©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 8 martie 2007
în Cauza Gabriel împotriva României
(Cererea nr. 35951/02)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Gabriel împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupančič, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, domnul David Thor Björgvinsson, doamna I. Ziemele, judecători, şi domnul S. Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 15 februarie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 35951/02, introdusă împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, domnul Ioan Gabriel şi Doamna Ana Gabriel (reclamanţii), a sesizat Curtea la data de 25 august 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice Rămăşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 23 noiembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, Curtea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
4. Atât reclamanţii cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii s-au născut în anul 1928 şi respectiv 1938 şi au domiciliul în Baia Mare.
6. La 16 martie 1950 M.E. a constituit un legat universal în favoarea lui V.E. Printre bunurile care formau patrimoniul lui M.E. figura un imobil format din şapte apartamente, situat pe strada Mihai Viteazul la nr. 23, în Satu Mare. În acelaşi an, invocând decretul nr. 92/1950, statul a intrat în posesia respectivului imobil. La 20 iunie 1986 V.E. a constituit un legat universal în favoarea reclamanţilor.
1) Cerere administrativă de restituire
7. În 1996 reclamanţii, în calitate de legatari universali ai lui V.E., au cerut restituirea bunului comisiei judeţene pentru aplicarea legii nr. 112/95. Două apartamente erau ocupate de V.V.B. şi respectiv V.E.I., precum şi de P.G.I., chiriaşi ai statului.
8. Printr-o decizie administrativă din 6 iunie 1996 comisia municipală a acordat reclamanţilor o despăgubire pentru pierderea bunului lor. Reclamanţii au contestat decizia de mai sus la judecătoria Satu Mare.
9. La 22 ianuarie 2000 instanţa a ordonat, la cererea reclamanţilor, suspendarea procedurii din cauza existenţei unei acţiuni în revendicare privind acelaşi bun.
2) Vânzarea celor două apartamente
10. În 1996 societatea « C », administratora bunurilor imobiliare ale statului, a vândut unul din cele două apartamente lui V.V.B. şi V.E.I. (apartamentul nr. 4).
3. Acţiunea în revendicare şi în anulare a contractelor de vânzare
11. În 1999 reclamanţii au sesizat tribunalul judeţean Satu Mare cu o acţiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei, Ministerului Finanţelor şi terţilor cumpărători. Ei au cerut instanţei să constate ilegalitatea naţionalizării bunului care a aparţinut lui V.E. şi să li-l restituie în calitate de legatari universali.
12. Printr-o sentinţă din 21 martie 2001, judecătoria a respins acţiunea reclamanţilor, pe motiv că V.E., neacceptând un legat în favoarea sa, transferul de proprietate nu a avut loc, ceea ce explica faptul că reclamanţii nu puteau beneficia de legatul lui V.E. în favoarea sa.
13. La apelul reclamanţilor, la 7 noiembrie 2001, tribunalul judeţean Baia Mare a confirmat această sentinţă. Reclamanţii au formulat un recurs împotriva acestei decizii.
14. Printr-o hotărâre din 4 martie 2002, Curtea de Apel Oradea a admis recursul lor, a casat decizia tribunalului judeţean şi, în fond, a admis parţial acţiunea lor, ordonând autorităţilor să le restituie bunul, exceptând apartamentul vândut de stat lui V.V.B. şi V.E.I.. Curtea de Apel, după ce a constatat că reclamanţii erau legatari universali, a considerat că naţionalizarea bunului fusese ilegală şi a ordonat modificarea înscrierilor în registrul funciar, pentru ca reclamanţii să figureze în el drept proprietari ai bunului litigios, cu excepţia apartamentului vândut deja cumpărătorilor de bună credinţă, V.V.B şi V.E.I. Curtea de Apel a ordonat anularea contractului de vânzare cu P.G.I. pe motiv că acesta încheiase contractul de închiriere după cererea administrativă în restituire angajată de reclamanţi.
15. Conform informaţiilor oferite de Guvern, la 12 decembrie 2005 judecătoria Satu Mare a anulat decizia administrativă din 6 iunie 1996.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
18. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în Hotărârile Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, paragrafele 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005) şi Sebastian Taub împotriva României (nr. 58612/00, paragrafele 36-37, 12 octombrie 2006).
17. Legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001 prevede că despăgubirea la care vor fi îndreptăţite persoanele care nu obţin restituirea imobilului naţionalizat, şi a cărei sume se va stabili în urma unei proceduri administrative de o comisie centrală, este constituită dintr-o participaţie la un organism de plasament al valorilor mobiliare, organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni (« Proprietatea »). În principiu, beneficiarii unei asemenea despăgubiri primesc titluri de valoare care vor fi transformate în acţiunii atunci când Proprietatea va fi cotată la bursă. De altfel, art. 3 din legea menţionată anterior precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acţiuni.
18. La la data de 29 decembrie 2005 Proprietatea a fost înscrisă în Registrul Comerţului Bucureşti. Pentru ca titlurile de valoare să poată fi transformate în acţiuni emise de Proprietatea şi ca aceste acţiuni să poată face ulterior obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie mai întâi să urmeze procedura de agreere din partea Consiliului naţional al valorilor mobiliare (“CNVM”). Intrarea sa efectivă în bursă este prevăzută, conform ultimelor informaţii, pentru lunile iunie-iulie 2007.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
19. Reclamanţii se plâng că au suferit o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor din cauza hotărârii din 4 martie 2002, a Curţii de Apel Bucureşti, care a confirmat vânzarea lui V.V.B. şi V.E.I., în condiţiile în care Curtea de Apel a considerat că naţionalizarea bunului era ilegală. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
20. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară admisibilă.
B. Asupra fondului
21. Guvernul remarcă faptul că reclamanţii nu au depus nicio cerere de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001 modificată de legea nr. 247/2005. El consideră că în situaţii complexe ca cele ale speţei, în care dispoziţiile legislative au un impact economic asupra întregii ţări, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o putere discreţionară nu numai pentru a alege măsurile vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale, dar şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în aplicare. El expune că ultima reformă în materie, şi anume legea nr. 247/2005, prevede principiul acordării despăgubirilor echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize şi accelerează procedura restituirii sau despăgubirii. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea de face prin emiterea de titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză. În opinia Guvernului, noul mecanism constituit prin legea nr. 247/2005 asigură o despăgubire efectivă, conformă cu cerinţele Convenţiei.
22. Citând cauzele Jahn şi alţii împotriva Germaniei ([GC], nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, CEDO 2005-...) şi Broniowski împotriva Poloniei ([GC], nr. 31443/96, CEDO 2004-V), Guvernul estimează că în orice caz o eventuală întârziere în acordarea unei despăgubiri, în contextul unei despăgubiri neplafonate, nu întrerupe echilibrul just de păstrat între protecţia proprietăţii indivizilor şi cerinţele interesului general şi nu obligă reclamantul să suporte o sarcină excesivă.
23. În fine, Guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor nu ar fi de natură să întrerupă echilibrul just dintre protecţia dreptului de proprietate şi cerinţele de interes general.
24. Curtea remarcă faptul că reclamanţii au obţinut o decizie definitivă de constatare a ilegalităţii naţionalizării bunului şi că nu li s-a restituit decât o parte din bun, adică apartamentul vândul chiriaşului P.G.I. (paragraful 14 de mai sus). În privinţa apartamentului nr. 4, vândut lui V.V.B. şi V.E.I., Curtea de Apel Oradea a refuzat să-l restituie reclamanţilor.
25. Curtea consideră că constatarea ilegalităţii naţionalizării bunului în integralitatea sa are drept efect recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate a reclamanţilor asupra bunului lor, inclusiv asupra apartamentului nr. 4. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil şi nu a fost nici contestat nici infirmat până astăzi.
26. Pe baza acestor elemente şi ţinând cont de jurisprudenţa recentă, Curtea a concluzionat că în speţă problema existenţei unui bun nu face obiectul unei controverse (cf. mutatis mutandis, Sebastian Taub împotriva României, citat anterior, paragrafele 36-37).
27. Curtea aminteşte că a considerat deja că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi, chiar atunci când era anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia şi că terţii erau de bună credinţă, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin citat anterior, paragrafele 39, 43 şi 59).
28. În plus, Curtea a constatat de asemenea într-o altă cauză că statul şi-a încălcat obligaţia de a reacţiona în timp util şi coerent faţă de chestiunea de interes general care constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a aflat în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său în condiţiile în care beneficia de o hotărâre definitivă care condamna statul să i-l restituie (Păduraru citat anterior, paragraful 112).
29. În speţă, Curtea nu are nici-un motiv să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind practic aceeaşi. După exemplul cauzei Păduraru citată anterior, în prezenta cauză, nişte terţi au devenit proprietari mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunului să fi făcut obiectul unei confirmări definitive. Şi, la fel ca în cauza Străin citată anterior, reclamanţii în speţă au fost recunoscuţi drept proprietari legitimi, instanţele considerând naţionalizarea abuzivă.
30. Curtea constată că vânzarea bunului reclamanţilor, în baza legii nr. 112/1995, îi împiedică să beneficieze de dreptul lor de proprietate şi că pentru această privare nu li s-a acordat nicio despăgubire.
31. În speţă, presupunând că o eventuală cerere a reclamanţilor în baza legii nr. 10/2001 este admisibilă şi ar putea permite o despăgubire, Curtea observă că Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care să poată conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamanţilor. În plus, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 de modificare a acesteia nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite a despăgubirii de către persoanele care, la fel ca reclamanţii, au fost private de bunurile lor.
32. În consecinţă, Curtea consideră că faptul că reclamanţii au fost privaţi de dreptul lor de proprietate asupra bunului lor, combinat cu lipsa totală a despăgubirii de peste patru ani, i-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare această dispoziţie s-a încălcat în speţă.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
33. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
34. În fond reclamanţii cer restituirea bunului în chestiune. Conform unui raport de expertiză prezentat de ei, valoarea de piaţă a apartamentului nr. 4 ar fi de 79.772 euro. Ei nu au cerut nicio sumă cu titlu de prejudiciu moral.
35. Guvernul contestă suma prejudiciului material aşa cum este expus de reclamanţi şi face trimitere la o opinie a unui expert imobiliar prezentată la cererea sa. Conform concluziilor acestei opinii, valoarea de piaţă a bunului ar ajunge la 45.778 euro. În privinţa cererii pentru prejudiciul moral, Guvernul remarcă faptul că reclamanţii nu au cerut nicio reparaţie cu acest titlu şi consideră că simpla constatare a încălcării ar putea constitui o reparaţie satisfăcătoare a eventualului prejudiciu.
36. În circumstanţele speţei, Curtea consideră că restituirea apartamentului nr. 4, situat în str. Mihai Viteazul la nr. 23, în Satu Mare, precum şi a terenului aferent, ar pune pe cât posibil reclamanţii într-o situaţie echivalând cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu va proceda la această restituire în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide că va trebui să plătească interesaţilor, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.
37. În acest sens, Curtea notează cu interes că legea nr. 247/2005 privind modificarea legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate atât legal cât şi ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrală referitoare la reparaţiile datorate în caz de acte ilicite şi confirmate în mod constant de ea însăşi în jurisprudenţa sa referitoare la privările ilegale sau de facto (Papamichapoulos împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, pag. 59-61, paragrafele 36-39, Zubani împotriva Italiei, Hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, pag. 1078, paragraful 49, şi Brumărescu împotriva României (satisfacţie echitabilă), citată anterior, paragraful 22 şi 23).
38. Într-adevăr noua lege califică drept abuzive naţionalizările făcute de regimul comunist şi prevede obligaţia restituirii unui bun ieşit din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea privări. În caz de imposibilitate de restituire de exemplu din cauza vânzării bunului unui terţ de bună credinţă, legea acordă o despăgubire la nivelul de piaţă al bunului în momentul acordării (titlul I, secţia I, art. 1, 16 şi 43 din lege).
39. Curtea observă că opinia supusă atenţiei de expertul Guvernului se bazează pe o valoare ipotetică, deoarece expertul nu a vizitat bunul.
40. Ţinând cont de expertiza prezentată de reclamanţi precum şi de informaţiile de care Curtea dispune asupra preţurilor pieţii imobiliare locale, ea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 60.000 euro.
41. În consecinţă, statuând în echitate conform prevederilor art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamanţilor suma de 60.000 euro.
B. Costuri şi cheltuieli
42. Reclamanţii nu cer rambursarea costurilor şi cheltuielilor.
43. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care a cerut-o. În consecinţă, în cazul în speţă, Curtea nu alocă reclamanţilor nicio sumă cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
44. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor apartamentul nr. 4 situat în str. Mihai Viteazul la nr. 23, în Satu Mare, precum şi terenul aferent, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie;
b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor în acelaşi termen de 3 luni , 60.000 euro (şaizeci mii euro) pentru prejudiciul material;
c) că suma respectivă va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb din ziua plăţii;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 8 martie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct
Full & Egal Universal Law Academy