CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CAUZA G contra FRANŢEI
Cererea nr. 15312/89
Hotărâre
27 septembrie 1995
În cauza G. c. Franţei (nr. 2)[1],
Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său A[2] , într-o cameră alcătuită din următorii judecători:
Dnii R. Ryssdal, preşedinte,
Thór Vilhjálmsson,
F. Matscher,
L.-E. Pettiti,
A. Spielmann,
DnaE. Palm,
DniiA.N.Loizou,
B. Repik,
U. Lõhmus,
precum şi Dl H. Petzold, grefier
După ce a deliberat în camera de consiliu la 27 aprilie şi la 31 august 1995,
A adoptat această hotărâre la această ultimă dată:
PROCEDURA
Cauza a fost transmisă Curţii de către Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 9 septembrie 1994, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 din Convenţie. La originea cauzei se află o plângere (nr. 15312/89) îndreptată împortiva Republicii franceze, introdusă la Comisie la 19 iulie 1989 de către cetăţeanul acestui Stat, Dl G., în temeiul articolului 25.
Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 precum şi la declaraţia Franţei prin care este recunoscută jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46). Ea are drept scop obţinerea unei deciziei asupra punctului de a şti dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea Statului reclamat a prevederilor articolului 7 § 1 din Convenţie.
Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulamentul A, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un reprezentat (articolul 30).
3. Camera constituită îi includea cu drepturi depline, pe Dl L.-E. Pettiti, judecător ales cu cetăţenie franceză (articolul 43 din Convenţie), şi Dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulamentul A). La 24 septembrie 1994, acesta a tras la sorţi numele celorlalţi şapte judecători: Dnii Thór Vilhjálmsson, F. Matscher, A. Spielmann, Dna E. Palm, Dnii A.N. Loizou, B. Repik, U. Lõhmus, în prezenţa grefierului (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulamentul A).
În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulament), Dl Ryssdal a consultat prin intermediul grefierului agentul Guvernului francez („Guvernul”), avocatul reclamantului şi delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii (articolele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefierul a primit, la 30 ianuarie 1995, memoriul Guvernului, iar la 3 februarie pe cel al reclamantului. La 8 februarie, reclamantul a informat grefierul că nu va asista la şedinţă şi nu va participa la proces (paragraful 2 de mai sus). La 28 februarie, preşedintele a acceptat cererea reclamantului de a nu-i divulga identitatea. La 8 martie, secretarul Comisiei a informat grefierul că gelegatul său îşi va exprima opinia în cadrul şedinţei.
La 24 martie 1995, Comisia a întocmit piesele procesului desfăşurat în faţa sa; după cum a solicitat grefierul urmând instrucţiunile preşedintelui.
În conformitate cu decizia preşedintelui, la 25 aprilie 1995, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg au avut loc audieri publice. Curtea s-a reunit prealabil într-o şedinţă de pregătire.
S-au prezentat:
- pentru Guvern
DraM.Picard, magistrat detaşat
la direcţia afaceri juridice
a ministerului Afacerilor externe,agent,
Dna M. Dubrocard, magistrat detaşat la direcţia
afaceri juridice a ministerului
Afacerilor externe,
DlG. Bitti, împuternicit cu misiuni în serviciul
pentru afaceri europene şi internaţionale
al ministerului Justiţiei,consilieri,
- pentru Comisie
Dl B. Marxerdelegat,
Curtea a audiat declaraţiilor Dlui Marxer şi ale Drei Picard.
ÎN FAPT
CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
Inspectorul serviciului pentru eliberarea permiselor de conducere, Dl G. a fost acuzat la 14 decembrie 1980 de corupţie pasivă pentru faptul că a eliberat permise de conducere în schimbul unor sume de bani (articolul177 din codul penal, paragraful 12 de mai jos).
Pe parcursul investigaţiilor şi în urma rechizitoriului supletiv, judecătorul de instrucţie la acuzat de „corupţie pasivă prin solicitarea relaţiilor sexuale” precum şi de atentat la pudoare cu violenţă sau constrângere (paragraful 13 de mai jos) asupra persoanei P., candidat la permis de conducere. El s-a bazat, cât priveşte cel de-al doilea punct, pe articolul 333 din codul penal aşa cum reieşea din legea din 23 decembrie 1980 (paragraful 14 de mai jos). Lui i se reproşa în special faptul că a supus, la 14 noiembrie 1980, actelor de sodomie o femeie tânără afectată de o întârziere mintală. La epoca săvârşirii lor, acţiunile în chestiune erau calificate ca atentat la pudoare şi nu ca viol.
La 8 noiembrie 1982, instanţa corecţională de la Rennes l-a condamnat la o pedeapsă de cinci ani privare de libertate, dintre care doi au fost suspendaţi, pentru corupţie pasivă din partea unui cetăţean împuternicit cu responsabilităţi în cadrul unui serviciu public şi atentare la pudoare comise cu violenţă sau constrângere de către o persoană cu autoritate. Realizând aceasta, instanţa a aplicat legea din 23 decembrie 1980 (paragraful 14 de mai jos).
Curtea de Apel din Rennes a confirmat decizia printr-o hotărâre din 14 noiembrie 1983.
Curtea de casaţie a casat această hotărâre la 26 februarie 1985 pentru lipsa de răspuns la excepţiile de nulitate survenite, şi a retrimis cauza către curtea de apel din Angers.
Printr-o hotărâre din 22 ianuarie 1987, jurisdicţia a respins aceste excepţii. Ea a respins acuzaţiile de corupţie pasivă prin solicitarea relaţiilor sexuale şi a declarat reclamantul cupabil de corupţie pasivă prin acceptarea mitei precum şi de atentate la pudoare prin constrângere şi abuz de putere asupra persoanei P. Reducând pedeapsa, ea l-a condamnat de Dl G. la trei ani de închisoare în virtutea legii nr. 80-1041 din 23 decembrie 1980, intrată în vigoare după data la care au fost săvârşite faptele (paragraful 14 de mai jos).Reclamantul a sesizat din nou Curtea de casaţie. Cel de-al patrulea şi ultimul recurs al său era întemeiat astfel:
„Încălcarea articolelor 7 din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, 4, 332 şi 333 din codul penal în formularea aplicabilă la epoca faptelor, şi 593 din codul de procedură penală, din lipsă de motive şi bază legală;
În ceea ce priveşte faptul că în hotărârea atacată acuzatul a fost învinuit de atentat la pudoare asupra persoanei P. la 14 noiembrie 1980;
(...)
Până la intrarea în vigoare a legii nr. 80-1041 din 23 decembrie 1980, nici o dispoziţie a codului penal nu reprima atentatul la pudoare comis prin constrângere, dacă nici un act de violenţă nu fusese exercitat împotriva persoanei, care constituia obiectul acestei constrângeri; nimeni cu putea fi declarat vinovat de fapte care nu constituiau o infracţiune prin lege înainte de comiterea lor, faptele de atentat la pudoare prin constrângere reproşate inculpatului nefiind, la epoca faptelor, elemente constituive ale vreunei infracţiuni penale, nici starea de deficienţă mintală a „victimei” nefiind o circumstanţă agravantă a acestei infracţiuni şi astfel nu putea fi reprimată în această calitate; prin faptul că Curtea de apel s-a pronunţat astfel, ea a încălcat principiul legalităţii delictelor şi pedepselor.”
La 25 ianuarie 1989, Curtea de casaţie a respins recursul. Ea a explicat refuzul prin următoarele motive:
„considerarea declarării de culpabilitate în calitate de prevenire [a corupţiei pasive] justifică pedeapsa pronunţată; în conformitate cu dispoziţiile articolului 598 din codul de procedură penală [paragraful de mai jos], nu este necesar de a examina cel de-al patrulea recurs în anulare prezentat de apelant.”
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
Corupţia funcţionarilor publici
Articolul 177 1o din codul penal prevede:
„Va fi pedepsit cu o privaţiune de libertate pe un termen de la doi la zece ani şi cu o amendă dublă valorii promisiunilor acceptate sau a obiectelor primite sau cerute, fără ca această amendă să fie mai mică de 1 5000 F, oricine care va solicita sau accepta oferte sau promisiuni, va solicita sau primi cadouri sau donaţii pentru:
1o Fiind investit cu un mandat electiv, funcţionarul public de ordin administrativ sau judiciar, militar sau asimilat, agent sau prepus al unei administraţii publice sau al unei administraţii plasate sub controlul unei autorităţi publice, sau cetăţeanul responsabil de un serviciu public, să execute sau să se abţină de la executarea funcţiilor sale sau a unei sarcini, echitabile sau nu, dar care nu este acoperită de salariu.”
Atentate la moravuri
Prevederile aplicabile la epoca faptelor
Codul penal cuprindea următoarele prevederi:
Articolul 331
„Orice atentat la pudoare consumat sau tentativă de violenţă împotriva personalităţii unui copil de un sex sau altul având vârstă sub cincisprezece ani va fi pedepsit cu închisoare pe un termen de la cinci la zece ani.
Va fi supus aceleiaşi pedepse, atentatul la pudoarea comisă de către orice ascendent asupra personalităţii unui minor, chiar cu o vârstă mai mare de cincipsrezece ani, dar necăsătorit.
Fără a prejudicia pedepsele mai grave prevăzute de alineatele precedente sau de către articolele 332 şi 333 din prezentul cod, va fi pedepsit cu o privaţiune de libertate pe un termen de la şase luni la trei ani şi cu o amendă de la 60 F şa 15 000 F oricine va fi comis o acţiune indecentă sau împotriva naturii cu un individ de sexul său cu o vârstă mai mică de douăzeci şi unu de ani.”
Articolul 332
„Orice persoană care a comis o infracţiune de viol va fi pedepsit cu închisoare pe un termen de la zece la douăzeci de ani.
Dacă infracţiunea a fost comisă împotriva persoanlităţii unui copil mai mic de cincisprezece ani împliniţi, infractorul va fi supus pedepsei maximale de închisoare pe un termen de la zece la douăzeci de ani.
Orice persoană care a comis un atentat la pudoare, consumat sau un atentat cu violenţă împotriva indivizilor de un sex sau altul, va fi pedepsit cu închisoare pe un termen de la cinci la zece ani.
Dacă infracţiunea a fost comisă împotriva unui copil având vârsta sub cincisprezece ani împliniţi, infractorul va fi supus unei pedepse privative d elibertate pe un termen de la zece la douăzeci de ani.”
Articolul 333
„Dacă infractorii sunt ascendenţi ai persoanei asupra căreia a fost comis atentatul, dacă ei aparţin clasei care au autoritate asupra lor, dacă ei sunt învăţătorii sau servitori salariaţi, sau servitori salariaţi ai persoanelor menţionate mai sus, dacă ei sunt funcţionari sau conducătorii unui cult, sau dacă acuzatul, oricine ar fi, a fost ajutat la săvârşirea infracţiunii de către una sau mai multe persoane, pedeapsa va constitui privarea de libertate pe un termen de la zece la douăzeci de ani în cazul prevăzut la primul alineat al articolului 331, şi închisoarea pe viaţă în cazul prevăzut de articolul precedent.”
Noţiunile de viol şi atentate la pudoare nefiind definite de lege, jurisprudenţa a precizat aceşti termeni. Astfel, ea a asimilat constrângerea sau violenţa morală cu violenţa fizică. În consecinţă, infracţiunile erau constituite de la momentul când erau comise în lipsa consimţământului victimei (hotărârile camerei penale a Curţii de casaţie din 5 iulie 1838, Buletinul nr. 191, din 27 septembrie 1860, Buletinul nr, 219, din 25 iunie 1857, Buletinul nr. 240, din 27 decembrie 1883, Buletinul nr. 295, din 17 noiembrie 1960, Buletinul nr. 528).
Prevederile ulterioare
Modificate prin legea nr. 80-1041 din 23 decembrie 1980, intrată în vigoare la 24 decembrie 1980, articolele 332 şi 333 din codul penal de acum înainte au următorul conţinut:
Articolul 333
„Orice act de penetraţie sexuală, indiferent de natura sa, comis asupra altei personalităţi, prin violenţă, constrângere sau surprindere, constituie un viol.
Violul va fi pedepsit cu o pedeapsă privativă de libertate pe un termen de la cinci la zece ani.
Totodată, violul va fi pedepsit cu privarea de libertate pe un termen de la zece la două zeci de ani dacă el a fost comis fie asupra unei persoane vulnerabile în mod particular din cauza sarcinii, unei maladii, unei infirmităţi sau unei deficienţe fizice sau mentale, fie asupra unui minor de cincisprezece ani, fie sub ameninţarea cu o armă, fie de către doi sau mai mulţi autori sau complici, fie de către un ascendent legal, natural sau adoptiv al victimei sau de către o persoană cu autoritate asupra ei sau de o persoană care a făcut abuz de autoritate în virtutea funcţiilor sale.”
Articolul 333
„Orice alt atentat la pudoare comis sau tentativa cu violenţă, constrângere sau surprindere asupra unei persoane, alta decât un minor de cincisprezece ani, va fi pedepsit cu o privaţiune de libertatea de la trei la cinci ani şi cu o amendă de la 6 000 F la 60 000 F sau doar cu una din aceste pedepse.
Totodată, atentatul la pudoare definit la primul alineat va fi pedepsit cu privarea de libertate de la cinci la zece ani şi cu o amendă de la 12 000 F la 120 000 F sau doar cu una din din aceste două pedepse dacă el a fost comis sau atentat fie asupra unei persoane vulnerabile în mod particular din cauza unei maladii, unei infirmităţi sau unei deficienţe fizice sau mintale sau care este însărcinată, fie sub ameninţarea unei arme, fie de către un ascendent legitim, natural sau adoptiv al victimei sau de către o persoană cu autoritate asupra ei, fie de către doi sau mai mulţi autori sau complici, fie de către o persoană care a abuzat de autoritate în virtutea funcţiilor sale.”
Legea nouă a redus infracţiunea de atentat asupra pudorii, mai înainte calificată ca crimă, la o infracţiune mai puţin importantă (delict).
Neaplicarea cumulului de pedepse
Codul penal prevede în articolul 5 că „în caz de condamnare de mai multe crime sau delicte, este pronunţată pedeapsa cea mai severă”. Acest principiu de necumulare a pedepselor serveşte parţial drept bază a teoriei pedepsei justificate consacrată prin articolul 598 din codul de procedură penală, care prevede:
„Dacă o pedeapsă pronunţată este aceeaşi ca cea prevăzută de legea care se aplică infracţiunii, nimeni nu poate cere anularea hotărârii sub pretextul existenţei unei erori în citarea textului legii.”
Astfel, Curtea de casaţie va justifica dispozitivul unei hotărâri de condamnare în cazul în care pedeapsa pronunţată este identică cu cea pe care judecătorul fondului a fixat-o dacă nu a fost comisă o eroare de calificare. În cazul condamnării pentru mai multe infracţiuni, ea nu va examina recursul bazat pe eroare şi îndreptat împotriva unei infracţiuni, dacă pedeapsa pronunţată este justificată de alte infracţiuni (hotărârile camerei penale a Curţii de casaţie din 25 septembrie 1890, Buletinul nr. 196, din 30 octombrie 1925, Culegerea Dalloz 1926, pag. 6, din 25 martie 1927, Culegerea Dalloz 1927, pag. 287, din 7 noiembrie 1931, Culegerea Dalloz 1931, pag. 559).
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
Dl G. a sesizat Comisia la 19 iulie 1989 (plângerea nr. 15312/89). El a pretins că condamnarea sa pentru o acţiune care, la momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune conform legislaţiei în vigoare constituia o încălcare a articolului 7 din Convenţie. El se plângea şi de încălcarea dreptului său la un proces echitabil, garantat prin articolul 6 § 1 din Convenţie, pe motiv că Curtea de casaţie a respins recursul său bazându-se pe nerespectarea principiului legalităţii delictelor şi pedepselor, în aplicarea „teoriei pedepsei justificate”.
La 5 mai 1993, Comisia a declarat admisibilă prima plângere şi a declarat-o inadmisibilă pe cea de-a doua. În raportul său din 29 iulie 1994 (articolul 31), ea a conchis, în unanimitate, că nu a avut loc încălcarea articolului 7. textul integral al avizului său este anexat la prezenta hotărâre.
CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII
În memoriul său, Guvernul a cerut Curţii
„să stabilească, în conformitate cu avizul emis de către Comisie în raportul său din 29 iunie 1994, că plângerea invocată în baza încălcării articolului 7 § 1 din Convenţie este neîntemeiată, condamnarea relcmantului nefiind pronunţată în detrimentul principiului legalităţii delictelor şi pedepselor”.
ÎN DREPT
OBIECTUL LITIGIULUI
Dl G. a invitat Curtea să reexamineze cererea sa cu privire la plângerea în baza articolului 6 § 1 din convenţie. Guvernul a răspuns că Comisia a declarat inadmisibilă plângerea în cauză (paragraful 17 de mai sus).
În sistemul Convenţiei, obiectul litigiului deferit Curţii este delimitat prin decizia Comisiei cu privire la admisibilitate (vezi, printre altele, hotărârile Powell şi Razner c. Regatului Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, pag. 13-14, § 29, şi Helmers c. Suediei din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-A, pag. 13, § 25). Or Comisia nu a acceptat plângerea menţionată mai sus. Curtea nu este deci competentă să o examineze. În rest, decizia de inadmisibilitate pronunţată de către Comisie este definitivă şi nu poate fi supusă nici unui recurs.
II CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 7 § 1 DIN CONVENŢIE
Reclamantul s-a plâns că fusese condamnat pentru o acţiune care, la momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune conform legislaţiei în vigoare. Astfel, pedeapsa privativă de libertate la care a fost supus în conformitate cu legea din 23 decembrie 1980, posterioară acţiunii date, încalcă articolul 7 § 1 din Convenţie, care prevede:
„Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedepsă mai severă decât aceea care era aplicabilă la momentul săvârşirii infracţiunii.”
Guvernul şi Comisia şi-au demonstrat dezacordul.
În opinia Guvernului, jurisdicţiile penale sesizate de cauză au recurs la principiul retroactivităţii legii penale mai blânde (in mitius) , care nu este prevăzut de articolul 7 din Convenţie, dar care este garantat de articolul 15 din Pactul Naţiunilor Unite relativ la drepturile civile şi politice, formulat astfel: „Dacă, ulterior comiterii infracţiuni, legea prevede aplicarea unei pedepse mai blânde, delincventul trebuie să beneficieze de aceasta.” Într-o decizie din 19 şi 20 ianuarie 1981 (decizia 80-127 DC, Rec. 15), Consiliul constituţional a precizat temeiul acestui principiu bezându-se pe articolul 8 din Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789, conform căruia „legea nu trebuie să stabilească decât pedepse stricte şi necesare în mod evident”; el a considerat că „faptul de a nu aplica, faţă de infracţiunile comise în virtutea legii vechi, noua lege penală, mai blândă, înseamnă să permită judecătorilor să pronunţe pedepse prevăzute de legea veche şi care, chiar conform aprecierilor legislatorului, nu mai sunt necesare”.
Astfel în ceea ce priveşte incriminarea, faptele reproşate reclamantului au fost calificate ca atentate la pudoare prin constrângere, în conformitate cu calificarea pe care ele puteau s-o primească sub incidenţa legii vechi aşa cum erau în mod constant interpretate de instanţele judecătoreşti; în virtutea legii din 23 decembrie 1980, ele trebuiau să constituie un viol. În ceea ce priveşte reprimarea, reclamantul avea dreptul, în virtutea legii aplicabile în momentul faptelor, să fie trimis în faţa curţii cu juraţi, din cauza naturii faptelor date şi riscând o închisoare pe viaţă, ţinând cont de circumstanţele agravante de abuz de putere. Or Dl G. a profitat de faptul că noua lege reducea infracţiunea respectivă la una mai puţin gravă (delict) şi prevedea penalităţi mai puţin severe. Beneficind de dispoziţiile mai blânde ale noii legi în comparaţie cu legea veche, el nu avea temei pentru a înainta vreo plângere.
Comisia a considerat, pe de o parte, că dispoziţiile care prevedeau infracţiunea penală reproşată reclamantului corespundeau condiţiilor de accesibilitate şi previzibilitate ale legii penale şi, pe de altă parte, că condamnarea inclupatului nu a vut loc în contradicţie cu principul legalităţii delictelor şi pedepselor.
Conform jurisprudenţei Curţii, articolul 7 § 1 din Convenţie consacră, într-un mod general, principiul legalităţii delictelor şi pedepselor şi interzice, în particular, aplicarea retroactivă a legii penale atunci când ea se operează în detrimentul acuzatului (hotărârea Kokkinakis c. Greciei din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, pag. 22, § 52).
În circumstanţele speţei, Curtea, împreună cu Comisia, consideră că faptele reproşate reclamantului intrau în câmpul de aplicare a articoleleor 332 şi 333 în redacţie veche, care satisfăceau exigenţele de previzibilitate şi accesibilitate (vezi, mutatis mutandis, hotărârile Müller şi alţii c. Elveţiei din 24 mai 1988, seria A nr. 133, p.20, § 29, şi Salabiaku c. Franţei din 7 octombrie 1988, seria A nr. 141-A, pag. 16-17, § 29). În conserinţă există o justisprudenţă constantă a Curţii de casaţie, publicată deci accesibilă, în ceea ce priveşte noţiunile de violenţă şi abuz de putere. Câît priveşte conceptul de violenţă, noua lege, în articolele 332 şi 333 din noul cod penal, pur şi simplu a confirmat jurisprudenţa.
Curtea constată că faptele reproşate reclamantului cad sub incidenţa noii legi. Pornind de la principiul aplicării legii mai blânde atât pentru incriminare cât şi pentru represiune, jurisdicţiile naţionale au aplicat în domeniul represiunii articolul 333 din noul cod penal, care a diminuat infracţiunea reproşată Dlui G., care mai înainte erau infracţiuni grave (paragrafele 13 şi 14 de mai sus). Aplicarea sa, la sigur retroactivă, a fost deci favorabilă reclamantului.
În concluzie, nu a fost stabilită o încălcare a articolului 7 § 1 din Convenţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Hotărăşte că nu este competentă să examineze plângerea înaintată în baza articolului 6 § 1 din Convenţie;Hotărăşte că nu a avut loc încălcarea articolului 7 § 1 din Convenţie.
Redactată în franceză şi engleză, apoi pronunţată în cadrul audierii publice la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 27 septembrie 1995.
Semnat: Rolv Ryssdal
Preşedinte
Semnat: herbert Petzold
Grefier
[1] Cauza poartă numărul 29/1994/476/557. Primele două cifre indică poziţia cazului pe lista cazurilor transmise Curţii în anul corespunzător ( a doua cifră). Ultimele două numere indică poziţia cazului transmis Curţii de la crearea sa şi pe lista cererilor iniţiale corespunzătoare la Comisie
[2] Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoarea a protocolului 9 şi, după această dată, doar cauzelor care vizează Statele care nu sunt legate prin acest Protocol. El corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.
Full & Egal Universal Law Academy