Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA GANEA c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 2474/06)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
17 mai 2011
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Ganea c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECŢIA a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Marialena Tsirli, Grefier adjunct al SECŢiei,
Deliberând la 12 aprilie 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 2474/06) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Mihai Ganea („reclamantul”), la 26 decembrie 2005.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Marcu, avocat din Edineţ. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului său la libertate şi siguranţă, garantat de articolul 5 § 1 al Convenţiei, şi a dreptului său la o despăgubire adecvată, în temeiul articolului 5 § 5 al Convenţiei.
4. La 15 iunie 2009, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. Potrivit articolului 29 § 1 al Convenţiei, s-a decis, de asemenea, ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în anul 1948 şi locuieşte în Soroca.
6. La 27 august 2003, reclamantul a fost plasat în detenţie. Poliţia a întocmit un proces-verbal, potrivit căruia acesta a comis mai multe contravenţii administrative. Reclamantul a fost deţinut în subsolul comisariatului de poliţie Soroca, iar a doua zi a fost adus în faţa unui judecător.
7. La 28 august 2003, Judecătoria Soroca l-a condamnat pe reclamant la zece zile privaţiune de libertate. El a rămas în detenţie timp de trei zile, şi după aceasta a fost eliberat.
8. La 19 noiembrie 2003, Curtea de Apel Bălţi a examinat recursul depus de către reclamant. Instanţa a constatat că procesul-verbal care a stat la baza punerii reclamantului în detenţie şi condamnarea ulterioară a acestuia la zece zile privaţiune de libertate au fost falsificate. Aceasta a casat hotărârea din 28 august 2003 şi a încetat procedura din lipsa de probe.
9. La 11 decembrie 2003, reclamantul a înaintat o cerere în instanţă prin care a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a detenţiei sale, pe care o consideră ilegală.
10. La 24 decembrie 2003, Judecătoria Soroca a admis parţial acţiunea reclamantului. Aceasta a indicat că reclamantul a avut suferinţe fizice şi psihice şi că acesta a fost în drept să pretindă despăgubiri a prejudiciului moral suferit. Judecătoria Soroca i-a acordat suma de 15,000 lei moldoveneşti (MDL) (946 euro (EUR)). Ministerul Finanţelor a depus apel la această hotărâre.
11. La 26 martie 2005, Curtea de Apel Bălţi a admis apelul Ministerului Finanţelor şi a redus suma compensației la 1,000 MDL (63 EUR). Reclamantul a depus recurs împotriva acestei decizii.
12. Printr-o decizie definitivă din 26 octombrie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut decizia Curţii de Apel. Aceasta a constatat că reclamantul a fost victima unei erori judiciare şi că el a fost deţinut ilegal timp de trei zile. Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiţie a constatat că el a obţinut o compensație suficientă.II.DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ
13. În conformitate cu articolul 1405 al Codului civil al Republicii Moldova din 6 iunie 2002, statul are obligaţia, printre altele, să repare integral prejudiciul cauzat persoanelor fizice prin plasarea acestora în detenţie provizorie ilegală. În conformitate cu articolul 1422 al aceluiaşi cod, prejudiciul moral se repară indiferent de existenţa şi întinderea prejudiciului material. În final, articolul 1423 obligă instanţele judecătoreşti să determine mărimea compensaţiei pentru prejudiciul moral în funcţie de caracterul şi gravitatea suferinţelor psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate, şi de măsura în care această compensare poate aduce satisfacţie persoanei vătămate.
ÎN DREPT
I. OBIECŢIA PRELIMINARĂ A GUVERNULUI
14. Guvernul a susţinut că instanţele judecătorești naţionale au recunoscut în mod explicit că detenţia reclamantului a fost ilegală şi că dreptul acestuia la libertate a fost încălcat. Acesta a adăugat că a recunoscut nevinovăţia reclamantului şi a închis procesul administrativ intentat împotriva acestuia. Potrivit Guvernului, casarea unei hotărâri de condamnare şi acordarea unei compensaţii băneşti a constituit un remediu suficient pentru încălcarea dreptului reclamantului la libertate şi la siguranţă.
15. Guvernul a susţinut că legislaţia națională prevede posibilitatea pentru reclamant de a depune în instanţă o acţiune civilă pentru repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile ilegale şi că instanţele judecătoreşti au aplicat dispoziţiile relevante ale Codului civil pentru a oferi reclamantului o despăgubire. El a cerut Curţii să admită argumentul său, potrivit căruia reclamantul nu are statutul de victimă, şi să declare cererea inadmisibilă.
16. Reclamantul a respins acest argument.
17. Curtea reiterează că redresarea unei violări pretinse a Convenţiei ține în primul rând de competenţa autorităţilor naţionale. Ea reiterează, în această privinţă, că chestiunea privind faptul dacă un reclamant poate pretinde statutul de victimă pentru o pretinsă încălcare apare la toate etapele procedurii în temeiul Convenţiei (Bourdov c. Russia, nr. 59498/00, § 30, ECHR 2002-III).
18. De asemenea, Curtea reiterează că o decizie pronunţată în favoarea reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-l priva de statutul de „victimă”, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţă, şi ulterior au reparat violarea Convenţiei (a se vedea, spre exemplu, hotărârile Eckle c. Allemagne, 15 iulie 1982, §§ 69 şi următorul, seria A nr. 51; Amuur c. France, 25 iunie 1996, § 36, Recueil des arrêts et décisions 1996-III; Dalban c. Roumanie [GC], nr. 28114/95, § 44, CEDH 1999-VI; şi decizia Jensen c. Danemark (déc.), nr. 48470/99, CEDH 2001-X).
19. Din cele menţionate mai sus rezultă că ţine de competenţa Curţii să stabilească, în primul rând, dacă autorităţile au recunoscut, cel puţin în esență, o încălcare a unui drept ocrotit de Convenţie, şi, pe de altă parte, dacă despăgubirea poate fi considerată corespunzătoare şi suficientă (a se vedea, mai cu seamă, Normann c. Danemark (déc.), nr. 44704/98, 14 iunie 2001; Jensen et Rasmussen c. Danemark (déc.), nr. 52620/99, 20 martie 2003; şi Nardone c. Italie (déc.), nr. 34368/02, 25 noiembrie 2004). Ea reaminteşte că în cele din urmă statutul de victimă poate depinde de suma despăgubirii care a fost acordată la nivel naţional și de situaţia reclamată la Curte (Normann şi Jensen et Rasmussen, decizii menţionate mai sus).
20. În acest caz, Curtea observă că recunoaşterea încălcărilor de către autorităţile naţionale nu poate fi contestată, deoarece prin decizia sa din 26 octombrie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a recunoscut, în esenţă, ilegalitatea detenţiei reclamantului. În consecinţă, în opinia Curţii, autorităţile statului au recunoscut încălcarea drepturilor reclamantului.
21. În ceea ce priveşte a doua condiţie, şi anume acordarea unei despăgubiri adecvate şi suficiente, Curtea a observat că instanţa de fond a acordat reclamantului suma de 946 EUR. Totuşi, Curtea Supremă de Justiţie nu a indicat nici un motiv valabil pentru reducerea sumei acordate la 63 EUR.
22. Curtea reiterează faptul că nu este de competenţa sa de a examina erorile pretinse de fapt sau de drept comise de către o instanţă naţională, cu excepţia cazului şi în măsura în care acestea pot aduce atingere drepturilor şi libertăţilor ocrotite prin Convenţie. Respectarea Convenţiei implică pentru statele contractante obligaţia de a repara daunele cauzate prin violări ale prevederilor acesteia. În cazul în care violarea permite un restitutio in integrum, este de datoria statului pârât de a realiza aceasta, iar Curtea nu are nici competența și nici posibilitatea în acest sens. Dacă, însă, legislaţia naţională nu permite sau permite doar parţial repararea consecinţelor violării, articolul 41 împuterniceşte Curtea să acorde, dacă este cazul, părţii vătămate o satisfacţie corespunzătoare. Curtea observă că, în această cauză, reclamantul a beneficiat de o anumită despăgubire din partea instanţelor judecătoreşti, care au aplicat dispoziţiile relevante ale Codului civil. Curtea trebuie să stabilească dacă această despăgubire corespunde principiilor relevante elaborate în cadrul jurisprudenţei sale cu privire la articolul 41, şi anume, dacă o astfel de despăgubire este echitabilă şi dacă aceasta permite repararea consecinţelor violării constatate. Pentru a evalua suma despăgubirii acordate reclamantului în această cauză, Curtea a examinat, în baza materialelor ce i-au fost prezentate, suma pe care aceasta ar fi acordat-o în aceeași situație, în temeiul articolului 41 al Convenției. În opinia Curţii, există o disproporţie vădit nerezonabilă între suma plătită cu titlu de prejudiciul moral de către Curtea Supremă de Justiţie şi sumele acordate, de obicei, de către Curte în temeiul articolului 41 al Convenţiei în cauzele similare (Hyde Park et autres c. Moldova (nr. 4), nr. 18491/07, § 70, 7 aprilie 2009; Leva c. Moldova, nr. 12444/05, § 79, 15 decembrie 2009). În aceste circumstanţe, Curtea nu acceptă argumentul că reclamantul a beneficiat de despăgubiri adecvate şi suficiente a prejudiciului moral cauzat de violarea articolului 5 § 1 al Convenţiei.
23. Având în vedere cele menţionate mai sus, Curtea a constatat că reclamantul poate pretinde, în continuare, statutul de victimă a unei violări a articolului 5 al Convenţiei. Prin urmare, aceasta respinge obiecţia Guvernului şi declară cererea admisibilă.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLELOR 5 §§ 1 ŞI 5 AL CONVENŢIEI
24. Reclamantul s-a plâns de ilegalitatea detenţiei sale, precum şi de faptul că reparația oferită de către instanţele judecătoreşti naţionale nu a fost adecvată şi suficientă. Acesta a invocat articolul 5 §§ 1 şi 5 al Convenţiei, care prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: (...)
5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri in condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii.”
25. Curtea reaminteşte că dreptul la reparații, în sensul articolului 5 § 5 al Convenţiei, necesită în primul rând o constatare prealabilă de către instanţele judecătorești naționale sau de către autoritățile respective, a violării unuia din paragrafele 1-4 ale acestui articol (a se vedea, printre multe altele, N.C. c. Italie [GC], nr. 24952/94, § 49, CEDH 2002‑X și Georgiev c. Bulgarie, nr. 47823/99, § 107, 15 decembrie 2005).
26. În opinia Curţii, nu poate fi contestat faptul recunoașterii încălcării dreptului reclamantului la libertate şi siguranță, garantat de articolul 5 § 1 al Convenţiei, prin decizia definitivă a Curții Supreme de Justiţie din 26 octombrie 2005 (paragraful 12 de mai sus).
27. În continuare, Curtea reaminteşte că paragraful 5 al articolului 5 este considerat respectat atunci când despăgubirea poate fi pretinsă în calitate de reparație pentru arestarea sau deţinerea în condiţii contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4 ai aceluiași articol (Wassink c. Pays-Bas, 27 septembrie 1990, § 38, seria A nr. 185‑A).
28. În această cauză, Curtea a observat că orice persoană are posibilitatea, în temeiul articolului 1405 al Codului civil, să înainteze o cerere de reparare a daunelor cauzate în rezultatul privării ilegale de libertate și că reclamantul putea în mod efectiv să înainteze o asemenea cerere. Rezultă că sistemul de drept din Moldova a acordat reclamantului, cu un grad suficient de certitudine, dreptul la despăgubiri pentru arest preventiv.
29. Curtea a notat că reclamantul s-a folosit de oportunitatea oferită de Codul civil pentru obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a detenţiei sale şi că, în conformitate cu această procedură, acesta a obţinut recunoaşterea ilegalităţii detenţiei sale în conformitate cu legislaţia naţională şi recunoaşterea implicită a violării articolului 5 § 1 al Convenţiei (paragrafele 10-12 de mai sus).
30. Curtea observă că singura chestiune care se impune în această cauză este suma compensaţiei acordate reclamantului de către Curtea de Apel Bălţi, și anume echivalentul a 63 EUR. Chiar dacă perioada de detenţie - trei zile - poate părea scurtă, această sumă este mult mai mică decât suma acordată de către Curte în cazurile similare de violare a articolului 5 al Convenţiei (Hyde Park et autres (nr. 4) și Leva citate mai sus).
31. Având în vedere constatarea de mai sus, potrivit căreia reclamantul nu şi-a pierdut statutul său de victimă (paragrafele 21-22), Curtea a constatat că a avut loc o violare a articolului 5 § § 1 şi 5 al Convenției.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
32. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”Prejudiciul și costuri şi cheltuieli
33. În observațiile sale, reclamantul solicită Curții să determine suma prejudiciului material și moral, precum și costurile și cheltuielile suportate în faţa instanţelor judecătorești naţionale şi a Curţii.
34. Guvernul consideră că, reclamantul nu a formulat careva pretenții cu privire la despăgubirea prejudiciului cauzat, și prin urmare, Curtea nu trebuie să îi acorde careva despăgubire cu acest titlu.
35. În baza materialelor aflate în posesia sa, făcând evaluarea sa în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului 6.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
36. În ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile, având în vedere lipsa de probe în posesia sa, Curtea a constatat că nu există motive pentru acordarea compensaţiilor cu acest titlu.
B. Dobânda de întârziere
37. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Respinge obiecţia preliminară a Guvernului;
2. Declară cererea admisibilă;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 §§ 1 şi 5 al Convenţiei;
4. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, 6,000 EUR (şase mii euro), convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, la care mai urmează a fi plătită orice taxă care poate fi percepută la prejudiciul moral;
b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 17 mai 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Marialena TsirliJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy