©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A PATRA
HOTĂRÂREA
din 24 martie 2015
În Cauza Gallardo Sanchez împotriva Italiei
(Cererea nr. 11620/07)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Gallardo Sanchez împotriva Italiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din Päivi Hirvelä, preşedinte, Guido Raimondi, George Nicolaou, Ledi Bianku, Nona Tsotsoria, Paul Mahoney, Krzysztof Wojtyczek, judecători, şi Fatoş Aracý, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 3 martie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 11620/07 formulată împotriva Republicii Italiene, prin care un resortisant venezuelan, domnul Manuel Rogelio Gallardo Sanchez („reclamantul”), a sesizat Curtea la 7 martie 2007 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat in faţa Curţii de S. Koulouroudis, avocat din Atena. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său guvernamental, doamna E. Spatafora.
3. Reclamantul se plânge că durata detenţiei la care a fost supus în vederea extrădării sale a adus atingere art. 5 § 3 din Convenţie.
4. Acest capăt de cerere a fost reîncadrat din perspectiva art. 5 § 1 lit. f). La 2 mai 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.
5. La 16 decembrie 2013, o copie a observaţiilor Guvernului a fost trimisă reprezentantului reclamantului pentru a îl invita să transmită Curţii observaţiile în replică şi pretenţiile sale cu titlu de reparaţie echitabilă. În pofida interesului manifestat de reclamant, care şi-a exprimat voinţa de a urmări examinarea cauzei, reprezentantul acestuia nu a transmis observaţiile în termenul solicitat.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către părţi, se pot rezuma după cum urmează.
7. Reclamantul, Manuel Rogelio Gallardo Sanchez, este resortisant venezuelan născut în 1965 şi are domiciliul în oraşul Cap.
8. La 19 aprilie 2005, reclamantul, fiind acuzat de autorităţile din Grecia de săvârşirea infracţiunii de incendiere, a fost plasat în detenţie în vederea extrădării de către Poliţia din Roma în executarea unui mandat de arestare emis de Curtea de Apel din Atena, la 26 ianuarie 2005, în temeiul Convenţiei europene de extrădare din 13 decembrie 1957.
9. La 22 aprilie 2005, Curtea de Apel din Aquila a confirmat mandatul de arestare şi a dispus prelungirea acestuia.
10. La 26 aprilie 2005, Ministerul Justiţiei a solicitat curţii de apel prelungirea detenţiei reclamantului.
11. În timpul şedinţei din 27 aprilie 2005, preşedintele curţii de apel a procedat la identificarea reclamantului în temeiul art. 717 C. proc. pen. şi i-a solicitat acordul cu privire la extrădare. Partea interesată nu a fost de acord.
12. La 9 iunie 2005, Ministerul Justiţiei a informat curtea de apel că, la 25 mai 2005, autorităţile din Grecia au transmis o cerere de extrădare însoţită de toate documentele justificative.
13. La 21 iunie 2005, parchetul a solicitat curţii de apel să admită cererea de extrădare.
14. Termenul de judecată a fost fixat pentru 15 decembrie 2005. La cererea reprezentantului reclamantului, termenul a fost amânat pentru 12 ianuarie 2006.
15. Fără să efectueze niciun act de cercetare judecătorească, a emis un aviz favorabil extrădării prin decizia din 12 ianuarie 2006, care a fost depus la 30 ianuarie 2006. Aceasta a verificat conformitatea cererii de extrădare cu Convenţia europeană de extrădare şi respectarea principiilor ne bis in idem şi al dublei incriminări, eliminând ipoteza conform căreia la baza urmăririi penale s-ar afla motive de natură politică sau discriminatorii.
16. La 3 martie 2006, reclamantul a formulat recurs, susţinând că cererea de extrădare fusese transmisă de autorităţile din Grecia cu depăşirea termenului de patruzeci de zile prevăzut de art. 16 § 4 din Convenţia europeană de extrădare, aspect care antrena nelegalitatea detenţiei sale. Acesta a susţinut în plus că acuzaţiile care îi erau aduse de autorităţile din Grecia nu se întemeiau pe indicii temeinice de vinovăţie. Pe cale de consecinţă, conform acestuia, ar fi trebuit să se pună capăt detenţiei sale.
17. Curtea de Casaţie a respins recursul prin hotărârea din 11 mai 2006, depusă la grefă la 18 septembrie 2006, hotărâre care avea o motivare de o pagină şi privea în special faptul că cererea de extrădare ajunsese la termenul prevăzut de Convenţia europeană de extrădare şi că îi lipsise competenţa de a se pronunţa cu privire la existenţa indiciilor temeinice de vinovăţie.
18. Între timp, în trei ocazii, din iunie până în septembrie 2005, reclamantul solicitase, fără succes, în faţa Curţii de Apel din Roma, punerea sa în liberate. În ultima sa decizie din 27 octombrie 2005, pronunţată în camera de consiliu în conformitate cu principiul contradictorialităţii şi fără să îndeplinească niciun act de cercetare judecătorească, curtea de apel a subliniat că nu exista niciun motiv pentru a se îndepărta de cele două decizii de respingere adoptate anterior cu privire, pe de o parte, la persistenţa riscului de a se sustrage în pofida faptului că autorităţile îl lipsiseră de paşaportul său şi, pe de altă parte, cu privire la obligaţia de a respecta angajamentele internaţionale ale statului.
19. La 9 octombrie 2006, ministrul Justiţiei a semnat hotărârea de extrădare.
20. La 26 octombrie 2006, reclamantul a fost extrădat.
II. Textul internaţional relevant
21. Convenţia europeană de extrădare, semnată la Paris la 13 decembrie 1957, ratificată prin Legea nr. 300 din 30 ianuarie 1963, intrată în vigoare la 4 noiembrie 1963 şi modificată prin Al doilea Protocol adiţional semnat la 17 martie 1978 şi intrat în vigoare în Italia la 23 aprilie 1985, prevede următoarele:
Articolul 8 – Urmăriri în curs pentru aceleaşi fapte
„O parte solicitată va putea refuza să extrădeze o persoană reclamată, dacă această persoană se află şi sub urmărirea sa pentru fapta sau faptele în legătură cu care se cere extrădarea.
Articolul 9 – Non bis in idem
Extrădarea nu se va acorda când persoana reclamată a fost judecată definitiv de către autorităţile competente ale părţii solicitate, pentru fapta sau faptele pentru care - extrădarea este cerută. Extrădarea va putea fi refuzată, dacă autorităţile competente ale părţii solicitate au hotărât să nu întreprindă urmăriri sau să pună capăt urmăririlor pe care le-au exercitat pentru aceeaşi faptă sau aceleaşi fapte.
Articolul 12 – Cererea şi actele ajutătoare
1. Cererea se va formula în scris şi va fi prezentată pe cale diplomatică. Asupra altei căi se va putea conveni prin înţelegere directă între două sau mai multe părţi.
2. Se vor prezenta, în sprijinul cererii:
a) originalul sau copia autentică fie de pe o hotărâre de condamnare executorie, fie de pe un mandat de arestare sau de pe orice alt act având putere egală, eliberat în formele prescrise de legea părţii solicitante;
b) o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea. Data şi locul săvârşirii lor, calificarea lor legală şi referirile la dispoziţiile legale ce le sunt aplicabile se vor indica în modul cel mai exact posibil; şi
c) o copie de pe dispoziţiile legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putinţă, o declaraţie asupra dreptului aplicabil, precum şi semnalmentele cele mai precis posibile ale persoanei reclamate şi orice alte informaţii de natură a determina identitatea şi naţionalitatea sa. »
Articolul 16 - Arestarea provizorie
1. În caz de urgenţă, autorităţile competente ale părţii solicitante vor putea cere arestarea provizorie a persoanei căutate; autorităţile competente ale părţii solicitate vor statua asupra acestei cereri potrivit legii acestei părţi.
2. Cererea de arestare provizorie va indica existenţa unuia dintre documentele prevăzute la paragraful 2 lit. a) al art. 12 şi va face cunoscută intenţia de a trimite o cerere de extrădare; ea va menţiona infracţiunea pentru care se va cere extrădarea, data şi locul unde a fost comisă, precum şi, în măsura posibilului, semnalmentele persoanei căutate.
3. Cererea de arestare provizorie se va transmite autorităţilor competente ale părţii solicitate fie pe cale diplomatică, fie direct prin poştă sau telegraf, fie prin Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală (Interpol), fie prin orice alt mijloc, lăsând o urmă scrisă sau încuviinţată de partea solicitată. Autoritatea solicitantă va fi informată neîntârziat despre urmarea dată cererii sale.
4. Arestarea provizorie va putea înceta dacă, în termen de 18 zile de la arestare, partea solicitat? nu a fost sesizată prin cererea de extrădare şi documentele menţionate la art. 12; ea nu va trebui, în nici un caz, să depăşească 40 de zile de la arestare. Totuşi punerea în libertate provizorie este posibilă oricând, partea solicitată având însă de luat orice măsură pe care o va aprecia necesară spre a evita fuga persoanei reclamate.
5. Punerea în libertate nu va fi opusă unei noi arestări şi extrădării, dacă cererea de extrădare este primită ulterior. ”
II. Dreptul şi practica interne relevante
22. În ceea ce priveşte aplicarea măsurilor provizorii, art. 715 C. proc. pen. prevede că, la solicitarea statului străin, curtea de apel dispune arestarea preventivă a unei persoane în vederea procedurii extrădării. Cererea poate fi admisă a) dacă statul străin acţionează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de condamnare executorii sau al unui mandat de arestare şi se angajează să prezinte o cerere de extrădare; b) dacă statul străin a prezentat o expunere a faptelor în sprijinul cererii de extrădare, a identificat infracţiunea de care este acuzată persoana căutată şi furnizează semnalmentele acesteia; c) dacă există riscul sustragerii. Aplicarea măsurii este comunicată autorităţilor statului străin de către ministrul Justiţiei. Măsura arestării preventive este înlăturată atunci când statul străin nu reuşeşte să transmită cererea de extrădare şi documentele justificative în termenul de patruzeci de zile care începe să curgă de la data comunicării respective făcută Ministerului Afacerilor Externe sau Justiţiei.
23. Conform art. 716 alin. (3) C. proc. pen., preşedintele curţii de apel încuviinţează arestarea preventivă în termen de 96 de ore şi, după caz, aplică măsura detenţiei preventive.
24. În termenii art. 716 alin. (4) C. proc. pen., măsura preventivă este înlăturată dacă Ministerul Justiţiei nu solicită curţii de apel menţinerea măsurii arestării preventive a persoanei interesate în termen de zece zile de la data încuviinţării arestării preventive.
25. Conform art. 717 C. proc. pen., atunci când autorităţile interne dispun arestarea preventivă sau aplică o măsură preventivă, preşedintele curţii de apel stabileşte un termen cu scopul de a identifica persoana interesată şi de a solicita acordul acesteia cu privire la extrădare.
26. Durata detenţiei preventive nu poate depăşi un an şi şase luni conform art. 714 C. proc. pen. Aceasta poate fi prelungită cu o durată maximă totală de trei luni.
27. În conformitate cu art. 718 C. proc. pen., măsura detenţiei preventive poate fi înlăturată la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, de către curtea de apel sau de către Curtea de Casaţie, care se pronunţă în primă instanţă. Curtea de apel se pronunţă în camera de consiliu, după ascultarea părţilor. Decizia curţii de apel poate fi atacată în faţa Curţii de Casaţie în limitele motivelor întemeiate pe încălcarea legii. În acest sens, Curtea de Casaţie a stabilit în mai multe rânduri, că nu are competenţa de a examina recursul prin intermediul căruia o persoană solicită punerea sa în libertate pe motiv că riscul sustragerii care justifica iniţial detenţia sa preventivă încetase să existe (a se vedea, de exemplu, Curtea de Casaţie, hotărârea nr. 33545 din 7 septembrie 2010, depusă la grefă la 13 septembrie 2010; în manieră mai generală, cu privire la competenţa de a examina motivele întemeiate pe caracterul arbitrar al motivării deciziilor curţii de apel, a se vedea Curtea de Casaţie, hotărârea nr. 37123 din 24 septembrie 2012, depusă la grefă la 26 septembrie 2012).
28. În ceea ce priveşte faza judiciară a extrădării, conform art. 704 C. proc. pen., curtea de apel se pronunţă în camera de consiliu după ascultarea părţilor şi după ce a obţinut eventual informaţii adecvate şi a efectuat verificările necesare. Aceasta trebuie să stabilească dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de dreptul internaţional şi intern: pe lângă dispoziţiile prevăzute de Convenţia europeană de extrădare, art. 705 C. proc. pen. impune instanţei să verifice dacă persoana interesată este urmărită penal pentru infracţiuni de natură politică sau dacă riscă să fie judecată conform unei proceduri contrare drepturilor fundamentale sau dacă, odată extrădată, riscă să sufere tratamente inumane, degradante, cu caracter discriminatoriu sau în orice caz, contrare drepturilor fundamentale. Conform aceluiaşi articol, în cazul în care Convenţia europeană de extrădare se aplică, instanţele nu pot examina existenţa unor indicii temeinice de vinovăţie (gravi Indiizzi di colpevolezza).
29. În termenii art. 706 C. proc. pen., această decizie poate fi contestată în fapt şi în drept, în faţa Curţii de Casaţie, care se pronunţă conform procedurii prevăzute la art. 704 C. proc. pen.
30. Art. art. 708 C. proc. pen. prevede că ministrul Justiţiei decide dacă persoana va fi extrădată, într-un termen de 45 de zile de la pronunţarea deciziei Curţii de Casaţie favorabile extrădării. În lipsa unei asemenea decizii sau în cazul unei decizii negative, măsura detenţiei preventive se înlătură.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din Convenţie
31. Reclamantul se plânge de durata perioadei de detenţie la care a fost supus în vederea extrădării. În acest sens, denunţă încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie.
32. Fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei (a se vedea, printre altele, Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I), Curtea apreciază că este necesar să examineze cererea din perspectiva art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie (a se vedea, Quinn împotriva Franţei, 22 martie 1995, seria A nr. 311, Chahal împotriva Regatului Unit, 15 noiembrie 1996, Culegere 1996‑V şi Bogdanovski împotriva Italiei, nr. 72177/01, 14 decembrie 2006), redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
(...)
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
(...)”
A. Cu privire la admisibilitate
33. Constatând că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
34. Reclamantul susţine că durata procedurii extrădării a fost excesivă pe fondul caracterului, în opinia sa, lipsit de complexitate al cauzei.
35. Guvernul contestă susţinerile reclamantului. Acesta susţine că detenţia în cauză a fost dispusă în conformitate cu prevederile legale privind extrădarea, aşa cum constataseră şi autorităţile italiene, şi că aceasta urmărea doar să-l încredinţeze pe reclamant justiţiei statului solicitant; Guvernul adaugă că reclamantul nu consimţise la extrădarea sa, ceea ce ar fi permis accelerarea procedurii, iar întârzierea în stabilirea termenului de fond de către curtea de apel se justifică prin cele trei cereri de eliberare introduse de reclamant timp de trei luni. În cele din urmă, acesta apreciază că procedura care a determinat autorităţile italiene jurisdicţionale şi administrative să autorizeze extrădarea s-a derulat în termenul prevăzut de dispoziţiile de drept intern şi internaţional.
2. Motivarea Curţii
a) Cu privire la conformitatea detenţiei cu dreptul intern
36. Pentru a cerceta dacă detenţia în cauză este conformă art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie, Curtea trebuie să verifice dacă această privare de libertate a fost nu doar una din excepţiile prevăzute de la paragraful a) până la f), ci şi o privare de libertate „legală”. În materie de „legalitate” a unei privări de libertate, inclusiv respectarea „căilor legale”, Convenţia face trimitere, în principal, la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond, precum şi normele de procedură din legislaţia naţională [Saadi împotriva Regatului Unit (MC), nr. 13229/03, pct. 67, CEDO 2008].
37. În speţă, Curtea reţine că instanţele naţionale, mai bine plasate decât organele Convenţiei pentru a verifica respectarea dreptului intern, au constatat, la sesizarea reclamantului sau atunci când dreptul intern o impunea, legalitatea detenţiei în litigiu în etapa iniţială şi în ceea ce priveşte finalitatea acesteia. În primul rând, Curtea de Apel din Aquila a autorizat arestarea reclamantului; ca urmare, curtea de apel şi Curtea de Casaţie au verificat dacă cererea de extrădare fusese transmisă de autorităţile din Grecia în termenul de patruzeci de zile prevăzut de art. 16 alin. (4) din Convenţia europeană de extrădare (supra, pct. 15, 17 şi 21); în cele din urmă, în trei rânduri, instanţele au stabilit că adoptarea şi prelungirea măsurii arestării provizorii se justificau prin cerinţa respectării angajamentelor internaţionale ale statului şi prin existenţa riscului sustragerii reclamantului (supra pct. 18).
38. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea nu observă existenţa niciunui element care să sugereze că detenţia la care a fost supus reclamantul în vederea extrădării a avut un alt scop decât cel pentru care a fost dispusă şi că aceasta nu fusese conformă cu dreptul intern.
b) Cu privire la caracterul arbitrar al detenţiei
39. Curtea reaminteşte că, spre deosebire de cele susţinute de Guvern, respectarea termenului prevăzut de dreptul intern nu poate fi considerată a antrena automat compatibilitatea detenţiei cu cerinţele ce decurg din art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie (Auad împotriva Bulgariei, nr. 46390/10, pct. 131, 11 octombrie 2011). Această dispoziţie prevede în plus, conformitatea oricărei privări de liberate cu scopul de a proteja orice persoană împotriva arbitrarului (a se vedea printre altele, Winterwerp împotriva Ţărilor de Jos, 24 octombrie 1979, pct. 37, seria A nr. 33, Amuur împotriva Franţei, 25 iunie 1996, pct. 50, Culegere 1996‑III, şi Witold Litwa împotriva Poloniei, nr. 26629/95, pct. 78, CEDO 2000-III). Există un principiu fundamental potrivit căruia nicio o detenţie arbitrară nu poate fi compatibilă cu art. 5 § 1 şi noţiunea de „arbitrar” pe care o conţine art. 5 § 1 merge dincolo de lipsa de conformitate cu dreptul naţional, astfel încât o privare de libertate poate fi legală în conformitate cu legislaţia internă fiind în acelaşi timp arbitrară şi deci contrară Convenţiei (Saadi, menţionat anterior, pct. 67, şi Suso Musa împotriva Maltei, nr. 42337/12, pct. 92, 23 iulie 2013).
40. În acest sens, Curtea reaminteşte în plus că în contextul acestei dispoziţii doar derularea procedurii extrădării justifică privarea de libertate bazată pe acest articol şi dacă procedura nu este gestionată cu diligenţa necesară, detenţia încetează să mai fie justificată (Quinn, citată anterior, pct. 48 şi Chahal, citată anterior, pct.113).
41. Astfel, Curtea nu are sarcina de a evalua dacă durata procedurii de extrădare este rezonabilă în ansamblul său, sarcină pe care o realizează în special în materia duratei procedurilor din perspectiva art. 6, ci stabileşte dacă, independent de durata globală a procedurii, durata detenţiei depăşeşte termenul rezonabil şi necesar pentru atingerea scopului urmărit (Saadi, menţionat anterior, pct.72-74). Astfel, dacă există perioade de inactivitate din partea autorităţilor şi o lipsă de diligenţă, prelungirea detenţiei încetează să mai fie justificată. În concluzie, Curtea trebuie să evalueze, după caz, dacă în timpul perioadei de detenţie în cauză, autorităţile naţionale au dat sau nu dovadă de pasivitate (a se vedea, în materia expulzării, Tabesh împotriva Greciei, nr. 8256/07, pct. 56, 26 noiembrie 2009)
42. În speţă, Curtea constată că reclamantul a fost plasat în detenţie în vederea extrădării pentru a permite autorităţilor din Grecia să-l urmărească penal. În acest sens, Curtea consideră necesar să facă distincţia între două forme de extrădare cu scopul de a preciza nivelul de diligenţă specific fiecărui tip şi anume, pe de o parte extrădarea cu scopul executării unei pedepse şi pe de altă parte, extrădarea care permite statului solicitant să acţioneze în justiţie persoana respectivă. În acest ultim caz, procedura penală era încă pendinte, persoana aflată în detenţie în vederea extrădării se consideră prezumtiv a fi nevinovată; în plus, în această etapă, posibilitatea pentru acesta de a-şi exercita dreptul la apărare în timpul procedurii penale cu scopul de a-şi dovedi nevinovăţia este considerabil limitată, şi chiar inexistentă; în cele din urmă, examinarea pe fond a cauzei este interzisă autorităţilor statului solicitat (pct. 28 in fine supra). Datorită acestor considerente, protecţia drepturilor persoanei implicate şi buna derulare a procedurii extrădării, inclusiv cerinţa derulării procedurii faţă de această persoană într-un termen rezonabil, impun statului solicitat să acţioneze cu o diligenţă crescută.
43. Curtea a considerat deja ca excesivă, din cauza întârzierilor nejustificate din partea autorităţilor interne, durata de un an şi unsprezece luni de detenţie în vederea extrădării (Quinn, citată anterior) şi de trei luni în vederea expulzării (Tabesh, citată anterior).
44. Aceasta constată că, în speţă, detenţia în vederea extrădării a durat aproape un an şi şase luni (din 19 aprilie 2005 până la 26 octombrie 2006).
45. Aceasta constată că au avut loc întârzieri importante în diferitele etape ale procedurii extrădării.
46. În primul rând, prima şedinţă a curţii de apel a fost stabilită la 15 decembrie 2005, adică la şase luni după transmiterea cererii de extrădare la curtea de apel şi la opt luni după plasarea în detenţie în vederea extrădării a persoanei interesate.
47. Curtea nu împărtăşeşte poziţia Guvernului conform căreia cererile de punere în libertate formulate de reclamant în această perioadă (pct. 18, supra) ar putea să justifice în sine întârzierea din procedură. Astfel, în acest caz este vorba despre proceduri cu obiect şi scop diferite, una având drept scop să verifice dacă cerinţele formale de extrădare sunt îndeplinite, iar cealaltă examinând dacă cerinţele care au dus la adoptarea măsurii arestării preventive sunt în continuare valabile şi suficiente. Faptul că dreptul intern transmite aceleiaşi curţi de apel o sarcină dublă constituie o opţiune legitimă din partea statului, opţiune care nu poate fi totuşi invocată cu scopul de a justifica întârzierile considerabile în examinarea pe fond a cauzei. În orice caz, Curtea nu înţelege cum cererile repetate ale reclamantului, justificate în principiu în măsura în care detenţia se prelungea în lipsa oricărui termen pe fond, ar fi putut împiedica curtea de apel să stabilească un termen mai devreme pentru o şedinţă (a se vedea, mutatis mutandis, Quinn, pct. 48). Deciziile pronunţate de curtea de apel se bazează exclusiv pe documentele de care aceasta dispunea, fiind adoptate în camera de consiliu cu respectarea principiului contradictorialităţii (pct. 27) şi se referă în principal la examinarea cerinţei privind menţinerea în detenţie a reclamantului din cauza riscului ca acesta să se sustragă (pct. 18).
48. Curtea remarcă apoi că această cauză nu era una complexă (a se vedea, a contrario, Bogdanovski, menţionată anterior, în care reclamantul solicitase acordarea statutului de refugiat politic şi în care procedura extrădării fusese suspendată la cererea Înaltului Comisariat pentru Refugiaţi şi a Curţii ca urmare a aplicării art. 39 din Regulament). Sarcina curţii de apel se limita la analizarea elementelor următoare: verificarea prezentării cererii de extrădare în condiţiile prevăzute de Convenţia europeană de extrădare; asigurarea respectării principiilor ne bis in idem şi al dublei incriminări; excluderea motivelor de natură discriminatorie sau politică aflate la baza urmăririi penale. Legea nu autoriza examinarea cu privire la existenţa indiciilor temeinice de vinovăţie (gravi indizi di colpevolezza) (pct. 28 in fine) şi nicio anchetă sau activitate de cercetare judecătorească nu a fost necesară (pct. 15 supra).
49. În al doilea rând, Curtea constată că după pronunţarea într-un termen de două luni cu privire la recursul formulat de reclamant, Curtea de Casaţie a depus la grefă, într-un termen de peste patru luni, o hotărâre, cu o întindere de o singură pagină, în care se limita să precizeze că această cerere de extrădare fusese transmisă de statul solicitant în conformitate cu cerinţele legale şi că nu era lipsită de competenţa de a se pronunţa cu privire la acuzaţiile aduse de autorităţile din Grecia împotriva reclamantului (pct. 17 supra). Guvernul nu a prezentat niciun element care să poată justifica un asemenea termen.
50. În cele din urmă, în ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivit căruia reclamantul ar fi putut accelera procedura dacă nu s-ar fi opus extrădării, Curtea apreciază că o asemenea opoziţie poate în principiu să justifice prelungirea unei detenţii în măsura în care se impune un control jurisdicţional, acest lucru neputând însă să disculpe statul de orice întârziere nejustificată în timpul etapei judiciare.
51. Pe cale de consecinţă, având în vedere natura procedurii extrădării, ce are scopul de a îl urmări în justiţie pe reclamant în statul terţ şi de caracterul nejustificat al întârzierilor instanţelor italiene, Curtea concluzionează că detenţia reclamantului nu era „legală” în sensul art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie şi, prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziţii.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
52. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
53. Reclamantul nu a formulat nicio cerere de reparaţie echitabilă (pct. 5). Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să-i acorde vreo sumă cu acest titlu.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
declară cererea admisibilă;hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 24 martie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
PREŞEDINTE,Grefier adjunct,Päivi Hirvelä Fatos Araci
Full & Egal Universal Law Academy