de deşeuri ca fiind „practic” inseparabile (după cum s-a presupus), au fost clar luate în consideraţie dificultăţile practice menţionate în aceeaşi opinie a expertului, cu referinţă expresă la necesitatea creării „unei unităţi de calificare înaltă pentru monitorizarea apei care trebuie să dispună de facilităţi adecvate pentru efectuarea de analize şi pentru dislocarea precaută a oricăror deşeuri periculoase”, această observaţie vizînd trecutul în orice caz nu este de o importanţă vitală pentru revocare, ce-şi are efectele în viitor, prevenind pe viitor descărcările.

Reclamantul a indicat că mai multe examinări au confirmat că nu exista nici un pericol în partea de vest a arealului, contrar celor afirmate în decizia atacată; în continuare dumnealui a afirmat că partea de vest a arealului, fiind curăţată, era gata pentru a fi utilizată pentru descărcări în conformitate cu prevederile autorizaţiei. Pasajele din documentaţia administrativă citate de reclamant ca dovadă în această privinţă nu sprijină, totuşi, această estimare. În opinia înaintată la 23 aprilie 1985 deşeurile domestice, depozitate în locul de referinţă, sînt descrise de expert ca prezentînd un pericol pentru apele freatice, independent de butoaiele întrebuinţate. Într-o scrisoare din 28 mai 1985 din partea administraţiei districtului (Bezirkshauptmannschaft), la care face referinţă şi reclamantul, a fost anunţat evident că operaţiunea de curăţare nu a fost definitivată, dar în acelaşi timp chestiunea despre acţiunile vis-a-vis de deşeurile domestice despre existenţa cărora nu se cunoştea anterior de asemenea a fost abordată. Într-un aviz al experţilor din 15 mai 1985, de asemenea citat de reclamant, s-a confirmat faptul că săpăturile au fost efectuate în partea de vest a carierei, însă a mai fost indicat că deşeuri domestice au fost depistate acolo şi că nu poate fi negat faptul că împreună cu acestea au fost înhumate şi chimicate; de aceea, posibilitatea blocării arealului fără a-l elibera de deşeuri a fost respinsă din motive tehnice şi din cauza pericolului înhumării împreună cu acestea şi a butoaielor. În scrisoarea administraţiei districtului din 18 iunie 1986 se afirma că deşeurile domestice încă rămase în partea curăţată (de vest) vor fi evacuate odată cu adoptarea deciziei de curăţare completă a arealului. Astfel, nu a fost dovedit că partea de vest a arealului în cauză este liberă de orice deşeuri periculoase şi nici nu a fost refutat argumentul că descărcările ulterioare a deşeurilor permise, de asupra deşeurilor aflate deja în zonă, trebuie stopate anume în scopul evacuării deşeurilor existente. Din aceste motive şi deoarece, după cum a fost detaliat anterior, nici un fel de descărcări de deşeuri pe viitor în arealul menţionat nu ar trebui să fie permise – căci nu ar trebui să existe nici o gunoişte acolo şi sînt încă în curs lucrările de curăţare – nu a fost nevoie de existenţa unui „program final de curăţare”, după cum afirmă reclamantul, înainte ca să poată fi oprite descărcările autorizate ulterioare (prin revocarea autorizaţiei). Prin aceasta însă un astfel de program de curăţare nu este prenotat; există toate şansele ca un astfel de program să necesite autorizaţii speciale; şi chiar o continuare parţială a operaţiunilor curente de descărcare pînă la demararea unui proiect de curăţare nu poate fi privită din aceste considerente ca justificabilă.

Reclamantul, de asemenea, a considerat ca fiind neadecvată estimarea ponderii intereselor şi producînd rezultat eronat; aceasta se referă, pe de o parte, la acele municipalităţi ce ar fi pe viitor private de facilităţile sale de descărcare a deşeurilor, şi, pe de alta, la reclamant, care s-ar fi ruinat financiar. Cît de municipalităţile menţionate anterior, reclamantul nu le poate reprezenta interesele în mod legal odată ce acestea sînt interesele părţilor terţe, şi cu atît mai mult că este clar că pericolul impus de deşeurile aruncate afectează un număr mult mai mare de oameni, după cum reiese din faptul notoriu precum că din cauza mărimii sale, bazinul Mitterndorf serveşte în calitate de un rezervor pentru apa potabilă. Aceleaşi consideraţii ale interesului public sînt valide în privinţa intereselor economice ale individului; administraţia intimată nu a neglijat, după cum afirmase reclamantul, consideraţiile relevante, odată ce în decizia contestată se afirmă, printre altele, că în cazul dat „ponderea interesului public în asigurarea livrării de apă potabilă o întrece pe cea a interesului economic în continuarea operaţiunii de descărcarea deşeurilor”. Este la fel incorect precum că chestiunea învinuirii în descărcarea deşeurilor interzise a jucat vreun rol în revocare, odată ce revocarea viza autorizaţia şi în acest fel operaţiunea de descărcare permisă pînă la acel moment de această autorizaţie.

Reclamantul, de asemenea, se plînge că nu i s-a comunicat numele inginerului hidraulic care a fost oficial desemnat ca expert cînd avizul acestuia a fost adus la cunoştinţă în comunicatul (Vorhalt) din 18 martie 1987 al administraţiei intimate. Reclamantul, totuşi, nu a contrazis comentariul din decizia contestată că avocatul său a fost informat despre numele expertului în cadrul unei inspecţii complete a dosarului la 22 aprilie 1987. Odată ce reclamantul era familiarizat cu „originalul” avizului respectiv (la acesta se face referinţă în recurs), dumnealui a fost de asemenea conştient de data exactă a avizului, care nu a fost indicată în comunicatul administraţiei intimate. În continuare, reclamantul criticase acelaşi expert pe motiv că avizul acestuia nu conţinea nici o „constatare factologică”, o chestiune la care deja s-a făcut referinţă în răspunsul la comunicatul administraţiei. Modalitatea în care a fost abordată această chestiune în decizia atacată a fost prezentată în expunerea factologică. Avizul tehnic transmis în cadrul procedurilor de recurs era o estimare de expert a aceloraşi fapte ca cele asupra cărora administraţia de primă instanţă şi-a bazat decizia sa; estimarea tehnică în procedurile de recurs a fost intenţionată – ţinînd cont de recursul reclamantului – anume pentru elucidarea faptului dacă situaţia factologică (care a fost în esenţă identică atît în prima instanţă, cît şi în recurs) ar trebui să conducă la caracterizarea juridică oferită de Guvernator; aceasta nu era o întrebare de estimare a faptelor schimbate sau substanţial suplimentate. Din această cauză, expertul desemnat de administraţia intimată a fost nevoit să stabilească din nou faptele care ar servi ca bază în acest sens. Într-un caz ca cel de faţă nu poate fi nici o întrebare despre faptele pe care s-a bazat avizul expertului necunoscîndu-se sau ne fiind ştiută nici o referinţă specială suplimentară în ceea ce priveşte geneza acestora. Prin „documente ale părţilor terţe” (Fremdakten) – un termen folosit de cîteva ori în raportul expertului – de obicei se înţeleg, după cum se poate deduce uşor din context, documente ce nu au fost alcătuite de autoritate (în acest caz autoritatea intimată) ca atare; odată ce întrebările abordate întotdeauna vizau respectivele descărcări de deşeuri, este clar că se aveau în vedere documentele cu privire la utilizarea apelor ale altor autorităţi decît administraţia intimată care vizează arealul în cauză. Cît despre criticismul specific al reclamantului faţă de faptul că expertul n-a fost destul de explicit în ceea ce el a avut în vedere prin „abuzuri depistate”, ar trebui remarcat că imediat după acel pasaj urmează o explicaţie mai detaliată, în particular prin referinţă la eşecurile de conformare la decizia din 21 septembrie 1972 şi condiţia 9 a deciziei din 30 iulie 1973, prin care se au în vedere evenimentele care au dus la revocarea de către Guvernator la 16 mai 1983 a autorizaţiei de descărcare a reziduurilor distilatorii. Întreg comentariu referitor la aceasta, totuşi, are un impact neînsemnat asupra revocării, fiindcă el a fost efectuat de expert numai în legătură cu remarcile sale generale vizînd necesitatea unei definiţii precise a deşeurilor în cazul cînd ar exista un control eficient a maselor descărcate. Un răspuns separat la întrebarea – pusă în observaţiile de răspuns la comunicatul administraţiei intimate şi repetate în recursul dat – dacă a fost luat în consideraţie faptul că în partea de est a zonei vizate exista o masă comprimată a deşeurilor domestice de cca. 18 metri grosime pe suprafaţa locului vizat nu este considerat de Curte ca fiind de importanţă decisivă în ceea ce priveşte revocarea ce stopează descărcările de mai departe odată ce – după cum este prezentat mai detaliat în recursul respectiv - „acum indiscutabil” poate fi presupus că „sub un strat de 15-18 metri de deşeuri domestice foarte comprimate au fost plasate mii de butoaie, foarte posibil, cu solvente periculoase neautorizate şi arealul vizat trebuie să fie curăţat – ceea ce face imposibile toate descărcările ulterioare.

Reclamantul s-a plîns că în raportul expertului lipseau detalii adiţionale despre semnificaţia bazinului Mitterndorf pentru asigurare cu apă şi a considerat ca fiind insuficientă referinţa conţinută în raport la „avizele experţilor din documentele terţilor părţi” şi „literatura de specialitate”. Trebuie doar de atras atenţie, în primul rînd, la reglementările emise de către autoritatea intimată încă în 1969 (Monitorul Federal - Bundesgesetzblatt - nr. 126), care defineşte arealul de conservare a apelor freatice în periferia căruia este situată zona de descărcare a deşeurilor. În plus - în răspuns la criticismul din partea reclamantului – în decizia atacată este corect făcută referinţă la faptul că importanţa arealului era bine cunoscută. Raportul de studiu din 17 februarie 1987 pregătit de Agenţia pentru protecţia mediului ambiant (Umweltschutzanstalt), conform căruia un test al apelor freatice din 22 octombrie 1986 a arătat, printre altele, scăderea în continuare a conţinutului de hidrocarbon hlorinat, nu a avut nici o influenţă asupra avizului expertului în acest context – aceasta este confirmat într-o notă din partea expertului. În această ordine de idei, trebuie luat în cont că măsurările au fost bazate doar pe un singur test şi au fost pur şi simplu „mai bune” decît cele efectuate printr-un test anterior. Chiar şi reclamantul nu deduce din aceasta că partea periculoasă de est a arealului ar fi astfel fără risc; dacă autorizaţia ar fi valabilă în continuare, descărcările de mai departe a deşeurilor nu ar putea fi percepute, în opinia expertului, ca ducînd la îmbunătăţirea ulterioară a calităţii apelor freatice. Este imposibil de înţeles obiecţia reclamantului că nu a existat nici o scurgere de lichid prin stratul „comprimat deschis de 18 metri grosime” de deşeuri domestice. Odată ce se presupune că aceste deşeuri au existat în partea de est, reieşind doar din aceasta nu era lipsit de sens să se împiedice descărcări adiţionale în conformitate cu autorizaţia prin revocarea acestei autorizaţii, dat fiind necesitatea – menţionată chiar de reclamant – unei curăţări a arealului vizat. De aceea se poate concluziona că în această privinţă pretinsele deficienţe de materie în avizul expertului sînt inexistente.

Reclamantul, de asemenea, greşeşte cînd susţine că autorizaţia ar fi trebuit revocată numai după proceduri speciale de recurs în care autoritatea de apel ar fi trebuit să realizeze propria sa investigaţie de fapte. Faptele pe care le-a luat Guvernatorul ca bază au fost detaliat prezentate în decizia primei instanţe. Deficienţele invocate au fost epuizate în procedurile de recurs sau au fost acum menţionate în recursul dat. În ambele cazuri, totuşi, reclamantul parţial s-a bazat pe faptele ce erau irelevante pentru chestiunea revocării.

Curtea nu este de acord cu afirmaţia reclamantului că avizul expertului tehnic în procedurile sesizării iniţiale era deficient fiindcă a conţinut argumente juridice. În secţia ”Definirea deşeurilor, controlul descărcărilor de deşeuri” este prezentată doar o dezbatere a stipulărilor din decizia revocată [acordarea autorizaţiei] şi apoi se menţionează aplicabilitatea Actului de Poluări în legătură cu observaţiile tehnice vizînd contaminanţii de apă, cu o rezervă („... ar trebui verificate de autoritatea de utilizare a apelor ...”); întrebarea dacă revocarea era absolut esenţială sau dacă deficienţele vizate în secţia 33 (2) a Actului cu privire la utilizarea apelor din 1959 ar putea fi remediate este abordată din punct de vedere exclusiv tehnic; remarca de încheiere la acest subiect este în toate cazurile reprodusă în recurs în mod incorect în măsura în care expertul a sprijinit revocarea nu în lumina necesităţilor juridice, ci economice. Contrar celor afirmate de reclamant, nu a existat nici un fel de prenotare a estimării juridice efectuate de autoritatea intimată.

În continuare, reclamantul s-a mai plîns că administraţia intimată nu a solicitat, după cum se cere, expertize suplimentare. În recurs se face referinţă la posibile alternative revocării şi la un aviz din 29 aprilie 1986 a unui inginer hidraulic desemnat oficial în calitate de expert din partea Guvernatorului. Reclamantul deduce din aceasta că aprobarea măsurilor planificate de el ar fi însemnat că revocarea ar putea fi evitată; în acel aviz, totuşi, se sugera – reieşind din presupunerea „pericolele ce, în cazul aplicării principiului că prevenirea este mai binevenită decît tratarea”, exclud „descărcări de mai departe a deşeurilor” (şi s-a afirmat că chiar descărcarea deşeurilor domestice „în mod cert” au mărit pericolul „în măsură cantitativă semnificativă”) şi în baza faptelor – că ar trebui abordată „întrebarea revocării autorizaţiei acordate prin decizia Guvernatorului, ON 14' (i.e. decizia din 1973), „că supoziţii importante, pe care [s-a] bazat acordarea autorizaţiei” s-au dovedit a fi false. Avizul citat al expertului, ce indică exact în direcţia ce a fost - în ultima instanţă de către autoritatea intimată – adoptată ulterior, a fost astfel o bază neadecvată pentru obţinerea, după cum s-a solicitat, a rapoartelor suplimentare din partea experţilor. Chiar dacă în acelaşi context în recurs se face referinţă la raportul de expertiză transmis în cadrul procedurilor cu privire la regimul utilizării apelor la 18 noiembrie 1986 în sprijinul opiniei că „varianta de re-depozitare” (evacuarea finală a „gunoiştii de est” în partea de vest a zonei de descărcare), sugerată de reclamant ca alternativă revocării autorizaţiei, era „tehnic posibilă”, nu se obţin multe – în particular în vederea multor discuţii care, conform documentelor administrative, deja au avut loc – în dezideratul de a arăta că investigaţiile suplimentare despre care se susţine în decizia atacată nu ar fi necesare sînt de fapt necesare.

În final, Curtea nu poate accepta afirmarea reclamantului precum că o audiere orală ar fi trebuit să aibă loc în scopul specific de examinare a întrebării de revocare; pe de o parte, nu este nici o prevedere legislativă pentru audiere în acest scop, după cum recunoaşte însuşi reclamantul, şi, pe de altă parte, chestiunile privind curăţarea locului de descărcare a deşeurilor au fost discutate din mai multe puncte de vedere, cel mai recent în cadrul lucrărilor de procedură din 18 noiembrie 1986 ce au precedat revocarea de către autoritatea de prima instanţă, şi din acest motiv nu s-a arătat că „faptele în faţa autorităţii date [erau] atît de neadecvate că desfăşurarea sau desfăşurarea repetată a unei audieri orale” trebuia să fie privită ca fiind „inevitabilă” (secţia 66 (2) şi (3) a Actului de Procedură Administrativă Generală din 1950).

În consecinţă, reclamantul nu a reuşit să demonstreze că autorizaţia a fost revocată din motive neobiective şi, de aceea, nelegitime. Odată ce astfel, recursul este nefondat, el trebuie respins conform secţiei 42 (1) al Actului cu privire la Curtea Administrativă. Audierea solicitată a fost respinsă în conformitate cu secţia 39 (2) (6) a Actului cu privire la Curtea Administrativă.

   ...”

II. Legislaţia naţională relevantă

  A. Articolul 90 alin. 1 al Constituţiei Federale

14. Articolul 90 alin. 1 al Constituţiei Federale stipulează:

   “Audierile în cazuri civile şi penale desfăşurate de instanţa de judecată sînt orale şi publice. Legislaţia poate să prescrie excepţii.”

  B. Recursuri la Curtea Administrativă

15. În virtutea Articolului 130 al Constituţiei Federale, Curtea Administrativă dispune de jurisdicţia de a audia, inter alia, recursuri ce invocă ilegalitatea deciziilor administrative.

16. În conformitate cu secţia 36 a Actului cu privire la Curtea Administrativă, lucrările de procedură constau în esenţă dintr-un schimb de pledoarii în scris. La solicitarea uneia dintre părţi, Curtea Administrativă poate desfăşura o audiere care, de obicei, are loc în mod public (secţiile 39 (1) (1) şi 40 (4)).

17. Secţia 41 (1) a aceluiaşi Act prevede următoarele:

   “În măsura în care Curtea Administrativă nu găseşte nimic nelegitim derivînd din lipsă de jurisdicţie a autorităţii intimate sau din încălcarea regulilor procedurale (secţia 42(2), alin. 2 şi 3) ..., trebuie examinată decizia contestată în baza faptelor depistate de către autoritatea intimată şi cu referinţă la plîngerile înaintate ... Dacă ea consideră că motivele ce nu au fost încă notificate nici uneia dintre părţi ar putea fi decisive pentru hotărîrea [unei din plîngerile acestea] ..., ea trebuie să audieze părţile asupra acestui subiect şi să amîne lucrările de procedură dacă e nevoie.”

18. Secţia 42 (1) stipulează că, în afara cazurilor prevăzute ca excepţie, deciziile Curţii Administrative fie refuză recursul ca fiind nefondat, fie casează decizia contestată.

19. În virtutea secţiei 42 (2),

   “Curtea Administrativă casează decizia contestată dacă ea este nelegitimă 1. din motivul conţinutului său, [sau]

   2. fiindcă autoritatea intimată n-a dispus de jurisdicţie, [sau]

   3. din cauza unei încălcări a regulamentului procedural, prin care

   (a) autoritatea intimată a prestat date factologice ce sînt, într-o privinţă importantă, contrazise de dosarul cazului, sau

   (b) faptele necesită investigaţie suplimentară asupra vreunui subiect de importanţă, sau

   (c) regulile de procedură au fost neglijate, conformarea cu care ar fi putut conduce la o altă decizie din partea autorităţii intimate.”

20. Conform secţiei 63 (1) a Actului cu privire la Curtea Administrativă, dacă Curtea casează decizia contestată, “autorităţile administrative sînt datoare ... să întreprindă paşi imediaţi, folosind mijloacele legale ce le stau la dispoziţie, pentru a conforma situaţia juridică a cazului specific la viziunea Curţii Administrative asupra legislaţiei (Rechtsanschauung)”.

  C. Audieri în faţa Curţii Administrative

21. Secţia 39 (2) a Actului cu privire la Curtea Administrativă prevede:

   “În pofida petiţiei unei părţi ..., Curtea Administrativă poate decide să nu desfăşoare o audiere cînd

   ...

   6. Curţii îi este clar, rezultînd din pledoariile părţilor la lucrările de procedură în faţa sa şi din cazurile vizînd procedurile administrative anterioare, că o audiere orală nu are şanse să elucideze cazul într-o măsură mai amplă.”

  D. Audierile în faţa Curţii Constituţionale

22. Conform Articolului 144 alin. 2 al Constituţiei Federale:

   “Curtea Constituţională poate ... refuza acceptarea unui caz spre examinare dacă nu există suficiente perspective de succes sau dacă nu există şanse ca sentinţa să clarifice vreo chestiune din legislaţia constituţională. Curtea nu poate refuza acceptarea examinării vreunui caz exclus din jurisdicţia Curţii Administrative prin Articolul 133.”

Lucrările de procedură În faţa Comisiei

23. Dl Fischer a sesizat Comisia la 11 mai 1990. Dumnealui s-a bazat pe Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) al Convenţiei odată ce nu a fost în stare să obţină examinarea cazului său de către un “tribunal” care să se conforme acestei prevederi sau să obţină o audiere publică cu privire la chestiunea revocării autorizaţiei sale pentru descărcarea deşeurilor.

24. Comisia a declarat recursul (nr. 16922/90) ca fiind admisibil la 8 septembrie 1992. În raportul său din 9 septembrie 1993 (Articolul 31) (art. 31), Comisia şi-a exprimat avizul că

   (a) nu a avut loc nici o încălcare a dreptului petiţionarului de a obţine ca cazul său să fie examinat de către o instanţă în cadrul prevederilor Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) (douăsprezece voturi contra unu);

   (b) lipsa unei audieri orale în Curtea Administrativă a dus la încălcarea Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) (unanim); şi

   (c) lipsa unei audieri în Curtea Constituţională nu a încălcat Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) (douăsprezece voturi contra unu).

   Textul deplin al avizului Comisiei şi a două opinii separate conţinute în raport este reprodus în anexa la hotărîrea de faţă (1).

_______________

1. Notă din partea Grefierului: din motive practice anexa dată va apărea numai odată cu versiunea tipărită a sentinţei (volumul 312 al Seriei A a Publicaţiilor Curţii), însă o copie a raportului Comisiei poate fi obţinută la subdiviziunea pentru înregistrări.

_______________

prezentările finale la Curte din partea Guvernului

25. Guvernul a solicitat Curţii să “susţină că Articolul 6 (art. 6) al Convenţiei nu a fost încălcat în cazul examinat “.

De DREPT

I.  Încălcarea INVOCATĂ a ARTICOLULui 6 alin. 1 (art. 6-1) al CONVENţIEI

26. Petiţionarul a pretins existenţa unei încălcări a Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) al Convenţiei, care stipulează:

   “În determinarea drepturilor şi obligaţiilor sale civile ..., fiecare este în drept la judecarea în mod echitabil şi public ... de către [o] ... instanţă ...”

   Reclamaţiile sale se refereau la dreptul său de acces la o instanţă investită cu jurisdicţie deplină, precum şi la lipsa completă, pe parcursul lucrărilor de procedură, a vreunei audieri publice.

  A. Dreptul de acces la o instanţă de judecată

27. Dl Fischer a pretins că nici una din autorităţile care i-au examinat cazul în cadrul procedurilor atacate nu ar putea fi acceptată ca fiind o “instanţă” în sensul Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1). Aceasta viza nu doar Curtea Constituţională, revizuirea căreia era limitată la aspectele legislaţiei constituţionale, ci, cel mai important, Curtea Administrativă.

28. Curtea reiterează că în conformitate cu Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) al Convenţiei este necesar ca, în determinarea “drepturilor şi obligaţiilor civile”, deciziile luate de autorităţile administrative care înseşi nu satisfac cerinţele acestui Articol (art. 6-1) să fie supuse unui control adiţional din partea unei “instanţe judiciare cu jurisdicţie deplină” (v. cazul Albert şi Le Compte vs. Belgia, sentinţa din 10 februarie 1983, Seria A nr. 58, p. 16, alin. 29, şi, ca reper mai recent, cazul Ortenberg vs. Austria, sentinţa din 25 noiembrie 1994, Seria A nr. 295-B, pp. 49-50, alin. 31).

29. Curtea a căzut de acord cu petiţionarul şi Comisia că Curtea Constituţională a Austriei nu posedă jurisdicţie necesară (v. cazul Zumtobel vs. Austria, sentinţa din 21 septembrie 1993, Seria A nr. 268-A, p. 13, alin. 30, şi cazul Ortenberg, sentinţă anterior citată, p. 50, alin. 32). Analiza sa s-a axat pe estimarea dacă decizia administrativă ar fi în conformitate cu Constituţia. Ea poate chiar refuza examinarea pretenţiilor unei petiţii cînd “nu se poate aştepta ca sentinţa să clarifice vreo chestiune ce ţine de legislaţia constituţională” (v. alin. 22 mai sus).

30. Cît despre sfera analizei din partea Curţii Administrative, petiţionarul a pretins că o astfel de analiză a fost insuficientă pentru realizarea obiectivelor Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) odată ce numai chestiuni juridice ar putea fi examinate, nu şi cele factologice. Curtea Administrativă era un fel de Curte de Casaţie, neavînd jurisdicţie în materie factologică. Numai într-un număr foarte restrîns de cazuri a fost permisă suplimentarea faptelor stabilite de autoritatea administrativă, chiar acolo unde autorităţile implicate nu au reuşit să acumuleze probe importante.

31. În opinia Comisiei, deşi deciziile Curţii Administrative au fost în general exprimate ca încorporînd o analiză a deciziei administrative şi nu o depistare a faptelor în fiecare chestiune, aceasta nu a însemnat că în cazul de faţă ea s-a considerat restrînsă în revizuirea faptelor.

Adiţional, Curtea Administrativă ar fi putut casa decizia autorităţii administrative ca fiind neligitimă şi să impună autorităţii propria sa opinie cu privire la estimarea faptelor (v. alin. 20 mai sus). Astfel, în cazul de faţă, decizia Ministerului Agriculturii şi Silviculturii din 20 iulie 1987, ce a confirmat revocarea din 5 decembrie 1986, a fost supusă controlului din partea unei instanţe de judecată care dispunea de jurisdicţie necesară conform Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1).

32. Guvernul a susţinut opinia Comisiei şi a adăugat că nu a existat nici un fel de indicare în cazul de faţă că autorităţile administrative au exercitat vreo putere de discreţie. Mai mult ca atît, Curtea Administrativă a abordat în detaliu toate plîngerile petiţionarului. Aceasta fiind situaţia şi odată ce cazul era mai degrabă similar cazului Zumtobel (citat anterior) decît cazului Obermeier vs. Austria (sentinţa din 28 iunie 1990, Seria A nr. 179), exigenţele Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) au fost satisfăcute.

33. Curtea Europeană ar trebui să se concentreze, la maxim, asupra examinării chestiunii ridicate înaintea sa de acest caz. Respectiv, ea ar trebui doar să decidă dacă, în circumstanţele cazului, domeniul de împuterniciri ale Curţii Administrative se conforma exigenţelor Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1).

34. Curtea remarcă la început că, după cum a fost indicat de către Guvern şi necontestat de petiţionar, decizia de a revoca autorizaţia de descărcare a deşeurilor ce a generat cazul dat a fost, ca în cazul Zumtobel (citat anterior, p. 13, alin. 31), nu una ce se încadrează “exclusiv în limitele puterii de discreţie a autorităţilor administrative”. Nu ţine de sarcina Curţii de a estima calitatea rapoartelor experţilor pe care s-a bazat revocarea. Curtea este satisfăcută că decizia administrativă atacată a fost bazată pe criterii obiective ce au lăsat o marjă relativ limitată pentru discreţie. În această privinţă cazul de faţă este diferit de cazul Obermeier (citat anterior, p. 23, alin. 70).

În ceea ce priveşte argumentele petiţionarului referitoare la puterile limitate ale Curţii Administrative pentru examinarea chestiunilor factologice şi luarea de noi probe, nu există nimic cunoscut Curţii ce ar sugera că în cazul dat a existat vreo limitare de acest gen. După cum este evident din motivarea amplă din hotărîrea sa (v. alin. 13 de mai sus), Curtea Administrativă a examinat esenţa tuturor celor prezentate de petiţionar, punct după punct, fără a declina vreodată împuternicirile juridice pentru a răspunde acestora sau în stabilirea faptelor.

Acordînd atenţie caracterului reclamaţiilor concrete ale dlui Fischer, precum şi domeniului de examinare necesitat de astfel de reclamaţii, revizuirea de către Curtea Administrativă a deciziei contestate s-a conformat exigenţelor Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1).

  B. Lipsa audierilor

35. Petiţionarul, de asemenea, s-a plîns pe faptul că Curtea Administrativă şi Curtea Constituţională au refuzat să desfăşoare o audiere orală. În prezentarea dumnealui, rezerva Austriei cu privire la Articolul 6 (art. 6) al Convenţiei nu s-a aplicat acestui caz sau, dacă da, era invalidă fiindcă nu s-a reuşit conformarea la exigenţele Articolului 64 (art. 64) din Convenţie.

   1. Rezerva Austriei

36. Rezerva Austriei vis-a-vis de Articolul 6 (art. 6) al Convenţie sună în felul următor:

   “Prevederile Articolului 6 (art. 6) din Convenţie se aplică astfel încît să nu existe nici un prejudiciu principiilor ce reglementează şedinţele publice în instanţele de judecată stipulate în Articolul 90 în varianta din 1929 a Legii Constituţiei Federale.” (v. alin. 14 de mai sus)

37. Articolul 64 (art. 64) al Convenţiei stipulează:

   “1. Orice stat, la momentul semnării Convenţiei sau depozitării instrumentelor sale de ratificare, poate să efectueze o rezervă vis-a-vis de oricare prevedere particulară din Convenţie în sensul că o anumită lege în vigoare atunci pe teritoriul său nu se conformează cu respectiva prevedere. Rezervele cu caracter general nu sînt permise în sensul acestui Articol (art. 64).

   2. Orice rezervă efectuată conform Articolului (art. 64) trebuie să conţină o scurtă enunţie a legii vizate.”

38. În prezentarea petiţionarului, rezerva nu se aplica şedinţelor în Curtea Administrativă şi Curtea Constituţională. Ambele sînt curţi speciale, ce se axează pe chestiuni de legalitate sau constituţionalitate şi nu realizează o revizuire completă a cazurilor prezentate acestora. Astfel de instanţe nu se încadrează în conceptul instanţelor tradiţionale de judecată civilă şi penală la care se face referire în rezervă. Dacă ar fi aşa, aceasta ar însemna că rezerva e deschisă pentru diverse interpretări şi nu e întocmită cu “precizie şi claritate” necesară conform Articolului 64 alin. 1 (art. 64-1). Această concluzie, în opinia petiţionarului, era consistentă cu decizia adoptată de Curtea Europeană în cazul Belilos vs. Elveţia (sentinţa din 29 aprilie 1988, Seria A nr. 132, p. 26, alin. 55).

În orice caz rezerva nu era validă conform Articolului 64 alin. 2 (art. 64-2), odată ce ea nu conţinea nici un fel de declaraţie despre conţinutul legii în cauză.

39. Guvernul a tras o paralelă între cazul de faţă şi cazurile Ringeisen vs. Austria (sentinţa din 16 iulie 1971, Seria A nr. 13) şi Ettl şi alţii vs. Austria (sentinţa din 23 aprilie 1987, Seria A nr. 117), în care Curtea a susţinut că rezerva a vizat procedurile judiciare cu privire la chestiuni ai legii administrative. În opinia lor, chiar dacă Articolul 90 al Constituţiei Federale se referă doar la “cazuri civile şi penale”, rezerva de asemenea este aplicabilă cazurilor din Curţile Administrative cînd acestea determină chestiuni de “drept civil”, în sensul jurisprudenţei Convenţiei. Aceeaşi concluzie nu poate fi trasă dacă se urmăreşte intenţia Guvernului Federal la momentul efectuării acestei rezervări.

Guvernul a mai argumentat că, deşi, secţia 39 (2) (6) a Actului cu privire la Curtea Administrativă a fost adăugată în 1982, sfera sa de acţiune nu a fost mai extinsă - dintr-un punct de vedere teleologic – decît cea a prevederilor în vigoare din 1958. În toate cazurile, deşi din motive diferite, Curtea Administrativă ar putea refuza desfăşurarea unei audieri care, în circumstanţele particulare ale cazului vizat, ar fi de un interes pur “academic”.

40. Astfel, este nevoie să fie determinat dacă rezervarea austriacă acoperă împuternicirea Curţii Administrative în sensul secţiei 39 (2) (6) a Actului cu privire la Curtea Administrativă de a refuza o audiere, acordînd atenţie termenilor rezervei şi condiţiilor înşiruite în Articolul 64 (art. 64) al Convenţiei.

41. Curtea ar notifica, în primul rînd, că această secţie a intrat în vigoare în 1982, cînd Austria a ratificat Convenţia şi a făcut respectiva rezervă în 1958. Conform Articolului 64 alin. 1 (art. 64-1) numai legile “pe atunci în vigoare” pe teritoriul Statului pot alcătui subiectul unei rezerve.

Curtea nu poate discerne cum secţia 39 (2) (6) şi prevederile în vigoare la momentul efectuării rezervei pot fi privite, după comunicatul Guvernului, ca fiind prevederi esenţial identice. După cum corect a indicat Comisia, introducerea subsecţiei (2) (6) în rezultat a extins considerabil împuternicirile Curţii Administrative de a refuza desfăşurarea unei audieri publice. Temeiurile pentru un astfel de refuz în vigoare în 1958 vizau cazurile în care erau în considerare materii formale sau de procedură, precum şi cele unde se preconiza adoptarea unei decizii favorabile reclamantului de casare a unei decizii administrative. Motivaţia adăugată în 1982 a fost posibilă pentru prima dată pentru Curtea Administrativă, după examinarea pledoariilor în scris şi a altor documente ale dosarului, de a refuza o audiere orală în baza temeiurilor referitoare la substanţa cazului, în instanţele unde nu s-a reuşit respingerea sesizării.

Astfel Curtea conclude că plîngerea petiţionarului precum că Curtea Administrativă nu a desfăşurat o audiere nu este exclusă din revizuirea rezervei de mai sus, odată ce prevederea pe care se baza refuzul de a desfăşura o astfel de audiere nu a fost în vigoare la momentul efectuării acestei rezerve.

42. În contextul acestei concluzii, Curtea nu consideră necesar să examineze validitatea rezervei în lumina altor condiţii stipulate în alin. 1 şi 2 ale Articolului 64 (art. 64-1, art. 64-2) din Convenţie, sau să determine dacă rezerva ar putea fi înţeleasă ca încorporînd procedurile instanţei administrative precum cele vizate în cazul de faţă.

   2. Conformarea cu Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) al Convenţiei

43. Rămîne să fie examinat dacă în cazul de faţă Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) i-a conferit petiţionarului dreptul la o audiere orală. După cum a fost arătat anterior (v. alin. 29 mai sus), sînt vizate numai procedurile în faţa Curţii Administrative; alte autorităţi ce s-au ocupat de reclamaţia petiţionarului, în special Curtea Constituţională a Austriei, nu pot fi considerate instanţe investite cu deplină jurisdicţie în sensul Articolului 6 (art. 6).

44. Practica Curţii Administrative a Austriei este ca să nu fie audiate părţile pînă ce nu i se solicită aceasta de una din părţi (v. alin. 16 mai sus). Contrar celor întîmplate în cazul Zumtobel, dl Fischer a solicitat în mod expres o audiere orală în Curtea Administrativă. Acest lucru i-a fost refuzat pe motiv că a fost puţin probabil ca aceasta să contribuie cumva la elucidarea cazului (v. alin. 21 mai sus). Respectiv, nu există problema de privare a petiţionarului de acest drept.

Mai mult ca atît, se pare că nu a fost vreo circumstanţă excepţională ce ar putea justifica privarea de o audiere. Curtea Administrativă a fost prima şi singura instanţă în faţa căreia a fost adus cazul dlui Fischer; ea era în stare să examineze fundamentarea plîngerilor sale; examinarea viza nu doar chestiuni de ordin legal, ci şi întrebări importante de ordin factologic. Aceasta fiind situaţia, şi ţinînd cont de importanţa procedurilor vizate pentru însăşi existenţa afacerii dlui Fischer, Curtea consideră că dreptul la o “audiere publică” includea dreptul la o “audiere orală” (v. Fredin vs. Suedia (nr. 2), sentinţa din 23 februarie 1994, Seria A nr. 283-A, p. 10, alin. 21).

Refuzul din partea Curţii Administrative de a desfăşura, de asemenea, o audiere a rezultat astfel în încălcarea Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) al Convenţiei.

II. Aplicarea articolului 50 (art. 50) al CONVENţIEI

45. Articolul 50 (art. 50) al Convenţiei stipulează:

   “Dacă Curtea constată că o decizie sau măsură luată de o autoritate legitimă sau orice altă autoritate a Înaltei Părţi Contractante este complet sau parţial în contradicţie cu obligaţiunile ce reies din ... Convenţie, şi dacă legea internă a Părţii vizate permite doar reparaţia parţială a consecinţelor acestei decizii sau măsuri, atunci decizia Curţii trebuie, dacă e necesar, să acorde părţii lezate satisfacţie echitabilă.”

  A. Prejudiciul pecuniar

46. Potrivit reclamantului, pierderea pecuniară derivată din revocarea nelegitimă a autorizaţiei sale pentru descărcarea deşeurilor a constituit suma totală de 7.737.000 franci francezi. Dumnealui a făcut referinţă la probele de sprijin aduse în faţa Comisiei. Conform poziţiei prezentate a Guvernului, compensaţia nu poate fi acordată în baza speculărilor de felul cu ce s-ar fi soldat procedurile dacă ar fi avut loc o audiere orală. La audiere, Delegatul Comisiei a pus la îndoială existenţa unei suficiente legături cazuale dintre presupusa încălcare şi pierderea rezultată.

47. Curtea este de acord; ea nu poate face presupuneri despre rezultatul procedurilor dacă în faţa Curţii Administrative ar fi avut loc o audiere orală. De acea, această cerere urmează a fi respinsă.

  B. Costuri şi cheltuieli

48. Dl Fischer a mai cerut 874.272,37 şilingi austrieci (ATS) pentru acoperirea costurilor şi cheltuielilor legate de procedurile juridice naţionale şi cele de la instituţiile de la Strasbourg.

Guvernul opinase că ar putea fi luate în consideraţie doar lucrările de procedură din Curtea Administrativă - unde se spune că ar fi fost comisă încălcarea - şi cele în faţa instituţiilor Convenţiei. Pe lîngă aceasta, ei au contestat temeiurile în baza cărora au fost calculate retribuţiile. Conform contestării lor, suma totală de ATS 140.000 ar reprezenta o compensaţie rezonabilă pentru toate costurile şi cheltuielile relevante.

Delegatul Comisiei a arătat că dacă Curtea, ca şi Comisia, trebuie să susţină doar una din cele două reclamaţii înaintate ei, atunci suma rambursării acordată ar trebui să reflecte această constatare.

49. Curtea notează că, în ceea ce priveşte costurile legate de procedurile interne, în consideraţie vor fi luate doar costurile legate de cererea pentru o audiere orală.

Luînd în consideraţie faptul că numai una din cele două reclamaţii declarate ca fiind admisibile de către Comisie a condus la depistarea unei încălcări, şi potrivit criteriilor prevăzute în jurisprudenţa sa, Curtea, efectuînd o evaluare echitabilă, conform Articolului 50 (art. 50) al Convenţiei, acordă petiţionarului ATS 200.000 pentru costuri şi cheltuieli.

Din aceste motive, CURTEA

1.  Decide, prin opt voturi la unul, că nu a avut loc încălcarea Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) al Convenţiei în ceea ce priveşte reclamaţia petiţionarului precum că el nu a fost în stare să-şi înainteze cazul în faţa unei “instanţe”;

2.  Decide, unanim, că a avut loc o încălcare a Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) al Convenţiei în ceea ce priveşte absenţa unei audieri orale publice în faţa Curţii Administrative;

3.  Decide, unanim, că Austria trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, suma de 200.000 (două sute de mii) şilingi austrieci pentru costuri şi cheltuieli;

4.  Respinge, unanim, partea rămasă a cererii pentru satisfacţie echitabilă.

   Întocmită în engleză şi franceză, şi pronunţată în cadrul şedinţei publice în incinta Palatului Drepturilor Omului, Strasbourg, la 26 aprilie 1995.

Semnat: Rolv RYSSDAL

    Preşedinte

Semnat: Herbert PETZOLD

    Grefier

   În conformitate cu Articolul 51 alin. 2 (art. 51-2) al Convenţiei şi Regula 53 alin. 2 a Regulamentului Curţii A, următoarele opinii separate se anexează la prezenta sentinţă:

   (a) opinia concordantă a dlui Matscher;

   (b) opinia separată a dlui Martens;

   (c) opinia concordantă a dlui Jambrek.

Parafat: R. R.

Parafat: H. P.

        Opinia CONCURENTĂ a judecătorului MATSCHER

              (Traducere)

1.  Am votat cu majoritatea Camerei în ce priveşte încălcarea Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) din cauza respingerii de către Curtea Administrativă a unei audieri publice orale. Cu toate acestea, aş dori să atenţionez asupra următoarelor. Eu atribui valoare procedurilor cu caracter oral şi public în măsura în care acestea contează pentru o salvgardare procedurală; nu-i ataşez nici o valoare în cazuri cînd o astfel de procedură devine un simplu ritual (sau ceremonie) sau cînd asupra ei se insistă în scopuri ce nu au nimic în legătură cu salvgardarea procedurală.

Drept exemplu al primului aspect de proceduri orale inutile, aş dori să menţionez pronunţarea hotărîrilor Curţii noastre (Regula 55 alin. 2 din Regulamentul A) la răsărit de soare în faţa unei săli ce este de obicei pustie cu excepţia unui singur oficial din Comisie şi un reprezentant al Guvernului, care sînt obligaţi să asiste din consideraţie pentru Curte.

   Acest al doilea aspect la care m-am referit ar putea reieşi din diverse motive:

   - specularea pe faptul că lucrările de procedură sînt orale şi publice pentru a proclama publicului general idei politice sau de alt gen ce se referă într-o măsură nesemnificativă la cazul judecat, în alte cuvinte, transformînd audierea în faţa Curţii într-un for pentru nişte dezbateri ideologice. Există foarte multe exemple de acestea, atît în cadrul procedurilor interne, cît şi în cadrul audierilor în faţa Curţii noastre;

   - insistarea – legitimă, în termeni formali – pe absenţa unei audieri publice orale în sensul Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) pentru securizarea unei constatări de încălcare într-un caz ce nu depistează nimic altceva ce ar contravine rigorilor Convenţiei; şi aici există numeroase exemple în jurisprudenţa noastră;

   - solicitarea unei audieri în faţa unei instanţe naţionale de judecată - cînd aceasta este în principiu neobligatoriu conform procedurii aplicabile - preponderent cu scopul retribuirii avocaţilor pentru o audiere, retribuţii care, în cazul că suma vizată este una mare, pot fi considerabile, chiar dacă audierile se reduc la o simplă formalitate, fiind de durata a cîtorva minute, fără a scoate în vileag măcar ceva asemănător vreunui argument oral real; şi aici există numeroase exemple de acestea în curţile naţionale de apel şi curţile supreme.

   Nici în unul din cazurile arătate faptul dacă procedurile sînt orale şi publice în sensul unei veritabile salvgardări procedurale nu este demn de protecţie.

2.  Camera a ajuns la identificarea unei încălcări prin tălmăcirea sferei de acţiune a rezervei Austriei vizînd Articolul 6 (art. 6) ca fiind extrem de înguste. Aceasta este conform tendinţei Curţii, arătată pentru prima dată în sentinţa Belilos vs. Elveţia din 29 aprilie 1988 (Seria A nr. 132), de a restrînge sfera de acţiune a rezervelor şi declaraţiilor interpretative, şi chiar de a le elimina în măsura posibilului. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, această practică mă surprinde ca fiind foarte discutabilă, dat fiind că Articolul 64 (art. 64) autorizează în mod expres Statele să facă rezerve, chiar dacă Convenţia îi conformează anumitor condiţii. Statele Contractante care fac astfel de rezerve cu privire la vreun Articol sau Protocol din Convenţie o fac cu bună credinţă, avînd încredere în interpretarea anumitor prevederi ale Convenţiei care erau în vigoare la momentul ratificării, şi ele nu puteau prevedea evoluţia dură la care va fi supusă în viitor jurisprudenţa. Astfel, multe rezerve şi declaraţii interpretative au devenit învechite sau, altfel spus, încrederea reciprocă a fost înşelată.

Dar revenind la cazul de faţă: în tipurile ordinare de cazuri înaintate în faţa instanţelor de judecată, legislaţia austriacă asigură un echilibru rezonabil între proceduri orale-publice şi cele scrise; cu scopul prezervării acestei poziţii, Austria a formulat rezerva vizînd Articolul 6 (art. 6) care normal că a fost limitată la tipurile ordinare a cazurilor judecătoreşti. Ea nu putea prevedea că în rezultatul unei interpretări evolutive a Convenţiei din partea instituţiilor Convenţiei, multe chestiuni administrative şi disciplinare care, conform opiniei judiciare majoritare la moment, nu au fost vizate de Articolul 6 (art. 6), ar fi în consecinţă acoperite de el.

În vederea încrederii reciproce la care m-am referit mai sus, Curtea pe o perioadă a luat în consideraţie că rezerva Austriei acoperea procedurile administrative care acum sînt cuprinse de Articolul 6 (art. 6) (v., de pildă, sentinţa Ringeisen vs. Austria din 16 iulie 1971, Seria A nr. 13, pp. 40-41, alin. 98, şi sentinţa Ettl şi alţii vs. Austria din 23 aprilie 1987, Seria A nr. 117, p. 19, alin. 42). Aceasta atitudine, însă, pe care aş califica-o ca una înţeleaptă, aparent nu mai este aplicată. Spunînd aceasta, eu nu trec cu vederea că în cazul vizat motivarea din sentinţă poate fi considerată ca fiind corectă din moment ce acţiunea pentru ca procedurile în cauză să fie orale şi publice a fost formal restrînsă cînd secţia 39 (1) a Actului cu privire la procedurile din Curtea Administrativă a fost reformulată în 1982, adică după formularea rezervei.

3.  Ca rezultat, legislatura austriacă va trebui să modifice secţia 39 (2) pentru a atribui caracter obligatoriu audierii publice orale de fiece dată cînd o parte o solicită. Toate acestea vor face ca procedurile din Curtea Administrativă să fie mai lungi şi scumpe, fără a oferi părţilor vreo salvgardare procedurală adiţională.

4.  Cu toate acestea, reieşind din spiritul de solidaritate cu colegii mei, dar nu fără iezitare, am votat în favoarea constatării unei încălcări a Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) cu privire la aceea că procedurile din Curtea Administrativă nu au fost nici orale, nici publice.

         Opinia DIVERGENTĂ a judecătorului MARTENS

1.  Cazul petiţionarului îşi are originea în revocarea (din 1986) de către Guvernatorul Austriei de Jos a autorizaţiei de descărcare a deşeurilor conform căreia petiţionarul utiliza zona de stocare a deşeurilor. Reclamantul, al cărui mijloace de existenţă erau puse-n joc, a atacat această revocare în conformitate cu procedurile administrative disponibile acestuia. Există consens că Articolul 6 (art. 6) al Convenţiei se referă la aceste proceduri. Întrebarea care stă în faţa Curţii este dacă acestea, şi dacă da, atunci în ce măsură, au fost încălcate.

I.  REPREZINTĂ oare VERWALTUNGSGERICHTSHOF-ul O INSTANŢĂ în sensul articolului 6 (art. 6) al CONVENţIEI?

  A. INTRODUCERE

2.  Indubitabil cea mai importantă întrebare în acest caz – dintr-un punct de vedere general, cît şi pentru petiţionar – este dacă Verwaltungsgerichtshof-ul (Curtea Administrativă) trebuie considerată ca o instanţă în sensul Articolului 6 (art. 6) al Convenţiei. Răspunzînd afirmativ la această întrebare (alin. 34 al sentinţei), Curtea evident a acţionat în spiritul hotărîrii sale în cazul Zumtobel vs. Austria din 21 septembrie 1993 (Seria A nr. 268-A) şi hotărîrii în cazul Ortenberg vs. Austria din 25 noiembrie 1994 (Seria A nr. 295-B) (v. alin. 32 al sentinţei).

   Nu am fost membru al Camerelor care au adoptat acele decizii şi, spre regretul meu, eu nu mă simt în poziţia să subscriu la doctrina generată de acestea (în continuare “doctrina Zumtobel”).

3.  Cazul petiţionarului cade sub incidenţa mereu crescîndei, dar şi problematicei categorii a procedurilor care în cadrul legislaţiei naţionale sînt pur administrative, pe cînd conform Convenţiei ele sînt considerate ca determinînd drepturile civile sau acuzări penale. De la sentinţa sa din 23 iunie 1981 în cazul Le Compte, Van Leuven şi De Meyere vs. Belgia (Seria A nr. 43) Curtea a susţinut consistent că nu este incompatibil cu Convenţia ca prima şi a doua etape (dacă există etapa a doua) ale procedurilor de acest gen să fie desfăşurate în faţa instanţelor administrative care nu se conformează exigenţelor Articolului 6 (art. 6), cu condiţia că individul poate aduce deciziile finale ale acestor instanţe pentru control ulterior înaintea instanţei ce oferă salvgardarea prevederii respective (1).

_______________

1. Pentru cazurile vizînd drepturile şi obligaţiile civile, v. inter alia: Albert şi Le Compte vs. Belgia, sentinţa din 10 februarie 1983, Seria A nr. 58; O. vs. Marea Britanie, sentinţa din 8 iulie 1987, Seria A nr. 120-A, pp. 27-28, alin. 63; Belilos vs. Elveţia, sentinţa din 29 aprilie 1988, Seria A nr. 132, p. 31, alin. 70; Langborger vs. Suedia, sentinţa din 22 iunie 1989, Seria A nr. 155, p. 15, alin. 30; Obermeier vs. Austria, sentinţa din 28 iunie 1990, Seria A nr. 179ş Oerlemans vs. Olanda, sentinţa din 27 noiembrie 1991, Seria A nr. 219, pp. 21-22, alin. 53-56; Beaumartin vs. Franţa, sentinţa din 24 noiembrie 1994, Seria A nr. 296-B, pp. 62-63, alin. 38; pentru cazurile vizînd acuzaţiile penale, v. inter alia: Öztürk vs. Germania, sentinţa din 21 februarie 1984, Seria A nr. 73, şi Bendenoun vs. Franţa, sentinţa din 24 februarie 1994, Seria A nr. 284.

_______________

   Există consens că nici Guvernatorul (Landeshauptmann) Austriei de Jos – care a luat decizia iniţială de a revoca autorizaţia petiţionarului de descărcare a deşeurilor – nici Ministrul Federal al Agriculturii şi Silviculturii (Bundesminister für Land- und Forstwirtschaft) – care a respins recursul administrativ al petiţionarului împotriva deciziei iniţiale – nu au întrunit cerinţele Articolului 6 (art. 6) şi că, în consecinţă, punctul decisiv este dacă Verwaltungsgerichtshof-ul – la care a apelat petiţionarul după decizia Ministrului – întruneşte cerinţele respective.

   Divergenţa dintre mine şi Curte vizează atît metoda de estimare dacă Verwaltungsgerichtshof-ul întruneşte cerinţele esenţiale ale unui “tribunal” în sensul Articolului 6 (art. 6) (v. alin. 15-18 mai jos) cît şi rezultatul acestei întrebări (v. alin. 19 - 21).

4.  Înainte de a intra în această divergenţă de opinie şi înainte de a explica de ce nu pot subscrie la doctrina Zumtobel, remarc că petiţionarul nu a invocat alt motiv pentru a pune la îndoială întrunirea de către Verwaltungsgerichtshof a cerinţelor esenţiale ale unui “tribunal” în sensul Articolului 6 (art. 6) decît cel al sferei de acţiune al acestuia.

  B. Consideraţii generale

5.  Ambele sentinţe la care s-a făcut referinţă mai sus în alin. 2 au fost unanime. Totuşi, nu pur şi simplu din considerente de a avea altă opinie decît cea a Curţii, cred că doctrina Zumtobel necesită o serioasă discuţie. Este şi de aceea că am temere că aceasta vizează nu doar Curtea Administrativă a Austriei, dar poate în general afecta categoria de proceduri menţionate mai sus în alin. 3. În special din cauza acestui ultim aspect, mă simt obligat să ma pronunţ împotriva acesteia.

   Îmi propun, în primul rînd, să fac unele remarci generale cu privire la consecinţele aplicabilităţii Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) în domeniul dreptului administrativ şi, într-al doilea rînd, să analizez jurisprudenţa Curţii vizînd noţiunea de “instanţă” în sensul acestei prevederi.

   1. Consecinţele aplicabilităţii Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) în domeniul dreptului administrativ

6.  Extinderea treptată de către Curte a sferei Articolului 6 (art. 6) înspre domeniul procedurilor administrative fără echivoc creează probleme şi tensiuni, odată ce procedura administrativă are tradiţii şi cerinţe ce adesea diferă de exigenţele Convenţiei. Curtea, la stabilirea şi menţinerea acestui curs, era indubitabil conştientă de aceste probleme, dar la fel de clar era clar condusă de convingerea că una din cerinţele supremaţiei legii este că tipul disputei dintre individ şi executiv la care s-a făcut referinţă mai sus în alin. 3 trebuie, în ultima instanţă, să fie decisă de autoritatea judiciară. Aş aminte despre declaraţia fundamentală a Curţii în hotărîrea sa în cazul Klass (2):

   “Statul de drept implică, inter alia, că o interferenţă din partea autorităţilor executive cu drepturile unui individ ar trebui să constituie subiectul unui control efectiv care în mod normal ar trebui să fie asigurat de ramura judiciară, cel puţin în ultima instanţă, controlul judiciar oferind cea mai bună garanţie de independenţă, imparţialitate şi proceduri adecvate.”

_______________

2. Klass şi alţii vs. Germania, decizia din 6 septembrie 1978, Seria A nr. 28, pp. 25-26, alin. 55.

_______________

În consecinţă, problemele nicicînd nu pot fi rezolvate, şi nici tensiunile temperate cu preţul diminuării însăşi a esenţei protecţiei la care astfel are drept individul conform Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1). Curtea a confirmat aceasta cînd, chiar de la bun începutul jurisprudenţei la care s-a făcut referinţă mai sus în alin. 3, a arătat clar că tradiţiile şi cerinţele anterior menţionate ar trebui să fie luate în seamă, dar numai în măsura în care există compatibilitate cu protecţia efectivă a drepturilor individului în cadrul Convenţiei (3).

_______________

3. V. sentinţa Le Compte, Van Leuven şi De Meyere (citată în alin. 3 mai sus), p. 23, alin. 51 (a).

_______________

7.  Urmează că de asemenea în contextul procedurilor administrative din cadrul domeniului Articolului 6 (art. 6) un echilibru corect trebuie să fie trasat dintre interesele conflictuante – adică dintre protecţia individului pe de o parte şi, pe de alta, lăsarea autorităţilor executive suficientei libertăţi de acţiune.

În această privinţă ne confruntăm cu probleme şi tensiuni la care s-a făcut referinţă mai sus în alin. 6. În încercările de a trasa echilibrul necesar, nu ar trebui trecut cu vederea că unele din aceste tensiuni şi probleme rezultă din opinii demult învechite datorită evoluţiilor din gîndirea şi practica juridică, astfel de pildă precum doctrina că ar trebui să existe o strictă partajare dintre sfera administrativă şi cea judiciară.

(4). Pare justificată presupunerea că gîndirea şi practica juridică în statele membre sunt îndreptate, în general, în direcţia acceptării unui “control efectiv” al executivului de către judiciar (v. sentinţa Klass, alin. 6 mai sus), un control judiciar ce nu întotdeauna este restricţionat la legalitatea actelor administrative, ci poate uneori într-o anumită măsură să includă chestiuni de oportunitate. În acest context nu este lipsit de importanţă faptul că toate statele membre au acceptat acum controlul final prin intermediul unui mecanism de supraveghere al Convenţiei, caracterul căruia în esenţă este unul judiciar. Acest control din partea unei instanţe internaţionale de judecată ar trebui să fie de ajutor în punerea la punct a reminiscenţelor doctrinei mai vechi conform căreia administraţia nu poate fi răspunzătoare în faţa ramurii judiciare (5).

_______________

4. Totuşi, doctrina aceasta consfinţită de Articolul 94 al Constituţiei austriece în felul interpretat de Verfassungsgerichtshof; în hotărîrea sa din 14 octombrie 1987, EuGRZ 1988, pp. 166 et seq., această instanţă susţinuse că o strictă separare dintre ramura judiciară şi cea executivă este esenţială pentru Constituţia austriacă. S-a concluzionat astfel că Constituţia a făcut imposibilă introducerea unui sistem de proceduri administrative în două instanţe. În această importantă sentinţă, v. inter alia: W.L. Weh, EuGRZ 1988, pp. 438 et seq.; Merli, ZaöRV 1988, pp. 251 et seq.; Holoubek, Grund- und Menschenrechte in Österreich, pp. 73 et seq.

5. În acest context, influenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene ar trebui de asemenea să fie menţionate; referitor la influenţa jurisprudenţei sale asupra gîndirii şi practice juridice naţionale, v. Schwartze, op. cit. (note 6), pp. 93 et seq.

_______________

Pe de altă parte, chiar o privire superficială la literatura comparativă (6) elucidează că există anumite domenii unde este imperativ ca Curtea Administrativă să fie aptă să lase suficientă libertate de manevrare autorităţilor executive. Am în vedere domeniile unde problemele foarte tehnice sau chestiuni diplomatice importante sînt decisive sau unde autorităţile pot în mod legitim să menţină caracterul secret în faţa instanţelor de judecată. Dacă undeva şi este necesară restricţionarea judiciară, atunci tocmai în astfel de domenii.

_______________

6. V. inter alia Ule, Verwaltungsprozeßrecht (Beck, München, 1987), pp. 408 et seq.ş Protecţia individului vis-a-vis de actele autorităţilor administrative (Consiliul Europei, 1975); Frowein, Festschrift für Felix Ermacora (1988), pp. 141 et seq.; Banda, Administratief procesrecht in vergelijkend perspectief (Tjeenk Willink, Zwolle, 1989); Bok, Rechtsbescherming in Frankrijk en Duitsland (Kluwer, Deventer, 1992); Schwartze, Dreptul Administrativ European (Sweet şi Maxwell, Londra, 1992), pp. 97 et seq.ş Banda, Het onderzoek door de rechter, in: Ten Berge et al., Nieuw Bestuursrecht (Kluwer, Deventer, 1992), pp. 99 et seq.ş Klap, Vage normen in het bestuursrecht (Tjeenk Willink, Zwolle, 1994).

_______________

8.  Aceasta mă conduce la un alt aspect al exerciţiului de echilibru menţionat mai sus; ar trebui, probabil, luat în consideraţie materia subiectului particular al procedurilor în cauză. Într-un alt context Curtea deja a indicat că acest subiect particular este important, în special în ceea ce priveşte gradul de precizie cu care o lege ce conferă discreţie autorităţilor administrative de a indica spectrul acestei discreţii (7). La fel, pare ar fi acceptabil că în procedurile administrative sfera de acţiune a controlului exercitat de către judecătorul administrativ ar trebui - într-o anumită măsură – să fie diferit în dependenţă de substanţa particulară a cazului vizat. În acest context aş reaminti că Curtea însăşi lasă pe seama Statului o marjă largă de apreciere în unele domenii decît în altele.

_______________

7. V. inter alia: Herczegfalvy vs. Austria, sentinţa din 24 septembrie 1992, Seria A nr. 244, p. 27, alin. 89; Chorherr vs. Austria, sentinţa din 25 august 1993, Seria A nr. 266-B, pp. 35-37, alin. 25, şi Vereinigung Demokratischer Soldaten Österreichs şi Gubi vs. Austria, sentinţa din 19 decembrie 1994, Seria A nr. 302, pp. 15-16, alin. 31.

_______________

O indicaţie persuasivă pentru această opinie poate fi găsită în hotărîrea Curţii din 8 iulie 1987 în cazurile O., H., W., B. şi R. vs. Marea Britanie (8). În aceste sentinţe Curtea a decis că împuternicirile instanţelor engleze de judecată erau insuficiente pentru satisfacerea completă a exigenţei Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) că tribunalul ar trebui să posede putere juridică pentru examinarea de fond a subiectului (9).

_______________

8. Seria A nr. 120 şi 121.

9. V. de pildă: Seria A nr. 120, p. 28, alin. 64.

_______________

   Substanţa procedurilor era dreptul unui părinte de acces la copilul său luat în îngrijire. Părinţii au avut posibilitatea de a solicita revizuire judiciară. Totuşi, în baza unei cereri pentru revizuire judiciară, instanţele de judecată nu ar examina aspectele de fond a deciziei, ci le-ar restrînge pentru a asigura, pe scurt, că autorităţile nu au acţionat ilegal, nemotivat sau incorect (10). “Într-un caz de felul celui de faţă”, afirma Curtea, Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) cerea ca părţile să fie în stare să aibă “decizia administraţiei locale revizuită de un tribunal cu jurisdicţie de a examina cazul în fond“.

_______________

10. ibid., p. 27, alin. 63.

_______________

   Semnificaţia acestei sentinţe poate fi apreciată doar dacă este comparată cu cea din cazul AGOSI (11). Într-acel caz, referitor la confiscare, Curtea a constatat că domeniul împuternicirilor instanţelor engleze de judecată în cazul unei cereri pentru asistenţă judiciară este suficient pentru a conforma exigenţelor Articolului 1 al Protocolului Nr. 1 (P1-1). Pentru reconcilierea acestor sentinţe, este nevoie să se asume fie că exigenţele Articolului 1 al Protocolului Nr. 1 (P1-1) sînt mai puţin exacte decît cele ale Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) – ceea ce, mai curînd, e puţin probabil – sau că diferenţa de substanţă a fost decisivă pentru diferenţa de rezultat. Dacă - după cum pare – ultima premisă este corectă, s-ar putea probabil presupune că Curtea ar necesita împuternicirea de control deplin în toate acele cazuri unde procedurile, deşi cu caracter administrativ conform dreptului naţional, vizează la direct drepturile din domeniul Articolului 8 (art. 8) al Convenţiei, sau în care – la mai general – interesul general este cu mult mai puţin implicat decît cel individual. O pildă a ultimei categorii ar putea fi văzută, posibil, în cazul Obermeier (v. nota 1), unde subiectul de substanţă era dreptul unei persoane cu handicap să nu fie concediată, numai dacă aceasta este social justificat.

_______________

11. AGOSI vs. Marea Britanie, sentinţa din 24 octombrie 1986, Seria A nr. 108.

_______________

   Exemplele date sugerează că subiecte particulare de substanţă pot rezulta în exigenţe mai stricte decît domeniul împuternicirilor tribunalului decît sînt normal acceptabile în domeniul dreptului administrativ pus în discuţie: în astfel de cazuri, s-ar părea, tribunalul ar trebui să posede împuternicirea de a anula decizia administrativă şi de a adopta decizia finală în disputa vizată. Personal sunt tentat să cred că nu este loc pentru efectul opus, adică: subiectul particular de substanţă care implică exigenţe mai puţin stricte decît normal acceptabile. Oricum ar fi, reiterez că oricare ar putea fi îngăduinţele efectuate în ceea ce priveşte caracteristicile speciale ale procedurilor administrative la îndemînă, aceste îngăduinţe nicicînd nu ar trebui să fie aduse acolo unde însăşi esenţa garanţiilor pentru protecţia individului implicate în Articolul 6 (art. 6) este diminuată (12).

_______________

12. Odată ce, în opinia mea, ţine de esenţa Articolului 6 (art. 6) faptul că “ instanţă” ar trebui să fie aptă să determine toate aspectele de substanţă în baza propriei investigaţii a faptelor (v. în special alin. 13 de mai jos), atunci eu nu sînt convins de pledoaria făcută de Verfassungsgerichtshof-ul austriac în decizia la care s-a făcut referinţă în nota 4. Conform acestei pledoarii aproape emoţionale, în categoria cazurilor discutate (v. alin. 3 mai sus) exigenţele Articolului 6 (art. 6) ar trebui percepute ca fiind îndeplinite chiar dacă “tribunalul” în cauză era împuternicit doar să exercite un control limitat, cu condiţia că un astfel de control l-ar face în stare să se autosatisfacă că, în rezultat, decizia administraţiei a fost corectă atît în ceea ce vizează întrebările de drept cît şi întrebările factologice.

_______________

9.  În final, Comitetul de Miniştri în repetate rînduri a accentuat importanţa protecţiei uniforme a individuale în domeniul dreptului administrativ în toate Statele membre (13). Curtea a exprimat poziţie similară vizînd principiul tratării egale. Ea recent a acţionat în acest mod în sentinţele sale Salesi vs. Italia şi Schuler-Zgraggen vs. Elveţia (14). Aceasta înseamnă, pe de o parte, că în exerciţiul de echilibrare menţionat mai sus trebuie să se poarte grijă ca să nu se atribuie pondere inadecvată particularităţilor şi tradiţiilor locale vizînd organizarea justiţiei administrative şi, pe de altă parte, că Statele ar trebui să fie tratate egal. În această privinţă s-ar putea reaminti, de pildă, că sentinţa Benthem vs. Olanda (15) a obligat Olanda să-şi reorganizeze completamente sistemul justiţiei administrative (16), la fel precum o Serie de sentinţe au obligat Suedia să realizeze acelaşi lucru. Alte State nu pot afirma că nu ar trebui să fie obligată să poarte consecinţe similare a extinderii treptate de către Curte sfera de aplicare a Articolului 6 (art. 6) în domeniul procedurii administrative, cît de neaşteptată ar fi această evoluţiei a jurisprudenţei (17). Lor nu le-ar trebui să le fie permisă să caute adăpost în spatele Constituţiei sale: dacă va fi necesar, ai ar putea fi solicitaţi să-şi modifice Constituţia în vederea conformării la obligaţiile lor reieşind din Convenţie (18).

_______________

13. V. Recomandările Nr. R (77) 31 (28 septembrie 1977), R (80) 2 (11 martie 1980) şi R (89) 8 (13 septembrie 1989).

14. Hotărîrea din 26 februarie 1993, Seria A nr. 257-E, p. 59, alin. 19, şi sentinţa din 24 iunie 1993, Seria A nr. 263, p. 17, alin. 46.

15. Hotărîrea din 23 octombrie 1985, Seria A nr. 97.

16. Nu pot să mă reţin ca să nu remarc că această reorganizare a condus la introducerea unui sistem complet nou şi uniform a procedurii administrative bazate pe noţiunea că funcţia primară a Regulamentului procedurii administrative este să protejeze individul: v. Daalder, De Groot şi Van Breugel, De Parlementaire geschiedenis van de Algemene wet bestuursrecht, Tweede Tranche (Samsom H.D. Tjeenk Willink, Alphen aan den Rijn, 1994), pp. 174 et seq. (para. 2.3) şi pp. 460 et seq. (Afd. 8.2.6).

17. Statele Contractante sînt obligate să-şi organizeze sistemele juridice astfel încît să asigure conformarea la exigenţele Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1): v. De Cubber vs. Belgia, sentinţa din 26 Octombrie 1984, Seria A nr. 86, p. 20, alin. 35.

18. Dacă Verfassungsgerichtshof-ul austriac în decizia la care s-a făcut referinţă mai sus în nota 4 avea intenţia să sugereze că, reieşind din rezervarea ce va fi discutată mai jos în alin. 23 et seq., aceasta nu poate fi solicitat Austriei, aceasta este eronat: rezerva nu este validă.

_______________

   2. Analizarea doctrinei de „jurisdicţie deplină” a Curţii

10. Ajungînd acum la analizarea anunţată mai sus în alin. 5, în primul rînd aş reaminti că exigenţa de “determinare” de către o “ instanţă” este una din elementele constitutive de garanţie acordată individului prin Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) (19).

_______________

19. V. De Wilde, Ooms şi Versyp vs. Belgia, decizia din 18 iunie 1971, Seria A nr. 12, p. 41, alin. 78.

_______________

În jurisprudenţa sa la care s-a făcut referinţă în alin. 3 mai sus, Curtea a fost explicită că exigenţa ca persoanei să i se ofere posibilitatea ca decizia finală a autorităţilor administrative să fie controlată de către o “ instanţă” în sensul Articolului 6 (art. 6) înseamnă că puterea juridică (20) a respectivei instanţe de judecată ar trebui să fie astfel încît aceasta să poată determina (21) toate chestiunile vizate, fie că ele se referă la probleme legislative sau factologice (22). Sumarizînd această exigenţă în sentinţa sa din 23 Septembrie 1982 în cazul Sporrong şi Lönnroth vs. Suedia (23), Curtea a afirmat că individul a avut dreptul să-şi aibă cazul audiat de “o instanţă competentă de a determina toate aspectele asupra subiectului “.

_______________

20. V. sentinţa Le Compte, Van Leuven şi De Meyere (alin. 3 mai sus), p. 23, alin. 51.

21. V. sentinţa Le Compte, Van Leuven şi De Meyere, loc. cit., şi hotărîrea Albert şi Le Compte (nota 1 mai sus), p. 16, alin. 29. Odată ce ultima autoritate împuternicită să adopte o decizie obligatorie fiind unul din elementele esenţiale ale noţiunii unei instanţe în sensul Articolului 6 (art. 6), v. Van de Hurk vs. Olanda, sentinţa din 19 aprilie 1994, Seria A nr. 288, p. 16, alin. 45ş şi Beaumartin vs. Franţa, sentinţa din 24 noiembrie 1994, Seria A nr. 296-B, pp. 62-63, alin. 38.

22. V. nota 19.

23. Seria A nr. 52, p. 31, alin. 87.

_______________

11. Una din exigenţele unei “ instanţe” în sensul Articolului 6 (art. 6) fiind că aceasta este “creată prin lege”, în opinia mea sînt puţine dubii că, în referirea la jurisdicţia sau împuternicirea “ instanţei” respective, Curtea a făcut referinţă la aceeaşi noţiune şi, în consecinţă, la legea conform căreia “instanţa” a fost creată. Astfel, această lege - desigur, în interpretarea instanţelor naţionale de judecată – ar trebui să fie luată drept bază pentru determinarea dacă împuternicirile Curţii în cauză sînt suficiente.

12. Întrebările ce ţin de lege pot, la prima vedere, părea clare (24), dar s-ar putea întîmpla şi altfel dacă se ia în consideraţie aşa-numitele “norme confuze” la care, în special în domeniul dreptului administrativ, fac adesea referinţă legislaţiile noastre. Controlul aplicării unor astfel de norme impune, după cîte cunoaşte oricare jurist familiar cu procedurile de “casare”, probleme delicate de demarcare, odată ce astfel de aplicare posedă fără echivoc o componentă factologică. Totuşi, în contextul actual aceste scrupulozităţi pot fi puse de o parte odată ce Curtea a specificat că “ instanţa” ar trebui să fie împuternicită să determine ambele chestiuni – de drept şi de fapt. Ceea ce evident înseamnă că, în principiu, “ instanţa” ar trebui să fie în stare că controleze pe deplin aplicarea normelor confuze. “În principiu”, odată ce această aplicare poate fi legată de întrebarea estimării factologice care cade sub “discreţia” autorităţilor administrative (v. alin. 7 mai sus şi alin. 13 de mai jos) (25).

_______________

24. Odată ce este probabil imaterial în cazul de faţă, las la o parte întrebarea intrigantă – şi, din cîte cunosc, pînă acum neexplorată – dacă ideea de bază de protecţie a individului implică faptul că “instanţa” ar trebui să fie investită cu împuternicirea de a aplica la maxim jus curia novit, şi astfel să purceadă ex officio în chestiuni de drept ce n-au fost abordate de părţi.

25. Este interesant să se remarce că potrivit lui Bok (v. nota 6), pp. 150 şi 193 et seq., atît Curtea Administrativă a Franţei, cît şi a Germaniei îşi asumă opinia că ele posedă împuternicirea de a controla pe deplin aplicarea normelor confuze stabilite de către autorităţi fără – cu excepţia cazurilor speciale – a lăsa loc pentru discreţie. Oricum, v. de asemenea Klap (note 6), pp. 125 et seq., şi 250.

_______________

13. Pentru a contribui la discuţie (26), întrebările factologice pot fi divizate în cel puţin două categorii:

   (1) întrebări despre fapte: “ instanţa” ar trebui să fie liberă să ia în consideraţie toate faptele pe care le crede a fi relevante (27), ea ar trebui să fie liberă să determine dacă astfel de fapte există sau nu (28) şi, dacă nu, să fie în drept să adune probe;

   (2) întrebări de estimare factologică.

_______________

26. “Pentru a contribui la discuţie”: evident intervin două categorii, odată ce instanţa în lipsă de împuternicire de a lua în consideraţie alte fapte decît cele asupra cărora autorităţile executive s-au bazat, poate mai puţin eficient controla chestiunile de estimare factologică chiar dacă în principiu el este împuternicit să realizeze un astfel de control.

27. Încă o dată depăşesc întrebarea dacă şi în ce măsură “ instanţa” – în scopul compensării dezechilibrului dintre părţi şi protecţiei mai bune a individului – ar trebui să fie liberă sau chiar obligată să încerce să evalueze faptele relevante într-un mod activ. Remarc, pentru restul, că aici ne ciocnim cu o altă problemă, destul de dificilă, vis-a-vis de faptul dacă instanţa ar trebui să revizuiască ex tunc sau ex nunc: ar trebui să-i fie permis să ia în consideraţie noile fapte sau nu? Eu remarc doar problema, adăugînd că pentru moment sunt tentat de a gîndi că exigenţele Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) implică împuternicirea de examinare ex nunc. Cu privire la ex tunc / ex nunc problem, v. Teunissen în: Ten Berge et al., Nieuw Bestuursrecht (Kluwer, Deventer, 1992), pp. 111 et seq. (care abordează aspectul Articolului 6 (art. 6) în pp. 126 et seq.); Schueler, Vernietigen en opnieuw voorzien (Tjeenk Willink, Zwolle, 1994), pp. 215 et seq.

28. Ea ar trebui să fie competentă să “rectifice erori factuale”: v. sentinţa Le Compte, Van Leuven şi De Meyere (alin. 3 mai sus).

_______________

În legătură cu aceasta – în special în ceea ce priveşte “întrebările de estimare factologică” – atingem o chestiune sensibilă, căci intrăm în sfera de “discreţie” a autorităţilor administrative. Oare exigenţa că “instanţa” ar trebui să fie “competentă să determine toate aspectele problemei“ implică că aceasta ar trebui să posede împuternicirea de a controla pe deplin toate aprecierile factuale efectuate de autorităţi?

Sînt convins că această întrebare fundamentală ar trebui să aibă un răspuns afirmativ. Desigur, precum deja s-a afirmat (v. alin. 7 mai sus), este imperativ să se asigure că autorităţile executive ar trebui să deţină libertate adecvată de manevrare, dar aceasta nu îndreptăţeşte acceptarea unei restricţii în împuternicirirea “instanţei” în “materie de factologie”. Este suficient să se accepte că “instanţa” este împuternicită să exercite restrîngeri judiciare cînd şi unde acestea sînt necesare. Precum a fost explicat mai sus în alin. 8, pot fi cazuri excepţionale în această sferă unde, în concordanţă cu subiectul procedurilor în cauză, “instanţa” ar trebui să controleze pe deplin chiar toate aprecierile faptice efectuate de către autorităţile executive, dar ca regulă “instanţa” ar trebui să exercite restrîngerea judiciară privitor la chestiuni de oportunitate (29). Restrîngerile judiciare, totuşi, presupun împuterniciri. Numai o “instanţă” ce deţine împuterniciri depline poate decide, reieşind din particularităţile fiecărui caz, dacă şi în ce măsură el trebuie să exercite limitarea.

_______________

29. În acea măsură – dar numai în acea măsură – sînt de acord cu doctrina Zumtobel: v. alin. 32 în finele hotărîrii Zumtobel (alin. 2 de mai sus).

_______________

Dacă legislatura în general privează “ instanţa” de competenţa sa în chestiuni de fapte, atunci poziţia acesteia este aidoma celei ale unui om care trebuie să lupte cu un braţ legat la spatele-i. Uneori va observa că pur şi simplu nu-şi poate exercita controlul vis-a-vis de legalitatea deciziei administrative atacate fără a se implica într-o anumită măsură în chestiuni factice. Pentru a ilustra ceea ce încerc să spun, aş reaminti că Curtea, de regulă, nu controlează depistările factice efectuate de instanţele naţionale de judecată, ci-şi rezervă dreptul de-a o face unde un astfel de control este indispensabil pentru o exercitare adecvată a misiunii sale (30). Aici în joc este operaţiunea menţionată mai sus de echilibrare dintre protecţia individului – ce necesită control deplin - şi oferirea unei libertăţi de acţiune suficiente autorităţilor executive. Această operaţiune de echilibrare este prea subtilă şi dependentă de tipul specific al subiectului fiecărui caz pentru a fi lăsată pe seama legislaturilor; statul de drept implică că aceasta trebuie lăsată pe seama sferei judiciare, care ar trebui să deţină cuvîntul ultim.

_______________

30. În conformitate cu jurisprudenţa consistentă a Curţii Constituţionale a Germaniei, unde este vizat dreptul de libertate a cuvîntului, limitarea inacceptabilă a acestui drept poate fi prevenit doar dacă aprecierile factice efectuate de către instanţele ordinare de judecată sînt pe deplin revizuite de către Curtea Constituţională (v. Bverfge 43,130 = EUGRZ 1977, pp. 109 et seq.). Curtea Europeană a adoptat aceeaşi abordare. Ca ultimă referinţă, v. hotărîrea (Marea Cameră) din 23 septembrie 1994 în cazul Jersild vs. Denemarca (Seria A nr. 298), pp. 23-24, alin. 31. V. de asemenea opinia mea concurentă în cazul Schwabe vs. Austria (Seria A nr. 242-B, pp. 40 et seq.) şi alin. 4 al opiniei mele separate în cazul Prager şi Oberschlick vs. Austria (Seria A nr. 313).

_______________

Această expunere este în conformitate cu spiritul jurisprudenţei Curţii, care, luată în întregime, îndreptăţeşte concluzia: (1) că una din noţiunile de bază din fundamentul Convenţiei este că individul ar trebui să fie protejat efectiv împotriva arbitrarităţii, şi (2) că aceasta presupune că chiar aprecierile din domeniul de discreţie a administraţiei ar trebui, într-o măsură anumită, să fie controlate de către puterea judiciară. Pentru prima propoziţie este suficient să se facă referinţă la astfel de sentinţe precum Silver şi Others (31), Malone (32), Leander (33), Olsson (nr. 1) (34), Chappell (35), Eriksson (36), Kruslin (37) şi Herczegfalvy (38).

_______________

31. Silver şi Others vs. Marea Britanie, hotărîrea din 25 martie 1983, Seria A nr. 61, pp. 33-34, alin. 88-89.

32. Malone vs. the Marea Britanie, hotărîrea din 2 august 1984, Seria A nr. 82, p. 32, alin. 67.

33. Leander vs. Suedia, hotărîrea din 26 martie 1987, Seria A nr. 116, p. 23, alin. 51.

34. Olsson vs. Suedia (nr. 1), hotărîrea din 24 martie 1988, Seria A nr. 130, p. 30, alin. 61 din p.(c).

35. Chappell vs. the Marea Britanie, hotărîrea din 30 martie 1989, Seria A nr. 152-A, p. 24, alin. 57.

36. Eriksson vs. Suedia, hotărîrea din 22 iunie 1989, Seria A nr. 156, pp. 24-25, alin. 59-62.

37. Kruslin vs. Franţa, hotărîrea din 24 aprilie 1990, Seria A nr. 176-A, pp. 22-25, alin. 30-36.

38. Herczegfalvy vs. Austria, hotărîrea din 24 septembrie 1992, Seria A nr. 244, p. 27, alin. 89.

_______________

În ceea ce priveşte cea de-a doua, ar trebui remarcat în primul rînd că deja în decizia inaugurînd jurisprudenţa examinată aici Curtea ceruse că “instanţa” ar trebui să fie împuternicită să examineze o astfel întrebare tipic “discreţionară” dacă “sancţiunea este proporţională cu vina” (39). Pe lîngă aceasta, în decizia Obermeier Curtea a estimat că controlul judiciar al aprecierii discreţionare din partea autorităţilor administrative care a fost restricţionat la verificarea dacă aceste autorităţi au acţionat în exces de putere – mai precis: şi-au folosit discreţia într-o manieră incompatibilă cu obiectul şi scopul legii relevante – nu a constituit o revizuire efectivă. Curtea nu a indicat ce măsuri de control le-ar încuviinţa ca fiind suficiente. Ar putea fi aşa că cazul a căzut, în opinia sa, sub incidenţa categorie mai sus menţionate unde, reieşind din subiectul procedurilor, numai o revizuire deplină a calităţilor de fond este suficientă (40). Ipoteza nu este, oricum , necesară pentru a înţelege concluzia Curţii: reieşind din astfel de sentinţe precum Pudas (41), Allan Jacobsson (42), Mats Jacobsson (43) şi Skärby (44), se poate foarte bine presupune că controlul în cazul Obermeier ar fi fost apreciat ca fiind satisfăcător dacă “instanţa” ar fi putut scruta nu doar dacă autorităţile au acţionat în exces de putere în aprecierile sale, dar şi dacă ele au respectat în modul cuvenit “principiile juridice şi administrative general recunoscute” (45).

_______________

39. V. hotărîrea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere (alin. 3 mai sus), p. 23, alin. 51 în fine.

40. V. alin. 8 mai sus.

41. Pudas vs. Suedia, hotărîrea din 27 octombrie 1987, Seria A nr. 125-A, p. 15, alin. 34.

42. Allan Jacobsson vs. Suedia, hotărîrea din 25 Octombrie 1989, Seria A nr. 163, p. 20, alin. 69.

43. Mats Jacobsson vs. Suedia, hotărîrea din 28 Iunie 1990, Seria A nr. 180-A, p. 13, alin. 32.

44. Skärby vs. Suedia, hotărîrea din 28 Iunie 1990, Seria A nr. 180-B, p. 37, alin. 28.

45. Mă gîndesc la astfel de principii precum, de pildă, as, tratarea similară a cazurilor similare, certitudinea juridică şi proporţionalitatea.

_______________

14. Un aspect final ce merită atenţie este cel al genului de decizie pe care ar trebui s-o ia “instanţa”. Este clar din jurisprudenţa sa că în avizul Curţii puterea de a aduce lucrurile de procedură la un bun sfîrşit şi prin mijloacele unei decizii obligatorii asupra tuturor chestiunilor ridicate în faţa ei constituie o exigenţă esenţială a unei “instanţe” în sensul Articolului 6 (art. 6) (46).

_______________

46. În calitate de referinţă, v. Van de Hurk vs. Olanda, hotărîrea din 19 April 1994, Seria A nr. 288, p. 16, alin. 45. Pentru a evita înţelegerea eronată, aş adăuga că în opinia mea această exigenţă nu implică că decizia finală a “instanţei” ar trebui să constituie res judicata în sens că noile proceduri în aceeaşi întrebare ar fi imposibile sau posibile doar în circumstanţe excepţionale; acesta înseamnă doar că decizia finală ar trebuie să fie făcută de către “instanţa” însăşi şi nu de către oricare altă administraţie.

_______________

Cît despre conţinutul unei astfel de decizii în domeniul pus în discuţie, par a fi potrivite încă două remarci. În primul rînd: din consideraţiile anterioare urmează că recursul la “instanţă” ar trebui să fie un recurs de novo: individul va beneficia pe deplin de o judecată echitabilă (47) numai dacă instanţa este în principiu împuternicită să revizuie în întregime decizia originală, fie că ea trebuie să fie implementată pentru exercitarea restrîngerii vizînd astfel de decizii şi aprecieri din partea autorităţilor executive care, în opinia sa, ar trebui să fie în mod cuvenit lăsate în discreţia acestora. Totuşi, chiar în această privinţă el ar trebui să aibă competenţa să controleze cel puţin dacă autorităţile au respectat în modul cuvenit “principiile juridice şi administrative general recunoscute”.

_______________

47. V. Robertson-Merills, Drepturile omului în Europa (Manchester University Press, Manchester şi New York, 1993), p. 91.

_______________

Într-al doilea rînd: este o întrebare deschisă dacă “instanţa” ar trebui să posede împuternicirea de a reglementa cazul de sine stătător sau de este suficient dacă ea posedă împuternicirea de a casa decizia administrativă, lăsînd reglementarea definitivă pe sama autorităţilor administrative. E de la sine înţeles că protecţia individului este asigurată mai bine cînd “instanţa” deţine împuternicirea dată, dar trebuie recunoscut că acordarea acestei împuterniciri ramurei judiciare vine în contradicţiea unei tradiţii lungi şi adînc înrădăcinate în multe State membre. Oricum ar fi, reiese – aş crede – din hotărîrea AGOSI a Curţii (48) că ultima alternativă este în conformitate cu principiile ce stau la baza jurisprudenţei menţionate de mai sus numai cînd autorităţile administrative, finalizînd reglementarea cazului, trebuie să-şi exercite discreţia în cadrul limitelor marcate de decizia instanţei (49) şi dacă “instanţa” posedă împuternicirea de casare în caz dacă ele întrec acele limite.

_______________

48. AGOSI vs. Marea Britanie, hotărîrea din 24 Octombrie 1986, Seria A nr. 108, p. 20, alin. 58, în conjuncţie cu p. 14, alin. 38, ultimul punct.

49. În această privinţă Verwaltungsgerichtshof întruneşte cerinţele Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1), odată ce conform Articolului 63 al Actului cu privire la Curtea Administrativă, cînd Verwaltungsgerichtshof a casat o decizie a autorităţilor administrative, acestea trebuie să ia încă o dată decizia în conformitate cu avizul juridic al Verwaltungsgerichtshof şi dacă ele nu acţionează astfel, Verwaltungsgerichtshof poate lua decizia de sine stătător (v. decizia Verfassungsgerichtshof la care s-a făcut referinţă în nota 4).

_______________

  C. Obiecţii metodologice

15. Indicînd deja în aliniatele de mai sus cum Curtea, în baza jurisprudenţei sale anterioare doctrinei Zumtobel, ar fi trebuit să decidă asupra acestor cazuri, acum am ajuns la divergenţa ca atare dintre Curte şi mine în ceea ce priveşte metoda de apreciere dacă Verwaltungsgerichtshof îndeplineşte exigenţele esenţiale ale unei “instanţe” în sensul Articolului 6 (art. 6).

Ţine de o caracteristică de bază a doctrinei Zumtobel faptul simplului refuz din partea Curţii de a decide această întrebare odată şi pentru totdeauna, dar de a proclama că ea o va efectua în bază de caz concret (“în circumstanţele cazului”) (50). Prima mea obiecţie metodologică este orientată atît împotriva acestui refuz cît şi a argumentului pe care acesta se bazează.

_______________

50. V. hotărîrea Zumtobel (alin. 2 mai sus), p. 14, alin. 32, şi alin. 33 al sentinţei prezente.

_______________

16. Acest refuz de a decide întrebarea odată şi pentru totdeauna este (pur şi simplu) bazat pe doctrina Curţii că ea “ar trebui să se limiteze pe cît este posibil la examinarea chestiunii ridicate de cazul din faţa sa”.

Această doctrină nu este în opinia mea nimic mai mult decît o regretabilă petiţie de principii. Nici o prevedere a Convenţie nu obligă Curtea să decidă în acest mod în bază de caz concret. Această restricţie auto-impusă ar fi putut fi o politică înţeleptă cînd Curtea era la începutul activităţii sale, acum însă aceasta nu mai este adecvat (51). O jurisprudenţă ce se dezvoltă strict în bază de cazuri concrete duce la incertitudine în ceea ce priveşte atît sensul exact al fiecărei sentinţe, cît şi conţinutul exact al doctrinei Curţii. De aici apare necesitatea de comentarii. De aici specularea din partea adnotatorilor, ceea ce creează certitudine suplimentară. Curtea just doreşte să sublinieze că protecţia drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie revine primar autorităţilor naţionale. Totuşi, ea nu ar trebui să treacă cu vederea faptul că partea de verso a acestei monede este aceea că autorităţile naţionale sînt obligate să caute călăuzire în jurisprudenţa sa. De aceea este strict necesar de a vedea ca această jurisprudenţă să îndeplinească fix aceleaşi standarde de claritate, precizie şi previzibilitate prin care Curtea de obicei evaluează legile Statelor membre din domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

_______________

51. V. de asemenea opinia mea concordantă în cazul Fey vs. Austria, Seria A nr. 255-A, p. 16, alin. 1.

_______________

17. Pe lîngă aceasta, n-am reuşit să văd cum incertitudinea juridică creată prin refuzul Curţii de a hotărî odată şi pentru totdeauna dacă Verwaltungsgerichtshof îndeplineşte exigenţele unei “instanţe” ar putea fi reconciliată cu jurisprudenţa sa mai veche care, în opinia mea, propagă clar ideea că împuternicirea “instanţei” trebuie să fie estimată în baza prevederilor legii, în sensul interpretării de către instanţele naţionale de judecată, în baza căreia acesta este creat (v. alin. 11 de mai sus).

18. Cea de-a doua obiecţie a mea la doctrina Zumtobel vizează verificările pentru aprecierea dacă “în circumstanţele cazului” sfera de competenţă a Verwaltungsgerichtshof satisface sau nu exigenţele Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1).

Eu zic “verificări”, căci aici există o dublă verificare: prima verificare este dacă chestiunea decisivă în aceste lucrări de procedură particulare ţine “exclusiv de discreţia autorităţilor administrative” (52); cea de-a doua – care se aplică numai dacă răspunsul la prima verificare este negativ – este dacă în aceste lucrări de procedură particulare Verwaltungsgerichtshof a fost în stare să examineze toate cele prezentate de către petiţionar “în fond, punct după punct, fără a fi nevoit să-şi decline vreo dată jurisdicţia pentru a răspunde acestora sau pentru a aprecia diverse fapte”.

_______________

52. V. hotărîrea Zumtobel (alin. 2 de mai sus), p. 13, alin. 31, şi alin. 34 din sentinţa prezentă. S-ar părea cel puţin contestabil dacă această primă verificare este adecvat formulată, odată ce reieşind din Articolul 130 alin. 1 al Constituţiei Federale (v. alin. 20 mai jos) sfera împuternicirii Verwaltungsgerichtshof este limitată de sfera în care discreţia le aparţine autorităţilor.

_______________

O remarcă iniţială aici ar fi că cea de-a doua verificare este într-o anumită măsură iraţională şi posibil chiar injustă, odată ce aceasta nu ia în consideraţie că – precum e cazul aici – cînd există anumite restricţii juridice vizînd sfera împuternicirilor de revizuire ale unei instanţe de judecată, juriştii prudenţi vor evita desigur să înainteze prezentări asupra cărora această instanţă de judecată va trebui să-şi decline jurisdicţia.

Un al doilea şi, în opinia mea, şi mai serios neajuns este că aceste două verificări obligă Curtea să îndeplinească o examinare foarte amănunţită şi delicată atît a dosarului cît şi a prevederilor relevante ale legislaţiei Austriei (53). Aceasta nu este deloc o sarcină uşoară de a aprecia chestiunea decisivă în aceste lucrări de procedură particulare ţine “exclusiv de discreţia autorităţilor administrative”. Sarcina de estimare dacă în cazul din faţa Curţii Verwaltungsgerichtshof a fost în stare să examineze toate cele prezentate de către petiţionar “în fond”, punct după punct, “fără a fi nevoit să-şi decline vreo dată jurisdicţia pentru a răspunde acestora sau pentru a aprecia diverse fapte” este şi mai delicată. În orice caz, ea necesită o examinare amănunţită a întregului dosar (54) care poate fi realizată rezonabil numai de către un jurist experimentat, absolut versat în legislaţia Austriei şi practica juridică şi stilul de litigiu în Austria. În opinia mea, acest aspect propriu-zis deja este suficient pentru a condamna doctrina Zumtobel.

_______________

53. Sau, odată ce există temeri că doctrina Zumtobel va fi aplicată curţilor administrative ale altor State membre, ale legislaţiei unor astfel de state.

54. Aceasta pentru că verificarea presupune cel puţin că Curtea ar trebui să compare “punct după punct” cele prezentate de către petiţionar către Verwaltungsgerichtshof şi sentinţa acestuia în scopul evaluării dacă toate cele prezentate sînt într-adevăr abordate.

_______________

  D. Obiecţie de ordin material

19. Obiecţia mea de ordin material este că aplicarea doctrinei Zumtobel a condus Curtea la concluzia că domeniul de competenţă al Verwaltungsgerichtshof' în cazul de faţă cît şi în cazurile menţionate mai sus în alin. 2 mai sus întrunesc cerinţele Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) din Convenţie, pe cînd în opinia mea acest domeniu – cînd este estimat adecvat, conform principiilor menţionate mai sus în alin. 5-14 în baza prevederilor juridice relevante – nu corespunde acestor exigenţe.

20. Este probabil semnificativ că nici prezenta hotărîre, nici cele menţionate mai sus în alin. 2 nu conţin (o traducere a) toate prevederile relevante pentru estimarea sferei de jurisdicţie a Verwaltungsgerichtshof. Nu ajunge o referinţă la Articolele 129a şi 130 ale Constituţiei Federală. Articolul 129a arată clar că sarcina esenţială a Verwaltungsgerichtshof este asigurarea legitimităţii (Gesetzmäßigkeit) executivului. Respectiv, Articolul 130 alin. 1 oferă Verwaltungsgerichtshof-ului jurisdicţia de a audia, inter alia, reclamaţiile ce pretind neligimitatea (Rechtswidrigkeit) unei decizii administrative (55). Aliniatul 2 al acestei prevederi specifică, totuşi, că nu se pune întrebarea neligitimităţii atît cît legea se abţine de la impunerea de reglementări obligatorii cu privire la conduita autorităţilor ca atare, iar administraţia şi-a utilizat discreţia în conformitate cu obiectul şi scopul legii (56). Împreună, aceste prevederi arată clar că chiar în privinţa a ceea ce de obicei se numeşte întrebări de drept Verwaltungsgerichtshof-ul nu posedă împuterniciri juridice depline, odată ce doar foarte restrictiv să controleze discreţia, ceea ce îi limitează drastic împuternicirile vizînd aşa-numitele norme confuze (v. alin. 12 de mai sus).

_______________

55. v. alin. 15 al sentinţei Curţii.

56. “Rechtswidrigkeit liegt nicht vor, soweit die Gesetzgebung von einer bindenden Regelung des Verhaltens der Verwaltungsbehörde absieht und die Bestimmung dieses Verhaltens der Behörde selbst überläßt, die Behörde aber von diesem freien Ermessen im Sinne des Gesetzes Gebrauch gemacht hat.”

_______________

21. Secţiile 41 şi 42 ale Actului cu privire la Curtea Administrativă (Verwaltungsgerichtshofs-gesetz) (57) stipulează restricţii asupra împuternicirilor Verwaltungsgerichtshof-ului vizînd întrebările factice. Nu intenţionez nici să analizez aceste prevederi încurcate, nici să comentez asupra acestora mai mult decît să indic că ele măcar nu scot uşor în vileag o noţiune exactă a domeniului de control al Verwaltungsgerichtshof în această privinţă. Nu este de mirare, deci, că sensul exact al lor şi – ceea e mai important în actualul context – întrebarea dacă acest domeniu este suficient vis-a-vis de exigenţele Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) constituie subiectul controversei în literatura de drept a Austriei. În aceste lucrări de procedură din faţa Curţii, ambele părţi au făcut referinţe la acei autori versaţi care-i sprijineau opinia (58).

_______________

57. v. alin. 17 şi 18 ale acestei sentinţe.

58. Nici una din părţi n-a făcut referinţă la L.K. Adamovich şi B.-C. Funk, Allgemeines Verwaltungsrecht, (3., neubearb. Aufl. Springer, Wien, New York, 1987) pp. 93-94, 449 şi 453. Menţionez această carte fiindcă primul autor este Preşedinte al Curţii Constituţionale a Austriei. Ultimul fapt face semnificativ ceea că autorii scriu că nu este ferită de dubii întrebarea (lassen es zweifelhaft erscheinen) dacă împuternicirile Verwaltungsgerichtshof-ului întrunesc cerinţele Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1). Ei menţionează în special principiul că Verwaltungsgerichtshof poate doar să caseze o decizie, că acesta posedă doar a împuternicire limitată de revizuire a faptelor (begrenzte Sachverhaltsprüfung) şi, de asemenea, o posibilitate limitată de a revizui actele discreţionare ale executivului. Ei adaugă că modificările fundamentale în sistemul vizat ar putea fi necesare.

_______________

Guvernul s-a bazat pe un eseu foarte comprehensiv şi lucid al K. Ringhofer (59), care, oricum, m-a ajutat mult să ajung la concluzia de mai sus. Asta pentru că Ringhofer a arătat foarte clar că, oricît de exact n-ar fi domeniul jurisdicţiei Verwaltungsgerichtshof-ului, recursul la această instanţă nu poate fi considerat un recurs de novo (v. alin. 14 mai sus): prevederile juridice relevante sînt rezultatul unui compromis dintre exigenţele de protecţie a individului şi cele de protecţie a Verwaltungsgerichtshof-ului (60). Legislatura a realizat că odată ce Verwaltungsgerichtshof-ul a fost să fie unica Curte Administrativă în Austria, acordarea ei a împuternicirii de a controla de novo toate deciziile administrative era imposibilă, oricît de deziderabilă n-ar fi o astfel de competenţă în sensul protecţiei drepturilor individuale. Compromisul a constat în stabilirea apelului ca fiind doar întrebare de drept – Verwaltungsgerichtshof-ul fiind în principiu legat de depistările factologice efectuate de către autorităţile administrative – dar permiţînd anumite excepţii la aceste principii. Este controvers cît de departe ajung aceste excepţii, dar chiar Ringhofer recunoaşte că competenţa Verwaltungsgerichtshof-ului asupra chestiunilor factice este limitată (61).

_______________

59. K. Ringhofer, Der Sachverhalt im verwaltungsgerichtlichen Bescheidprüfungsverfahren, în: Festschrift zum 100-jährigen Bestehen des österreichischen Verwaltungsgerichtshofes, pp. 351-75.

60. Ringhofer, loc. cit., pp. 353, 358 şi în special 361-62.

61. Ringhofer, loc. cit., p. 363. În hotărîrea sa la care s-a făcut referinţă în nota 4, Verfassungsgerichtshof-ul austriac a confirmat în esenţă analizele făcute de Ringhofer. El afirmase: “Totuşi, Constituţia nu permite abandonarea însăşi a sistemului de control limitat (das System der nachprüfenden Kontrolle) sau conferirea Verwaltungsgerichtshof-ului a împuternicirii de a da (la cererea uneia dintre părţi) în toate chestiunile administrative o hotărîre obligatorie asupra disputei în baza unei investigaţii complet noi a faptelor ... Verwaltungsgerichtshof-ul nu ar putea îndeplini această sarcină, chiar din considerente de volum a acesteia.”

_______________

În opinia mea, aceasta este decisiv. Unul din elementele constitutive esenţiale ale protecţiei pe care Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) o oferă individului implicat într-o dispută referitoare la drepturile şi obligaţiunile civile - sau, din acestea considerente, persecutat în cadrul unei învinuiri penale (62) – este că “toate aspectele” disputei lui cu autorităţile ar trebui să fie determinate de către o “instanţă”. Articolul 130 alin. 2 al Constituţiei şi secţia 41 (1) a Actului cu privire la Curtea Administrativă – care nu trebuie luate aparte, odată ce (după cum urmează din cele de mai sus) ele sînt clar interconectate – blochează o astfel de determinare din partea Verwaltungsgerichtshof. Aceasta este nucleul compromisului de mai sus. Oricum, chestiunile de esenţă nu permit compromisul.

_______________

62. Într-o sentinţă din aceeaşi dată precum şi sentinţa la care s-a făcut referire în nota 4 Verfassungsgerichtshof-ul austriac a susţinut că în ceea ce priveşte chestiunile de caracter penal (im Bereich des Strafrechts) “controlul pur şi simplu limitat (die bloß nachprüfende Kontrolle)” al Verwaltungsgerichtshof-ului nu este conform exigenţelor Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1). Este interesant de remarcat (v. Merli (nota 4), p. 257) că Verfassungsgerichtshof-ul a făcut aceasta deşi şi Guvernul s-a bizuit în acest caz pe analiza lui Ringhofer (v. note 59): aparent, această analiză a Vicepreşedintelui său a impresionat mai puţin Verfassungsgerichtshof-ul decît Curtea Europeană a Drepturilor Omului!

În viziunea mea, această sentinţă a Verfassungsgerichtshof-ului vizînd chestiuni penale este decisivă odată ce nu există nici o bază pentru distingerea dintre exigenţele unei “instanţe” în ceea ce priveşte determinarea unei învinuiri penale şi a drepturilor şi obligaţiilor civile. Ultima concluzie a fost recunoscută de către Verfassungsgerichtshof: în ultima sa jurisprudenţă el a aplicat doctrina de insuficienţă a jurisdicţiei Verwaltungsgerichtshof-ului în chestiuni de proceduri administrative care, în doctrina Curţii Europene, vizează “drepturile şi obligaţiunile civile” în sensul Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1), doar dacă drepturile puse în joc ar putea fi apreciate ca aparţinînd unei categorii speciale, auto-create a “drepturilor esenţial civile” (v. Holoubek, nota 4).

_______________

  E. Concluzia

22. Ca să concluzionez, nici motivarea, nici rezultatul doctrinei Zumtobel nu sînt, în opinia mea, acceptabile. Comparată cu realizările precedente ale Curţii în domeniul discutat, doctrina Zumtobel reprezintă - clar şi deplorabil – un pas înapoi. Curtea a încercat să maşamulizeze aceasta făcînd referinţă, la început, la doctrina sa de “jurisdicţie deplină” (63). Sper că consideraţiile anterioare au arătat clar de ce această referinţă, în opinia mea, este pur şi simplu o pălăvrăgeală formală.

_______________

63. v. alin. 28 din hotărîrea de faţă.

_______________

Din aceste motive eu, în primul rînd, dar în van, am insistat ca cazul de faţă să fie remis Camerei Mari şi, secundo, să fie votat pentru depistarea unei încălcări a Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) în baza faptului că cazul petiţionarului nu a fost audiat de către un tribunal în sensul acestei prevederi.

II. Rezerva Austriei

23. Există şi a doua chestiune asupra căreia doresc să-mi exprim opinia, deşi am votat cu majoritatea, anume asupra rezervei austriece vizînd Articolul 6 (art. 6) (64).

_______________

64. Pentru textul rezervei, v. alin. 36 al hotărîrii de faţă.

_______________

24. Au existat – în opinia mea – trei căi posibile diferite de a respinge pledoaria Guvernului bazată pe această rezervă:

   (a) de a susţine că rezerva nu întruneşte cerinţele Articolului 64 alin. 2 (art. 64-2) după cum a fost arătat în decizia Curţii în cazul Belilos vs. Elveţia (65) şi, respectiv, nu este validă;

   (b) de a susţine că aceasta nu se aplică procedurilor din faţa Verwaltungsgerichtshof-ului;

   (c) de a susţine că aceasta nu se aplică la prezentul refuz de argumentare orală de către Verwaltungsgerichtshof.

_______________

65. v. nota 1.

_______________

25. Asemenea Comisiei Curtea a optat pentru posibilitatea (c) (66). Eu aş prefera, totuşi, opţiunea (a).

_______________

66. v. alin. 41 al sentinţei sale.

_______________

   În viziunea mea, opţiunea (c) posedă o substanţialitate cam artificială. Alegerea doar a acestei posibilităţi ar putea, astfel, sugera că Curtea a preferat să evite celelalte două opţiuni şi poate, cu alte ocazii, să fie ademenit să aprecieze rezerva ca fiind validă şi aplicabilă procedurilor în faţa Verwaltungsgerichtshof-ului. După toate, după cum a accentuat Guvernul, Curtea deja de două ori a recunoscut implicit rezerva ca fiind validă şi a interpretat-o extins ca cuprinzînd de asemenea şi procedurile administrative (67). Odată ce în opinia mea construcţia a fortiori a sentinţei Ringeisen – care a fost urmată în hotărîrea Ettl şi alţii – nu mai este utilizabilă urmare a afirmaţiei Curţii (în alin. 59 a sentinţei sale Belilos) că rezervele trebuie să fie înţelese stricto sensu, eu nu aş dori să creez impresia că Curtea ar putea fi convinsă să menţină vechea construcţie. Cu atît mai puţin cu cît eu cred că reiese din sentinţa Belilos că rezerva nu este validă (68). În această privinţă eu împărtăşesc pe deplin opinia dnei Liddy.

_______________

67. V. Ringeisen vs. Austria, hotărîrea din 16 Iulie 1971, Seria A nr. 13, p. 40, alin. 98, şi Ettl şi alţii vs. Austria, hotărîrea din 23 April 1987, Seria A nr. 117, p. 19, alin. 42.

68. Aceasta este şi opinia dominantă în Austria: v. C. Grabenwarter, Juristische Blätter, Jg. 116, p. 107, alin. 5.

_______________

Opinia Concurentă a judecătorului JAMBREK

Am votat cu majoritatea la toate patru puncte ale hotărîrii Curţii. Totuşi, sînt de opinia că principiul stipulat în alin. 33 al deciziei (Curtea Europeană ar trebui să se limiteze în măsura posibilului la examinarea întrebării ridicare de cazul din faţa sa) nu ar trebui nici să fie exprimată, nici aplicată într-un mod prea restrictiv. Respectiv, Curtea Europeană nu ar trebui să mai iezite să-şi formuleze constatările în termeni mai generali. În această privinţă, eu aş reaminti descrierea recentă de către Curte a Convenţiei “drept un instrument constituţional al ordinii publice europene (ordre public)” (Loizidou vs. Turcia, hotărîrea din 23 martie 1995, Seria A nr. 310, p. 24, alin. 75). Mi se pare că motivaţia nelimitată numai la sfera şi circumstanţele cazului ar contribui mai bine la calitatea jurisprudenţei Curţii în serviciul Convenţiei ca un instrument constituţional viu în ordinea publică europeană. În acest fel, opiniile mele personale sînt apropiate obiecţiei metodologice abordate de către Judecătorul Martens în alin. 16 a opiniei sale separate.

Full & Egal Universal Law Academy