©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Marea Cameră
Cauza GÄFGEN IMPOTRIVA GERMANIEI
(Cererea nr. 22978/05)
Hotărâre
Această versiune a fost rectificată în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curţii la 3 iunie 2010
Strasbourg
1 iunie 2010
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Gäfgen împotriva Germaniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din:
Jean-Paul Costa, preşedinte,
Christos Rozakis,
Nicolas Bratza,
Françoise Tulkens,
Josep Casadevall,
Anatoly Kovler,
Ljiljana Mijović,
Renate Jaeger,
Sverre Erik Jebens,
Danutė Jočienė,
Ján Šikuta,
Ineta Ziemele,
George Nicolaou,
Luis López Guerra,
Ledi Bianku,
Ann Power,
Nebojša Vučinić, judecători,
şi Erik Fribergh, grefier,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 18 martie 2009 şi la 24 martie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 22978/05 îndreptată împotriva Republicii Federale Germania prin care un resortisant al acestui stat, dl Magnus Gäfgen („reclamantul”), a sesizat Curtea la 15 iunie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”). Reclamantul a beneficiat de asistenţă judiciară.
2. În cererea sa, reclamantul pretindea că tratamentul la care a fost supus în timpul interogatoriului poliţiei, la 1 octombrie 2002, cu privire la locul în care se afla un băiat J., constituia tortură, acţiune interzisă de art. 3 din Convenţie. El susţinea că este încă victima acestei încălcări. A estimat, de asemenea, că dreptul său la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţie, ce cuprindea dreptul de a se apăra în mod efectiv şi cel de a nu contribui la propria sa incriminare, a fost încălcat în sensul că anumite elemente de probă adunate, fără respectarea art. 3, ar fi fost admise în procesul penal.
3. Cererea a fost atribuită iniţial secţiei a treia, apoi secţiei a cincea a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii).
La 10 aprilie 2007, aceasta a fost declarată parţial admisibilă de către o cameră a acestei din urmă secţii, compusă din: Peer Lorenzen, preşedinte, Snejana Botoucharova, Volodymyr Butkevych, Margarita
Tsatsa-Nikolovska, Rait Maruste, Javier Borrego Borrego, Renate Jaeger, judecători, precum şi Claudia Westerdiek, grefier de secţie.
4. La 30 iunie 2008, o cameră a secţiei a cincea, compusă din Peer Lorenzen, preşedinte, Rait Maruste, Volodymyr Butkevych, Renate Jaeger, Isabelle Berro-Lefèvre, Mirjana Lazarova Trajkovska, Zdravka Kalaydjieva, judecători, şi Claudia Westerdiek, grefier de secţie, a pronunţat hotărârea. Aceasta a decis, în unanimitate, că nu trebuie să se pronunţe cu privire la excepţia preliminară a Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de atac interne. Ea a estimat, cu şase voturi la unu, că reclamantul nu se mai putea pretinde victima unei încălcări a art. 3 din Convenţie. De asemenea, a hotărât, cu şase voturi la unu, că nu a fost încălcat art. 6 din Convenţie.
5. La 19 septembrie 2008, reclamantul a solicitat, prin observaţiile primite la Curte la 26 septembrie 2008, trimiterea cauzei în faţa Marii Camere în temeiul art. 43 din Convenţie şi a art. 73 din regulament; acesta susţine că a existat încălcarea art. 3 şi a art. 6 din Convenţie. La 1 decembrie 2008, colegiul Marii Camere a admis această cerere.
6. Componenţa Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 27 § 2 şi 3 din Convenţie şi art. 24 din regulament.
7. Reclamantul şi Guvernul au depus memorii cu privire la fond şi au răspuns în scris unul la memoriile celuilalt. De asemenea, dl Friedrich von Metzler şi dna Sylvia von Metzler, părinţii lui J., pe care preşedintele celei de-a cincea secţii i-a autorizat să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 44 § 2 din regulament), reprezentaţi de domnii E. Kempf şi H. Schilling, avocaţi la Baroul din Frankfurt pe Main, au formulat observaţii în calitate de terţi intervenienţi. Redress Trust, o organizaţie neguvernamentală internaţională de apărare a drepturilor omului cu sediul la Londra, pe care preşedintele a autorizat-o să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenţie şi 44 § 2 şi 3 din regulament), reprezentată de dna C. Ferstman, director, şi de dl L. Oette, consilier, a prezentat de asemenea observaţii scrise. Părţile au răspuns la aceste observaţii (art. 44 § 5 din regulament).
8. La 18 martie 2009, la Strasbourg, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului (art. 59 § 3 din regulament).
S-au înfăţişat:
–– pentru Guverndoamna A. Wittling-vogel, Ministerialdirigentin,
Ministerul Federal al Justiţiei,agent,
domniiJ. A. Frowein, director (emerit) al Institutului
Max Planck pentru dreptul public comparat
şi dreptul internaţional,consilier,
M. Bornmann, procuror,
J. Koch, judecător la tribunalul regional,consilieri;
– pentru reclamant
domniiM. Heuchemer, avocat,consilier,
D. Schmitz, avocat,
B. von Becker, avocat,
J. Schulz-Tornau, avocat,consilieri,
domniiS. Ströhm,
M. Bolsinger,asistenţi.
Curtea a ascultat intervenţiile domnilor Heuchemer şi Frowein, precum şi răspunsurile acestora la întrebările pe care le-a adresat.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
9. Reclamantul s-a născut în 1975 şi este, în prezent, deţinut la închisoarea Schwalmstadt din Germania.
A. Răpirea lui J. şi ancheta poliţiei
10. J. era cel mai mic copil al unei familii de bancheri din Frankfurt pe Main. A făcut cunoştinţă cu reclamantul, un student la drept, care era o cunoştinţă a surorii lui.
11. La 27 septembrie 2002, reclamantul l-a atras pe J., în vârstă de unsprezece ani, în apartamentul său din Frankfurt pe Main pretextând că sora acestuia lăsase acolo o vestă. Atunci l-a ucis pe J. prin sufocare.
12. După aceea, reclamantul a depus la reşedinţă părinţilor lui J. o scrisoare în care cerea o răscumpărare de un milion de euro; a declarat că J. a fost răpit de mai multe persoane. Părinţii urmau să îşi revadă copilul dacă le ofereau un milion de euro răpitorilor şi dacă aceştia reuşeau să plece din ţară. Reclamantul s-a urcat apoi în maşină şi s-a dus la un heleşteu pe o proprietate privată în apropiere de Birstein, la aproximativ o oră de drumul către Frankfurt pe Main şi a ascuns trupul lui J. sub un ponton.
13. La 30 septembrie 2002, în jurul orei 1:00 dimineaţa, reclamantul a primit răscumpărarea într-o staţie de tramvai. Din acest moment, poliţia a început filarea. Persoana în cauză a vărsat o parte din răscumpărare în câteva conturi bancare şi restul l-a ascuns în apartamentul său. În acea după-amiază, poliţia l-a arestat la aeroportul din Frankfurt pe Main punându-l la sol, cu faţa la pământ.
14. Reclamantul a fost examinat de un medic de la spitalul aeroportului pentru că era în stare şi şoc şi prezenta leziuni cutanate, apoi a fost condus la Direcţia de Poliţie din Frankfurt pe Main. Inspectorul M. l-a informat că era suspectat de răpirea lui J. şi i-a citit drepturile cu privire la apărare, în special dreptul de a păstra tăcerea şi de a consulta un avocat. M. l-a interogat apoi în scopul regăsirii lui J. Între timp, poliţia a cercetat apartamentul reclamantului şi a găsit jumătate din răscumpărare şi o notă despre planificarea crimei.
Reclamantul a emis atunci ideea că copilul era ţinut de un alt răpitor. La ora 11:30, la cererea sa, a fost lăsat să consulte un avocat, Z., timp de treizeci de minute. A declarat mai târziu că F.R. şi M.R. au răpit copilul şi l-au ascuns într-o cabană la marginea unui lac.
15. La 1 octombrie 2002 dimineaţa, înainte ca M. să ajungă la muncă, dl Daschner (D.), directorul adjunct al Poliţiei din Frankfurt pe Main, a ordonat altui poliţist, dl Ennigkeit (E.), să ameninţe reclamantul cu suferinţe grave şi, dacă este nevoie, să i le provoace, pentru a-l face să spună unde este copilul. Şefii de serviciu subordonaţi lui D. s-au opus înainte, în repetate rânduri, acestei măsuri (a se vedea, de asemenea, pct. 47 de mai jos). Cu privire la acest lucru, inspectorul E. l-a ameninţat pe reclamant cu suferinţe grave pe care i le va aplica o persoană special antrenată în acest sens dacă nu spune unde se află copilul. În opinia reclamantului, acest poliţist l-ar fi ameninţat, de asemenea, că va fi închis într-o celulă cu doi bărbaţi de culoare corpolenţi care să-l abuzeze sexual. Poliţistul l-ar fi lovit cu mâna de mai multe ori în piept şi l-ar fi zgâlţâit astfel încât s-a lovit o dată cu capul de perete.
Guvernul contestă faptul că reclamantul a fost ameninţat cu abuz sexual sau că a primit lovituri în timpul interogatoriului.
16. Temându-se să nu fie supus măsurilor cu care a fost ameninţat, reclamantul a spus zece minute mai târziu unde se afla copilul.
17. Reclamantul a fost apoi condus la Birstein cu M. şi cu mulţi alţi poliţişti. Acesta a refuzat să meargă cu inspectorul E. Poliţia a aşteptat să se aducă o cameră video. Apoi, la ordinul transmis de către funcţionarul poliţiei responsabil de aceste operaţiuni, reclamantul, care era filmat, a spus locul precis în care se afla trupul copilului. Poliţia a descoperit cadavrul lui J. sub pontonul heleşteului în apropriere de Birstein, după cum afirmase reclamantul. Acesta afirmă că a fost obligat să meargă desculţ prin pădure până la locul în care a lăsat trupul copilului şi că, la ordinul poliţiei, a trebuit să arate locul exact în care se afla. Guvernul contestă faptul că reclamantul a trebuit să meargă desculţ.
18. Poliţia, care a cercetat locul, a remarcat urme de cauciucuri lăsate de maşina reclamantului lângă heleşteu, în apropiere de Birstein. Atunci când inspectorul M. l-a interogat cu privire la drumul pe care s-a întors, reclamantul a recunoscut atunci că el l-a răpit şi ucis pe J. Poliţia l-a condus apoi în diverse locuri semnalate de acesta şi a recuperat astfel în recipiente caietele de şcoală ale lui J., un rucsac, hainele lui J. şi maşina de scris pe care a folosit-o când a făcut cererea de răscumpărare. Autopsia realizată asupra cadavrului lui J., la 2 octombrie 2002, a confirmat că copilul a fost omorât prin sufocare.
19. La întoarcerea la comisariat, reclamantul a fost autorizat să îşi consulte avocatul, En., pe care mama sa l-a împuternicit să îl reprezinte şi care a căutat în zadar să intre cu legătură cu el şi să îl consilieze mai devreme, în acea dimineaţă.
20. Într-o notă destinată dosarului poliţiei şi datată din 1 octombrie 2002, D., directorul adjunct al Poliţiei din Frankfurt pe Main, a arătat că el credea că în acea dimineaţă viaţa lui J., dacă mai era în viaţă, era în mare pericol, din cauza lipsei hranei şi a temperaturii de afară. Pentru a salva viaţa copilului, a dat aşadar ordin poliţistului E. să îl interogheze pe reclamant ameninţându-l cu suferinţe care nu i-ar lăsa nicio leziune. A confirmat că tratamentul trebuia asigurat sub supraveghere medicală. D. a recunoscut de asemenea că i-a cerut altui poliţist să facă rost de „serul adevărului” care să îi fie administrat reclamantului. Din nota respectivă, ameninţarea făcută la adresa acestuia viza exclusiv salvarea vieţii copilului şi nu facilitatea urmăririlor penale cu privire la răpire. Reclamantul spunând, după ce a fost ameninţat cu suferinţe, unde se află corpul lui J., nicio măsură nu a fost de fapt executată.
21. Un medic al poliţiei a emis la 4 octombrie 2002 un certificat care confirma că reclamantul avea un hematom (de 7 cm x 5 cm) sub clavicula stângă, leziuni cutanate, cruste sângeroase la braţul stâng şi la genunchi, precum şi picioarele umflate. Într-un alt certificat medical din 7 octombrie 2002, era notat că o examinare a reclamantului din 2 octombrie 2002 a confirmat prezenţa a două hematoame în partea stângă a toracelui, unul cu diametrul de 5 cm şi celălalt de 4 cm, precum şi leziuni cutanate superficiale sau cruste sângeroase la braţul stâng, la genunchi şi la piciorul drept şi băşici la picioare. Din acest certificat reiese că aceste urme discrete de răni indicau că faptul că au fost aplicate cu câteva zile înainte de examinare. Cauza precisă nu putea fi determinată.
22. Persoana în cauză a confirmat declaraţiile pe care le-a dat la 1 octombrie 2002, atunci când a fost interogat de poliţie la 4 octombrie 2002, de un procuror la 4, 14 şi 17 octombrie 2002, apoi de un judecător al tribunalului regional la 30 ianuarie 2003.
23. În ianuarie 2003, Parchetul din Frankfurt pe Main a deschis o anchetă penală împotriva directorului adjunct al Poliţiei din Frankfurt pe Main, D. şi a inspectorului de poliţie E. în baza declaraţiilor reclamantului, care pretindea că a făcut obiectul unor ameninţări din 1 octombrie 2002.
B. Procedura penală împotriva reclamantului
1. Procedura în faţa Tribunalului Regional din Frankfurt pe Main
a) Cererile preliminare pentru încetarea urmăririi penale şi luarea deciziei de inadmisibilitate a probelor
24. La 9 aprilie 2003, în prima zi a audierii, reclamantul, reprezentat de un avocat, a formulat o cerere preliminară pentru încetarea urmăririi penale. A susţinut că, în timpul interogatoriului şi înainte de a da declaraţiile, a fost ameninţat de inspectorul E. cu grave suferinţe şi abuz sexual. A susţinut că acest tratament era contrar art. 136a din Codul de procedură penală (infra, pct. 61), precum şi art. 3 din Convenţie şi că justifica încetarea urmăririi penale.
25. Reclamantul a solicitat, de asemenea, în prealabil şi în subsidiar, o declaraţie conform căreia, din cauza efectului continuu (Fortwirkung) al ameninţării cu violenţă care a fost făcută la 1 octombrie 2002, în cadrul procedurii penale, nu trebuia crezută niciuna din declaraţiile făcute autorităţilor de anchetă. De altfel, acesta voia să declare că încălcarea art. 136a din Codul de procedură penală care s-a produs interzicea utilizarea în cursul procedurii penale a tuturor elementelor de probă, cum este trupul copilului, de care autorităţile de anchetă au luat cunoştinţă prin declaraţiile ce i-au fost luate („Fernwirkung”) – şi care erau „fructul copacului otrăvit”.
26. La 9 aprilie 2003, ca răspuns la prima cerere preliminară, Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main a refuzat să pronunţe încetarea urmăririi penale. Acesta a arătat că, în opinia reclamantului, inspectorul E. l-a ameninţat astfel: un specialist urma să vină la comisariat cu elicopterul; i-ar aplica reclamantului, fără să lase urme, suferinţe intolerabile cum nu a mai experimentat niciodată dacă continua să refuze să spună unde se afla J. Pentru a sublinia bine ameninţarea, E. ar fi imitat zgomotul elicelor unui elicopter. E. l-ar fi ameninţat, de asemenea, că îl va închide pe reclamant într-o celulă cu doi bărbaţi „de culoare” care l-ar fi sodomizat. Reclamantul şi-ar fi dorit atunci să nu se fi născut. Tribunalul a stabilit că reclamantul a fost ameninţat cu suferinţe grave în cazul în care refuza să spună unde era victima.
Dimoptrivă, nu a stabilit că reclamantul a fost ameninţat şi cu abuz sexual sau a fost influenţat de altceva.
Simpla ameninţare de aplicare a unor suferinţe reclamantului era ilegală în temeiul art. 136a din Codul de procedură penală şi, de asemenea, în temeiul art. 1 şi 104 § 1 din Legea fundamentală (pct. 59-60 de mai jos), precum şi al art. 3 din Convenţie.
27. Această încălcare, cu privire la reclamant, a unor drepturi protejate de Constituţie nu împiedica realizarea urmăririlor penale, care puteau continua. Recurgerea la metodele de anchetă respective, deşi interzisă de lege, nu a restrâns dreptul la apărare astfel încât să fie nevoie să se pună capăt urmăririi penale. Având în vedere gravitatea acuzaţiilor împotriva reclamantului, pe de o parte, şi gravitatea actelor ilegale comise în cadrul procedurii de anchetă, pe de altă parte, nu a existat o încălcare a supremaţiei dreptului excepţională şi intolerabilă până în punctul de a împiedica continuarea urmăririi penale.
28. Ca răspuns la a doua cerere preliminară prezentată de reclamat, Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main a considerat că, în conformitate cu art. 136a § 3 din Codul de procedură penală, mărturiile şi declaraţiile făcute până atunci de reclamant poliţiei, unui procuror şi unui judecător al tribunalului regional nu puteau fi nicicum prezentate ca probe în cadrul procedurii penale deoarece au fost obţinute prin metode de interogare interzise.
29. Tribunalul a considerat că la 1 octombrie 2002 inspectorul de poliţie E. a folosit metode de interogare interzise în sensul art. 136a § 1 din cod ameninţându-l pe reclamant cu suferinţe intolerabile dacă nu spunea unde se află copilul. Prin urmare, erau inadmisibile declaraţiile pe care reclamantul le-a făcut în urma acestei măsuri de anchetă interzisă. Excluderea acestor probe (Beweisverwertungsverbot) nu este valabilă numai pentru declaraţiile făcute imediat după ameninţarea ilegală. Având în vedere efectul continuu al încălcării art. 136a din Cod, această excludere se extindea la toate celelalte declaraţii făcute de reclamant autorităţilor de anchetă de la această dată.
30. Singurul mod în care ar fi putut fi remediate neregulile de procedură ca urmare a utilizării unei metode de investigare interzise ar fi constat în informarea reclamantului înainte să fie din nou interogat, cu privire la faptul că nu putea fi el responsabil de declaraţiile formulate anterior din cauza acestei ameninţări cu suferinţe. Ori, persoanei în cauză i s-a semnalat pur şi simplu dreptul de a nu depune mărturie, fără să i se indice că probele obţinute în mod necorespunzător erau inadmisibile. Acesta nu a primit, aşadar, o „informaţie calificată” (qualifizierte Belehrung) înainte de a da aceste noi declaraţii.
31. Tribunalul a limitat totuşi inadmisibilitatea declaraţiilor evocate anterior. Acesta nu a acordat reclamantului declaraţia pe care a solicitat-o şi conform căreia, din cauza recurgerii la metodele de interogare interzise, i-a fost exclusă utilizarea, în cadrul procedurii, a ansamblului elementelor de probă, cum ar fi trupul copilului, despre care autorităţile de anchetă au ştiut în urma declaraţiilor luate reclamantului („Fernwirkung”). Tribunalul s-a exprimat după cum urmează:
„(...) niciun efect pe termen lung nu are legătură cu încălcarea art. 136a din Codul de procedură penală şi care ar împiedica utilizarea [ca probe] de elemente de care am putut avea cunoştinţă datorită declaraţiilor luate. Camera îşi exprimă acordul în această privinţă cu poziţia de compromis (Mittelmeinung) adoptată de doctrină şi de tribunale (...) şi care preconizează să echilibreze [interesele] având în vedere circumstanţele cauzei, investigând în special dacă ordinea juridică a fost încălcată în mod flagrant, mai ales în privinţa dispoziţiilor consacrate drepturilor fundamentale, şi care preconizează de asemenea să ia în considerare gravitatea infracţiunii care face obiectul cercetării judecătoreşti. Dacă măsurăm gravitatea încălcării drepturilor fundamentale ale acuzatului – în speţă, ameninţarea cu violenţe fizice – cu gravitatea infracţiunii reproşate acestuia şi care trebuia investigată – omorul săvârşit asupra unui copil -, pare a fi disproporţionat să se excludă anumite elemente – în special descoperirea trupului copilului şi rezultatele autopsiei – despre care s-a aflat din declaraţiile acuzatului.”
b) Hotărârea tribunalului regional
32. În urma deciziilor astfel pronunţate asupra cererilor preliminare formulate de reclamant în prima zi a procesului, procedura a fost reluată. Din declaraţiile făcute a doua zi cu privire la acuzaţiile reproşate acestuia, reclamantul a recunoscut că l-a ucis pe J., dar a precizat că iniţial nu aceasta a fost intenţia sa. Avocatul său susţine că, mărturisind, persoana în cauză a vrut să îşi asume răspunderea cu privire la infracţiunea sa, în pofida metodelor de interogare folosite la 1 octombrie 2002. Toate celelalte probe incriminatoare descoperite în urma declaraţiei iniţiale a reclamantului şi pe care acesta le dorea excluse au fost invocate pe măsură ce procesul se derula. La încheierea procesului, la 28 iulie 2003, reclamantul a recunoscut de asemenea că a plănuit de la bun început să îl ucidă pe copil. Acesta considera mărturisirile sale ulterioare ca „singurul mod de a-şi accepta vina” şi „cea mai mare scuză posibilă pentru uciderea copilului”.
33. La 28 iulie 2003, Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main l-a declarat pe reclamant vinovat, printre altele, de asasinarea şi răpirea copilului cu cerere de răscumpărare urmată de moartea victimei. Acesta l-a condamnat la închisoare pe viaţă subliniind gravitatea deosebită a vinovăţiei sale şi faptul că era justificată pedeapsa maximă (infra, pct. 63).
34. Tribunalul a concluzionat că în timpul şedinţei reclamantul a fost din nou informat cu privire la dreptul său de a păstra tăcerea şi că niciuna din declaraţiile anterioare nu putea fi reţinută împotriva sa şi că, astfel, i-a fost oferită informaţia calificată dorită. Reclamantul nu a recunoscut, nici în urma acestei informaţii calificate, că l-a răpit şi ucis pe J. Declaraţiile pe care le-a dat în cursul procesului său cu privire la planificarea crimei constituiau baza esenţială, chiar exclusivă, a constatărilor tribunalului. Acestea erau susţinute de mărturia surorii lui J., scrisoarea de şantaj şi nota cu privire la organizarea crimei care a fost descoperită în apartamentul reclamantului. Constatările cu privire la executarea crimei se bazau exclusiv pe mărturiile făcute de persoana în cauză în timpul procesului. Alte elemente de probă arătau că a spus adevărul cu privire la acest subiect. Era vorba de concluziile autopsiei cu privire la cauza morţii copilului, de urmele de cauciucuri lăsate de maşina reclamantului aproape de heleşteul în care a fost descoperit cadavrul şi de banii proveniţi din răscumpărare găsiţi în apartamentul sau în conturile bancare ale persoanei în cauză.
35. Apreciind gravitatea vinovăţiei reclamantului, tribunalul a observat că acesta şi-a ucis victima de unsprezece ani şi a cerut un milion de euro pentru a păstra imaginea unui tânăr jurist bogat şi talentat pe care şi-o plăsmuise. Acesta nu împărtăşea opiniile exprimate de parchet şi de procurorii privaţi auxiliari, conform cărora mărturiile reclamantului „nu aveau nicio valoare” deoarece reclamantul nu a mărturisit decât ceea ce fusese deja oricum dovedit. Faptul că reclamantul a formulat de bunăvoie mărturii complete la proces, chiar dacă mărturiile sale anterioare trebuiau toate respinse ca probe în aplicarea art. 136a § 3 din Codul de procedură penală, constituia o circumstanţă atenuantă. Nu era mai puţin adevărat că persoana în cauză, chiar fără să mărturisească, ar fi fost recunoscută ca fiind vinovată pentru răpirea cu cerere de răscumpărare urmată de moartea victimei. Reclamantul a fost plasat sub supravegherea poliţiei imediat ce a obţinut răscumpărarea, din care o parte a fost găsită ulterior în locuinţa sa şi o parte în conturile sale bancare. Mai mult, autopsia a arătat că J. a fost ucis prin sufocare, iar urmele de cauciucuri lăsate de maşina reclamantului au fost detectate în locul în care a fost găsit trupul lui J.
36. De asemenea, tribunalul a arătat că la interogarea reclamantului s-au folosit unele metode interzise de art. 136a din Codul de procedură penală. Cercetarea penală care era în curs împotriva inspectorului E. şi împotriva lui D., directorul adjunct al Poliţiei din Frankfurt, ar permite să se afirme dacă şi în ce măsură au comis o infracţiune din cauza acestor ameninţări. Posibilitatea ca ei să fi săvârşit acte ilegale nu atenua totuşi propria vinovăţie a reclamantului.
Greşeala de conduită a funcţionarilor poliţiei, care aparţin puterii executive, nu a împiedicat puterea judecătorească să aprecieze constatările conform legii.
2. Procedura în faţa Curţii Federale de Justiţie
37. A doua zi după condamnare, reclamantul a formulat recurs la Curtea Federală de Justiţie. A contestat decizia din 9 aprilie 2003 prin care tribunalul regional a respins cererea preliminară de încetare a urmăririi penale. Tribunalul a refuzat, de asemenea, să declare că era interzisă utilizarea, în cadrul procedurii penale, a celorlalte probe incriminatoare, printre care trupul copilului, de care autorităţile de anchetă au luat cunoştinţă datorită declaraţiilor care fuseseră luate ilegal reclamantului. Acesta a anexat o copie integrală a respectivelor cereri din 9 aprilie 2003, inclusiv temeiurile aduse în susţinerea acestora.
A depus, de asemenea, la dosar o copie a deciziei tribunalului regional din 9 aprilie 2003 care refuză încetarea urmăririi penale şi a argumentat cu privire la ameninţările de tortură făcute de poliţie la adresa sa că, în baza jurisprudenţei Curţii Federale de Justiţie, această conduită contravenea normelor în materie de administrare a probelor şi împiedica urmărirea penală (« dass ein derartiges Verhalten das Verwertungsverbot „überspringt” und ein Verfahrenshindernis begründet »).
38. În observaţiile sale din 9 martie 2004, procurorul federal a concluzionat respingerea recursului formulat de reclamant ca fiind în mod vădit neîntemeiat.
A considerat că utilizarea unor metode de interogare interzise nu împiedica urmărirea penală. Art. 136a din Codul de procedură penală preciza în mod expres că recurgerea la una dintre metodele interzise pe care le-a enumerat atrăgea numai inadmisibilitatea elementelor de probă. Reclamantul nu a denunţat încălcarea art. 136a § 3 din cod. Oricum, nu ar fi justificată formularea unui asemenea capăt de cerere, tribunalul regional folosind numai mărturiile pe care persoana în cauză le-a dat la proces după ce a fost informată că declaraţiile sale anterioare nu au fost admise ca probe.
39. La 21 mai 2004, Curtea Federală de Justiţie a respins recursul reclamantului ca fiind neîntemeiat, fără mai multe motive.
3. Procedura în faţa Curţii Constituţionale Federale
40. La 23 iunie 2004, reclamantul a sesizat Curtea Constituţională Federală. Rezumând faptele aflata la originea cauzei şi conţinutul deciziilor atacate, s-a plâns, în baza art. 1 § 1 şi a art. 104 § 1, teza a doua, din Legea fundamentală, de modul în care poliţia a procedat la interogatoriul său la 1 octombrie 2002 dimineaţa.
El a pretins că a fost ameninţat cu grave suferinţe şi abuzuri sexuale dacă nu spunea unde se afla copilul. În circumstanţele prezentei speţe, acest tratament ar fi fost constituit tortură în sensul art. 3 din Convenţie şi ar fi încălcat art. 104 § 1 din Legea fundamentală.
Acesta ar fi încălcat, de asemenea, în ceea ce priveşte persoana în cauză, dreptul absolut la respectarea demnităţii umane, garantat de art. 1 din Legea fundamentală, care ar fi în centrul dispoziţiilor respective. Aceste încălcări nejustificabile ale drepturilor omului ar fi trebuit să împiedice urmărirea penală pentru omor şi ar fi interzis folosirea elementelor de probă adunate datorită mărturiilor care ar fi fost luate reclamantului prin mijloace interzise.
41. La 14 decembrie 2004, Curtea Constituţională Federală, reunită într-un complet de trei judecători, a declarat inadmisibil recursul constituţional al reclamantului.
42. În primul rând, aceasta a considerat că reclamantul nu a motivat suficient plângerea pe care a făcut-o din cauză că instanţele penale nu au concluzionat încetarea urmăririi penale. Aceasta a arătat că tribunalul regional indicase deja că ameninţarea făcută de poliţie de a aplica suferinţe reclamantului era contrară art. 136a din Codul de procedură penală şi art. 3 din Convenţie, şi că drepturile reclamantului în temeiul art. 1 § 1 şi 104 § 1, teza a doua, din Legea fundamentală au fost încălcate.
43. Totuşi, încălcarea drepturilor fundamentale care s-a produs în afara procesului nu justifica în mod necesar concluzia că hotărârea pronunţată de un tribunal penal şi care se bazează pe constatările făcute în timpul procesului, contravenea dreptului constituţional. În speţă, instanţele penale au considerat că metodele de anchetă pe care poliţia le-a folosit erau interzise, dar nu se aplică în cazul reclamantului în ceea ce priveşte consecinţele juridice ce se pot desprinde din această constatare. Acestea au considerat că declaraţiile obţinute datorită măsurilor respective nu puteau fi admise ca probe, dar că acest lucru nu împiedica continuarea procedurii penale în cazul de faţă.
44. În opinia Curţii Constituţionale Federale, se putea considera că instanţele penale au remediat un viciu de procedură în aplicarea unor metode de anchetă interzise deoarece au exclus ca dovezi declaraţiile astfel obţinute. Această excludere era prevăzută de art. 136a § 3 din Codul de procedură penală pentru a compensa o atingere anterioară adusă drepturilor persoanei respective. Dimpotrivă, dispoziţiile legale nu prevedeau circumstanţele în care unele nereguli grave de procedură puteau împiedica urmărirea penală. În aceste condiţii, reclamantul nu a explicat în ce fel metodele de anchetă contestate nu numai că excludeau folosirea unor declaraţii obţinute datorită lor, ci şi împiedicau urmărirea penală împotriva acestuia.
45. În al doilea rând, Curtea Constituţională Federală a considerat că, în măsura în care reclamantul se plângea că tribunalul regional a refuzat să excludă toate elementele de probă adunate datorită mărturiilor care i-au fost luate sub ameninţare, recursul constituţional era inadmisibil şi în această privinţă, reclamantul neinvocând această problemă în instanţă în faţa Curţii Federale de Justiţie.
46. Decizia a fost comunicată avocatului reclamantului la 22 decembrie 2004.
C. Fapte ulterioare
1. Procedura penală îndreptată împotriva poliţiştilor
47. La 20 decembrie 2004, tribunalul regional şi-a pronunţat hotărârile împotriva directorului adjunct al Poliţiei din Frankfurt, D., şi a inspectorului E. S-a constatat că, în dimineaţa zilei de 1 octombrie 2002, D. a dispus interogarea reclamantului aplicându-i suferinţe în modul consemnat ulterior în nota depusă la dosarul poliţiei (supra, pct. 20). În acest sens, D. a acţionat împotriva sfaturilor tuturor şefilor de serviciu subordonaţi care au fost însărcinaţi cu ancheta răpirii lui J.. Şefii de serviciu au dezaprobat măsura pe care el a dat-o înainte, în seara de 30 septembrie 2002, apoi, de două ori, la 1 octombrie 2002 dimineaţa. Aceştia nu i-au ascultat ordinele şi au propus în schimb să continue interogatoriul şi să îl confrunte pe reclamant cu familia lui J.. Atunci, D. a ordonat inspectorului E. să îi respecte indicaţiile şi să îl ameninţe pe reclamant cu tortura şi, dacă este nevoie, să pună această ameninţare în practică.
Suferinţele ar fi aplicate sub supraveghere medicală şi fără să lase urme de către un poliţist suficient de antrenat în acest scop şi care ar fi adus la comisariat cu elicopterul. Un medic din cadrul poliţiei a acceptat să supravegheze executarea ordinelor lui D.. Tribunalul a arătat că această măsură trebuia să permită aflarea locului în care reclamantul l-a ascuns pe J., a cărui viaţă D. considera că era în mare pericol. E. l-a ameninţat, în consecinţă, pe reclamant, după cum ordonase D., şi l-a informat, de asemenea, că i se va administra serul adevărului. După zece minute, reclamantul a mărturisit că l-a ascuns pe J. sub pontonul unui heleşteu situat în apropie de Birstein.
48. Tribunalul regional a observat că metoda de anchetă nu se justifica. Acesta a respins mijlocul de apărare întemeiat pe „necesitate”, deoarece metoda respectivă aducea atingere demnităţii umane consacrate de art. 1 din Legea fundamentală. Respectarea demnităţii umane era, de asemenea, în centrul art. 104 § 1, teza a doua, din Legea fundamentală şi al art. 3 din Convenţie. Protejarea demnităţii umane era absolută şi nu presupunea nici excepţii, nici punerea în balanţă a intereselor.
49. Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main l-a găsit pe inspectorul E. vinovat de constrângere exercitată de un agent public în îndeplinirea funcţiilor sale. Totuşi, în ceea ce priveşte pedeapsa, i-a adresat un avertisment şi i-a aplicat o amendă, însoţită de suspendare, de 60 euro pe zi timp de 60 zile, pe care inculpatul ar fi obligat să o plătească dacă ar comite o nouă infracţiune în perioada de suspendare.
De altfel, tribunalul l-a găsit pe D., directorul adjunct al Poliţiei din Frankfurt, vinovat că l-ar fi incitat pe E., un subordonat, să exercite o constrângere în cadrul funcţiilor sale. Şi lui i-a adresat un avertisment şi i-a aplicat o amendă, însoţită de suspendare, de 120 euro timp de 90 zile. Reclamantul a depus mărturie în această procedură.
50. Stabilind pedepsele, tribunalul regional a considerat că trebuie să ia în calcul unele circumstanţe atenuante importante. Acesta a considerat că singura grijă a inculpaţilor era salvarea vieţii lui J. şi că erau supuşi unei presiuni considerabile din cauza răspunderii lor faţă de ierarhia lor şi de public.
La acel moment erau epuizaţi şi au acţionat într-o situaţie de tensiune grea şi puternic încărcată emoţional. Nu aveau condamnări anterioare. Mai mult, D. şi-a asumat răspunderea pentru actele sale recunoscându-le şi explicându-le într-o notă depusă la dosarul poliţiei în aceeaşi zi. Procedura a durat mult şi a fost foarte mult mediatizată. A avut repercusiuni asupra carierei profesionale a celor doi inculpaţi: D. a fost mutat la Ministerul de Interne din Hesse şi lui E. i s-a interzis să deţină funcţii în domeniul combaterii infracţiunilor. De altfel, era pentru prima oară când un tribunal penal german trebuia să judece o situaţie conflictuală ca cea din cauza care îi priveşte pe cei doi inculpaţi. Tribunalul a considerat ca fiind circumstanţă agravantă faptul că D. nu a acţionat spontan deoarece i s-a ordonat deja să recurgă la forţă în seara precedentă zilei în care îi dăduse ordinul lui E. Mai mult, prin actele lor, inculpaţii au riscat să compromită condamnarea reclamantului pentru omor. Tribunalul a concluzionat că apărarea ordinii de drept nu justifica executarea amenzilor care au fost aplicate. Condamnarea penală a acuzaţilor permitea să se înţeleagă faptul că dacă un agent al statului dădea ordinul de a se recurge la forţă pentru obţinerea unor informaţii, comitea un act ilegal.
51. Această sentinţă a devenit definitivă la 20 decembrie 2004.
52. Mai târziu, D. a fost numit directorul Direcţiei tehnologie, logistică şi administraţie din cadrul poliţiei.
2. Acţiunea privind răspunderea administrativă iniţiată de reclamant
53. La 28 decembrie 2005, reclamantul a cerut Tribunalului Regional din Frankfurt pe Main asistenţă judiciară pentru a putea iniţia o acţiune privind răspunderea administrativă împotriva Land-ului Hesse pentru obţinerea unei reparaţii. Acesta susţinea că a fost traumatizat de metodele folosite în timpul anchetei poliţiei şi că a avut nevoie de un tratament psihologic.
54. În observaţiile din 27 martie 2006, Direcţia de Poliţie din Frankfurt pe Main a contestat faptul că respectiva conduită a lui E. din timpul interogatoriului reclamantului din dimineaţa zilei de 1 octombrie 2002, a putut primi încadrarea juridică de constrângere şi a putut fi considerată o neîndeplinire a sarcinilor de serviciu.
55. La 28 august 2006, tribunalul regional a respins cererea de asistenţă judiciară formulată de reclamant, care a introdus apel.
56. La 28 februarie 2007, Curtea de Apel din Frankfurt pe Main a respins cererea reclamantului. Declarându-se de acord cu motivele prezentate de tribunalul regional, Curtea de Apel a confirmat în special că, atunci când l-au ameninţat pe reclamant, poliţiştii D. şi E. au adus atingere demnităţii sale umane, care este intangibilă, şi, prin urmare, nu şi-au îndeplinit sarcinile de serviciu. Totuşi, reclamantul a avut dificultăţi la stabilirea unei legături de cauzalitate între ameninţările de tortură la care a fost supus şi dauna psihologică pretinsă, având nevoie, în opinia lui, de un tratament psihologic. Ameninţarea poliţiştilor era neglijabilă în comparaţie cu trauma pe care a cauzat-o acestuia faptul că a ucis un copil. De altfel, presupunând chiar că reclamantul a putut dovedi că poliţistul E. l-a zgâlţâit astfel încât s-a lovit cu capul de perete, l-a lovit la un moment dat în torace, ceea ce i-ar fi cauzat un hematom, leziunile fizice astfel provocate erau prea minore pentru a cere o compensaţie. Mai mult, atingerea adusă demnităţii umane a reclamantului reprezentată de ameninţarea cu tortură nu justifica nici ea solicitarea unei compensaţii, faptul că declaraţiile sale au fost excluse ca probe şi că poliţiştii responsabili de ameninţări au fost condamnaţi penal aducându-i o satisfacţie suficientă persoanei în cauză.
57. La 19 ianuarie 2008, Curtea Constituţională Federală, admiţând un recurs constituţional formulat de reclamant, a casat decizia Curţii de Apel, căreia i-a retrimis cauza. Curtea Constituţională a estimat că, refuzând să acorde asistenţă judiciară reclamantului, Curtea de Apel a încălcat principiul accesului egal la justiţie. În special, această instanţă a presupus că reclamantul nu este în măsură să dovedească că ameninţarea cu tortură i-a cauzat o daună psihologică. În plus, de la bun început nu părea că am putea crede ca fiind de o importanţă secundară leziunile fizice pe care reclamantul a pretins că le-a suferit în cursul interogatoriului, în timpul căruia a fost încătuşat. Mai mult, întrebarea dacă atingerea adusă demnităţii umane a reclamantului impunea plata unor daune-interese deşi acesta obţinute deja o reparaţie constituia o problemă juridică complexă care nu generase nicio decizie a vreunei instanţe de ultim grad. Această întrebare nu putea primi răspuns în cadrul unei proceduri de cerere a asistenţei judiciare.
58. Procedura astfel trimisă este în prezent pendinte în faţa Tribunalului Regional din Frankfurt pe Main.
II. DREPTUL INTERN, INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI COMPARAT RELEVANT ŞI PRACTICA
A. Dispoziţiile dreptului intern
1. Legea fundamentală
59. Art. 1 § 1 din Legea fundamentală, consacrat protejării demnităţii umane, este redactat în felul următor:
„Demnitatea fiinţei umane este intangibilă. Toate autorităţile publice au obligaţia să o respecte şi să o protejeze.”
60. Art. 104 § 1, teza a doua, din Legea fundamentală, cu privire la drepturile deţinuţilor, enunţă:
„Persoanele arestate nu trebuie să fie maltratate din punct de vedere moral sau fizic.”
2. Codul de procedură penală
61. În temeiul art. 136a din Codul de procedură penală, privind metodele de interogare interzise (verbotene Vernehmungsmethoden):
„1. Nu trebuie adusă atingere libertăţii de decizie a inculpatului şi libertăţii de manifestare a voinţei prin abuzuri, epuizare, prin orice formă de constrângere fizică, prin administrare de medicamente, prin tortură, înşelăciune sau hipnoză. Constrângerea nu poate fi utilizată decât dacă este admisă de normele de procedură penală. Ameninţarea aplicării unei măsuri interzise de normele de procedură penală şi promisiunea unui avantaj neprevăzut de lege sunt interzise.
2. Se interzice orice măsură care aduce atingere memoriei sau abilităţilor de gândire şi liberului arbitru al inculpatului (Einsichtsfähigkeit).
3. Interdicţiile prevăzute la al. 1 şi 2 se aplică chiar dacă inculpatul a consimţit [la măsura avută în vedere]. În caz de nerespectare a acestor norme, declaraţiile nu pot fi luate în considerare [ca probe], chiar şi cu acordul inculpatului.”
3. Codul penal
62. În temeiul art. 211 din Codul penal, omorul trebuie calificat ca asasinat dacă există anumite circumstanţe agravante, cum ar fi lăcomia, trădarea sau intenţia de a disimula o altă infracţiune. Asasinatul se pedepseşte cu închisoare pe viaţă.
63. Dacă tribunalul care pronunţă verdictul consideră că vinovăţia acuzatului este deosebit de gravă, poate avea între altele o incidenţă asupra deciziei ulterioare de suspendare sau nu a pedepsei cu închisoarea rămase de ispăşit, prin intermediul unei perioade de probă. Art. 57a din Codul penal precizează că tribunalul poate suspenda surplusul unei pedepse pe viaţă printr-o perioadă de probă dacă condamnatul a ispăşit cincisprezece ani din pedeapsă, cu condiţia ca o asemenea decizie să se poată justifica în privinţa siguranţei publice şi vinovăţia condamnatului să nu fie deosebit de gravă astfel încât să fie nevoie să îşi continue ispăşirea pedepsei.
B. Dispoziţii de drept internaţional public
64. Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1984 (Rezoluţia 39/46) şi intrată în vigoare la 26 iunie 1987, prevede:
Articolul 1
« 1. În scopul prezentei Convenţii, termenul „tortură” desemnează orice act prin care o durere sau suferinţe grave, fizice ori mintale, sunt provocate în mod intenţionat unei persoane pentru a obţine în special informaţii sau mărturii de la aceasta sau de la o terţă persoană, pentru a o pedepsi pentru un act comis sau presupus că ar fi fost comis de aceasta sau de o terţă persoană, pentru a o intimida sau a face presiuni asupra acesteia sau asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv sub orice formă de discriminare, dacă acea durere sau astfel de suferinţe sunt provocate de un funcţionar public sau de orice altă persoană cu o funcţie oficială, sau la instigarea sa ori cu consimţământul său precis sau tacit. Acest termen nu cuprinde durerea sau suferinţele ce rezultă numai din sancţiuni legitime, inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele.”
Articolul 15
„Orice stat parte asigură că orice declaraţie despre care s-a stabilit că a fost obţinută prin tortură să nu poată fi invocată ca un element de probă într-o procedură, dacă nu este făcută împotriva unei persoane acuzate de tortură pentru a stabili că s-a făcut o declaraţie.”
Articolul 16
« 1. Orice stat parte se angajează să interzică în orice teritoriu aflat sub jurisdicţia sa alte acte ce constituie pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante care nu sunt acte de tortură astfel cum este aceasta definită la art. 1 în cazul în care respectivele acte sunt comise de un funcţionar public sau de orice altă persoană cu funcţie oficială, sau la instigarea sau ori cu consimţământul său expres sau tacit. În special, obligaţiile enunţare la art. 10, 11, 12 şi 13 se aplică prin înlocuirea menţiunii torturii cu menţionarea altor forme de pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.”
C. Practica curţilor şi tribunalelor din alte state şi ale altor organe de control al respectării drepturilor omului
1. Încadrarea juridică a ameninţărilor cu tortură
65. Mai multe instituţii care controlează respectarea interdicţiei torturii şi altor tratamente inumane sau degradante au examinat domeniul de aplicare al acestei interdicţii în cazul în care o persoană a fost ameninţată cu atingeri ale integrităţii sale fizice.
66. În hotărârea din 27 noiembrie 2003 (Fond, reparaţii şi cheltuieli) în cauza Maritza Urrutia împotriva Guatemalei (seria C nr. 103), Curtea interamericană a drepturilor omului a afirmat următoarele:
„85. În ceea ce priveşte tratamentul pe care funcţionarii de stat l-au rezervat pentru Maritza Urrutia în timpul detenţiei sale ilegale şi arbitrare, Curtea constată că pretinsa victimă avea capul acoperit cu o cagulă, că a fost legată cu cătuşe de un pat într-o încăpere în care era lumina aprinsă şi în care radio-ul era deschis tot timpul, ceea ce nu o lăsa să doarmă. În plus, a trebuit să fie supusă unor interogatorii foarte lungi în cursul cărora i s-au arătat fotografii ale unor persoane ce prezentau urme de tortură sau fuseseră ucise în luptă şi a fost ameninţată că şi-ar putea găsi familia în aceeaşi stare. De asemenea, aceşti funcţionari au ameninţat-o cu tortura fizică sau cu uciderea sa ori a familiei sale, dacă nu colaborează. I-au arătat fotografii cu ea şi cu familia sa, precum şi scrisori pe care ea le trimisese fostului soţ (...). În cele din urmă, Maritza Urrutia a fost obligată să înregistreze o casetă video, care a fost difuzată apoi pe două canale de televiziune din Guatemala, în care ea a făcut o declaraţie împotriva voinţei sale şi al cărei conţinut a fost constrânsă să îl confirme la o conferinţă de presă organizată după eliberarea sa (...).
92. A fost instituit un regim juridic internaţional ce interzice în mod definitiv orice formă de tortură, fizică şi psihologică, şi, în ceea ce priveşte această ultimă categorie, s-a recunoscut că ameninţarea sau riscul real de atingere a integrităţii fizice a unei persoane generează, în anumite circumstanţe, o angoasă morală ce poate fi considerată „tortură psihologică”. (...)
98. În lumina celor menţionate anterior, Curtea declară că statul a încălcat art. 5 din Convenţia americană, coroborat cu art. 1 § 1 din aceeaşi Convenţie, şi obligaţiile prevăzute de art. 1 şi 6 din Convenţia interamericană împotriva torturii, în sarcina Martitzei Urrutia”.
67. Raportorul special al Comisiei drepturilor omului al Naţiunilor Unite a declarat următoarele în raportul său din 3 iulie 2001 la Adunarea generală privind tortura şi alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (NU Doc. A/56/156): « După cum arată Comisia pentru drepturile omului în observaţia generală nr. 20 (10 aprilie 1992), cu privire la art. 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Raportorul special ar dori să reamintească guvernelor că interdicţia torturii priveşte nu numai acte ce provoacă victimei o durere fizică, dar şi acte ca intimidarea şi alte forme de ameninţări, ce provoacă o suferinţă morală” (pct. 3). A atras atenţia că „teama de a fi torturat fizic ar putea constitui în sine o tortură psihică” (pct. 7).
În plus, în opinia lui, „ameninţările grave şi credibile, inclusiv ameninţările cu moartea, ce aduc atingere integrităţii fizice a victimei sau a unui terţ pot fi asimilate unor tratamente crude, inumane sau degradante, adică unor acte de tortură, în special dacă victima rămâne în mâinile reprezentanţilor forţei publice” (pct. 8).
68. Comisia pentru drepturile omului a Organizaţiei Naţiunilor Unite a considerat, în constatările sale adoptate la 29 martie 1983 în cauza Estrella împotriva Uruguay (Comunicarea nr. 74/1980), că autorul comunicării, un pianist concertist, „a fost supus unor torturi fizice şi psihologice dure şi mai ales a fost ameninţat că îi se vor tăia mâinile cu ferăstrăul electric pentru a-l determina să mărturisească activităţile subversive”. (pct. 8.3). Comisia pentru drepturile omului a opinat că autorul comunicării a fost supus torturii, ceea ce genera o încălcare a art. 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (pct. 10).
2. Admiterea probelor obţinute prin tortură sau alte rele tratamente interzise: norma de excludere
a) Statele părţi la Convenţie
69. Documentele aflate în posesia Curţii arată că nu există un veritabil consens între statele părţi la Convenţie în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al normei de excludere.
b) Alte organe de control al respectării drepturilor omului
70. Comisia pentru drepturile omului a Organizaţiei Naţiunilor Unite a declarat în observaţia generală nr. 7 cu privire la tortură şi la tratamentele sau pedepsele crude, inumane sau degradante (art. 7 din Pact) din 30 mai 1982:
« 1. (...) reiese din art. 7 din Pact, coroborat cu art. 2, că statele trebuie să asigure o protecţie efectivă datorită unui mecanism de control.
Plângerile pentru rele tratamente trebuie să facă obiectul unei anchete efective, conduse de autorităţile competente. Cei care sunt găsiţi vinovaţi trebuie consideraţi responsabili, iar victimele presupuse trebuie să dispună de căi de recurs efective, inclusiv de dreptul la reparaţii. Printre garanţiile ce pot permite un control efectiv, sunt (...) dispoziţiile care permit declararea ca inadmisibile în justiţie a mărturiilor sau a altor declaraţii obţinute prin tortură sau a altor tratamente contrare art. 7 (...)”
71. Observaţia generală nr. 7 cu privire la interzicerea torturii şi a unor pedepse şi tratamente crude, inumane sau degradante a fost înlocuită cu observaţia generală nr. 20 din 10 martie 1992, unde se spune că:
« 12. Este important, pentru a se împiedica comiterea unor încălcări a art. 7, ca legea să interzică folosirea sau declararea ca inadmisibile într-o procedură judiciară a declaraţiilor şi mărturiilor obţinute prin tortură sau prin orice alt tratament interzis.”
72. Comitetul Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva torturii, care supraveghează punerea în aplicare a Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva torturii, a recomandat în observaţiile sale finale din 11 mai 1998 cu privire la Germania (doc. nr. A/53/44) „să fie luate noi măsuri legislative pentru a se asigura respectarea art. 15 din Convenţie şi pentru a împiedica definitiv neprezentarea unor elemente de probă obţinute direct sau indirect prin tortură, judecătorilor care hotărăsc în orice procedură judiciară” (pct. 193 din observaţiile finale).
c) Jurisprudenţa curţilor şi a tribunalelor din alte state
73. Interdicţia de a utiliza în detrimentul acuzatului informaţii ce decurg din faptele de care s-a luat cunoştinţă în urma actelor ilicite ale funcţionarilor de stat (doctrina numită a fructului copacului otrăvit) este solid ancorată în tradiţia judiciară a Statelor Unite ale Americii (a se vedea, de exemplu, Curtea Supremă a SUA, nr. 82-1651, Nix împotriva Williams, decizia din 11 iunie 1984, 467 S.U.A. 431 (1984), pp. 441 şi urm. ; Curtea Supremă a S.U.A., nr. 82-5298, Segura împotriva Statelor Unite, decizia din 5 iulie 1984, 468 S.U.A. 796 (1984), pp. 796-797 şi 815; şi Curtea Supremă S.U.A., nr. 07-513, Herring împotriva Statelor Unite, decizia din 14 ianuarie 2009, 555 S.U.A. ... (2009), secţiunea II.A., cu alte referinţe). Interdicţia se aplică informaţiilor adunate datorită mărturiilor obţinute sub constrângere (cu privire la constrângere, a se vedea Curtea Supremă SUA, nr. 50, Blackburn împotriva Alabama, decizia din 11 ianuarie 1960, 361 S.U.A. 199, pp. 205‑207, şi Curtea Supremă a SUA, nr. 8, Townsend împotriva Sain, decizia din 18 martie 1963, 372 S.U.A. 293 (1963), pp. 293 şi 307-309), ceea ce înseamnă că dacă mărturiile permit obţinerea unor probe suplimentare, acestea, pe lângă mărturiile iniţiale, sunt de asemenea inadmisibile în justiţie (a se compara Nix, citată anterior, p. 441, şi Segura, citată anterior, p. 804). Probele nu trebuie totuşi să fie excluse decât dacă actul ilegal este cauza imediată care a permis descoperirea probelor. Cu alte cuvinte, probele vor fi inadmisibile dacă se poate demonstra că „fără” actul ilegal nu ar fi fost descoperite. Norma de excludere nu se aplică dacă legătura dintre comportamentul ilegal al poliţiei şi descoperirea probelor este atât de fragilă încât viciul dispare. Acesta este cazul, de exemplu, atunci când poliţia s-a bazat pe o sursă independentă pentru aflarea probelor (a se vedea Nix, citată anterior, pp. 441-444, şi Segura, citată anterior, pp. 796‑797, 804-805 şi 815, cu alte referinţe) sau în cazul în care probele ar fi fost inevitabil aflate chiar dacă nu a existat nicio încălcare a vreunei dispoziţii constituţionale (a se vedea Nix, citată anterior, pp. 441-444).
74. Norma de excludere se aplică şi în alte state. Astfel, Curtea Supremă de Apel din Africa de Sud a declarat în recenta sa hotărâre din 10 aprilie 2008 din cauza Mthembu împotriva Statului cu nr. 379/2007, [2008] ZASCA 51:
„Expunere sumară: Mărturia unui complice obţinută prin tortură (inclusiv probele materiale pe care le-a putut obţine) este inadmisibilă (...)
33. (...) Hilux şi cutia metalică au fost probe materiale determinante pentru argumentarea acuzaţiei împotriva apelantului pentru infracţiunile de furt. De obicei, aşa cum am spus, asemenea probe nu ar fi excluse deoarece ele există independent de încălcarea vreunei dispoziţii a Constituţiei. Dar aceste descoperiri au avut loc deoarece poliţia l-a torturat pe Ramseroop. Nimic nu ne permite să afirmăm că ele ar fi avut loc oricum. Dacă era aşa, rezultatul acestei cauze ar fi putut fi diferit.
34. Ramseroop a dat declaraţia la poliţie imediat după ce cutia metalică a fost descoperită la domiciliul său în urma torturii la care a fost supus. Faptul că a depus apoi mărturie, aparent, de bunăvoie nu modifică deloc faptul că informaţiile din această declaraţie şi cu privire la Hilux şi la cutia metalică au fost obţinute prin tortură. (...) Există aşadar o legătură inextricabilă între tortura aplicată şi natura probelor care au fost aduse în instanţă. Tortura a viciat probele în mod iremediabil. (...)
36. Pentru recunoaşterea mărturiei lui Ramseroop cu privire la Hilux şi la cutia metalică, ar trebui să ignorăm modul în care poliţia a obţinut aceste informaţii de la el. Şi mai grav este faptul că acest lucru ar antrena procesul judiciar într-o „stigmatizare morală”. Acest lucru „ar aduce atingere integrităţii procesului judiciar (şi) ar dezonora administrarea justiţiei”. Pe termen lung, admisibilitatea probelor obţinute prin tortură nu ar putea decât să corupă sistemul de justiţie penală. Interesul general comandă, în opinia mea, excluderea, indiferent dacă aceste probe au sau nu o incidenţă asupra echităţii procesului.
37. Pentru toate aceste motive, consider ca inadmisibilă mărturia lui Ramseroop cu privire la Hilux şi la cutia metalică. (...) »
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie
75. Reclamantul spune că a fost supus torturii, cu încălcarea art. 3 din Convenţie, la interogarea sa de către poliţie, la 1 octombrie 2002. Acesta se consideră în continuare victima acestei încălcări a art. 3, redactat în felul următor:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
76. Guvernul respinge acest argument, estimând că reclamantul nu se mai poate pretinde victima unei încălcări a art. 3.
A. Cu privire la calitatea de victimă a reclamantului
77. În pasajele sale relevante în speţă, art. 34 § 1 din Convenţie este redactat astfel:
„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de orice persoană (...) care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în protocoalele sale. (...) »
78. Curtea consideră că, în prezenta cauză, nu se poate pronunţa asupra problemei de a şti dacă reclamantul şi-a pierdut ulterior calitatea iniţială de victimă a unei încălcări a art. 3 din Convenţie în sensul art. 34 al acestui instrument fără să fi stabilit mai întâi modul în care a fost tratat în cadrul interogatoriului său şi fără să fi apreciat gravitatea acestui tratament în temeiul art. 3. Aceasta va putea astfel să verifice dacă, prin urmare, autorităţile au reacţionat corect sau nu.
1. Tratamentul denunţat era contrar art. 3?
a) Hotărârea camerei
79. Camera a considerat că, la ordinul lui D., director adjunct al Poliţiei din Frankfurt pe Main, inspectorul E. l-a ameninţat pe reclamant cu violenţe fizice ce i-au provocat grave suferinţe pentru a-l face să spună unde era J. A concluzionat că celelalte susţineri ale reclamantului, care spunea că a făcut obiectul altor ameninţări sau a suferit leziuni în cursul interogatoriului, nu au fost dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă. Având în vedere circumstanţele cauzei, camera a calificat această ameninţare cu violenţe drept tratament inuman interzis de art. 3.
b) Argumentele părţilor
i. Reclamantul
80. Reclamantul susţine că atunci când detectivul E. l-a interogat la 1 octombrie 2002, i-a aplicat un tratament interzis de art. 3. Inspectorul E. l-ar fi ameninţat cu „suferinţe intolerabile la care nu a mai fost niciodată supus” dacă nu spunea unde se afla J. Acesta i-ar fi spus că aceste suferinţe i-ar fi aplicate fără să îi lase urme şi că un poliţist antrenat special în acest gen de tehnici urma să vină la comisariat cu elicopterul. Pentru a sublinia ameninţarea, E. ar fi imitat elicele în mişcare ale unui elicopter şi ar fi descris fără menajamente durerea torturii. Măsuri concrete ar fi fost deja luate de fapt în acel moment deoarece un medic din cadrul poliţiei ar fi confirmat apoi că a asistat la tortură pentru ca reclamantul să nu îşi piardă cunoştinţa şi procedura să nu lase nicio urmă.
81. Reclamantul ar fi fost de asemenea ameninţat cu abuzuri sexuale deoarece s-a avut în vedere să fie închis într-o celulă cu doi bărbaţi „de culoare” corpolenţi care să îl abuzeze sexual. Ar fi fost, de asemenea, rănit în cursul interogatoriului. E. l-ar fi lovit de mai multe ori în torace, ceea i-ar fi provocat câteva hematoame, şi l-ar fi împins o dată lovindu-se cu capul de perete. Reclamantul a adus în sprijinul acestei doleanţe două certificate medicale din 4 şi 7 octombrie 2002 emise de medicii din cadrul poliţiei (supra, pct. 21). În urma acestor fapte, persoana în cauză ar fi fost condusă la Birstein împotriva voinţei sale şi ar fi fost constrânsă să meargă descălţată prin pădure până la locul unde lăsase trupul şi, la ordinul poliţiei, ar fi trebuit să indice locul cu precizie. De asemenea, ar fi fost forţat să arate şi alte probe pe drumul de întoarcere de la Birstein. Poliţiştii l-ar fi ameninţat atunci spunându-i că ştiau că J. nu era în viaţă şi l-ar fi forţat astfel să contribuie la propria incriminare numai pentru a permite începerea urmăririi penale împotriva lui.
82. Referindu-se în special la art. 1 şi 15 din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva torturii (supra, pct. 64), reclamantul susţine că tratamentul la care a fost supus pentru a-l face să mărturisească constituie tortură.
ii. Guvernul
83. Astfel cum a procedat în faţa camerei, Guvernul recunoaşte, exprimându-şi regretele, că art. 3 a fost încălcat în timpul interogatoriului reclamantului din 1 octombrie 2002. El precizează totuşi că persoana în cauză a fost ameninţată cu suferinţe grave numai dacă nu spunea poliţiei unde se afla J. Reclamantul nu ar fi fost ameninţat şi cu abuzuri sexuale. De altfel, rănile nu ar fi fost cauzate în cursul interogatoriului respectiv şi persoana în cauză nu ar fi fost constrânsă să meargă descălţată la Birstein. Leziunile cutanate ar fi fost provocate la momentul arestării pe aeroportul din Frankfurt. Din cele declarate de reclamant până în prezent, E. l-ar fi lovit o dată în torace şi acesta ar fi dat cu capul de perete o singură dată. Instanţele interne nu ar fi considerat stabilite celelalte ameninţări sau răni.
84. În plus, inspectorii D. şi E. ar fi recurs la metoda interogatoriului în cauză pentru a salva viaţa lui J., despre care credeau că se află în mare pericol. În acel moment, ei nu ar fi ştiut că J. nu mai era în viaţă.
iii. Terţii intervenienţi
α) Părinţii lui J.
85. Părinţii lui J. sunt de acord cu argumentaţia Guvernului. Reclamantul ar pretinde acum pentru prima dată că diversele sale răni, între care cele de sub claviculă, i-au fost cauzate în cursul interogatoriului din 1 octombrie 2002. Ori, reclamantul ar fi recunoscut înainte că aceste răni i-au fost făcute în momentul arestării, la 30 septembrie 2002. Ar fi recunoscut asta într-o carte pe care a publicat-o în 2005 (Allein mit Gott – der Weg zurück (Singur cu Dumnezeu – Drumul de întoarcere), pp. 57-61), consacrată, între altele, anchetei penale şi procesului al cărui obiect a fost. Într-un capitol intitulat „Arestarea”, reclamantul ar fi reprodus o copie a certificatului medical emis la 4 octombrie 2002 de către un medic din cadrul poliţiei (supa pct. 21) pentru a arăta rănile ce i-au fost cauzate la arestarea sa din 30 septembrie 2002. Acesta ar arăta de acum înainte respectivul certificat pentru a demonstra că rănile i-au fost făcute în cursul interogatoriului. Rănile nu ar avea, prin urmare, legătură cu interogatoriul din 1 octombrie 2002.
β) Redress Trust
86. Referindu-se în special la constatările instituţiilor Convenţiei în Cauza greacă (raportul Comisiei din 5 noiembrie 1969, Anuar 12 (1969) 170, p. 461) şi în cauza Akkoç împotriva Turciei, nr. 22947/93 şi 22948/93, pct. 25 şi 116-117, CEDO 2000‑X), Redress Trust precizează că pentru a fi constitui tortură, un act nu are nevoie să aducă atingere integrităţii fizice. Suferinţa morală ar fi în sine şi prin ea însăşi o formă comună de tortură. În plus, Curtea ar fi reamintit că simpla ameninţare cu o conduită interzisă de art. 3 poate genera încălcarea acestui articol (terţul intervenient citează Campbell şi Cosans împotriva Regatului Unit, 25 februarie 1982, pct. 26, seria A nr. 48). Alte organe internaţionale, între care Curtea Interamericană a Drepturilor Omului (supra, pct. 66), Raportorul special al Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la tortură (supra pct. 67) şi Comisia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului (supra, pct. 68) ar considera, de asemenea, că ameninţarea unei grave atingeri a integrităţii fizice poate constitui, în funcţie de circumstanţele şi efectul pe care le are asupra persoanei în cauză, un act de tortură sau o altă formă de rele tratamente. Oricum, nu ar fi deloc nevoie să se distingă între tortură alte rele tratamente în temeiul art. 3 din Convenţie deoarece, contrar art. 1, 15 şi 16 din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva torturii (supra, pct. 64), articolul pertinent din Convenţie nu ar ataşa torturii consecinţe juridice diferite de cele ataşate altor forme de rele tratamente interzise. Referindu-se printre altele la cauza Labita împotriva Italiei [(MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000‑IV], Redress Trust subliniază că interdicţia torturii şi a celorlalte tratamente crude, inumane şi degradante este absolută şi nu suferă nicio derogare, justificare sau limitare, indiferent de circumstanţele cauzei şi acţiunile victimei.
c) Motivarea Curţii
i. Scurtă prezentare a principiilor relevante
87. Curtea reaminteşte că art. 3 din Convenţie consacră una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Acesta nu prevede restricţii, spre deosebire de majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei, şi, în temeiul art. 15 § 2, nu este supus niciunei derogări, chiar şi în caz de pericol public care ameninţă viaţa naţiunii [Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 95, CEDO 1999-V, şi Labita, citată anterior, pct. 119]. Curtea confirmă că până şi în circumstanţele cele mai dificile, cum este lupta împotriva terorismului şi crima organizată, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele şi tratamentele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul persoanei în cauză (Chahal împotriva Regatului Unit, 15 noiembrie 1996, pct. 79, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑V, şi Labita, citată anterior, pct. 119). Natura infracţiunii reproşate reclamantului este aşadar lipsită de relevanţă pentru examinarea din perspectiva art. 3 [V. împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24888/94, pct. 69, CEDO 1999‑IX; Ramirez Sanchez împotriva Franţei (MC), nr. 59450/00, pct. 116, CEDO 2006‑IX; şi Saadi împotriva Italiei (MC), nr. 37201/06, pct. 127, CEDO 2008‑...].
88. Pentru a se afla sub incidenţa art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim depinde de datele cauzei, în special de durata tratamentului şi de efectele sale fizice sau mentale precum şi, uneori, de sex, vârstă şi starea de sănătate a victimei, etc. [Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 162, seria A nr. 25 şi Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, pct. 67, CEDO 2006‑IX]. Printre alţi factori de luat în considerare figurează scopul în care tratamentul i-a fost aplicat, precum şi intenţia sau motivaţia care l-au inspirat (de comparat, între altele, Aksoy împotriva Turciei, 18 decembrie 1996, pct. 64, Culegere 1996‑VI; Egmez împotriva Ciprului, nr. 30873/96, pct. 78, CEDO 2000‑XII; şi Krastanov împotriva Bulgariei, nr. 50222/99, pct. 53, 30 septembrie 2004), precum şi contextul său, cum ar fi o atmosferă de mare tensiune şi cu mare încărcături emoţională (de comparat, de exemplu, Selmouni, citată anterior, pct. 104, şi Egmez, loc. cit.).
89. Curtea a considerat un tratament ca fiind „inuman” pe motiv în special că a fost aplicat cu premeditare ore întregi şi că a cauzat fie leziuni corporale, fie grave suferinţe fizice şi mintale (Labita, citată anterior, pct. 120, şi Ramirez Sanchez, citată anterior, pct. 118). Aceasta a definit un tratament degradant ca fiind în stare să creeze sentimente de teamă, angoasă şi inferioritate care pot umili, înjosi şi domina rezistenţa fizică sau morală a persoanei care este victimă a acestuia sau pot duce la acţiune împotriva voinţei sau conştiinţei sale (a se vedea, printre altele, Keenan împotriva Regatului Unit, nr. 27229/95, pct. 110, CEDO 2001‑III, şi Jalloh, citată anterior, pct. 68).
90. Pentru a stabili dacă o formă de rele tratamente trebuie calificată ca tortură, trebuie avută în vedere distincţia, pe care o face art. 3, între această noţiune şi cea de tratament inuman sau degradant. După cum arăta Curtea anterior, această distincţie pare să fi fost consacrată de Convenţie pentru a marca o josnicie deosebită a tratamentelor inumane deliberate ce au provocat puternice suferinţe grave şi crude (Irlanda împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 167; Aksoy, citată anterior, pct. 63; şi Selmouni, citată anterior, pct. 96). Pe lângă un element de gravitate, tortura implică o voinţă deliberată, după cum recunoaşte Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva torturii şi alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante: în art. 1 aceasta defineşte tortura ca orice act prin care o durere sau unele suferinţe acute sunt aplicate cu intenţie unei persoane în special pentru a se obţine de la aceasta informaţii, pentru a o pedepsi sau intimida (Akkoç, citată anterior, pct. 115).
91. Curtea reaminteşte, de asemenea, că riscul unor acţiuni interzise de art. 3 se poate lovi de acest text dacă este suficient de real şi imediat. Astfel, ameninţarea unei persoane cu tortura ar putea constitui, în circumstanţele date, cel puţin un tratament inuman (a se compara Campbell şi Cosans, citată anterior, pct. 26).
92. Pentru aprecierea elementelor care îi permit să spună dacă a existat încălcarea art. 3, Curtea adoptă principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, dar adaugă că o asemenea probă poate rezulta dintr-un „grup de indicii, sau de presupuneri incontestabile, suficient de grave, precise şi concordante (Jalloh, citată anterior, pct. 67, şi Ramirez Sanchez, citată anterior, pct. 117). Curtea declară, de asemenea, în special că dacă un individ este reţinut sănătos dar se constată că este rănit la momentul eliberării sale, este datoria statului să ofere o explicaţie plauzibilă pentru aceste răni, în caz contrar apare în mod evident o întrebare în temeiul art. 3 din Convenţie (a se compara Tomasi împotriva Franţei, 27 august 1992, pct. 110, seria A nr. 241‑A; Ribitsch împotriva Austriei, 4 decembrie 1995, pct. 34, seria A nr. 336; Aksoy, citată anterior, pct. 61; şi Selmouni, citată anterior, pct. 87).
93. În cazul unor susţineri în temeiul art. 3 din Convenţie, Curtea trebuie să înceapă o examinare deosebit de aprofundată (Matko împotriva Sloveniei, nr. 43393/98, pct. 100, 2 noiembrie 2006, şi Vladimir Romanov împotriva Rusiei, nr. 41461/02, pct. 59, 24 iulie 2008). Dacă a existat o procedură internă, nu intră în atribuţiile Curţii substituirea propriei viziuni a lucrurilor cu cea a curţilor şi tribunalelor interne, care au în principiu datoria de a evalua informaţiile adunate (Klaas împotriva Germaniei, 22 septembrie 1993, pct. 29, seria A nr. 269, şi Jasar împotriva „fostei Republici iugoslave a Macedoniei”, nr. 69908/01, pct. 49, 15 februarie 2007). Chiar dacă constatările instanţelor interne nu obligă Curtea, aceasta are de obicei nevoie de elemente convingătoare pentru a putea elimina constatările la care au ajuns respectivele instanţe.
ii. Aplicarea acestor principii în speţă
α) Aprecierea faptelor de către Curte
94. În ceea ce priveşte tratamentul la care reclamantul a fost supus la 1 octombrie 2002, nu cauzează controverse între părţi faptul că în timpul interogatoriului din acea dimineaţă, inspectorul E., la indicaţiile directorului adjunct al Poliţiei din Frankfurt pe Main, D., l-a ameninţat pe reclamant cu suferinţe intolerabile dacă refuză să spună unde se afla J. O tehnică care nu ar lăsa nicio urmă ar fi folosită de un poliţist special antrenat în acest scop şi care era deja în drum spre comisariat în elicopter. Această procedură ar fi realizată sub supraveghere medicală. De fapt, Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main a stabilit acest lucru atât în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului (supra, pct. 26) cât şi în cea îndreptată împotriva funcţionarilor de poliţie (supra, pct. 47). În plus, reiese din nota lui D. depusă la dosarul poliţiei (supra, pct. 20) şi din constatarea tribunalului intern în cadrul procedurii penale îndreptată împotriva lui D. (supra, pct. 47) că acesta avea intenţia, dacă trebuia, să pună în practică această ameninţare cu ajutorul unui „ser al adevărului” şi că reclamantul fusese avertizat că materializarea ameninţării era iminentă.
95. Având în vedere că D. dăduse ordin de mai multe ori şefilor de serviciu care îi erau subordonaţi să recurgă la forţă împotriva reclamantului, în caz de nevoie, înainte de a-i ordona în cele din urmă lui E. să-l ameninţe pe reclamant cu tortura (supra, pct. 47), nu putem considera acest ordin un act spontan deoarece ar cuprinde cu siguranţă un element intenţionat. În plus, reclamantul pare să fi fost încătuşat în sala de interogatoriu, în timpul încarcerării sale (supra, pct. 57) şi se afla, astfel, într-o stare de vulnerabilitate şi încordare deosebite.
Având în vedere constatările instanţelor interne şi elementele de care dispune, Curtea are convingerea că poliţiştii au făcut uz de metoda de interogare în litigiu deoarece credeau că pot salva viaţa lui J.
96. Curtea arată, de asemenea, că reclamantul pretinde că a suferit lovituri şi răni şi că a fost ameninţat cu abuzuri sexuale în cursul interogatoriului. Verificând dacă aceste susţineri, pe care Guvernul le contestă, au fost dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă, Curtea consideră, având în vedere certificatele medicale prezentate de reclamant, că pretinderea suferirii unor lovituri şi răni în timpul interogatoriului nu este în întregime neîntemeiată. Aceste certificate arată că persoana în cauză a avut toracele tumefiat în zilele dinaintea examinărilor medicale.
97. Pe de altă parte, Curtea ia notă şi de explicaţiile oferite de Guvern cu privire la rănile reclamantului, precum şi de observaţiile părinţilor lui J. asupra acestui punct. Referindu-se la declaraţiile făcute chiar de reclamant în cartea publicată în 2005, părinţii lui J. susţin că toate rănile, inclusiv leziunile cutanate, pe care reclamantul le-a suferit fără îndoială i-au fost cauzate la momentul arestării, când a fost pus jos cu faţa la pământ (supra, pct. 13 şi 14). De altfel, instanţele interne nu au considerat stabilită niciuna din celelalte susţineri ale reclamantului. Se pare că acesta nu a formulat în faţa instanţelor interne, care au examinat şi evaluat elementele de probă, susţinerile conform cărora acesta a suferit leziuni corporale în timpul interogatoriului, cel puţin nu la fel de mult ca în faţa Curţii (a se vedea, în special, supra, pct. 26). În plus, certificatele medicale nu arată deloc cauza probabilă a rănilor (supra, pct. 21).
98. Ţinând cont de cele menţionate anterior, Curtea nu este în măsură să concluzioneze că plângerile reclamantului cu privire la loviturile şi rănile suferite şi la ameninţarea cu abuzuri sexuale al căror obiect pretinde că a fost la interogatoriu, au fost stabilite dincolo de orice îndoială rezonabilă.
99. Curtea observă, de altfel, că reclamantul spune că a fost din nou supus unui tratament interzis de art. 3, şi anume că ar fi fost constrâns să meargă prin pădure desculţ până la Birstein şi ar fi fost în mod făţiş forţat să indice locul precis în care se afla trupul şi să arate şi alte probe incriminatoare. Guvernul contestă şi aceste acuzaţii. Curtea arată că, din constatările instanţelor interne, după interogatoriu, reclamantul a acceptat să meargă împreună cu poliţiştii la heleşteul unde ascunsese trupul lui J. (supra, pct. 17). Nimic nu ne permite să afirmăm că vreunul din poliţiştii prezenţi l-ar fi ameninţat verbal pe reclamant pe drumul până la Birstein pentru a-l determina să indice locul precis unde se afla trupul. Rămâne totuşi de stabilit în temeiul art. 6 dacă şi în ce măsură reclamantul a indicat probe incriminatoare la Birstein din cauza ameninţărilor ce i-au fost adresate la comisariat. Cum din certificatele medicale reiese că reclamantul avea băşici şi umflături la picioare (supra, pct. 12), Curtea consideră că susţinerea reclamantului că ar fi fost constrâns să meargă desculţ nu este în întregime neîntemeiată. Acestea fiind spuse, după examinarea elementelor pe care le deţineau, instanţele interne nu au considerat dovedită această susţinere – pe care, în plus, reclamantul nu pare s-o fi formulat de la începutul procedurii interne (a se vedea, în special, supra, pct. 26). Medicii care au l-au examinat nu au stabilit cauza rănilor. Prin urmare, Curtea consideră că susţinerile reclamantului în această privinţă nu au fost dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă.
100. Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea consideră stabilit faptul că, în dimineaţa zilei de
1 octombrie 2002, poliţia l-a ameninţat pe reclamant cu suferinţe intolerabile în modul expus la pct. 94-95 de mai sus pentru a-l determina să spună unde se afla J.
β) Încadrarea juridică a tratamentului
101. Curtea notează că Guvernul recunoaşte că tratamentul la care E. l-a supus pe reclamant a încălcat art. 3 din Convenţie. Totuşi, având în vedere gravele acuzaţii de tortură formulate de reclamant şi argumentul Guvernului conform căruia cel în cauză şi-a pierdut calitatea de victimă, Curtea consideră că trebuie să facă ea însăşi cercetări pentru a afla dacă acest tratament a atins gradul minim de gravitate dorit pentru a intra sub incidenţa art. 3 şi, în caz afirmativ, cum trebuie încadrat. Având în vedere factorii relevanţi care se desprind din jurisprudenţa sa (supra, pct. 88-91), ea va examina pe rând durata tratamentului aplicat reclamantului, efectele fizice sau mintale pe care le-a avut asupra lui, problema de a şti dacă a fost intenţionat sau nu, scopul urmărit şi contextul în care a fost aplicat.
102. În ceea ce priveşte durata conduitei contestate, Curtea arată că interogatoriul sub ameninţarea cu rele tratamente a durat aproximativ zece minute.
103. Fiind vorba de efecte fizice şi mintale ale acestui tratament, Curtea observă că reclamantul, care a refuzat mai întâi să arate unde se afla J., a mărturisit sub ameninţare locul unde i-a ascuns trupul şi a continuat să furnizeze detalii cu privire la decesul lui J. pe parcursul procedurii de anchetă. Prin urmare, Curtea consideră că ameninţările reale şi imediate cu rele tratamente deliberate şi iminente ce i-au fost aplicate reclamantului în cursul interogatoriului i-au provocat teamă, nelinişte şi suferinţe mintale considerabile. Persoana în cauză nu a prezentat totuşi certificate medicale care să ateste sechele psihologice pe termen lung drept consecinţe.
104. De altfel, ameninţările nu au fost un act spontan, ci au fost premeditate şi concepute în mod deliberat şi intenţionat.
105. Fiind vorba de scopul ameninţărilor, Curtea consideră că reclamantului i-a fost aplicat cu intenţie acest tratament pentru a se obţine de la acesta informaţii cu privire la locul în care se afla J.
106. Curtea arată, de asemenea, că ameninţările cu rele tratamente deliberate şi iminente au fost făcute atunci când reclamantul se afla în custodia reprezentanţilor legii şi că era aparent încătuşat şi, prin urmare, vulnerabil. D. şi E. au acţionat garantat în exercitarea funcţiilor lor de reprezentanţi ai statului şi aveau intenţia de a pune în practică aceste ameninţări, dacă era nevoie, sub supraveghere medicală şi recurgând la un poliţist special antrenat. Ordinul dat de D. de a-l ameninţa pe reclamant nu a reprezentat o decizie spontană deoarece D. îl dăduse deja de mai multe ori înainte şi s-a arătat din ce în ce mai nerăbdător, subordonaţii săi nerespectându-i instrucţiunile. Ameninţările au fost făcute într-o atmosferă de tensiune acută şi cu puternică încărcătură emoţională, poliţiştii fiind supuşi unei presiuni extreme deoarece credeau că viaţa lui J. era în mare pericol.
107. În această privinţă, Curtea admite motivaţia care a influenţat comportamentul poliţiştilor şi ideea că au acţionat pentru salvarea vieţii unui copil. Cu toate acestea, trebuie să sublinieze că, având în vedere art. 3 şi jurisprudenţa sa constantă (supra, pct. 87), interdicţia relelor tratamente este independentă de acţiunile persoanei respective sau de motivaţia autorităţilor.
Tortura sau un tratament inuman sau degradant nu pot fi aplicate chiar dacă viaţa unui individ se află în pericol. Nu există nicio derogare, chiar şi în cazul unui pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii. Art. 3, redactat în termeni clari, recunoaşte că orice fiinţă umană are un drept absolut şi inalienabil de a nu fi supus torturii sau unui tratament inuman sau degradant, indiferent de circumstanţe, chiar şi cele mai dificile. Principiul filozofic care stă la baza caracterului absolut al dreptului consacrat la art. 3 nu suferă nicio excepţie, niciun factor justificativ şi nicio echilibrare a intereselor, indiferent de acţiunile persoanei respective şi natura de infracţiunii ce i-ar putea fi reproşată.
108. Ţinând seama de factorii relevanţi de luat în considerare pentru încadrarea tratamentului aplicat reclamantului, Curtea consideră că ameninţările reale şi imediate făcute la adresa acestuia pentru a obţine de la el informaţii au atins gradul minim de gravitate dorit pentru ca comportamentul contestat să intre sub incidenţa art. 3. Ea reaminteşte că, potrivit propriei sale jurisprudenţe (supra, pct. 91), care se referă şi la definiţia torturii dată de art. 1 din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva Torturii (supra, pct. 90 şi 64), şi conform poziţiilor adoptate de alte organe internaţionale de control al drepturilor omului (supra, pact. 66-68), pe care le menţionează şi Redress Trust, o ameninţare cu tortura poate fi analizată ca tortură, aceasta acoperind prin natura sa atât suferinţele fizice, cât şi cele mintale.
În special, teama de tortura fizică poate constitui în sine o tortură mintală. Se pare totuşi că se consideră în general, şi Curtea procedează în acelaşi mod, că întrebarea dacă o ameninţare cu tortură fizică reprezintă o tortură psihologică sau un tratament inuman sau degradant depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei examinate, în special de forţa presiunii exercitate şi de intensitatea suferinţei morale astfel cauzate. Spre deosebire de cazurile în care constată în jurisprudenţa sa că a existat tortură, Curtea consideră că metoda de interogare la care reclamantul a fost supus în circumstanţele acestei cauze a fost suficient de gravă pentru a fi considerată tratament inuman interzis de art. 3, dar nu a avut nivelul de cruzime cerut pentru a atinge pragul torturii.
2. Reclamantul şi-a pierdut calitatea de victimă?
a) Hotărârea Camerei
109. Camera a considerat că reclamantul nu se mai putea pretinde victima unei încălcări a art. 3. Ea a constatat că instanţele interne au recunoscut clar, atât în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului, cât şi în cea îndreptată împotriva funcţionarilor de poliţie D. şi E., că tratamentul aplicat de acesta din urmă reclamantului în timpul interogatoriului a încălcat art. 3. Mai mult, această încălcare a fost reparată suficient pentru reclamant pe plan intern. Cei doi funcţionari de poliţie implicaţi în ameninţări au fost declaraţi vinovaţi şi pedepsiţi, iar cariera lor a suferit repercusiuni. În circumstanţele cauzei, trebuia considerat că aceste condamnări acordă o reparaţie suficientă altfel decât prin plata unei sume de bani. De altfel, recurgerea la metodele de interogare interzise a fost sancţionată prin faptul că niciuna din declaraţiile făcute de reclamant înainte de proces nu a fost admisă ca probă.
b) Argumentele părţilor
i. Reclamantul
110. Reclamantul susţine că nu şi-a pierdut calitatea de victimă a unei încălcări a art. 3. Instanţele interne nu ar fi recunoscut clar într-o manieră obligatorie din punct de vedere juridic o încălcare a dreptului său garantat prin Convenţie. S-ar fi limitat să menţioneze art. 3 în deciziile prin care au respins cererile şi plângerile celui în cauză.
111. Reclamantul nu ar fi obţinut nicio reparaţie adecvată pentru încălcarea interdicţiei de folosire a torturii. Acesta nu ar fi obţinut niciun beneficiu personal din condamnările lui D. şi E. care, în plus, ar fi fost condamnaţi la plata unor amenzi prea modeste cu suspendare, şi a căror conduită nu ar fi antrenat consecinţe disciplinare. D. ar fi fost chiar promovat după condamnare. Acţiunea privind răspunderea administrativă în cadrul căreia reclamantul ar fi cerut despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin tratamentul aplicat cu încălcarea art. 3 ar fi tot pendinte în faţa instanţelor civile şi, în prezent, cel în cauză nu ar fi primit nicio indemnizaţie. În plus, numai excluderea, în cadrul procesului, a tuturor elementelor de probă care au fost adunate ca urmare a încălcării art. 3 ar fi permis să se restabilească statu quo ante. Aceste elemente de probă, a căror admisibilitate ar fi fost definită chiar de la începutul procesului, ar fi asigurat condamnarea celui în cauză şi, pe cale de consecinţă, pronunţarea pedepsei maxime aplicabile. Excluderea singurelor declaraţii pe care le făcuse înainte de proces, sub constrângere, nu ar fi reprezentat o reparaţie suficientă deoarece acuzaţia nu ar fi avut nevoie de aceste declaraţii odată admise mijloacele de probă materiale.
ii. Guvernul
112. Guvernul invită Marea Cameră că confirme constatarea camerei conform căreia reclamantul şi-a pierdut calitatea de victimă a unei încălcări a art. 3. Trei instanţe germane – tribunalul regional şi Curtea Constituţională Federală în procedura penală îndreptată împotriva reclamantului, şi tribunalul regional în procedura penală îndreptată împotriva poliţiştilor – ar fi recunoscut în mod explicit încălcarea art. 3. Ele ar fi subliniat că demnitatea umană este intangibilă şi că tortura este interzisă chiar dacă este în joc viaţa unei persoane.
113. Reclamantul ar fi obţinut o reparaţie suficientă. Cei doi poliţişti implicaţi ar fi fost condamnaţi în urma unei proceduri penale. Ar fi foarte grav pentru un poliţist să fie judecat şi condamnat pentru constrângere. De asemenea, aceşti doi funcţionari ai poliţiei ar fi fost transferaţi. Desigur, reclamantul nu ar fi primit încă o compensaţie, dar nu ar iniţiat nicio acţiune cu privire la răspunderea administrativă în faţa instanţelor interne decât după sesizarea Curţii, astfel încât faptul că această procedură este încă pendinte nu ar putea fi luat în considerare în ceea ce priveşte pierderea calităţii de victimă. De altfel, Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main ar fi respins nu numai mărturiile din 1 octombrie 2002, ci şi mărturiile ulterioare ale reclamantului date în faţa poliţiei, procurorului şi judecătorului înainte de proces. Or, după ce a fost informat că mărturiile sale anterioare nu puteau servi drept probă, persoana în cauză nu ar fi dat din nou mărturii complete a doua zi după proces, înainte să fie prezentat orice alt element de probă.
iii. Terţul intervenient (Redress Trust)
114. Redress Trust este de părere că jurisprudenţa internaţională recunoaşte că printre modurile de reparare suficiente şi adecvate în caz de tortură şi alte rele tratamente interzise sunt în special următoarele forme de despăgubiri ce pot interveni cumulativ într-o anumită cauză. În primul rând, ar fi necesară o anchetă care să poată duce la identificarea şi pedepsirea celor responsabili (Redress Trust citează, în special, Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 102, Culegere 1998‑VIII). În al doilea rând, statele ar fi obligate să aibă un sistem de justiţie penală eficace capabilă să sancţioneze în mod real autorii torturii şi a altor rele tratamente interzise şi să descurajeze comiterea unor noi infracţiuni. Sancţiunea impusă pentru încălcarea art. 3 ar trebui să reflecte gravitatea infracţiunii şi statul ar trebui să se conformeze serios, nu ca şi cum ar fi vorba de o simplă formalitate pentru obligaţia de sancţionare a celor responsabili (pentru comparare, Redress Trust citează Nikolova şi Velitchkova împotriva Bulgariei, nr. 7888/03, pct. 63, 20 decembrie 2007). În al treilea rând, o reparaţie adecvată şi suficientă în caz de tortură şi de alte forme de rele tratamente ar cuprinde unele căi de atac civile efective, în special o despăgubire pentru prejudiciul material şi moral. Curtea însăşi ar fi spus în mod repetat că o hotărâre nu constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă în cazul unor încălcări grave cum sunt cele ale art. 3 şi ar acorda o indemnizaţie pentru prejudiciul moral (Redress Trust citează, de exemplu, Selçuk şi Asker împotriva Turciei, 24 aprilie 1998, pct. 117-118, Culegere 1998‑II). În al patrulea rând, ar trebui restabilite drepturile astfel încât să remedieze impactul continuu al torturii, de exemplu să excludă mărturiile nespontane. În al cincilea rând, statul ar fi obligat să pună în aplicare măsuri care să prevină repetarea conduitei interzise.
c) Motivarea Curţii
i. Scurtă prezentare a principiilor relevante
115. Curtea reaminteşte că, în primul rând, autorităţile naţionale sunt cele care trebuie să remedieze o pretinsă încălcare a Convenţiei. În această privinţă, întrebarea dacă un reclamant se poate pretinde victimă a încălcării pretinse se pune în toate etapele procedurii în ceea ce priveşte Convenţia [a se vedea, printre altele, Siliadin împotriva Franţei, nr. 73316/01, pct. 61, CEDO 2005‑VII, şi Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 179, CEDO 2006‑V]. O decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este de ajuns în principiu pentru a-l priva de calitatea de „victimă” în temeiul art. 34 din Convenţie decât dacă autorităţile naţionale recunosc, explicit sau în esenţă, apoi repară încălcarea Convenţiei [a se vedea, printre altele, Eckle împotriva Germaniei, 15 iulie 1982, pct. 66, seria A nr. 51; Dalban împotriva României (MC), nr. 28114/95, pct. 44, CEDO 1999‑VI; Siliadin, citată anterior, pct. 62; şi Scordino (nr. 1), citată anterior, pct. 180].
116. În ceea ce priveşte repararea adecvată şi suficientă pe plan intern a încălcării dreptului garantat de Convenţie, Curtea consideră în general că depinde de ansamblul tuturor circumstanţelor cauzei, având în vedere în special natura încălcării Convenţiei care este în joc [a se compara, de exemplu, Scordino (nr. 1), citată anterior, pct. 186]. În caz de rele tratamente deliberate aplicate de reprezentanţii statului în pofida art. 3, Curtea consideră în mod constant că se impun două măsuri pentru ca repararea să fie suficientă. În primul rând, autorităţile statului trebuie să realizeze o anchetă profundă şi eficientă care să poată conduce la identificarea şi pedepsirea celor responsabili (a se vedea, printre altele, Krastanov, citată anterior, pct. 48; Çamdereli împotriva Turciei, nr. 28433/02, pct. 28-29, 17 iulie 2008; şi Vladimir Romanov, citată anterior, pct. 79 şi 81). În al doilea rând, reclamantul trebuie, după caz, să primească o compensaţie [Vladimir Romanov, citată anterior, pct. 79, şi, mutatis mutandis, Aksoy, citată anterior, pct. 98, şi Abdülsamet Yaman împotriva Turciei, nr. 32446/96, pct. 53, 2 noiembrie 2004 (aceste două hotărâri în contextul art. 13)] sau, cel puţin, să aibă posibilitatea să ceară şi să obţină o indemnizaţie pentru prejudiciul cauzat de relele tratament [a se compara, mutatis mutandis, Nikolova şi Velitchkova, citată anterior, pct. 56 (cu privire la o încălcarea a art. 2); Çamdereli, citată anterior, pct. 29; şi Yeter împotiva Turciei, nr. 33750/03, pct. 58, 13 ianuarie 2009].
117. Cu privire la necesitatea unei anchete profunde şi eficiente, Curtea reaminteşte că, atunci când un individ afirmă în mod susţinut că a suferit, în mâinile poliţiei sau altor servicii similare ale statului, grave abuzuri ilicite şi contrare art. 3, această dispoziţie, combinată cu datoria generală impusă de stat prin art. 1 din Convenţie de „a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa], drepturile şi libertăţile definite (...) [în] Convenţie”, necesită, implicit, declanşarea unei anchete oficiale eficiente. Această anchetă, asemenea celei rezultate din art. 2, trebuie să poată conduce la identificarea şi pedepsirea celor responsabili (a se vedea, în special, Assenov şi alţii, citată anterior, pct. 102; Labita, citată anterior, pct. 131; Çamdereli, citată anterior, pct. 36‑37; şi Vladimir Romanov, citată anterior, pct. 81). Pentru ca o anchetă să fie eficientă în practică, condiţia prealabilă este ca statul să fi promulgat dispoziţii de drept penal care să combată practicile contrare art. 3 (a se compara, mutatis mutandis, M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39272/98, pct. 150, 153 şi 166, CEDO 2003‑XII; Nikolova şi Velitchkova, citată anterior, pct. 57; şi Çamdereli, citată anterior, pct. 38).
118. Cât despre obligaţia de a acorda o reparaţie la nivel intern pentru remedierea unei încălcări a art. 3, Curtea declară invariabil că, pe lângă realizarea unei anchete profunde şi eficiente, statul trebuie să acorde reclamantului o indemnizaţie, după caz, sau cel puţin posibilitatea de a solicita şi obţine o reparaţie pentru prejudiciul cauzat de relele tratamente (a se vedea referinţele detaliate de la pct. 116 de mai sus). Curtea a avut deja ocazia de a arăta, cu privire la alte articole ale Convenţiei, că statutul de victimă a unui reclamant poate depinde de cuantumul indemnizaţiei ce i-a fost acordată la nivel naţional pentru situaţia pe care o reclamă în faţa Curţii [a se vedea, de exemplu, Normann împotriva Danemarcei (dec.), nr. 44704/98, 14 iunie 2001, şi Scordino (nr. 1), citată anterior, pct. 202, cu privire la un capăt de cerere extras din art. 6, sau Jensen şi Rasmussen împotriva Danemarcei (dec.), nr. 52620/99, 20 martie 2003, pentru un capăt de cerere extras din art. 11]. Această constatare se aplică, mutatis mutandis, plângerilor pentru încălcarea art. 3.
119. În caz de rele tratamente deliberate, acordarea unui indemnizaţii victimei nu este suficientă pentru repararea încălcării art. 3. Într-adevăr, dacă autorităţile se puteau limita să reacţioneze în caz de rele tratamente deliberate aplicate de către reprezentanţii statului prin acordarea unei simple indemnizaţii, fără a se strădui să urmărească şi să pedepsească pe cei responsabili, reprezentanţii statului ar putea încălca, în unele cazuri, drepturile persoanelor supuse practic controlului lor fără a fi pedepsiţi, şi interdicţia legală absolută a torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante ar fi lipsită de efect util în ciuda importanţei sale fundamentale (a se vedea, printre multe altele, Krastanov, citată anterior, pct. 60; Çamdereli, citată anterior, pct. 29; şi Vladimir Romanov, citată anterior, pct. 78).
ii. Aplicarea acestor principii în speţă
120. Prin urmare, Curtea trebuie să cerceteze mai întâi dacă autorităţile naţionale au recunoscut, explicit şi în esenţă, încălcarea Convenţiei. Ea observă în această privinţă că, în cadrul procedurii penale îndreptată împotriva reclamantului, Tribunalul regional din Frankfurt pe Main a declarat în mod expres, în decizia din 9 aprilie 2003, că ameninţarea cu aplicarea unor suferinţe reclamantului pentru a-l determina să dea o declaraţie a reprezentat nu numai o metodă de interogare interzisă de art. 136a din Codul de procedură penală, ci şi o încălcare a art. 3 din Convenţie, care stă la baza acestei dispoziţii din Cod (supra, pct. 26). De asemenea, Curtea constituţională federală, referindu-se la constatarea unei încălcări a art. 3 la care ajunsese tribunalul regional, a constatat o ofensă adusă demnităţii umane a reclamantului şi o încălcare a interdicţiei de a aplica rele tratamente deţinuţilor, cu nerespectarea art. 1 şi, respectiv, a art. 104 § 1, teza a doua, din Legea fundamentală (supra, pct. 42). În plus, în hotărârea din 20 decembrie 2004 în care a condamnat funcţionarii Poliţiei din Frankfurt pe Main a estimat că aceste metode de interogare nu se puteau justifica prin „necesitate”, aceasta neputând constitui un mijloc de apărare în cazul încălcării protecţiei absolute pe care art. 1 din Legea fundamentală o acordă demnităţii umane, care face şi obiectul art. 3 din Convenţie (supra, pct. 48). Prin urmare, Marea Cameră, aprobând constatările camerei în această privinţă, consideră că instanţele interne care au fost chemate să se pronunţe asupra acestei probleme au recunoscut explicit şi fără echivoc că modul în care a fost condus interogatoriul reclamantului a încălcat art. 3 din Convenţie.
121. Pentru a afirma dacă autorităţile naţionale au acordat în plus reclamantului o reparaţie adecvată şi suficientă pentru încălcarea art. 3, Curtea trebuie să determine în primul rând dacă acestea au realizat împotriva celor responsabili o anchetă profundă şi eficientă conform cerinţelor prezentate în jurisprudenţa sa. Pentru aceasta, a luat în considerare mai multe criterii din cauzele precedente. Mai întâi, câţiva factori importanţi pentru ca ancheta să fie eficientă, şi care permit să se verifice dacă autorităţile aveau voinţa de a identifica şi urmări pe cei responsabili, sunt celeritatea cu care aceasta a fost deschisă (a se compara, printre altele, Selmouni, citată anterior, pct. 78-79; Nikolova şi Velitchkova, citată anterior, pct. 59; şi Vladimir Romanov, citată anterior, pct. 85 şi următoarele) şi celeritatea cu care este condusă (a se compara Mikheïev împotriva Rusiei, nr. 77617/01, pct. 109, 26 ianuarie 2006, şi Dedovski şi alţii împotriva Rusiei, nr. 7178/03, pct. 89, 15 mai 2008).
În plus, rezultatul anchetei şi al urmăririlor penale pe care le iniţiază, inclusiv sancţiunea pronunţată şi măsurile disciplinare luate sunt considerate determinante. Ele sunt esenţiale dacă dorim să păstrăm efectul disuasiv al sistemului judiciar şi rolul pe care este obligat să îl exercite în prevenirea atingerilor aduse interdicţiei relelor tratamente (a se compara Ali şi Ayşe Duran împotriva Turciei, nr. 42942/02, pct. 62,
8 aprilie 2008; Çamdereli, citată anterior, pct. 38; şi Nikolova şi Velitchkova, citată anterior, pct. 60 şi urm.).
122. Curtea arată în speţă că urmăririle penale împotriva poliţiştilor D. şi E. au fost iniţiate la trei – patru luni după interogatoriul reclamantului din 1 octombrie 2002 (supra, pct. 23) şi că aceşti funcţionari au fost condamnaţi printr-o hotărâre definitivă la aproximativ doi ani şi trei luni de la această dată. Chiar dacă Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main a atenuat pedeapsa ţinând seama, printre numeroşi alţi factori, de lunga durată a procedurii (supra, pct. 50), Curtea este pregătită să recunoască că ancheta şi urmăririle penale nu au fost suficient de prompte şi susţinute pentru a răspunde normelor Convenţiei.
123. Curtea arată, de asemenea, că poliţiştii au fost găsiţi vinovaţi de constrângere, respectiv incitare la constrângere, în aplicarea dispoziţiilor dreptului penal german, modul în care au realizat interogatoriul reclamantului fiind contrar art. 3. Ea observă totuşi că aceştia au fost condamnaţi numai la plata unor amenzi prea modeste şi cu suspendare. Curtea reaminteşte în această privinţă că nu trebuie să se pronunţe asupra gradului de vinovăţie al persoanei în cauză [Öneryıldız împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 116, CEDO 2004‑XII, şi Natchova şi alţii împotriva Bulgariei (MC), nr. 43577/98 şi 43579/98, pct. 147, CEDO 2005‑VII], sau să pronunţe pedeapsa ce trebuie ispăşită, aceste materii ţinând de competenţa exclusivă a instanţelor penale interne. Totuşi, în temeiul art. 19 din Convenţie şi în conformitate cu principiul care prevede ca prin Convenţie să se asigure drepturi concrete şi efective, nu teoretice sau iluzorii, Curtea trebuie să se asigure că statul se achită cum trebuie de obligaţia de protejare a drepturilor persoanelor aflate sub jurisdicţia sa (Nikolova şi Velitchkova, citată anterior, pct. 61, cu alte referinţe). Prin urmare, în cazul în care Curtea recunoaşte rolul curţilor şi tribunalelor naţionale în alegerea sancţiunilor pentru reprezentanţii statului în caz de rele tratamente aplicate de aceştia, ea trebuie să îşi păstreze funcţia de control şi să intervină în cazurile în care există o disproporţie evidentă între gravitatea actului şi sancţiunea dată. Dacă nu, datoria pe care o au statele de a realiza o anchetă eficientă şi-ar pierde mult din sens (Nikolova şi Velitchkova, citată anterior, pct. 62; a se compara, de asemenea, Ali şi Ayşe Duran, citată anterior, pct. 66).
124. Curtea nu pierde din vedere că, atunci când stabilit pedepsele pentru D. şi E., Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main a luat în considerare mai multe circumstanţe atenuante (supra, pct. 50). Ea admite că prezenta cerere nu este comparabilă cu alte cauze cu privire la actele de violenţă grave şi arbitrare comise de reprezentanţi ai statului care au încercat ulterior să le ascundă, şi în care ea a considerat că ar fi fost mult mai adecvate pedepse cu închisoarea (a se compara, de exemplu, Nikolova şi Velitchkova, citată anterior, pct. 63, şi Ali şi Ayşe Duran, citată anterior, pct. 67-72). Cu toate acestea, o condamnare la plata unor amenzi aproape simbolice, de 60 şi respectiv 90 plăţi zilnice a câte 60 – 120 euro, şi cu suspendare, nu ar putea fi considerată o reacţie adecvată la încălcarea art. 3, chiar dacă o situăm în practica statului pârât în materie de condamnare. O asemenea sancţiune, vădit disproporţionată cu încălcarea unuia din drepturile esenţiale ale Convenţiei, nu are efectul disuasiv necesar pentru prevenirea altor încălcări ale interdicţiei de folosire a relelor tratamente în situaţii dificile ce ar putea apărea în viitor.
125. În ceea ce priveşte sancţiunile disciplinare care au fost pronunţate, Curtea arată că, în cursul anchetei şi al procesului al căror obiect au fost, D. şi E. au fost amândoi transferaţi în posturi ce nu mai implicau asocierea directă cu anchetele privind diverse infracţiuni (supra, pct. 50). D. a fost numit apoi directorul pentru tehnologie, logistică şi administraţie din cadrul poliţiei (supra, pct. 52). Curtea reaminteşte în această privinţă că a declarat în mod repetat că, în cazul în care reprezentanţi ai statului sunt acuzaţi de infracţiuni ce implică rele tratamente, este important ca aceştia să fie suspendaţi din funcţiile lor pe durata cercetării judecătoreşti sau al procesului şi să fie demişi în cazul condamnării (a se vedea, de exemplu, Abdülsamet Yaman, citată anterior, pct. 55; Nikolova şi Velitchkova, citată anterior, pct. 63; şi Ali şi Ayşe Duran, citată anterior, pct. 64). Chiar dacă recunoaşte că faptele prezentei cauze nu sunt comparabile celor despre care era vorba în cauzele citate anterior, Curtea nu consideră mai puţin că numirea ulterioară a lui D. la conducerea unui organ de poliţie ne determină serios să ne întrebăm dacă reacţia autorităţilor a reflectat bine gravitatea pe care o reprezintă o încălcare a art. 3 – şi de care D. fusese găsit vinovat.
126. Cât despre condiţia suplimentară a unei reparaţii pentru ca încălcarea art. 3 să fie îndreptată la nivel naţional, Curtea arată că reclamantul a făcut uz de posibilitatea de a solicita o indemnizaţie pentru prejudiciul cauzat de încălcarea art. 3. Totuşi, cererea de asistenţă judiciară pe care a formulat-o pentru a putea iniţia o asemenea acţiune cu privire la răspunderea administrativă, care a fost trimisă instanţei inferioare, pare a fi în instanţă de mai bine de trei ani şi, pe cale de consecinţă, nicio audiere nu a avut loc încă şi nicio hotărâre nu s-a pronunţat pe fondul plângerii. Curtea observă că în practică a acordat indemnizaţii în temeiul art. 41 din Convenţie pentru prejudiciul moral ca urmare a gravităţii unei încălcări a art. 3 (a se vedea, printre multe altele, Selçuk şi Asker, citată anterior, pct. 117‑118).
127. Oricum, Curtea consideră că nu poate exista o reparaţie adecvată şi suficientă pentru o încălcare a Convenţiei decât dacă o cerere de indemnizaţie rămâne ea însăşi o cale de recurs efectivă, adecvată şi accesibilă. În special, întârzierile excesive ale unei acţiuni în despăgubiri ar priva recursul de caracterul efectiv [a se compara, mutatis mutandis, Scordino (nr. 1), citată anterior, pct. 195, în ceea ce priveşte indemnizaţia pentru nerespectarea „termenului rezonabil” prevăzut de art. 6]. Faptul că instanţele interne nu s-au pronunţat asupra fondului cererii de indemnizaţie formulată de reclamant de mai bine de trei ani ridică îndoieli serioase cu privire la caracterul efectiv al unei acţiuni privind răspunderea administrativă în circumstanţele acestei cauze. Autorităţile nu par hotărâte să se pronunţe cu privire la remediul care trebuie să îi fie acordat persoanei în cauză şi, prin urmare, nu au reacţionat în mod adecvat şi eficient la încălcarea art. 3.
128. Curtea observă de asemenea că, în opinia reclamantului, numai excluderea din proces a tuturor elementelor de probă obţinute în urma încălcării art. 3 comise de autorităţi ar fi putut-o remedia. În starea actuală a jurisprudenţei sale, ea consideră în general ca fiind necesar şi suficient ca un stat pârât să respecte cerinţele cu privire la anchetă şi compensare pentru a furniza la nivel intern o reparaţie adecvată în caz de rele tratamente prin care se încalcă art. 3 aplicate de reprezentanţii săi (supra, pct. 116-119). Ea consideră totuşi că problema de a şti ce măsuri de reparaţie sunt adecvate şi suficiente pentru remedierea încălcării unui drept garantat de Convenţie depinde de toate circumstanţele cauzei (supra, pct. 116). Nu ar exclude, aşadar, faptul că, dacă folosirea unei metode de interogare interzise de art. 3 a avut consecinţe nefavorabile pentru un reclamant în procedura penală îndreptată împotriva lui, o reparare adecvată şi suficientă implică, pe lângă cerinţele menţionate anterior, măsuri de restituire care se raportează la incidenţa pe care această metodă de interogare interzisă continuă să o aibă asupra procesului, printre care figurează în special respingerea elementelor de probă adunate prin încălcarea art. 3.
129. În speţă, Curtea nu trebuie totuşi să se pronunţe asupra acestei probleme şi nu trebuie să examineze în acest stadiu dacă se poate lua în considerare faptul că metoda de interogare interzisă utilizată în cursul anchetei a continuat să aibă o incidenţă asupra procesului reclamantului şi a avut consecinţe nefavorabile pentru persoana în cauză. Având în vedere constatările anterioare, Curtea consideră că, oricum, diferitele măsuri luate de autorităţile interne nu au îndeplinit pe deplin condiţia unei redresări astfel cum a fost stabilită în jurisprudenţa sa. Statul pârât nu a îndreptat aşadar în mod suficient tratamentul contrar art. 3 aplicat reclamantului.
130. Rezultă că reclamantul se poate pretinde încă victima unei încălcări a art. 3 în sensul art. 34 din Convenţie.
B. Cu privire la respectarea art. 3
131. Curtea face trimitere la constatarea la care a ajuns anterior (supra, pct. 94-108), şi anume că, atunci când l-a interogat, la 1 octombrie 2002, poliţia l-a ameninţat pe reclamant cu tortura pentru a-l determina să spună unde se afla J. şi că această metodă de interogare a constituit un tratament inuman interzis de art. 3.
132. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie
133. Reclamantul denunţă, de asemenea, o încălcare a dreptului său la un proces echitabil din cauza faptului că, în special, au fost admise şi utilizate elementele de probă obţinute numai în urma mărturiilor obţinute cu încălcarea art. 3. Fragmentele relevante ale art. 6 prevăd:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa.
(...)
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
(...)
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el (...)”
A. Obiectul litigiului în faţa Marii Camere
134. Curtea arată că, în faţa Marii Camere, reclamantul reiterează de asemenea plângerea bazată pe art. 6 conform căruia i s-ar fi refuzat la 1 octombrie 2002 să ia legătura cu avocatul său atâta timp cât nu au fost obţinute elemente incriminatoare. În jurisprudenţa Curţii, „cauza” înaintată Marii Camere este cererea astfel cum a fost declarată admisibilă de cameră [a se vedea, printre altele, K. şi T. împotriva Finlandei (MC), nr. 25702/94, pct. 141, CEDO 2001‑VII; Göç împotriva Turciei (MC), nr. 36590/97, pct. 36, CEDO 2002‑V; şi Cumpănă şi Mazăre împotriva României (MC), nr. 33348/96, pct. 66, CEDO 2004‑XI].
Camera constatând, în decizia din 10 aprilie 2007, că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, conform art. 35 § 1 din Convenţie pentru plângerea cu privire la consultarea avocatului său, Marea Cameră nu are competenţa să o soluţioneze.
B. Cu privire la excepţia preliminară a Guvernului
135. Guvernul obiectează faptul că reclamantul nu a epuizat căile de atac de interne, conform art. 35 § 1 din Convenţie, pentru plângerea bazată pe art. 6. Cel în cauză nu ar fi ridicat, cum ar fi trebuit, în faţa instanţelor interne, revendicări din faptul că urmărirea penală nu a fost încetată şi că nu au fost excluse din procedură elementele de probă adunate prin metodele de anchetă interzise.
1. Hotărârea Camerei
136. Camera nu a considerat necesar să se pronunţe cu privire la excepţia preliminară a Guvernului, pe care a adăugat-o la fondul plângerii bazat pe art. 6, deoarece a considerat că nu a fost încălcat art. 6 (pct. 86 din hotărârea camerei).
2. Argumentele părţilor
a) Guvernul
137. Guvernul obiectează în faţa Marii Camere cu privire la faptul că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, pentru aceleaşi motive ca cele invocate în procedura în faţa camerei. În primul rând, în ceea ce priveşte susţinerea lipsei echităţii procesului său penal formulată de reclamant, care consideră că acest proces ar fi trebuit suspendat având în vedere ameninţările care au fost făcute, Curtea Constituţională Federală ar fi declarat recursul constituţional inadmisibil deoarece este motivat insuficient. Ar fi fost de datoria reclamantului să explice motivele pentru care dreptul constituţional cerea nu numai excluderea declaraţiilor date în cursul interogatoriului la poliţie, ci şi încetarea urmăririi penale.
138. În al doilea rând, reclamantul nu ar fi epuizat căile de atac interne în ceea ce priveşte plângerea rezultată din refuzul de a exclude unele elemente de probă din proces. După cum ar fi confirmat Curtea Constituţională Federală, persoana în cauză nu ar fi motivat în detaliu, în cadrul procedurii în faţa Curţii Federale de Justiţie, astfel cum ar cere normele de procedură aplicabile, că contestă utilizarea probelor incriminatoare descoperite la Birstein, plângere total diferită, în opinia Guvernului, de cererea de încetare a urmăririi penale. În special, reclamantul nu ar fi corectat expunerea procurorului federal din 9 martie 2004 evaluând obiectul recursului şi considerând că cel în cauză nu pretinsese încălcarea art. 136a § 3 din Codul de procedură penală.
b) Reclamantul
139. Reclamantul contestă acest argument şi consideră că a epuizat căile de atac interne. Sesizând Curtea Federală de Justiţie, ar fi introdus cererea cea mai amplă posibil cu scopul de a suspenda acţiunea penală din cauza modului în care au fost obţinute elementele de probă. Recursul său formulat în linii mari ar cuprinde cererea mai restrânsă cu privire la inadmisibilitatea mijloacelor de probă materiale care au fost strânse în urma mărturiilor obţinute. Formulând recursul, ar fi ataşat copii integrale ale cererilor preliminare din 9 aprilie 2003. Curtea Federală de Justiţie i-ar fi respins recursul fără să îşi motiveze decizia.
140. De asemenea, în recursul său ulterior în faţa Curţii Constituţionale Federale, reclamantul şi-ar fi motivat pe deplin cererea, explicând detaliat şi referindu-se la decizii de principiu ale înaltei instanţe modul în care neîncetarea urmăririi penale şi neexcluderea elementelor de probă contestate ar fi dus, în opinia sa, la încălcarea drepturilor în temeiul art. 1 şi 104 din Legea fundamentală.
3. Motivarea Curţii
141. Marea Cameră are competenţa de a examina excepţia preliminară, Guvernul prezentând-o în mod corespunzător în faţa camerei în observaţiile sale privind admisibilitatea cererii (pct. 84 din hotărârea camerei), în conformitate cu art. 55 şi 54 din Regulamentul Curţii [N.C. împotriva Italiei (MC), nr. 24952/94, pct. 44, CEDO 2002‑X; Azinas împotriva Ciprului (MC), nr. 56679/00, pct. 32 şi 37, CEDO 2004‑III; şi Sejdovic împotriva Italiei (MC), nr. 56581/00, pct. 41, CEDO 2006‑II].
142. Curtea reaminteşte că finalitatea art. 35 este de acorda statelor contractante ocazia să prevină sau să îndrepte pretinsele încălcări împotriva lor înainte ca aceste susţineri să îi fie prezentate [a se vedea, printre altele, Civet împotriva Franţei (MC), nr. 29340/95, pct. 41, CEDI 1999‑VI]. Art. 35 § 1 din Convenţie trebuie aplicat cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv, însă nu prevede numai ca cererile să fi fost adresate instanţelor interne competente şi să fi fost folosite recursurile efective ce permit contestarea deciziilor deja pronunţate. Capătul de cerere cu care se doreşte să se sesizeze Curtea trebuie ridicat, în primul rând, cel puţin pe fond, în forma şi termenele stabilite de dreptul intern, în faţa aceloraşi instanţe naţionale corespunzătoare (a se vedea, printre altele, Cardot împotriva Franţei, 19 martie 1991, pct. 34, seria A nr. 200, şi Elçi şi alţii împotriva Turciei, nr. 23145/93 şi 25091/94, pct. 604 şi 605, 13 noiembrie 2003).
143. În consecinţă, căile de atac interne nu au fost epuizate dacă un apel nu a fost admis din cauza unei erori procedurale a reclamantului. În schimb, neepuizarea căilor de atac interne nu poate fi reţinută împotriva sa dacă, deşi acesta nu a respectat formele prescrise de lege, autoritatea competentă a examinat recursul pe fond [a se compara, printre altele, Biserica Metropolitană din Basarabia şi alţii împotriva Moldovei (dec.), nr. 45701/99, 7 iunie 2001; Skałka împotriva Poloniei (dec.), nr. 43425/98, 3 octombrie 2002; Jalloh împotriva Germaniei (dec.), nr. 54810/00, 26 octombrie 2004; şi Vladimir Romanov, citată anterior, pct. 52].
144. Curtea observă că reclamantul se plânge în faţa acesteia de lipsa echităţii procesului penal, a elementelor de probă obţinute direct în urma mărturiilor date ce au fost admise în proces. Persoana în cauză adresase în mod expres această întrebare tribunalului regional, în special în cererea preliminară din 9 aprilie 2003 prin care îl ruga pe acesta să declare că i se interzicea complet folosirea în cadrul procesului penal a diferitelor elemente de probă pe care autorităţile de anchetă le-au cunoscut ca urmare a declaraţiilor obţinute în mod ilegal (supra, pct. 25). În recursul său introdus în faţa Curţii Federale de Justiţie, reclamantul s-a referit la această cerere, aducând o copie integrală a acesteia (supra, pct. 37). La rândul rău, Curtea Federală de Justiţie a respins acest recurs pentru lipsă de temei, fără a-şi motiva decizia. Curtea consideră în aceste condiţii că, în conformitate cu cerinţele enunţate în jurisprudenţa sa, reclamantul a invocat fondul plângerii sale bazate pe art. 6 în cadrul procedurii în faţa Curţii Federale de Justiţie. Ea nu poate specula mai ales în privinţa problemei de a şti dacă această jurisdicţie a aprobat o interpretare eventual diferită a procurorului federal în ceea ce priveşte obiectul recursului reclamantului. Acesta pledând din nou în faţa Curţii Constituţionale Federale că folosirea unor metode de anchetă contrare Constituţiei ar fi trebuit să ducă la excluderea din proces a elementelor de probă contestate (supra, pct. 40), Curtea consideră că a invocat pe fond plângerea bazată pe art. 6 de la un capăt la altul al procedurii în faţa curţilor şi tribunalelor interne.
145. Curtea notează, de asemenea, că reclamantul a susţinut în faţa tribunalului regional, a Curţii Federale de Justiţie şi a Curţii Constituţionale Federale că procedura penală îndreptată împotriva lui ar fi trebuit să înceteze deoarece au fost folosite metode de anchetă contrare Constituţiei (supra, pct. 24, 37 şi 40). Asemenea cererii menţionate anterior (la pct. 144), această cerere privea consecinţele juridice ce trebuie ataşate într-un proces penal utilizării de elemente de probă adunate în cursul procedurii de anchetă înainte de proces prin intermediul unor metode de interogare interzise. Curtea Constituţională Federală a declarat în această privinţă recursul în faţa ei inadmisibil deoarece era motivat insuficient. Curtea notează totuşi că, în decizia sa, Curtea Constituţională Federală a confirmat că ameninţarea făcută de poliţie cu aplicarea unor suferinţe reclamantului în cursul procedurii de anchetă a adus atingere demnităţii umane a persoanei în cauză şi a încălcat interdicţia de aplicare a relelor tratamente, consacrate de Legea fundamentală. Înalta instanţă a considerat, de asemenea, că tribunalele penale remediaseră suficient viciul de procedură pe care l-a constituit folosirea unor metode de anchetă contrare Constituţiei excluzând din proces declaraţiile care fuseseră făcute sub ameninţare şi nu a considerat că trebuie să solicite, în plus, încetarea urmăririi penale (supra, pct. 42-44). Curtea consideră că, prin intermediul observaţiilor astfel formulate, Curtea Constituţională a examinat, deşi numai parţial, fondul recursului constituţional prin care reclamantul a cerut încetarea urmăririi penale al cărei obiect era. Prin urmare, neepuizarea căilor de atac interne nu mai poate fi reţinută împotriva lui în această privinţă.
146. Curtea consideră că reclamantul a oferit, aşadar, instanţelor interne, ocazia de a îndrepta pretinsa încălcare şi constată respingerea excepţiei de neepuizare a căilor de atac interne prezentate de Guvern.
C. Cu privire la încălcarea art. 6 din Convenţie
1. Hotărârea Camerei
147. Camera a constatat neîncălcarea art. 6 §§ 1 şi 3. A observat că tribunalul regional a exclus utilizarea în proces a tuturor declaraţiilor făcute anterior acestuia de către reclamant autorităţilor de anchetă, având în vedere efectul continuu al utilizării în cursul anchetei a unor metode de interogare interzise. Cu toate acestea, instanţa naţională a utilizat elemente de probă obţinute în mod indirect ca urmare a declaraţiilor luate reclamantului. Camera a concluzionat existenţa unei puternice prezumţii potrivit căreia utilizarea unor probe ce reprezintă rezultatul mărturiilor obţinute prin mijloace contrare art. 3, priva întregul proces de caracterul echitabil, la fel ca şi utilizarea mărturiilor obţinute de ei înşişi. Totuşi, în unele circumstanţe ale cauzei, în opinia camerei, verdictul s-a bazat în esenţă pe noile mărturii făcute de reclamant în cadrul procesului. Celelalte elemente, inclusiv mijloacele de probă materiale contestate, nu au avut decât un caracter auxiliar şi nu au fost utilizate decât la verificarea autenticităţii mărturiilor.
148. Camera nu avea convingerea că persoana în cauză nu a dispus de alt mijloc de apărare decât de a depune mărturie la proces odată admise elementele de probă contestate. În cadrul procedurii în faţa instanţelor interne, pentru care fusese asistat de un apărător, reclamantul a confirmat că a mărturisit de bunăvoie cu remuşcări. Faptul că mărturiile sale au schimbat cursul procesului putea fi văzut ca o modificare în linia sa de apărare. De asemenea, cel în cauză s-a prevalat de posibilitatea de a contesta probele materiale contestate în cadrul procesului, iar camera a recunoscut că tribunalul regional evaluase toate interesele aflate în joc atunci când a decis admiterea probelor.
149. Ţinând seama de aceste elemente, camera a constatat că utilizarea elementelor de probă contestate nu a privat întregul proces al reclamantului de caracterul echitabil.
2. Argumentele părţilor
a) Reclamantul
150. În opinia reclamantului, utilizarea mijloacelor de probă materiale adunate cu încălcarea art. 3 a privat procesul penal de echitatea prevăzută de art. 6. Odată aceste mijloace de probă admise, cel în cauză ar fi fost complet lipsit de dreptul la apărare. I s-ar fi retras şi protecţia pe care o reprezintă principiul ce interzice auto-incriminarea.
Probele incriminatoare găsite la Birstein şi pe drumul de întoarcere ar fi fost obţinute la ordinul poliţiei care l-ar fi constrâns în mod direct să arate locul exact în care se aflau. Cel în cauză ar fi fost forţat să meargă desculţ prin pădure până la locul unde ascunsese trupul lui J. Faptul că indicaţiile sale cu privire la acest loc şi la descoperirea trupului au fost înregistrate pe bandă video ar demonstra ceea ce se căuta la Birstein, nu era vorba despre salvarea copilului, ci de găsirea unor elemente de probă care să poată duce la condamnarea reclamantului.
151. Probele incriminatoare contestate ar fi jucat un rol determinant, nu numai auxiliar, în verdictul de vinovăţie. Chiar dacă alte acuzaţii ar fi fost posibile, elementele ce îl incriminează pe cel în cauză obţinute prin mărturii luate acestuia ar fi fost indispensabile acuzării şi condamnării pentru omor. Nicio altă cale legală ipotetică nu ar fi dus poliţia la aceste mijloace de probă în acel moment. Răspunsul la întrebarea de a şti dacă poliţia le-ar fi descoperit vreodată ar veni din pură speculaţie.
152. Tribunalul ar fi respins la deschiderea procesului cererea reclamantului de excludere a elementelor de probă obţinute cu încălcarea art. 3, astfel încât, chiar din acel moment, terminarea procesului ar fi fost determinată. Orice strategie de apărare posibilă constând, de exemplu, în invocarea dreptului de a păstra tăcerea sau de a pretinde că J. fusese ucis accidental sau chiar de a depune mărturii complete foarte devreme în procedură în speranţa de atenuare a pedepsei, ar deveni inutilă. Reclamantul ar fi mărturisit parţial în a doua zi a procesului şi nu ar fi recunoscut că l-a ucis pe J. cu intenţie decât la sfârşitul dezbaterilor, după ce toate mijloacele de probă contestate a căror excludere a solicitat-o ar fi fost invocate. De fapt, chiar acuzarea şi procurorii subsidiari, care s-ar fi opus oricărei posibilităţi de atenuare a pedepsei, ar fi subliniat că reclamantul nu a mărturisit decât ceea ce fusese deja dovedit.
153. În plus, indiferent de problema de a şti dacă metoda de interogare trebuie calificată ca tortură sau tratament inuman, Convenţia (reclamantul se referă în special la hotărârea Curţii în cauza Jalloh, citată anterior) şi prevederile dreptului public internaţional (art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 15 şi 16 din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva Torturii) impun obligaţia de excludere a tuturor elementelor de probă obţinute ca urmare a unei încălcări a interdicţiei absolute a torturii şi a tratamentelor inumane. Contrar celor estimate de instanţele interne şi de cameră, nu s-ar putea şi nu ar trebui să se pună în balanţă protecţia dreptului absolut garantat de art. 3 şi alte interese cum ar fi satisfacţia asigurării unei condamnări. Ca principiu, ar fi esenţial să se excludă elementele de probă respective pentru eradicarea tuturor incitărilor de a recurge la tortură sau la rele tratamente şi, prin urmare, pentru prevenirea unei asemenea conduite în practică.
b) Guvernul
154. Guvernul invită Marea Cameră să confirme constatarea camerei conform căreia art. 6 §§ 1 şi 3 din Convenţie nu a fost încălcat. În ceea ce priveşte modul în care mijloacele de probă contestate au fost adunate, Guvernul contestă faptul că reclamantul ar fi fost forţat să meargă desculţ sau ar fi făcut obiectul unor noi ameninţări, la Birstein sau pe drumul de întoarcere.
155. Desigur, tribunalul regional ar fi decis la începutul procesului ca probele incriminatoare contestate descoperite la Birstein să fie admise ca probe la proces. Cu toate acestea, reclamantul ar fi confirmat în faţa curţilor şi tribunalelor interne că a făcut mărturii de bunăvoie la proces cu remuşcări şi pentru că voia să îşi asume răspunderea pentru infracţiunea sa, în vreme ce ar fi putut să nu spună nimic sau să mintă la tribunal.
Ar fi schimbat poate linia de apărare în speranţa de a beneficia de o pedeapsă mai îngăduitoare, însă această decizie nu ar fi avut legătură cu utilizarea elementelor de probă contestate. Nu ar fi adevărat faptul că reclamantul nu a avut de ales altceva decât să depună mărturie la proces deoarece, după cum ar fi confirmat tribunalul, ar fi posibil să fi fost găsit vinovat de omor dacă nu ar fi depus mărturie din nou. După ce tribunalul i-a dat o informaţie calificată, cel în cauză ar fi depus, în a doua zi de proces, mărturii din care ar reieşi clar că el l-a ucis pe J. cu intenţie. Diferenţa dintre primele mărturii făcute la proces şi cele făcute mai târziu ar fi relativ minoră prin faptul că în primele cel în cauză nu a recunoscut că a plănuit de la bun început uciderea lui J. Această mărturie suplimentară nu ar constitui un element necesar pentru dovedirea omorului.
156. Condamnarea reclamantului s-ar fi bazat pe mărturiile pe care acesta le-a făcut de bunăvoie la proces. Probele incriminatoare strânse la Birstein, cum ar fi trupul lui J. şi raportul autopsiei întocmit, precum şi urmele de cauciuc lăsate de maşina reclamantului lângă heleşteu nu ar fi avut decât un caracter auxiliar şi ar fi servit numai la verificarea exactitudinii mărturiilor reclamantului la proces. Tribunalul regional ar fi declarat aceasta în mod clar în motivele hotărârii prin care l-a condamnat pe reclamant.
157. Art. 6 din Convenţie nu ar enunţa nicio normă cu privire la admisibilitatea probelor ca atare, materie care ar intra în primul rând sub incidenţa dreptului naţional. Convenţia ar prevede obligaţia unui stat de a aplica dreptul penal împotriva unui criminal. Interesul public reprezentat de condamnarea unui criminal al unui copil pe care l-a răpit ar avea o foarte mare greutate. De altfel, ar trebui analizată îndeaproape jurisprudenţa Curţii Supreme a Statelor Unite, care ar merge extrem de departe, interzicând utilizarea „fructului copacului otrăvit”. Aşadar, în cauza de principiu Nix împotriva Williams [11 iunie 1984 (467 U.S. 431), supra, pct. 73], de exemplu, această instanţă ar fi admis că un cadavru descoperit în urma unei anchete conduse neregulamentar era admisibil ca probă în cazurile în care ar fi fost oricum descoperit. În speţă, afirmă Guvernul, trupul lui J., ascuns într-un loc în care reclamantul a fost înainte, ar fi fost descoperit mai devreme sau mai târziu.
c) Terţii intervenienţi
i. Părinţii lui J.
158. În opina părinţilor lui J., procesul reclamantul a îndeplinit cerinţele art. 6. La proces, reclamantul nu ar fi arătat niciodată că s-a simţit constrâns să depună mărturie, ci ar fi repetat că face declaraţii liber şi din respect pentru familia victimei sale. Ar fi mărturisit în a doua zi de proces că l-a sufocat pe J., chiar dacă în acel moment ar fi negat că ar fi plănuit asta înainte de a-l răpi. După aceea, ar fi admis că a planificat de la bun început să-l ucidă pe copil.
159. De asemenea, reclamantul ar fi confirmat în declaraţia finală că, fiind excluse declaraţiile pe care le-a făcut înainte de proces, a avut alegerea fie de a păstra tăcerea, fie de a depune mărturii, şi am putea aşadar afirma că jocurile fuseseră deja făcute. Ar fi pretins că a făcut mărturii complete de bunăvoie chiar dacă a recunoscut riscul lipsei vreunui efect (atenuant) asupra hotărârii tribunalului. Într-o carte publicată mai târziu (intitulată Singur cu Dumnezeu – Drumul de întoarcere), reclamantul nu ar arăta deloc faptul că a făcut mărturii la proces din cauza interogatoriului poliţiei. În această carte, ar fi confirmat, cu privire la motivele care l-au incitat să depună din nou mărturii la proces, că a vrut să-şi exprime remuşcările şi, prin urmare, şi-a descris actele comise în detaliu, cu riscul – care s-a concretizat – ca mărturiile sale să nu aibă nicio incidenţă asupra pedepsei (pp. 225 – 226). Comportamentul său la proces nu ar fi constituit, aşadar, o reacţie la decizia tribunalului de a admite elemente de probă contestate.
ii. Redress Trust
160. Redress Trust subliniază faptul că norma de excludere care interzice admiterea mijloacelor de probă obţinute prin tortură sau rele tratamente se explică prin i) mijloace de probă nefiabile obţinute prin tortură; ii) atingerea valorilor civilizate cauzate şi reprezentate de tortură; iii) obiectivul de ordine publică care constă în eradicarea, peste tot în lume, a oricărei incitări de a recurge la tortură; iv) necesitatea de a asigura protecţia drepturilor fundamentale (la căi de atac legale şi la un proces echitabil) ale părţii împotriva intereselor căreia sunt produse elementele de probă; şi v) necesitatea de păstrare a integrităţii procedurii judiciare.
161. Numeroase declaraţii, norme, rezoluţii şi Convenţii internaţionale ar interzice admiterea ca mijloace de probă într-o procedură judiciară a declaraţiilor obţinute prin tortură sau tratamente inumane. Redress Trust consideră că este îndoielnic să se afirme că norma de excludere priveşte nu numai mărturiile, ci şi elementele de probă derivate care au fost adunate dintr-o declaraţie făcută sub tortură, chiar dacă art. 15 din Convenţia Organizaţiilor Naţiunilor Unite împotriva Torturii (supra, pct. 64), în special, este formulat în termeni destul de restrînşi. Astfel, în observaţiile generale nr. 7 din 30 mai 1982 (supra, pct. 70), Comitetul ONU pentru drepturile omului ar fi considerat că pentru instaurarea controlului eficient al interdicţiei torturii, ar fi esenţial să se excludă din justiţie atât mărturiile cât şi celelalte elemente similare unui mijloc de tortură sau tratamente inumane sau degradante. De asemenea, Curtea Supremă de Apel din Africa de Sud ar fi afirmat, în hotărârea din 10 aprilie 2008, în cauza Mthembu împotriva Statului (supra, pct. 74), că orice utilizare a mijloacelor de probă adunate prin tortură, inclusiv mijloacele de probă materiale ce ar putea fi obţinute, ar priva procesul de caracterul echitabil. Acest lucru s-ar aplica cu aceeaşi forţă şi altor forme de rele tratamente. Constatările Curţii în hotărârile Jalloh (citată anterior, pct. 99 şi 104-107) şi Haroutyounian împotriva Armeniei, nr. 36549/03, pct. 63, CEDO 2007‑VIII) sunt în acelaşi sens.
3. Motivarea Curţii
a) Scurtă prezentare a principiilor relevante
162. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 19 din Convenţie, sarcina sa este de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din Convenţie pentru înaltele părţi contractante. În special, nu este de competenţa Curţii să se pronunţe cu privire la erorile de fapt sau de drept despre care se pretinde că au fost comise de o instanţă internă, decât dacă şi în măsura în care acestea ar fi putut să încalce drepturile şi libertăţile protejate de Convenţie. Dacă art. 6 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată de dreptul intern (Schenk împotriva Elveţiei, 12 iulie 1988, pct. 45-46, seria A nr. 140; Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, 9 iunie 1998, pct. 34, Culegere 1998-IV; şi Heglas împotriva Republicii Cehe, nr. 5935/02, pct. 84, 1 martie 2007).
163. Curtea nu are aşadar sarcina de a se pronunţa în principiu asupra admisibilităţii unor forme de elemente de probă – de exemplu, probe obţinute în mod ilegal cu privire la dreptul intern. Trebuie să examineze dacă procedura, inclusiv modul de obţinere a probelor, a fost echitabilă în ansamblu, ceea ce implică examinarea ilegalităţii respective şi, în cazul în care se descoperă încălcarea unui alt drept protejat de Convenţie, natura acestei încălcări (a se vedea, printre altele, Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35394/97, pct. 34, CEDO 2000‑V; P.G. şi J.H. împotriva Regatului Unit, nr. 44787/98, pct. 76, CEDO 2001-IX; şi Allan împotriva Regatului Unit, nr. 48539/99, pct. 42, CEDO 2002‑IX).
164. Pentru a stabili dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, trebuie să se cerceteze totodată dacă dreptul la apărare a fost respectat. Se impune în special întrebarea dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune folosirii acestora. Trebuie, de asemenea, să se ia în considerare calitatea probelor, în special să se verifice dacă circumstanţele în care au fost obţinute generează îndoiala cu privire la credibilitatea sau exactitatea lor. Dacă nu se pune neapărat o problemă de echitate atunci când proba obţinută nu este susţinută de alte elemente, trebuie notat că, dacă este foarte solidă şi nu conduce la nicio îndoială, necesitatea altor elemente de susţinere se diminuează (a se vedea, printre altele, Khan, citată anterior, pct. 35 şi 37; Allan, citată anterior, pct. 43, şi Jalloh, citată anterior, pct. 96). În această privinţă, Curtea acordă importanţă problemei de a şti dacă elementul de probă respectiv a exercitat vreo influenţă decisivă asupra soluţiei dispuse în acţiunea penală (a se compara, în special, Khan, citată anterior, pct. 35 şi 37).
165. Cât despre natura încălcării constatate a Convenţiei, Curtea reaminteşte că pentru a determina dacă utilizarea ca probe a unor informaţii obţinute cu încălcarea art. 8 a privat procesul în ansamblul său de caracterul echitabil prevăzut de art. 6, trebuie luate în considerare toate circumstanţele cauzei şi trebuie să se pună întrebarea în special dacă dreptul la apărare a fost respectat şi care sunt calitatea şi importanţa elementelor respective [a se compara, printre altele, Khan, citată anterior, pct. 35-40; P.G. şi J.H. împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 77-79, şi Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4378/02, pct. 94-98, CEDO 2009‑..., în care Curtea nu a constatat nicio încălcare a art. 6]. Totuşi, merită unele consideraţii speciale utilizarea într-o procedură penală a unor elemente de probă obţinute printr-o măsură considerată contrară art. 3. Utilizarea unor asemenea elemente, adunate prin încălcarea unuia din drepturile absolute ce constituie nucleul dur al Convenţiei, ridică întotdeauna îndoieli serioase cu privire la echitatea procedurii, chiar dacă faptul că au fost admise ca probe nu a fost decisiv pentru condamnarea suspectului [İçöz împotriva Turciei (dec.), nr. 54919/00, 9 ianuarie 2003; Jalloh, citată anterior, pct. 99 şi 104; Göçmen împotriva Turciei, nr. 72000/01, pct. 73-74, 17 octombrie 2006, şi Haroutyounian, citată anterior, pct. 63).
166. În consecinţă, Curtea a concluzionat în privinţa mărturiilor ca atare că admiterea ca probe a faptelor relevante în procedura penală, a declaraţiilor obţinute prin acte de tortură (a se compara Örs şi alţii împotriva Turciei, nr. 46213/99, pct. 60, 20 iunie 2006; Haroutyounian, citată anterior, pct. 63, 64 şi 66 ; şi Levinţa împotriva Moldovei, nr. 17332/03, pct. 101 şi 104-105, 16 decembrie 2008) sau alte rele tratamente contrare art. 3 (a se compara Söylemez împotriva Turciei, nr. 46661/99, pct. 107 şi 122-124,
21 septembrie 2006, şi Göçmen, citată anterior, pct. 73-74), face ca întreaga procedură să fie viciată de inechitate. Ea a adăugat că acest lucru era astfel independent de valoarea probatorie a declaraţiilor şi că admiterea acestor elemente a fost sau nu determinantă pentru verdictul de vinovăţie care a fost dat în privinţa reclamantului (ibidem).
167. În ceea ce priveşte utilizarea în proces a unor mijloace de probă materiale care au fost adunate ca urmare a relelor tratamente contrare art. 3, Curtea a considerat că unele elemente materiale adunate prin acte de violenţă, cel puţin dacă aceste acte puteau fi calificate ca tortură, nu trebuiau niciodată invocate, indiferent de valoarea probatorie, pentru dovedirea vinovăţiei persoanei care fusese victimă a acestora. Orice altă concluzie nu ar face decât să legitimeze indirect tipul de conduită condamnabilă din punct de vedere moral pe care autorii art. 3 din Convenţie au căutat să o interzică sau, cu alte cuvinte, nu ar face decât „să confere o aparenţă de legalitate violenţei” (Jalloh, citată anterior, pct. 105). În hotărârea Jalloh, Curtea nu a soluţionat problema dacă prin aducerea de probe materiale adunate printr-un act calificat ca tratament inuman sau degradant, dar care nu echivalează cu tortura, procesul era viciat de inechitate, în special, independent de importanţa acordată probelor, de valoarea lor probatorie şi de posibilităţile de care dispusese victima pentru a contesta depunerea lor la dosar şi utilizarea lor la proces (ibidem, pct. 106-107). Ea a constatat încălcarea art. 6 în circumstanţele particulare ale acestei cauze (ibidem, pct. 107-108).
168. În ceea ce priveşte utilizarea mijloacelor de probă adunate cu încălcarea dreptului de a păstra tăcerea şi a dreptului de a nu contribui la propria incriminare, Curtea reaminteşte că acestea sunt norme internaţionale recunoscute în general, care sunt în centrul noţiunii de proces echitabil astfel cum este garantat de art. 6. Aceste norme sunt inspirate în special de grija de a proteja un acuzat de o constrângere abuzivă din partea autorităţilor, pentru a evita unele erori judiciare şi pentru a atinge scopurile art. 6.
Dreptul de a nu contribui la propria incriminare presupune în special că acuzarea caută să îşi întemeieze argumentaţia fără să recurgă la elemente de probă obţinute prin constrângere sau presiuni, în pofida voinţei acuzatului (a se vedea, printre altele, Saunders împotriva Regatului Unit, 17 decembrie 1996, pct. 68, Culegere 1996‑VI; Heaney şi McGuinness împotriva Irlandei, nr. 34720/97, pct. 40, CEDO 2000-XII; şi Jalloh, citată anterior, pct. 100).
b) Aplicarea acestor principii în speţă
169. Cum cerinţele art. 6 pct. 3 privind dreptul la apărare şi principiul ce interzice auto-incriminarea reprezintă aspecte deosebite ale dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1, Curtea va examina plângerile din perspectiva acestor două texte coroborate (a se compara, printre alte hotărâri, Windisch împotriva Austriei,
27 septembrie 1990, pct. 23, seria A nr. 186; Lüdi împotriva Elveţiei, 15 iunie 1992, pct. 43, seria A nr. 238; Funke împotriva Franţei, 25 februarie 1993, pct. 44, seria A nr. 256‑A; şi Saunders, citată anterior, pct. 68).
170. Pentru a determina, în lumina principiilor anterioare, dacă acţiunea penală iniţiată împotriva reclamantului care, de la început, s-a opus utilizării unor elemente de probă adunate cu încălcarea drepturilor sale garantate de Convenţie, poate fi considerată ca fiind echitabilă în ansamblul ei, Curtea trebuie să aibă în vedere în primul rând natura încălcării Convenţiei respective şi gradul în care aceasta i-a permis să obţină elementele de probă contestate. Ea face trimitere la constatarea sa anterioară conform căreia mărturiile pe care reclamantul le-a depus în dimineaţa zilei de 1 octombrie 2002 când a fost interogat de E. au fost obţinute cu încălcarea art. 3 (supra, pct. 108). Ea a concluzionat, de asemenea, că nimic nu arăta că poliţia l-ar fi ameninţat pe reclamant a doua oară, la Birstein sau pe drumul de dus sau de întoarcere, pentru a-l face să arate probe materiale (supra, pct. 99).
171. Curtea notează că tribunalul regional a considerat că declaraţiile reclamantului în urma ameninţărilor, în special declaraţiile făcute la Birstein şi cele făcute pe drumul de întoarcere la comisariat, au fost formulate sub efectul continuu al ameninţărilor care au fost făcute în timpul interogatoriului şi erau aşadar inadmisibile (supra, pct. 29), iar acesta a considerat că probele materiale descoperite graţie acestor declaraţii erau admisibile. În procedura în faţa instanţelor interne, probele materiale contestate au fost considerate ca fiind probe de care autorităţile de anchetă au avut cunoştinţă în urma declaraţiilor obţinute de la reclamant [efect indirect („Fernwirkung”) – supra, pct. 31]. În scopul aprecierii sale din perspectiva art. 6, Curtea consideră ca fiind determinantă legătura de cauzalitate existentă între interogatoriul reclamantului realizat cu încălcarea art. 3 şi probele materiale adunate de autorităţi datorită indicaţiilor reclamantului, cum ar fi trupul lui J. şi raportul de autopsie realizat, urmele de cauciuc lăsate de maşina reclamantului lângă heleşteu, precum şi rucsacul şi hainele lui J., şi maşina de scris a reclamantului. Cu alte cuvinte, descoperirea probelor materiale contestate a fost rezultatul direct al interogatoriului reclamantului, pe care poliţia l-a realizat cu încălcarea art. 3.
172. De asemenea, probele adunate prin mijloace contrare art. 3 nu ridică probleme din perspectiva art. 6 decât dacă utilizarea lor nu a fost exclusă din procesul penal al reclamantului. Curtea arată că tribunalul regional a exclus din proces toate mărturiile pe care reclamantul le-a depus sub ameninţare sau efectele continue ale acesteia în cadrul procedurii de anchetă (supra, pct. 28-30).
Dimpotrivă, el a respins cererea pe care reclamantul o formulase la deschiderea procesului şi a refuzat excluderea elementelor de probă pe care autorităţile de anchetă le adunaseră în urma declaraţiilor făcute de cel în cauză sub efectul continuu al tratamentului contrar art. 3 (supra, pct. 31).
173. Prin urmare, Curtea este chemată să examineze consecinţele pe care le are asupra echităţii unui proces utilizarea unor mijloace de probă materiale obţinute în urma unui tratament calificat ca inuman contrar art. 3, dar care se situează sub pragul torturii. După cum a arătat anterior (la pct. 166-167), Curtea nu s-a pronunţat încă în jurisprudenţa sa asupra problemei de a şti dacă utilizarea unor asemenea probe va priva un proces de caracterul echitabil, indiferent de celelalte circumstanţe ale cauzei. Ea consideră totuşi că folosirea în acţiunea penală a unor declaraţii obţinute printr-o încălcare a art. 3 – fie că este calificată drept tortură, fie tratament inuman sau degradant – ca şi utilizarea unor mijloace de probă materiale adunate în urma unor acte de tortură privează în mod automat procedura de echitate în ansamblul său şi încalcă art. 6 (supra, pct. 166-167).
174. Curtea notează că niciun consens nu se degajă clar între statele contractante ale Convenţiei, instanţele altor state şi alte organe de control al respectării drepturilor omului cu privire la domeniul de aplicare precis al normei de excludere (a se vedea, supra, referinţele date pct. 69-74). În special, factori cum sunt problema de a şti dacă elementele de probă contestate ar fi fost oricum descoperite ulterior, indiferent de metoda de anchetă interzisă, pot avea o incidenţă asupra admisibilităţii acestor probe.
175. De altfel, Curtea cunoaşte diferitele drepturi şi interese concurente aflate în joc. Pe de o parte, excluderea unor probe materiale – adesea fiabile şi decisive – dintr-un proces penal va împiedica urmărirea eficientă a infracţiunilor. Victimele unei infracţiuni, familia şi publicul au, fără îndoială, toţi un interes în urmărirea şi pedepsirea autorilor, iar în această cauză acest interes avea o importanţă considerabilă. În plus, cazul de faţă prezintă şi această particularitate că mijloacele de probă materiale contestate au fost adunate printr-o metodă ilegală de interogare care nu viza, ca atare, permiterea unei urmăriri penale, dar care a fost aplicată cu scopul prevenirii, adică pentru salvarea vieţii unui copil şi, prin urmare, pentru protejarea unui alt drept fundamental garantat de Convenţie, mai precis prin art. 2. Pe de altă parte, un acuzat într-o procedură penală are dreptul la un proces echitabil, drept ce poate fi contestat dacă instanţele interne utilizează probe adunate în urma unei încălcări a interdicţiei relelor tratamente prevăzută de art. 3, unul din drepturile fundamentale şi absolute garantate de Convenţie. De fapt, există, de asemenea, un interes public esenţial de protejare a integrităţii procesului judiciar şi, prin urmare, a valorilor societăţilor civilizate bazate pe supremaţia dreptului.
176. Având în vedere interesele menţionate anterior aflate în joc în contextul art. 6, Curtea trebuie să ia notă de faptul că art. 3 din Convenţie consacră un drept absolut. Acest drept fiind absolut, nu ar putea fi pus în balanţă cu alte interese cum ar fi gravitatea infracţiunii ce face obiectul anchetei sau interesul general de a se efectua urmăriri penale efective. În caz contrar, acest caracter absolut ar fi afectat (a se compara, de asemenea, mutatis mutandis, Saadi împotriva Italiei, citată anterior,
pct. 138-139). Pentru Curte, nici protecţia vieţii umane nici o condamnare penală nu pot fi asigurate cu preţul unei puneri în pericol a protecţiei dreptului absolut de a nu se aplica rele tratamente interzise de art. 3; în caz contrar, am sacrifica aceste valori şi am discredita administrarea justiţiei.
177. De asemenea, Curtea ia act în această privinţă de argumentul Guvernului care consideră că Convenţia îl obliga să aplice legea penală împotriva unui criminal, şi astfel să apere dreptul la viaţă. Convenţia cere, într-adevăr, statelor contractate să apere dreptul la viaţă (a se vedea, printre multe altele, Osman împotriva Regatului Unit, 28 octombrie 1998, pct. 115-116, Culegere 1998‑VIII). Ea nu le obligă totuşi să o facă prin acte care încalcă interdicţia absolută a tratamentelor inumane enunţate la art. 3 sau într-un mod care să aducă atingere dreptului oricărui acuzat la un proces echitabil în temeiul art. 6 (a se compara, mutatis mutandis, Osman, citată anterior, pct. 116). Curtea recunoaşte că în speţă agenţii statului a trebuit să acţioneze într-o situaţie dificilă şi tensionată şi au vrut să salveze o viaţă. Asta nu schimbă totuşi nimic din faptul că ei au obţinut probe materiale printr-o încălcare a art. 3. În plus, în faţa celor mai grele pedepse trebuie asigurat, la cel mai înalt grad posibil, dreptul la un proces echitabil de către societăţile democratice [a se compara Salduz împotriva Turciei (MC), nr. 36391/02, pct. 54, CEDO 2008–...].
178. Mai rămâne faptul că, spre deosebire de art. 3, art. 6 nu consacră un drept absolut. Curtea trebuie să cerceteze ce măsuri se cuvine să fie considerate în acelaşi timp necesare şi suficiente într-o procedură penală, în ceea ce priveşte unele elemente de probă obţinute în urma unei încălcări a art. 3, pentru a asigura o protecţie eficientă drepturilor garantate de art. 6. După cum stabileşte în jurisprudenţa sa (supra, pct. 165-167), folosirea unor asemenea probe ridică serioase probleme cu privire la echitatea procedurii. Desigur, în contextul art. 6, admiterea unor probe adunate printr-o conduită absolut interzisă de art. 3 ar putea incita reprezentanţii legii să recurgă la asemenea metode în ciuda acestei interdicţii absolute.
Combaterea folosirii unor metode de anchetă încălcând art. 3 şi protecţia eficientă a indivizilor împotriva unor asemenea metode, de asemenea, pot cere în principiu excluderea utilizării în proces a unor probe materiale adunate printr-o încălcare a art. 3, chiar dacă aceste probe au o legătură mai strânsă cu încălcarea art. 3 decât cele obţinute direct printr-o încălcare a acestui articol. În caz contrar, întregul proces este inechitabil. Curtea consideră totuşi că echitatea unui proces penal şi apărarea efectivă a interdicţiei absolute prevăzute de art. 3 în acest context nu sunt în joc decât dacă se demonstrează că încălcarea art. 3 a influenţat soluţia dispusă în procedura iniţiată împotriva acuzatului, altfel spus, a avut un impact asupra verdictului de vinovăţie sau asupra pedepsei.
179. Curtea arată că, în speţă, tribunalul regional şi-a bazat în mod expres constatările cu privire la săvârşirea infracţiunii comise de reclamant – şi, prin urmare, constatările care duc la condamnarea celui în cauză pentru omor şi răpire cu cerere de răscumpărare – exclusiv pe noile mărturii complete pe care reclamantul le-a depus la proces (supra, pct. 34). Acesta a considerat, de asemenea, noile mărturii ca fiind baza esenţială, dacă nu chiar baza unică, a constatărilor sale privind planificarea infracţiunii, care a jucat, de asemenea, un rol în verdictul de vinovăţie şi pedeapsă (ibidem). Elementele de probă suplimentare admise la proces nu au servit instanţei interne la dovedirea vinovăţiei reclamantului, ci numai la verificarea autenticităţii mărturiilor sale.
Ele cuprindeau rezultatele autopsiei cu privire la cauza decesului lui J. şi urmele de cauciucuri lăsate de maşina reclamantului lângă heleşteul unde a fost descoperit trupul copilului. Instanţa internă s-a bazat, de asemenea, pe probe cu caracter coroborant care au fost adunate indiferent de primele mărturii obţinute de la reclamant sub ameninţare, poliţia filându-l pe acesta după ce şi-a luat răscumpărarea şi cercetându-i apartamentul imediat după arestare. Aceste probe, care nu sunt „viciate” de încălcarea art. 3, erau mărturia surorii lui J., modul de redactare a scrisorii de şantaj, nota descoperită în apartamentul reclamantului cu privire la organizarea crimei, precum şi banii răscumpărării găsiţi în apartamentul reclamantului sau depuşi în conturile sale bancare (ibidem).
180. Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea consideră că pe aceste două mărturii ale reclamantului la proces – singure sau coroborate cu alte probe materiale neviciate – se bazează atât reţinerea vinovăţiei pentru omor şi lipsire de libertate cu cerere de răscumpărare, cât şi pedeapsa aplicată. Probele materiale contestate nu erau necesare şi nu au servit la dovedirea vinovăţiei sau la stabilirea pedepsei. Prin urmare, putem spune că legătura de cauzalitate dintre, pe de o parte, metodele de anchetă interzise şi, pe de altă parte, verdictul de vinovăţie şi pedeapsa date reclamantului a fost ruptă în ceea ce priveşte mijloacele de probă materiale contestate.
181. Având în vedere aceste constatări, Curtea trebuie să cerceteze, de asemenea, dacă încălcarea art. 3 care s-a produs în cursul procedurii de anchetă l-a făcut pe reclamant să depună mărturie la proces. În cererea introdusă în faţa ei, reclamantul susţinea că astfel s-au petrecut lucrurile. În opinia lui, nu a avut altă alegere pentru a se apăra la proces decât să depună mărturie având în vedere că tribunalul regional a refuzat, la deschiderea dezbaterilor, să îi admită cererea de excludere a probelor materiale adunate printr-o încălcare a art. 3.
182. Curtea observă în primul rând că, înainte de mărturiile pe care le-a făcut în a doua zi de proces, reclamantul fusese informat cu privire la dreptul său de a păstra tăcerea şi cu privire la faptul că niciuna din declaraţiile pe care le făcuse înainte despre acuzaţii nu ar putea fi adusă ca probă împotriva lui (supra, pct. 34). Ea consideră, aşadar, că legislaţia şi practica interne generau efectiv consecinţe mărturiilor obţinute prin rele tratamente interzise (a se vedea, în sens contrar, Hulki Güneş împotriva Turciei, nr. 28490/95, pct. 91, CEDO 2003‑VII, şi Göçmen, citată anterior, pct. 73) şi că a existat în această privinţă revenirea la statu quo ante, adică la situaţia în care reclamantul se afla înainte să se producă încălcarea art. 3.
183. De altfel, reclamantul, care a fost reprezentat de un consiliu a subliniat în declaraţiile făcute în a doua zi şi la încheierea procesului că depunea mărturie de bună voie şi cu remuşcări şi pentru a-şi asuma răspunderea actelor sale în ciuda faptelor survenite la 1 octombrie 2002 (supra, pct. 32). El s-a exprimat astfel deşi încercarea sa de a exclude probele materiale contestate a eşuat înainte. Curtea nu are, prin urmare, niciun motiv să presupună că reclamantul nu a spus adevărul, că nu ar fi mărturisit dacă tribunalul regional a decis, la deschiderea procesului, excluderea acestor probe materiale contestate şi dacă trebuie să considere de acum înainte că mărturiile sale au rezultat din măsuri care au lipsit de sens fundamentul dreptului său la apărare.
184. Oricum, reiese clar din motivaţia tribunalului regional că mărturiile ulterioare făcute de reclamant în ultima zi de proces au fost determinante pentru verdictul de vinovat de omor, infracţiune de care nu ar fi fost găsit poate vinovat altfel (supra, pct. 34 şi 35). În mărturiile sale, cel în cauză menţiona numeroase elemente suplimentare fără legătură cu ceea ce probele materiale contestate ar fi permis să se stabilească. În vreme ce aceste elemente demonstrau că J. fusese sufocat şi că reclamantul a mers la heleşteul din Birstein, mărturiile sale îi dovedeau în special intenţia de a-l ucide pe J., precum şi motivele care l-au determinat să o facă. Ţinând seama de aceste elemente, Curtea nu consideră că, după respingerea cererii de excludere a probelor contestate, la deschiderea procesului, reclamantul nu ar fi putut păstra tăcerea şi nu avea de ales decât să depună mărturie. Ea nu mai consideră, aşadar, că încălcarea art. 3 care s-a produs în cursul anchetei ar fi avut o incidenţă asupra mărturiilor făcute de cel în cauză la proces.
185. Cât despre dreptul la apărare, Curtea arată, în plus, că reclamantul a avut posibilitatea, de care a profitat, de a contesta utilizarea probelor materiale contestate la proces şi că tribunalul regional avea latitudinea de a le exclude. Dreptul la apărare nu a mai fost, prin urmare, nerespectat în această privinţă.
186. Curtea observă că reclamantul pretinde că a fost privat la proces de protecţia pe care o reprezintă dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare. După cum a fost demonstrat anterior (la pct. 168), acest drept presupune că acuzarea stabileşte faptele reproşate acuzatului fără ajutorul probelor strânse prin măsuri de constrângere sau de silire impuse împotriva voinţei celui în cauză. Curtea face trimitere la constatările sale anterioare, şi anume la faptul că instanţele interne şi-au bazat verdictul pe mărturiile ulterioare făcute de reclamant la proces, fără să recurgă, ca probe necesare vinovăţiei, la elementele materiale contestate. Ea constată, prin urmare, că dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare a fost respectat în procedura iniţiată împotriva reclamantului.
187. Curtea consideră că, în circumstanţele cauzei reclamantului, neexcluderea probelor materiale contestate, obţinute în urma unei declaraţii determinată de aplicarea unor rele tratamente, nu a avut niciun rol în verdictul de vinovăţie şi pedeapsa pronunţată împotriva reclamantului. Dreptul la apărare şi dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare au fost şi ele respectate, astfel încât se cuvine să se considere echitabil întregul proces al reclamantului.
188. În consecinţă, nu a fost încălcat art. 6 § 1 şi 3 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
189. În temeiul art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
190. Reclamantul nu solicită nicio despăgubire pentru prejudiciul material sau moral; el subliniază că obiectivul cererii sale este să obţină în faţa curţilor şi tribunalelor interne un nou proces. Guvernul nu formulează observaţii în această privinţă.
191. Prin urmare, Curtea nu acordă nicio despăgubire pentru prejudiciu. În ceea ce priveşte măsura specifică solicitată de reclamant cu titlu de compensaţii, Curtea consideră, ţinând seama de concluzia la care ajunge în temeiul art. 6, că nu există nicio bază care să permită reclamantului să solicite un nou proces sau redeschiderea procedurii în faţa instanţelor interne.
B. Cheltuieli de judecată
192. Pe baza documentelor, reclamantul menţine cererile pe care le formulase în faţa camerei şi solicită rambursarea cheltuielilor procedurii penale pe care tribunalul regional l-a obligat să le plătească după condamnare. Acestea ajung la 72 855.60 euro (EUR). Persoana în cauză lasă în grija Curţii determinarea acestor cheltuieli (care cuprind, printre altele, costurile de expertiză şi pentru alţi martori şi onorariile avocatului) care trebuie considerate că au fost făcute prin încălcarea drepturilor sale garantate de Convenţie. În opinia lui, costurile aferente recursului în faţa Curţii Constituţionale Federale (a căror sumă nu o precizează) au fost făcute numai cu scopul de îndreptare a încălcărilor Convenţiei.
193. Reclamantul, care a fost admis ca fiind eligibil pentru asistenţa juridică, solicită în plus 22 647.85 EUR în total pentru costurile şi cheltuielile aferente procedurii în faţa Curţii. Aceste cheltuieli, care au făcut obiectul unei facturi sau al unui certificat, cuprind onorariile avocatului, costurile de acces la dosarul procedurii interne şi al rapoartelor experţilor juridici, pentru copii, călătorie, şedere, precum şi costurile celeilalte proceduri pendinte în faţa instanţelor interne.
194. Guvernul nu formulează observaţii cu privire la pretenţiile reclamantului în faţa Marii Camere. În faţa camerei, Guvernul a pledat că acele costuri la care tribunalul îl obligase pe acesta nu fuseseră pretinse pentru prevenirea sau îndreptarea unei încălcări a drepturilor celui în cauză în temeiul Convenţiei. Reclamantul nu ar fi precizat cheltuielile efectuate pentru procedura în faţa Curţii Federale de Justiţie sau în faţa Curţii Constituţionale Federale. Dacă procedura trebuia redeschisă în faţa instanţelor interne în urma unei constatări de încălcare a drepturilor garantate reclamantului de Convenţie şi dacă acesta trebuia achitat, atunci decizia privind cheltuielile de judecată în faţa tribunalului regional ar fi reexaminată.
195. Guvernul lasă de altfel în grija Curţii pronunţarea cu privire la caracterul rezonabil sau nu al onorariilor pretinse pentru avocat.
196. În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, plata cheltuielilor în temeiul art. 41 presupune stabilirea realităţii, necesităţii şi caracterului rezonabil al cuantumului lor. Mai mult, cheltuielile judiciare se pot recupera numai în măsura în care au legătură cu încălcarea constatată [a se vedea, de exemplu, Beyeler împotriva Italiei (satisfacţia justă) (MC), nr. 33202/96, pct. 27, 28 mai 2002, şi Sahin împotriva Germaniei (MC), nr. 30943/96, pct. 105, CEDO 2003-VIII).
197. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată pretinse în procedura în faţa instanţelor interne, Curtea notează că reclamantul îi lasă în grijă aprecierea părţii cheltuielilor pentru acţiunea penală iniţiată împotriva lui în faţa tribunalului regional care poate fi imputată tentativei sale de a preveni o încălcare a Convenţiei. Ea arată totuşi că, atunci când a considerat că art. 3 fusese încălcat în cadrul procedurii de anchetă, a concluzionat că procedura penală iniţiată împotriva reclamantului a respectat cerinţele Convenţiei. Cel în cauză neprecizând cheltuielile pretinse în toate procedurile iniţiate în faţa autorităţilor interne pentru îndreptarea încălcării art. 3, Curtea nu îi poate acorda cheltuieli în acest caz.
198. Cât despre cheltuielile făcute în procedura în faţa ei, Curtea consideră că sumele solicitate de reclamant nu au fost pretinse parţial şi sunt excesive în ansamblul lor.
În plus, Curtea nu dă decât parţial câştig de cauză reclamantului. Aşadar, ea consideră rezonabil să i se acorde acestuia 4 000 euro (EUR) ca atare, fără suma de 2 276,60 EUR deja încasată de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară, adică 1 723,40 EUR, plus orice impozit datorat de cel în cauză pentru această sumă.
C. Dobânzi moratorii
199. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea
1. Respinge, în unanimitate, excepţia preliminară a Guvernului în ceea ce priveşte plângerea reclamantului în temeiul art. 6 din Convenţie;
2. Hotărăşte, cu unsprezece voturi la şase, că reclamantul încă se mai poate pretinde „victima” unei încălcări a art. 3 din Convenţie în temeiul art. 34 din Convenţie;
3. Hotărăşte, cu unsprezece voturi la şase, că a fost încălcat art. 3 din Convenţie;
4. Hotărăşte, cu unsprezece voturi la şase, că nu a fost încălcat art. 6 §§ 1 şi 3 din Convenţie;
5. Hotărăşte, cu zece voturi la şapte,
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 1 723.40 EUR (o mie şapte sute douăzeci şi trei euro şi patruzeci de cenţi) pentru cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile reclamantului pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limbile franceză şi engleză, pronunţată apoi în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 1 iunie 2010.
Erik FriberghJean-Paul Costa
GrefierPreşedinte
La prezenta sentinţă este anexată, conform art. 45 § 2 din Convenţie şi 74 § 2 din Regulament, expunerea următoarelor opinii separate:
- opinia parţial concordantă a judecătorilor Tulkens, Ziemele et Bianku;
- opinia parţial separată a judecătorilor Rozakis, Tulkens, Jebens, Ziemele, Bianku şi Power;
- opinia parţial separată a judecătorului Casadevall la care se aderă judecătorii Kovler[1], Mijović, Jaeger, Jočiene şi López Guerra.
J.-P.C.
E.F.
OPINIA PARŢIAL CONCORDANTĂ A JUDECĂTORILOR TULKENS, ZIEMELE ET BIANKU
1. În ceea ce priveşte art. 3 din Convenţie, împărtăşim concluzia hotărârii[2] conform căreia reclamantul însă se poate pretinde „victimă” în sensul art. 34 din Convenţie şi că, prin urmare, art. 3 a fost încălcat. Totuşi, cu privire la statutul de victimă al reclamantului, raţionamentul nostru diferă de cel adoptat de majoritate.
2. Pentru a stabili dacă reclamantul şi-a pierdut sau nu calitatea de victimă, Curtea trebuia să examineze, conform jurisprudenţei sale, dacă autorităţile interne au recunoscut şi reparat pretinsa încălcare a art. 3.
3. Recunoaşterea nu genera nicio îndoială deoarece autorităţile judiciare au admis în mod expres că metodele de investigare utilizate constituiau „rele tratamente”; acestea nu puteau fi justificate de „necesitatea” care nu constituie o apărare fiind vorba de protecţia absolută a demnităţii umane prevăzută de art. 2 din Legea fundamentală, precum şi de art. 3 din Convenţie.
4. În schimb, hotărârea consideră că o reparaţie suficientă şi adecvată nu a fost adusă şi se bazează pe ceea ce consideră ca fiind neajunsuri în exercitarea acţiunii penale care a condus la condamnarea poliţiştilor. Dacă ancheta penală iniţiată împotriva poliţiştilor care au utilizat ameninţările de tortură împotriva reclamantului este considerată compatibilă cu criteriile Convenţiei, nu este acelaşi lucru în privinţa pedepselor care au fost aplicate poliţiştilor. Hotărârea consideră că acestea sunt „insuficiente” şi „vădit disproporţionate” în comparaţie cu gravitatea faptelor; prin urmare, nu au „efectul disuasiv necesar pentru prevenirea altor încălcări ale interdicţiei de folosire a relelor tratamente în situaţii dificile ce ar putea apărea în viitor” (pct. 123 şi 124).
5. Desigur, această apreciere a Curţii cu privire la obligaţia de a pedepsi a statului nu este nouă şi se regăseşte în numeroase hotărâri. Ea ridică totuşi, în ceea ce ne priveşte, mai ales în prezenta cauză, trei întrebări. Mai întâi, stabilirea pedepsei este una din sarcinile cele mai delicate şi mai dificile în exercitarea justiţiei penale. Ea cere luarea în considerare a mai multor factori, precum şi cunoaşterea şi, prin urmare, proximitatea faptelor, situaţiilor şi persoanelor. În principiu, rolul instanţelor naţionale şi nu cel al Curţii ar trebui să se angajeze în acest demers numai cu o precauţie infinită şi în caz de absolută necesitate. Apoi, afirmând ca un postulat efectul disuasiv al sancţiunilor penale mai grele, ne întrebăm dacă Curtea nu riscă să creeze sau să întreţină o iluzie. Efectul de prevenţie (generală sau individuală) al pedepselor a făcut de mult timp obiectul numeroaselor lucrări şi cercetări, în special empirice. Acestea ajung la concluzia că acest efect este relativ, dacă nu mediocru[3]. În cele din urmă, chiar – şi mai ales fără îndoială – dacă sancţiunea penală este pusă în serviciul drepturilor şi libertăţilor, cu riscul de a ascunde faptul că aceasta este, de asemenea, o ameninţare pentru drepturi şi libertăţi, putem pierde din vedere principiul subsidiarităţii care este o axiomă de bază a dreptului penal: recurgerea la arma penală nu este admisibilă decât dacă nu există alte mijloace de protejare a valorilor sau intereselor respective.
6. Curtea repetă neobosit: drepturile prevăzute de Convenţie nu pot fi teoretice şi iluzorii, ci trebuie să fie concrete şi efective. Procesul penal iniţiat împotriva poliţiştilor, care trebuia evident să aibă loc, era totuşi, în speţă, singurul mijloc posibil de prevenire a repetării încălcării art. 3 din Convenţie, o dispoziţie care face parte din drepturile fundamentale (core rights) ale Convenţiei? Noi credem că nu.
7. În conformitate cu jurisprudenţa noastră care este reamintită în hotărâre, caracterul adecvat şi suficient al îndreptării unei încălcări a Convenţiei trebuie să fie apreciat ţinându-se seama de toate circumstanţele cauzei (pct. 116). În speţă, credem că reparaţia cea mai adecvată a încălcării constatate şi recunoscute de art. 3 ar fi fost excluderea din proces a elementelor de probă obţinute cu încălcarea Convenţiei, ceea ce nu a fost cazul şi ne determină, aşadar, să concluzionăm că reclamantul se poate încă pretinde „victimă” în sensul art. 34 din Convenţie.
8. Este totuşi interesant de observat că, în urma analizei sale, Curtea nu elimină, în principiu, posibilitatea excluderii probei ca măsură complementară: „dacă folosirea unei metode de interogare interzise de art. 3 a avut consecinţe defavorabile pentru un reclamant în procedura penală îndreptată împotriva lui, o reparare adecvată şi suficientă implică, pe lângă cerinţele menţionate anterior, măsuri de restituire care remediază incidenţa pe care această metodă de interogare interzisă continuă să o aibă asupra procesului, măsuri ce cuprind, în special, respingerea elementelor de probă care au fost strânse prin încălcarea art. 3.”
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR ROZAKIS, TULKENS, JEBENS, ZIEMELE, BIANKU ŞI POWER
(Traducere)
1. Nu suntem de acord cu opinia majorităţii conform căreia nu a fost încălcat art. 6 § 1 şi 3 din Convenţie. În opinia noastră, art. 6 a fost încălcat deoarece probele materiale obţinute în urma unei încălcări a art. 3 au fost admise în procesul penal al reclamantului. Această încălcare a fost agravată de faptul că aceste probe au fost, de asemenea, obţinute în circumstanţele în care autorul infracţiunii s-a incriminat singur.
2. Admiterea într-o procedură penală a unei probe obţinute cu încălcarea art. 3 ridică o problemă de principiu fundamentală şi de o importanţă esenţială. Jurisprudenţa Curţii atunci era clară cu privire la admiterea unor mărturii obţinute cu încălcarea art. 3 (aceste declaraţii fiind tot inadmisibile, indiferent că au fost obţinute prin tortură sau tratament inuman sau degradant), dar rămânea de rezolvat problema consecinţelor asupra echităţii unui proces a admiterii altor tipuri de probe („probe materiale”) adunate în urma unui tratament ce nu atinge pragul torturii, dar intră totuşi sub incidenţa art. 3. Aşa de dificilă cum a putut fi această cauză, aceasta a oferit Marii Camere ocazia de a defini domeniul precis de aplicare a normei de excludere cu privire la probele obţinute prin încălcarea art. 3. Curtea ar fi putut răspunde categoric la această întrebare spunând fără echivoc că, indiferent de conduita unui acuzat, echitatea, în sensul art. 6, presupune respectarea supremaţiei dreptului şi dispune în mod evident, excluderea oricărei probe care ar fi fost obţinută cu încălcarea art. 3. Un proces penal în care sunt admise şi mai mult sau mai puţin invocate probe adunate în urma unei nerespectări a unei dispoziţii din Convenţie, absolute în aceeaşi măsură, nu poate fi echitabil a fortiori. Este regretabil faptul că Curtea a arătat reticenţă în trecerea acestei frontiere definitive şi în alegerea unei norme clare sau de strictă aplicare („bright-line rule”) în acest nucleu dur al drepturilor fundamentale ale omului.
3. Reiese din jurisprudenţa Curţii că utilizarea unor probe obţinute cu încălcarea art. 3 dă naştere unor consideraţii diferite de cele ridicate de alte drepturi garantate de Convenţie, cum ar fi, de exemplu, cele protejate de art. 8.[4] Poziţia adoptată până în prezent de Curte a fost să afirme că, deşi există garanţii procedurale adecvate, nu ar fi echitabil să se bazeze pe elemente ale căror natură şi sursă au fost viciate prin constrângere sau silire.[5]. Utilizarea unor declaraţii luate prin acte de violenţă sau brutalitate sau prin altă conduită care să poată fi calificată drept tortură[6] sau a unor rele tratamente[7] contrare art. 3 privează întotdeauna ansamblul procedurii de caracterul echitabil, fie că aceste probe au fost sau nu decisive pentru condamnarea reclamantului. A rămas de constatat dacă acest principiu se aplica cu aceeaşi forţă şi altor tipuri de probe. În cauza Jalloh împotriva Germaniei, Curtea a indicat că se poate adresa o întrebare în temeiul art. 6 § 1 cu privire la elementele obţinute cu încălcarea art. 3 din Convenţie, chiar dacă faptul că au fost admise ca probe nu a fost decisiv pentru condamnarea suspectului[8]. În această cauză, Curtea nu a rezolvat problema generală de a şti dacă utilizarea unor elemente adunate prin intermediul unui act nu atinge pragul torturii, ci, intrând totuşi sub incidenţa art. 3, ar compromite automat caracterul echitabil al unui proces[9]. Este regretabil că, acum, răspunsul oferit şi raţionamentul urmărit de majoritatea riscă să dăuneze caracterului efectiv al drepturilor absolute garantate de art. 3. Curtea introduce în jurisprudenţa sa o distincţie între admisibilitatea unor declaraţii obţinute cu încălcarea interdicţiei absolute a relelor tratamente şi degradante şi admisibilitatea altor probe obţinute în acelaşi mod. O asemenea distincţie este greu de protejat.
4. Majoritatea admite că probele materiale împotriva reclamantului strânse în această cauză şi admise la proces „au fost rezultatul direct al interogatoriului reclamatului pe care poliţia l-a efectuat cu încălcarea art. 3” (pct. 171 din hotărâre). Această conduită interzisă a dus la mărturii date sub constrângere, urmate de deplasarea la locurile în care se aflau probe cruciale şi unde reclamantul, la ordinul poliţiei (fiind filmat) a indicat locul în care se afla trupul şi a asistat apoi la colectarea altor probe prin care el se incrimina. Reiese, fără îndoială, din procedura în faţa instanţelor interne că aceste probe au fost admise, produse, examinate şi invocate la proces şi au fost menţionate în hotărârea tribunalului regional (pct. 32 şi 34 din hotărâre). Majoritatea nu a considerat mai puţin adevărat că procesul reclamantului a fost echitabil deoarece „legătura de cauzalitate” ce lega această încălcare de verdictul de vinovăţie şi de pedeapsa aplicată reclamantului „a fost ruptă” (pct. 180 din hotărâre). Nu suntem de acord cu această constatare, nici cu raţionamentul pe care se bazează.
5. De la arestare la pronunţarea pedepsei, procedura penală formează un tot organic şi strâns legat. Un eveniment care se produce într-o fază poate influenţa, chiar determina, ceea se întâmplă în alt stadiu. Atunci când acest eveniment implică, în stadiul de investigaţie, o nerespectare a dreptului absolut al suspectului de a nu fi supus unor tratamente inumane sau degradante, cerinţele justiţiei dispun, în opinia noastră, eliminarea din procedură a tuturor consecinţelor defavorabile acuzatului generate de această nerespectare. Curtea a confirmat şi subliniat anterior această abordare în planul principiilor atunci când a luat în considerare importanţa fazei de investigaţie pentru pregătirea procesului penal; ea a considerat într-adevăr că elementele obţinute în cursul acestei faze determină cadrul în care infracţiunea reproşată acuzatului va fi luată în considerare la proces. Astfel, în cauza Salduz împotriva Turciei (care privea restricţiile privind accesul reclamantului la un avocat în timpul reţinerii sale), Curtea a considerat că nici asistenţa ulterioară a unui avocat, nici natura contradictorie a urmărilor procedurii nu au putut aduce un remediu erorii survenite în timpul reţinerii şi, prin urmare, a constatat o încălcare a art. 6[10]. Dacă astfel stau lucrurile când există încălcarea dreptului de a consulta un avocat, atunci acelaşi raţionament trebuie să se aplice cu siguranţă, cu şi mai mare forţă, dacă există o atingere a dreptului unui suspect de a nu fi supus unui tratament inuman şi admiterea ulterioră în procedura penală a elementelor de probă obţinute în urma acestei atingeri.
6. În loc să ia procedura ca un tot organic, modus operandi al majorităţii constă în compartimentarea, disecarea şi analizarea diverselor faze ale procesului penal în mod separat pentru concluzionarea faptului că itinerariul împrumutat (admiterea probelor obţinute cu încălcarea art. 3) nu a jucat vreun rol asupra rezultatului la care s-a ajuns în final (condamnarea pentru omor care justifică pedeapsa maximă). În opinia noastră, o asemenea abordare nu este numai formală; ea este nerealistă deoarece nu ţine seama de contextul concret în care sunt conduse procesele penale, nici de dinamica inerentă întregii proceduri penale. În hotărârea sa, majoritatea neglijează faptul că reclamantul a depus mărturii care, în opinia sa, au „rupt” legătura de cauzalitate, imediat după ce au eşuat în încercarea lor de a exclude elementele incriminatoare şi pe care le-a reiterat, într-un mod mai complet, numai o singură dată când toate aceste elemente ar fi putut fi produse la proces. Nereuşiind să le excludă, reclamantul nu putea ignora faptul că tribunalul ar avea în posesia sa probele medico-legale şi alte elemente decisive pe care el însuşi le semnalase cu privire la ordinul autorităţilor de poliţie şi care i-ar stabili clar vinovăţia. În opinia noastră, este semnificativ faptul că procurorul, ca şi avocaţii părinţilor lui J. au pledat că mărturiile reclamantului „nu aveau nicio valoare” deoarece persoana în cauză nu mărturisise decât ceea ce fusese oricum dovedit (pct. 35 din hotărâre). În aceasta constă nucleul problemei şi ar fi dificil să nu fim de acord cu aceste argumente în această privinţă.
7. În opinia noastră, nu putem considera că elementele de probă obţinute cu încălcarea art. 3 şi apoi prezentate la proces nu au nicio incidenţă asupra derulării ulterioare, apoi asupra rezultatului procedurii. Faptul că a exclus numai declaraţiile pe care reclamantul le formulase înainte de proces nu a remediat deloc eroarea rezultată din încălcarea art. 3. Odată admise elementele incriminatoare, reclamantul a dispus de o libertate puţin, dacă nu complet redusă pentru a-şi construi apărara, şi o condamnare pentru acuzaţiile al căror obiect era nu putea fi deloc evitată. Faptul că organele de urmărire penală care au luat parte la proces au enunţat clar acest caracter inevitabil al condamnării ne întăreşte sentimentul că capacitatea reclamantului, la deschiderea procesului, de a se apăra în mod eficient este extrem de discutabil.
8. Nici mărturiile depuse de reclamant la proces, nici faptul că tribunalul s-a limitat aparent la utilizarea acestor elemente obţinute sub constrângere pentru stabilirea autenticităţii acestor mărturii nu au fost în stare să remedieze anomalia evidentă a procedurii cauzată de admiterea ca probe a unor elemente astfel viciate. Singura modalitate de asigurare a unei protecţii eficiente a dreptului fundamental al reclamantului la un proces echitabil ar fi constat în excluderea tuturor elementelor contestate şi urmărirea (deşi cu privire la alte acuzaţii cum ar fi răpirea cu cerere de răscumpărare urmată de deces; a se vedea pct. 35 din hotărâre) plecând de la elementele de probă neviciate de care dispunea acuzarea. Autorizarea aducerii în procesul penal a unor elemente obţinute printr-o încălcare a art. 3 diminuează în mod inevitabil protecţia pe care o conferă această dispoziţie şi marchează o anumită ambivalenţă în domeniul de aplicare recunoscut acestei protecţii.
9. Ni se pare deranjantă introducerea de către Curte pentru prima dată a unei delimitări de principiu între tipurile de conduită interzise de art. 3, cel puţin în ceea ce priveşte consecinţele cu privire la echitatea unui proces în cazul în care se încalcă această dispoziţie. În realitate, Curtea concluzionează că probele materiale adunate ca urmare a aplicării unui tratament inuman acuzatului pot fi admise la proces şi că acesta poate fi totuşi considerat „echitabil” deoarece aceste elemente de probă nu au nicio incidenţă asupra rezultatului procedurii. Dacă nu au nicio incidenţă, atunci, ne întrebăm noi, de ce să fie admise? Şi de ce, în principiu, acelaşi raţionament nu ar trebui aplicat şi probelor materiale obţinute prin tortură? Dacă se poate stabili o ruptură în legătura de cauzalitate dintre tortură şi condamnare – caz în care, de exemplu, victima torturii alege să depună mărturii la proces -, de ce să nu se autorizeze aducerea unor asemenea elemente chiar de la începutul procesului şi aşteptarea ruperii sau nu a legăturii de cauzalitate? Răspunsul este, evident, de la sine înţeles. Societăţile bazate pe supremaţia dreptului nu tolerează, nici nu aprobă, fie direct, indirect sau în alt mod, aplicarea unui tratament absolut interzis de art. 3 din Convenţie. Nici modul de redactare al art. 3, nici cel al oricărei alte dispoziţii din Convenţie nu fac distincţie între consecinţele ataşate torturii şi cele ataşate unui tratament inuman şi degradant. Prin urmare, nu există, în opinia noastră, nicio bază juridică care să permită să se considere un tratament inuman diferit de tortură în ceea ce priveşte consecinţele ce decurg de aici. Nici „o ruptură în legătura de cauzalitate”, nici orice altă construcţie intelectuală nu pot şterge greşeala care este în mod inevitabil cauzată dacă sunt admise într-o procedură penală probe adunate cu încălcarea art. 3.
10. Curtea a declarat în mod constant că art. 3 consacră un drept absolut care nu suferă nicio derogare conform art. 15 § 2 – chiar şi în cazul unui pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii[11]. Acest drept fiind absolut, toate atingerile care i-ar fi aduse sunt grave şi, în opinia noastră, mijlocul cel mai eficient de garantare a respectării acestei interdicţii absolute este aplicarea strictă a normei de excludere atunci când este vorba de art. 6. O asemenea atitudine nu ar lăsa nicio îndoială funcţionarilor statului care ar fi tentaţi să recurgă la un tratament inuman în ceea ce priveşte inutilitatea unei asemenea conduite interzise. Acest lucru le-ar elimina orice idee sau tentaţie eventuală de a rezerva suspecţilor un tratament incompatibil cu art. 3.
11. Nu pierdem din vedere consecinţele ce decurg dintr-o aplicare strictă a normei de excludere în cazul încălcării art. 3. Recunoaştem că se poate ca unele elemente de probă fiabile şi decisive să fie astfel excluse şi combaterea unei infracţiuni să fie compromisă. În plus, excluderea tuturor probelor poate duce la o pedeapsă mai îngăduitoare pentru acuzat decât cea care i-ar fi putut fi altfel aplicată. Totuşi, dacă acest lucru se întâmplă, răspunderea finală aparţine autorităţilor statului, ai căror funcţionari, indiferent de motivaţiile lor, au permis să se recurgă la un tratament inuman riscând să dăuneze derulării ulterioare a procedurii penale.
12. De asemenea, suntem conştienţi de faptul că victimele infracţiunilor, familiile lor şi publicul în sens larg au toţi un interes în urmărirea şi sancţionarea celor care comit fapte penale. Totuşi, în opinia noastră, există un interes public concurent, esenţial şi imperios, ca valorile societăţilor civilizate bazate pe supremaţia dreptului să fie păstrate. În aceste societăţi, recurgerea la un tratament inuman sau degradant, indiferent de obiectiv, nu poate fi niciodată tolerată. În plus, există un interes general critic de asigurare şi păstrare a integrităţii procesului judiciar, iar admiterea la un proces a unor elemente de probă obţinute cu încălcarea unui drept al omului absolut ar submina şi pune în pericol această integritate. În opinia noastră, o faptă penală nu poate fi investigată şi condamnarea unui individ nu poate fi asigurată cu preţul unei puneri în pericol a dretpului absolut consacrat de art. 3 de a nu fi supus unui tratament inuman. Hotărând altfel ar însemna sacrificarea valorilor cardinale şi discreditarea administrării justiţiei.
13. Ca majoritatea, recunoaştem şi noi că în prezenta cauză funcţionarii statului s-au confruntat cu o situaţie dificilă şi cu puternică încărcătură emoţională. Aceasta nu schimbă totuşi nimic din faptul că au obţinut, printr-o încălcare a art. 3, probe materiale care au fost apoi utilizate şi invocate la procesul penal al reclamantului. Desigur, situaţia în cauză era critică, dar tocmai în perioade de criză valorile absolute trebuie să rămână fără compromisuri.
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI CASADEVALL LA CARE SE ALINIAZĂ JUDECĂTORII KOVLER[12], MIJOVIĆ, JAEGER, JOČIENE ŞI LÓPEZ GUERRA
1. Nu pot fi de acord cu concluziile majorităţii în prezenta cauză în ceea ce priveşte calitatea de victimă a reclamantului şi constatarea unei încălcări a art. 3 din Convenţie. Cauză cu siguranţă delicată cu privire la drepturile legitime ale reclamantului, dar şi mai delicată şi dificilă pentru autorităţile de urmărire în faţa unei situaţii foarte grave şi dramatice care s-a soldat cu uciderea unui copil de unsprezece ani.
2. Nu se contestă faptul că ameninţările cu violenţa pronunţate la adresa reclamantului constituie un tratament inuman sau degradant interzis de art. 3 din Convenţie. Autorităţile judiciare germane au recunoscut oficial acest lucru: Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main a declarat că ameninţarea de aplicare a unor suferinţe reclamantului pentru a obţine o declaraţie reprezentase nu numai o metodă de interogare interzisă de art. 136a din Codul de procedură penală, ci şi o încălcare a art. 3 din Convenţie, iar Curtea Constituţională Federală a constatat o atingere a demnităţii umane a reclamantului şi o încălcare a interdicţiei de aplicare a relelor tratamente deţinuţilor (pct. 120 din hotărâre).
3. În hotărârea sa, Camera a considerat că reclamantul nu se mai putea pretinde victima unei încălcări a art. 3 după ce instanţele interne au recunoscut încălcarea şi aceasta fusese reparată în mod suficient, cei doi funcţionari ai poliţiei implicaţi în faptele constestate declarându-se vinovaţi şi fiind sancţionaţi. Sunt de acord cu această concluzie în speţă.
4. Majoritatea Marii Camere, fiind de acord cu constatările camerei, consideră că instanţele interne au recunoscut în mod explicit şi fără echivoc că modul în care a fost condus interogatoriul reclamantului a încălcat art. 3 din Convenţie (pct. 120 in fine); că ancheta şi urmăririle penale au fost suficient de prompte şi digilente pentru a răspunde normelor Convenţiei (pct. 121 şi 122) şi că poliţiştii au fost găsiţi vinovaţi de constrângere şi respectiv incitare la constrângere în apliacrea dispoziţiilor dreptului penal german (începutul pct. 123). Cu toate acestea, concluzionează că reclamantul însă se poate pretinde victimă şi că art. 3 a fost încălcat.
5. Această apreciere pare bazată, în esenţă, pe lipsa de severitate a pedepselor impuse poliţiştilor, deoarece:
– în dreptul penal, au fost condamnaţi „numai la amenzi foarte modice şi însoţite de amânare (pct. 123), (...) aproape simbolice (...) şi în mod vădit disproporţionate (pct. 124);
- sancţiunile disciplinare, constând în mutarea lor în posturi ce nu implicau asocierea directă cu anchetele penale, au fost prea uşoare deoarece nu au fost suspendaţi din funcţie în timpul cercetării sau procesului, nici demişi din posturile lor după condamnare (pct. 125).
6. În circumstanţele deosebite ale acestei cauze, dat fiind că D., director adjunct al poliţiei, a redactat imediat după interogatoriu o notă pentru dosarul poliţiei în care el descrie – şi mărturiseşte – modul în care faptele s-au petrecut şi le motivează, chiar le justifică, cum că instanţele interne – tribunalul regional şi Curtea Constituţională – au constatat în mod expres încălcarea Legii fundamentale şi Convenţia şi că cei doi poliţişti au fost găsiţi vinovaţi şi sancţionaţi penal şi disciplinar, problema cuantumului pedepselor impuse nu ar mai trebui luată în considerare.
Curtea reaminteşte că, în afară de cazurile în mod vădit arbitrare, „nu trebuie să se pronunţe cu privire la gradul de vinovăţie a persoanei respective, nici să stabilească pedeapsa de ispăşit, acestea fiind de competenţa exclusivă a instanţelor penale interne” (pct. 123). Există motive care justifică această opinie judiciară, şi anume necunoaşterea dosarului penal care a dus la condamnare şi faptul că persoanele condamnate nu participă la procedura în faţa Curţii.
7. Urmărind criteriul gravităţii pedepsei impuse, ne putem întreba care este pragul de pedeapsă pe care majoritatea l-ar fi putut accepta pentru a putea concluziona pierderea calităţii de victimă a reclamantului.
Cu alte cuvinte, condiţia calităţii de victimă a reclamantului ar depinde de gravitatea pedepsei impuse poliţiştilor?
În opinia mea, răspunsul este negativ.
8. Rămâne problema condiţiei suplimentare a unei compensări şi îndoielile exprimate cu privire la caracterul eficient al acţiunii privind răspunderea administrativă introdusă de reclamant (pct. 126 şi 127). Am două remarci în această privinţă: a) cererea de despăgubiri nu a fost introdusă la nivel naţional decât după comunicarea cererii şi a deciziei favorabile privind asistenţa judiciară, adică la trei ani după pretinsul prejudiciu, şi b) cauza este pendinte în faţa instanţelor interne şi nimic nu permite să se aducă atingere eficienţei sau rezultatului final al acestei acţiuni.
De altfel, faptul că reclamantul nu a solicit nicio indemnizaţie pentru daune morale (pct. 190) este suficient de semnificativ.
9. De asemenea, ne putem întreba care este efectul util al părţii dispozitive a acestei hotărâri. În ultimă instanţă, majoritatea Marii camere se limitează să confirme ceea ce autorităţile judiciare germane – Tribunalul din Frankfurt pe Main şi Curtea Constituţională Federală în cele trei decizii din 2003 şi 2004 – au admis deja în mod explicit şi fără echivoc: reclamantul, fiind ameninţat cu tortură de către poliţie pentru a indica locul în care se afla copilul, a fost supus unui tratament inumain interzis de art. 3 (pct. 131). În ceea ce priveşte acest aspect concret, suntem cu toţii de acord, autorităţile judiciare naţionale, Guvernul, reclamantul şi judecătorii Curţii.
10. Din această hotărâre, în definitiv, nu va rezulta nici măcar acordarea unei reparaţii echitabile reclamantului.
[1] Rectificat la 3 iunie 2010: numele judecătorului Kovler fost adăugat.
[2]. În schimb, în ceea ce priveşte art. 6 din Convenţie, considerăm, contrar majorităţii, că această dispoziţie a fost încălcată şi facem trimitere la opinia separată comună a judecătorilor Rozakis, Tulkens, Jebens, Ziemele, Bianku şi Power.
[3]. G. KELLENS, Punir. Pénologie et droit des sanctions pénales, Liège, Publicaţii juridice ale Universităţii din Liège, 2000, pp. 59 şi urm. ; P. Poncela, Droit de la peine, Paris, P.U.F., coll. Thémis, ediţia a 2-a, 2001, pp. 458 şi urm.
[4]. Schenk împotriva Elveţiei, 12 iulie 1988, seria A nr. 140; Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35394/97, CEDO 2000‑V; P.G. şi J.H. împotriva Regatului Unit, nr. 44787/98, CEDO 2001‑IX; Allan împotriva Regatului Unit, nr. 48539/99, CEDO 2002‑IX; Perry împotriva Regatului Unit, nr. 63737/00, CEDO 2003‑IX (extrase); Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, CEDO 2006‑IX; Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4378/02, CEDO 2009‑…
[5]. Perry împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 63737/00, 26 septembrie 2002.
[6]. Haroutyounian împotriva Armeniei, nr. 36549/03, pct. 63, 66, CEDO 2007‑VIII.
[7]. Göçmen împotriva Turciei, nr. 72000/01, pct. 74-75, 17 octombrie 2006.
[8]. Jalloh împotriva Germaniei MC), nr. 54810/00, pct. 99, CEDO 2006‑IX.
[9]. Ibidem, pct. 107.
[10]. Salduz împotriva Turciei (MC), nr. 36391/02, pct. 58, CEDO 2008-….
[11]. A se vedea, printre altele, Chahal împotriva Regatului Unit, 15 noiembrie 1996, pct. 79, Culegere 1996-V; V. împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24888/99, pct. 69, CEDO 1999‑IX; Ramirez Sanchez împotriva Franţei (MC), nr. ° 59450/00, pct. 116, CEDO 2006‑IX, şi Saadi împotriva Italiei (MC), nr. 37201/06, pct. 127, CEDO 2008-….
[12] Rectificat la 3 iunie 2010: numele judecătorului Kovler a fost adăugat.
Full & Egal Universal Law Academy