Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 29568/06
depusă de Nicolae GALUŞCHIN
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită la 23 august 2011 în cadrul unei camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 5 iulie 2006,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile în răspuns ale reclamantului,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
1. Reclamantul s-a născut în anul 1975 şi locuieşte în Brăneşti. El a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl S. Burduja, avocat în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.
1. Procesul penal principal intentat împotriva reclamantului
2. Reclamantul a fost acuzat de acţiuni de pervertire săvârşite asupra unei fete de cinci ani, ca urmare a unui denunţ depus de mama fetei la 7 aprilie 2003. La 30 octombrie 2003, Judecătoria sectorului Criuleni l-a achitat de toate acuzaţiile, constatând că nu există probe că el ar fi comis vreo infracţiune. Instanţa de judecată a notat că mama fetei a depus mărturie în faţa acesteia, potrivit căreia ea a avut o dispută cu reclamantul în dimineaţa în cauză şi că a depus plângerea împotriva lui pentru a se răzbuna, şi nu din cauza că el ar fi comis, de fapt, vreo infracţiune. De asemenea, ea a instruit-o pe fiica ei cum să depună mărturia astfel încât să-l incrimineze pe reclamant. Însă, instanţa de judecată a notat că atât mama, cât şi fiica, şi-au retras ulterior declaraţiile lor.
3. Hotărârea a fost menţinută de Curtea de Apel Chişinău la 26 februarie 2004. Instanţa de judecată a notat discrepanţele care existau între declaraţiile făcute la 7 aprilie 2003 de către copil şi de către mama sa şi între declaraţiile ulterioare modificate. Ea a notat şi raportul psihiatric în privinţa fetei, care indica faptul că ea era predispusă la influenţă din partea adulţilor, în timp ce depoziţiile depuse de fată la autorităţile de anchetă s-au finalizat după ce un profesor care asista fata a observat dificultatea acesteia în formularea frazelor şi în explicarea logică a gândurilor ei, ceea ce făcut inutilă continuarea audierii. Declaraţiile depuse de doi martori în timpul anchetei au confirmat tendinţa fetei de a fi influenţată de adulţi, însă procurorul nu a cerut ca aceştia să se prezinte la şedinţa de judecată, astfel încât ei nu au putut fi audiaţi în privinţa declaraţiilor lor.
4. La 1 iunie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia din 16 februarie 2004 şi a dispus rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Chişinău. Motivul rejudecării a fost faptul că instanţa de judecată inferioară nu a examinat nemijlocit toate probele relevante, cum ar fi audierea victimei, a reprezentantului ei şi a altor martori, ci mai degrabă s-a bazat pur şi simplu pe documentele din dosar.
5. Victima şi mama ei au fost citate la şedinţa de judecată la Curtea de Apel Chişinău la 22 septembrie 2004, dar ele nu s-au prezentat. Între timp, la 9 septembrie 2004, mama a trimis o scrisoare instanţei de judecată în care declara că ea îşi susţine integral declaraţiile sale şi cele făcute de copil în timpul anchetei. Ea nu a solicitat judecarea cauzei în lipsa ei.
6. La 22 septembrie 2004, Curtea de Apel Chişinău a constatat că reclamantul este vinovat de săvârşirea infracţiunii de care a fost acuzat. Reclamantul a lipsit de la şedinţa de judecată, deşi el fusese citat. El pretinde că nu a primit citaţia. Un avocat numit de instanţa de judecată a fost prezent la şedinţă.
7. Instanţa de judecată nu a audiat niciun martor, nici pe fată şi nici pe mama acesteia. După ce reclamantul a fost condamnat, mama a scris Curţii Supreme de Justiţie că ea nu a primit nicio citaţie pentru şedinţa de judecată din 22 septembrie 2004 şi că ea şi-a retras declaraţia din 9 septembrie 2004. Reclamantul a susţinut că scrisoarea din 9 septembrie 2004 a fost scrisă de altcineva, odată ce mama nu ştia să scrie în grafie latină, iar scrisoarea fusese scrisă în grafie latină. Nu a fost dispusă efectuarea vreunei expertize pentru a verifica dacă ea a scris scrisoarea.
8. La 6 decembrie 2004, avocatul numit de reclamant a depus un recurs. În recursul său, avocatul a atras atenţia instanţei de judecată asupra motivului în baza căruia Curtea Supremă de Justiţie a trimis la 1 iunie 2004 cauza spre rejudecare, acesta fiind omisiunea Curţii de Apel de a examina nemijlocit toate probele. Totuşi, instanţa de judecată a comis aceeaşi iregularitate la condamnarea reclamantului. El a susţinut şi faptul că absenţa victimei, a mamei şi a altor martori, precum şi a reclamantului de la şedinţa de judecată din 22 septembrie 2004 a împiedicat apărarea să conteste în mod corespunzător probele procurorului. Procurorul doar a citit declaraţiile depuse de diferiţi indivizi în timpul anchetei, iar instanţa de judecată a ignorat declaraţiile făcute de mamă şi fiică în faţa primei instanţe de judecată prin care îşi negau declaraţiile făcute anterior. Avocatul a pus la îndoială calitatea de autor al scrisorii din 9 septembrie 2004. În cele din urmă, el a făcut trimitere la articolul 6 al Convenţiei.
9. La 1 februarie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut sentinţa adoptată de instanţa de judecată inferioară, constatând că a examinat complet cauza. Instanţa de judecată a făcut trimitere la aceleaşi probe pe care le examinase Curtea de Apel la 22 septembrie 2004. Părţile au fost citate la şedinţa de judecată, dar ele nu s-au prezentat. Totuşi, absenţa lor de la şedinţa de judecată nu a împiedicat instanţa judecătorească să continue examinarea cauzei. În plus, mama a semnat declaraţia în grafie latină la 16 aprilie 2003, ceea ce dovedea faptul că ea ştia să scrie în grafie latină şi, astfel, ar fi putut fi autorul scrisorii din 9 septembrie 2004.
10. La 12 iunie 2008, reclamantul a fost eliberat condiţionat din închisoare, cu 17 luni şi 17 zile înainte de expirarea termenului pedepsei cu închisoarea.
2. Redeschiderea procesului intentat împotriva reclamantului
11. După comunicarea prezentei cereri Guvernului pârât, la 10 aprilie 2009, Procuratura Generală a solicitat Curţii Supreme de Justiţie redeschiderea procesului penal în dosarul reclamantului.
12. La 11 mai 2009, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare. Ea a constatat că Curtea de Apel Chişinău şi Curtea Supremă de Justiţie în deciziile lor din 22 septembrie 2004 şi, respectiv, 1 februarie 2006 au încălcat drepturile reclamantului garantate de articolul 6 al Convenţiei, precum şi cele garantate de legea naţională prin faptul că nu au examinat nemijlocit mărturiile şi probele înainte de casarea hotărârii primei instanţe de judecată. În plus, acelea au examinat cauza în lipsa reclamantului, în ciuda lipsei dovezilor că el a fost citat adecvat şi că au fost luate toate măsurile rezonabile pentru a asigura prezenţa lui în instanţa de judecată, dar şi în lipsa unei manifestări clare din partea reclamantului de renunţare la dreptul de a fi audiat de instanţele de judecată. În plus, Curtea de Apel Chişinău nu a respectat indicaţiile date de Curtea Supremă de Justiţie în decizia din 1 iunie 2004, care urmărea tocmai asigurarea respectării normelor procedurale şi apărarea dreptului acuzatului la un proces echitabil. Astfel, Curtea Supremă de Justiţie a casat deciziile din 22 septembrie 2004 şi 1 februarie 2006 şi a dispus rejudecarea cauzei.
13. La 10 noiembrie 2009, Curtea de Apel Chişinău a constatat că reclamantul este vinovat de săvârşirea infracţiunii incriminate. Instanţa de judecată l-a audiat pe reclamant şi pe avocatul acestuia, pe victimă şi mama aceleia, precum şi pe un profesor, şi a examinat raportul psihiatric privind dezvoltarea intelectuală a victimei. Având în vedere expirarea termenului de prescripţie a infracţiunii pe care a comis-o, instanţa de judecată nu a aplicat reclamantului nicio sancţiune.
14. Prin decizia irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie din 18 ianuarie 2011, recursul reclamantului a fost declarat inadmisibil din cauza omisiunii de a depune recursul în termenul de atac de două luni din data pronunţării deciziei instanţei de judecată inferioare.
B. Dreptul şi practica internă relevantă
15. Dreptul intern relevant a fost fixat în cauza Popovici v. Moldova (nr. 289/04 şi nr. 41194/04, §§ 34 şi 35, 27 noiembrie 2007).
16. Într-o serie de hotărâri, Curea Supremă de Justiţie a acordat compensaţii persoanelor a căror cauze au fost comunicate Guvernului pârât şi în care ultimul a recunoscut încălcarea drepturilor prevăzute în Convenţie (a se vedea Ungureanu v. Moldova (dec.), nr. 78077/01, 3 octombrie 2006; Diviza and Others v. Moldova (dec.), nr. 24316/02, 21 noiembrie 2006; Grosu and Others v. Moldova (dec.), nr. 21118/03, 13 martie 2007; Cumatrenco v. Moldova (dec.), nr. 28209/03, 20 martie 2007; şi Guranda v. Moldova (dec.), nr. 28412/03, 20 martie 2007). La adoptarea acestor decizii, Curtea Supremă de Justiţie a făcut trimitere în mod expres la Convenţie ca bază legală pentru acordarea compensaţiilor. Curtea a acceptat că sumele acordate au corespuns celor care au fost acordate în cauze similare judecate împotriva Republicii Moldova, astfel scoţând de pe rol acele cauze.
PLÂNGERI
17. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, că instanţele de judecată superioare nu şi-u motivat suficient hotărârile lor.
18. De asemenea, el s-a plâns, în temeiul aceluiaşi articol, că instanţele de judecată superioare nu l-au audiat pe el şi nici pe reprezentantul lui, nu a audiat-o pe victimă sau pe reprezentantul acesteia, sau pe oricare alt martor înainte ca să caseze hotărârea primei instanţe de judecată şi să-l condamne.
19. În fine, el s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 3 al Convenţiei, că a fost privat de posibilitatea de a audia martorii acuzării.
ÎN DREPT
20. Reclamantul s-a plâns de mai multe încălcări ale articolului 6 § 1 şi § 3 ale Convenţiei în cadrul primului proces penal intentat împotriva lui.
Partea relevantă a articolului 6 § 1 prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra ... temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
Partea relevantă a articolului 6 § 3 prevede următoarele:
„3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul:
...
(d) să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
...”
21. Guvernul a susţinut că în rezultatul redeschiderii procedurii de către Curtea Supremă de Justiţie la 11 mai 2009, cauza a fost trimisă pentru a fi rejudecată integral de către Curtea de Apel Chişinău. Astfel, toate deficienţele procedurale în procesul penal au fost remediate, iar reclamantul, în consecinţă, s-a găsit în aceeaşi poziţie în care se aflase înainte ca încălcarea să aibă loc. Prin urmare, Guvernul a susţinut că reclamantul nu poate pretinde că este victima încălcării drepturilor sale garantate de articolul 6 al Convenţiei.
22. În mod alternativ, Guvernul a afirmat că reclamantul ar fi putut cere compensaţii de la instanţele de judecate interne pentru pretinsele încălcări ale drepturilor sale, în baza Legii nr. 1545, şi a făcut trimitere la cauza Duca, în care a fost acordată o sumă adecvată a compensaţiilor (a se vedea Duca v. Moldova (radiere), nr. 1579/02, 10 iunie 2008). Omiţând să conteste decizia Curţii de Apel din 10 noiembrie 2009, reclamantul a privat instanţele de judecată naţionale de posibilitatea de a remedia integral prejudiciul cauzat. Aşadar, el nu a epuizat căile de recurs interne accesibile.
23. Reclamantul nu a fost de acord şi a pretins că redeschiderea procedurilor nu putea prin sine să remedieze faptul că el îşi executase deja pedeapsa. În plus, el nu putea cere compensaţii, întrucât Legea nr. 1545 la care a făcut trimitere Guvernului ar fi fost aplicabilă lui doar dacă el ar fi fost achitat.
24. Curtea trebuie să examineze dacă reclamantul poate să pretindă în continuare că este victima încălcării articolului 6 al Convenţiei, în sensul articolului 34 al Convenţiei. În legătură cu aceasta, ea accentuează că autorităţile naţionale sunt primele responsabile să remedieze orice încălcări ale Convenţiei. Întrebarea dacă o persoană poate să pretindă în continuare că este victima unei încălcări pretinse a Convenţiei impune Curţii să examineze ex post facto situaţia ei/lui. O decizie sau o măsură a autorităţilor naţionale favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-l lipsi de statutul său de „victimă”, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, expres sau pe fond, încălcarea Convenţiei şi au oferit o redresare pentru încălcarea acesteia. Este important de a stabili dacă compensaţia primită de către reclamant pentru prejudiciul cauzat este comparabilă cu satisfacţia echitabilă acordată în temeiul articolului 41 al Convenţiei. Potrivit jurisprudenţei bine-stabilite a Curţii, atunci când autorităţile naţionale constată o încălcare şi acordă o compensaţie suficientă şi corespunzătoare pentru aceasta, partea în cauză nu mai poate pretinde că este „victimă” în sensul articolului 34 al Convenţiei (a se vedea Scordino v. Italy (no. 1) [GC], nr. 36813/97, §§ 179-181, ECHR 2006‑V, şi Ciorap v. Moldova (nr. 2), nr. 7481/06, § 18, 20 iulie 2010).
25. În prezenta cauză, Curtea notează că redeschiderea procesului în dosarul reclamantului a fost motivată de Curtea Supremă de Justiţie cu necesitatea de a repara deficienţele procedurale care au avut drept rezultat încălcarea drepturilor reclamantului prevăzute de articolul 6 al Convenţiei. Prin urmare, instanţa de judecată a recunoscut expres încălcarea drepturilor reclamantului şi a reparat parţial această încălcarea prin trimiterea cauzei spre rejudecare integrală.
26. Reclamantului nu i s-au acordat compensaţii pentru prejudiciul cauzat lui. Însă, Curtea notează că el nu a pretins asemenea compensaţii în timpul procesului penal. Este adevărat că Legea nr. 1545, la care a făcut trimitere Guvernul inter alia, nu era aplicabilă reclamantului odată ce el a fost în cele din urmă condamnat şi nu putea, aşadar, pretinde compensaţii pe acest temei. Însă, aşa cum apare clar din jurisprudenţa menţionată în paragraful 16 de mai sus, Curtea Supremă de Justiţie ar fi putut acorda compensaţii chiar şi în lipsa unei prevederi exprese în dreptul naţional, bazându-se direct pe Convenţie. De asemenea, trebuie remarcat faptul că sumele acordate de Curtea Supremă de Justiţie în acele cauze erau consistente cu cele acordate de Curte în cauze similare examinate împotriva Republicii Moldova, aceasta fiind unul din motivele pentru care a fost acceptată solicitarea părţilor de a scoate acele cauze de pe rolul Curţii.
27. Prin urmare, în asemenea cauze cum este cea de faţă, în care încălcarea unui drept prevăzut în Convenţie a fost recunoscută de instanţele de judecată naţionale în lumina jurisprudenţei naţionale amintite aici, reclamanţii au perspective clare de succes în formularea pretenţiei de compensare a prejudiciului la nivel naţional.
28. Curtea notează şi faptul că termenul general de prescripţie în Moldova pentru apărarea unui drept, inclusiv pentru acţiunile în despăgubire, este de trei ani de la momentul apariţiei acelui drept. În cauza reclamantului, acest termen de prescripţie a început la 11 mai 2009, de la decizia Curţii Supreme de Justiţie. Prin urmare, el încă poate să ceară compensaţii de la instanţele de judecată naţionale.
29. Curtea nu este convinsă de argumentele reclamantului că compensarea monetară nu îl poate priva de statutul său de victimă, datorită faptului că el deja şi-a executat pedeapsa. Curtea notează că în timpul procesului penal – atât înainte cât şi după redeschidere – instanţele de judecată au stabilit suficiente probe pentru condamnarea lui şi notează faptul că nu există în dosar niciun indiciu că ar fi fost condamnat arbitrar. Chestiunea care a fost adresată Curţii a fost dacă deficienţele procedurale admise în timpul procesului iniţial au fost într-atât de serioase încât au afectat echitatea procesului în întregime. Totuşi, după eliminarea acelor deficienţe, instanţele de judecată l-au condamnat din nou pe reclamant, confirmând faptul că condamnarea şi pedeapsa au fost legale, iar detenţia s-a conformat principiilor Convenţiei.
30. Deoarece reclamantul a eşuat să ceara compensaţii în prezenta cauză, Curtea conchide că cererea necesită a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 § 1 şi § 4 al Convenţiei pe motivul neepuizării recursurilor interne accesibile (a se vedea, mutatis mutandis, Mătăsaru and Saviţchi v. Moldova, nr. 38281/08, § 76, 2 noiembrie 2010).
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy