CASE OF GÂNGĂ AND THE INDEPENDENT UNION OF LAWYERS OF ROMANIA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Secţia a treia

DECIZIE

Cererea nr. 28906/09
Mihai GÂNGĂ şi Sindicatul Independent al Juriştilor din România
împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 10 aprilie 2012 într-o cameră compusă din:

Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 25 mai 2009,

după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:

În fapt

1. Primul reclamant, domnul Mihai Gângă, este resortisant român, s-a născut în 1961 şi locuieşte în Bucureşti. Al doilea reclamant, „Sindicatul Independent al Juriştilor din România”, este un sindicat de drept român cu sediul în Bucureşti. Acesta din urmă este reprezentat în faţa Curţii de avocatul Pompiliu Bota, preşedintele sindicatului.

A. Circumstanţele cauzei

2. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamanţi, pot fi rezumate astfel.

1. Contextul cauzei

3. Prin hotărârea definitivă nr. 79/PJ/2003, Judecătoria Târgu Jiu a confirmat înfiinţarea filialei Băleşti Gorj a asociaţiei „Figaro Potra”. Această asociaţie avea, printre obiectivele sale statutare, înfiinţarea de barouri de avocaţi. În baza acestor obiective, adunarea generală a asociaţiei a decis înfiinţarea Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi, prin mai multe decizii, filiala Băleşti Gorj a înfiinţat Baroul Neamţ, în cadrul căruia primul reclamant a devenit membru. De altfel, mai multe astfel de barouri au fost înfiinţate la nivel naţional, cunoscute sub numele de „barouri constituţionale”.

4. Aceste barouri existau în paralel cu barourile judeţene tradiţionale existente deja, printre care şi Baroul Neamţ.

5. În urma mai multor acţiuni în justiţie înaintate de barourile judeţene, prin hotărârea definitivă din 20 decembrie 2004, Judecătoria Târgu Jiu a pronunţat dizolvarea filialei Băleşti Gorj a asociaţiei „Figaro Potra”. A fost înfiinţat sindicatul reclamant şi primul reclamant a devenit membru al acestuia.

2. Procedura penală împotriva primului reclamant

6. În urma rechizitoriului din 3 mai 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria Piatra Neamţ a dispus trimiterea în judecată a primului reclamant pentru exercitarea fără drept a profesiei de avocat, infracţiune pedepsită de art. 25 din Legea nr. 51/1995 modificată şi completată de Legea nr. 255/2004 coroborat cu art. 281 C. proc. pen. Acestuia i s-a imputat că a oferit servicii de avocatură în lunile septembrie-noiembrie 2004, cu toate că nu era înscris în Baroul Neamţ sau într-un alt barou înfiinţat legal, ci într-un barou constituit ilegal, şi anume în Uniunea Naţională a Barourilor din România. Parchetul şi-a întemeiat acuzaţiile pe declaraţiile unor martori.

7. Judecătoria a audiat câţiva martori. Actele constitutive ale Uniunii Naţionale a Barourilor din România au fost depuse la dosar. Primul reclamant a fost audiat şi a recunoscut că a oferit consultanţă juridică, însă considera că a acţionat în mod legal.

8. Prin hotărârea din 5 decembrie 2006, în temeiul art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală (C. proc.pen), Judecătoria Dej a achitat persoana în cauză, pe motiv că în speţă nu fusese dovedită intenţia cu care a fost săvârşită infracţiunea, având în vedere că primul reclamant fusese înscris într-un barou înfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

9. Parchetul de pe lângă Judecătoria Dej a introdus apel împotriva acestei hotărâri, invocând faptul că baroul din care primul reclamant făcea parte nu fusese înfiinţat în mod legal.

10. Cu toate că a fost citat în cadrul mai multor şedinţe consecutive, reclamantul nu s-a prezentat în faţa instanţei. Printr-o scrisoare din 16 decembrie 2008, după ce a subliniat absenţa primului reclamant şi a avocatului acestuia de la mai multe şedinţe, ceea ce a condus la prelungirea procedurii, Tribunalul Cluj i-a cerut avocatului părţii în cauză să se prezinte la şedinţa din 2 februarie 2009. La această dată, nu s-a prezentat nici primul reclamant, nici avocatul său în faţa tribunalului. Aceştia au invocat în scris o excepţie de neconstituţionalitate.

11. La şedinţa din 9 martie 2009, primul reclamant nu s-a prezentat, deşi fusese citat conform legii. Avocatul a informat instanţa că nu îl mai reprezenta pe reclamant în proces. După ce a constatat că nu fusese formulată nicio cerere de amânare de către părţi, instanţa a deschis dezbaterile pe fond. După dezbateri, aceasta a amânat cauza pentru a delibera.

12. După ce a aflat că avocatul său nu îl mai reprezenta, primul reclamant a cerut tribunalului să redeschidă dezbaterile pentru a putea fi interogat în calitate de inculpat, să îi permită să îşi angajeze un alt apărător, să nu fie condamnat în absenţa sa şi să îi dea ultimul cuvânt. Tribunalul a respins această cerere.

13. Prin decizia din 16 martie 2009, Tribunalul Cluj a admis apelul parchetului, şi, judecând cauza pe fond, l-a declarat vinovat pe primul reclamant şi l-a condamnat la plata unei amenzi penale de 400 RON pentru infracţiunea imputată. După ce a observat că primul reclamant nu s-a prezentat la şedinţe, deşi fusese citat de mai multe ori, tribunalul a hotărât, în baza probelor instrumentate, că inculpatul a comis infracţiunea imputată. Acesta considera că persoana în cauză, care urmase cursuri de drept, ştia că exercitarea profesiei de avocat era supusă unei legi speciale, ale cărei dispoziţii le-a încălcat.

14. Primul reclamant a formulat recurs. Acesta cerea continuarea procedurii penale pentru stabilirea nevinovăţiei sale, în pofida prescrierii răspunderii penale pentru faptele imputate. Acesta a precizat, de asemenea, că nu a fost audiat de instanţa de apel, că a fost condamnat în absenţa sa, că nu i s-a acordat ultimul cuvânt şi că nu a avut posibilitatea de a se apăra prin intermediul unui avocat.

15. Al doilea reclamant a formulat, de asemenea, un recurs pentru a susţine cauza primului reclamant. Acesta din urmă, deşi fusese citat conform legii pentru a se înfăţişa în cadrul procedurii, nu s-a prezentat la nicio şedinţă în recurs.

16. Prin hotărârea definitivă din 21 mai 2009, Curtea de Apel Cluj a închis procedura pe motiv că se prescrisese răspunderea penală. Curtea de apel a folosit următorii termeni:

„Constatându-se întrunite elementele constitutive ale infracţiunii imputate, vinovăţie deplină din partea inculpatului în comiterea acesteia dar în acelaşi timp şi intervenirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, instanţa de recurs se vede nevoită în a admite calea de atac a recursului exercitată de către inculpat şi a pronunţa o nouă hotărâre, de încetare a procesului penal [...].

S-a cerut continuarea procesului penal de către inculpat, în cauză nu se constată niciunul din cazurile de achitare a acestuia, faptele sunt pe deplin dovedite şi consfinţesc vinovăţie din partea inculpatului, aşa încât acesta nu va putea primi satisfacţie pe instituţia înscrisă la art.13 C. pr. pen. [...]”.

17. Curtea de apel a hotărât, de asemenea, că motivul pentru care primul reclamant nu a fost audiat de instanţa de apel a fost pentru că acesta nu s-a prezentat la şedinţe. Curtea a subliniat că audierile au fost amânate de cincisprezece ori în cadrul procedurii de apel. În ceea ce priveşte afirmaţiile primului reclamant, potrivit cărora nu fusese asistat de un avocat, curtea de apel a arătat că legea penală nu impunea asistenţă juridică obligatorie pentru infracţiunea imputată, având în vedere gravitatea pedepsei sau capacitatea părţii în cauză de a-şi asigura apărarea. Curtea de apel a constatat că:

„ [...] aspectele de ordin procedural invocate nu au suportul necesar în a fi considerate ca fiind juste şi cu o acoperire concretă în speţă, nu s-au constatat motive de nevinovăţie, însă în final s-a evidenţiat intervenirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, aspect singular ce va conduce la admiterea recursului inculpatului.”

18. Curtea de apel a admis recursul primului reclamant, a casat hotărârea contestată şi în temeiul art. 10 lit. g) C. proc. pen a pus capăt procesului. Primul reclamant a fost obligat la plata a 1000 RON către stat cu titlu de cheltuieli de judecată.

19. Prin aceeaşi hotărâre, curtea de apel a declarat inadmisibil recursul celui de-al doilea reclamant, menţionând că acesta nu era parte în proces, că intervenise în proces pentru prima dată în recurs şi că nu avea un interes pentru a acţiona.

3. Alte proceduri cu privire la reclamant

20. Primul reclamant a fost urmărit penal, alţi avocaţi găsindu-se în aceeaşi situaţie ca şi el, pentru fapte asemănătoare însă ulterioare celor care au făcut obiectul procesului prezentat anterior. Persoana în cauză pretinde că prin hotărârea definitivă din 27 octombrie 2006, Tribunalul Buzău a hotărât că inculpaţii nu au comis infracţiunea de exercitare a profesiei de avocat fără drept, în măsura în care aceştia erau avocaţi într-un barou înfiinţat în mod legal. Această hotărâre nu a fost depusă la dosarul cauzei în faţa Curţii.

21. Primul reclamant precizează, de asemenea, că în cazul altor persoane care se găsesc în situaţii asemănătoare cu a sa şi anume membri ai unui „barou constituţional” şi nu ai unui barou tradiţional, au fost pronunţate decizii de neîncepere a urmăririi penale de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Piatra-Neamţ. Aceste decizii au fost ulterior confirmate fie de Judecătoria Piatra-Neamţ, fie de Tribunalul Neamţ.

22. Primul reclamant a depus la dosarul cauzei două decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 7 noiembrie şi 4 decembrie 2007, în care aceasta a confirmat deciziile de neîncepere a urmăririi penale pronunţate în favoarea persoanelor care exercitaseră profesia de avocat şi erau membri ai baroului constituţional. În aceste cazuri, parchetele au considerat că persoanele în cauză exercitaseră profesia de avocat cu bună credinţă, cu legitimitatea pe care o conferea hotărârea judecătorească definitivă care a confirmat înfiinţarea baroului constituţional.

B. Dreptul intern relevant

23. Dispoziţiile relevante ale Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat sunt prezentate în decizia Bota împotriva României [(dec.), nr. 24057/03, 12 octombrie 2004]. Această lege a fost modificată de Legea nr. 255 din 16 iunie 2004 care indica în mod expres că profesia de avocat nu putea fi exercitată decât de avocaţii înscrişi în unul dintre barourile aparţinând Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

24. Art. 23 din Constituţie este redactat astfel:

Libertatea individuală

„11. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”

25. Articolele relevante ale Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor sunt redactate astfel:

Art. 10

„Acţiunea penală (...) nu mai poate fi exercitată dacă:

g) a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului;

Art.13

„ (1) În caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii prealabile, precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal [...]”.

Capete de cerere

26. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, primul reclamant se plânge de următoarele:

(a) că a fost condamnat de instanţele de apel şi de recurs în absenţa sa şi fără să fie audiat;

(b) de lipsa imparţialităţii procurorului, care a dispus trimiterea sa în judecată, pe motiv că soţia sa era avocat înscris în baroul aparţinând Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

(c) într-o scrisoare din 28 august 2009, acesta se plânge de faptul că a fost găsit vinovat de Curtea de Apel Cluj pentru comiterea infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat, în timp ce alte instanţe, inclusiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au hotărât că persoanele care se găseau în aceeaşi situaţie nu comiseseră o astfel de infracţiune.

27. Invocând art. 6 § 2 din Convenţie, acesta se plânge de faptul că a fost declarat vinovat de Curtea de Apel Cluj, prin propriul recurs, cu toate că răspunderea penală era deja prescrisă.

28. Invocând art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, acesta se plânge de faptul că a fost găsit vinovat de Curtea de Apel Cluj, prin hotărârea definitivă din 21 mai 2009, deşi în hotărârea din 27 octombrie 2006 a Tribunalului Buzău acesta a fost declarat nevinovat pentru fapte asemănătoare.

29. Invocând art. 6 din Convenţie, al doilea reclamant se plânge:

(a) de faptul că recursul său a fost declarat inadmisibil de Curtea de Apel Cluj, deşi acesta avea interesul de a acţiona, adică de a susţine interesele primului reclamant, membru al sindicatului.

(b) de faptul că principiul contradictorialităţii şi cel al egalităţii armelor nu au fost respectate.

În drept

A. Cu privire la capetele de cerere privind primul reclamant

1. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe articolul 6 § 1 din Convenţie

30. Reclamantul se plânge de lipsa echităţii procedurii penale şi de o atingere adusă dreptului său la prezumţia de nevinovăţie, invocând art. 6 §§ 1 şi 2 din Convenţie, care sunt redactate astfel în părţile relevante:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale (...) de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”

a) Cu privire la faptul că a fost condamnat în apel în absenţa sa şi fără a fi audiat

31. Reclamantul pretinde că a fost condamnat de Tribunalul Cluj şi de Curtea de Apel Cluj prin încălcarea dreptului la apărare, întrucât nu fusese prezent la audieri şi nu fusese audiat, din moment ce a fost achitat în primă instanţă.

32. Curtea aminteşte că a constatat deja încălcarea art. 6 § 1 prin condamnarea unui inculpat de ultima instanţă, fără ca acesta să aibă posibilitatea de a prezenta probe şi de a se apăra, deşi fusese achitat de instanţele inferioare (Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct 56-61, CEDO 2000‑VIII). Curtea precizează totuşi că, în speţă, Tribunalul Cluj îl citase pe reclamant de 15 ori, însă nici acesta, nici avocatul său nu s-au prezentat la şedinţe, în ciuda cererii exprese adresate acestuia din urmă de către tribunal (supra, pct. 10 şi 11). Mai mult, Curtea arată că reclamantul a fost citat în mod legal în faţa curţii de apel şi că acesta, totuşi, nu s-a prezentat nici acolo (supra, pct. 15). Curtea consideră că reclamantul, având o formare juridică, ar fi putut să prevadă consecinţele comportamentului său ori al avocatului său [mutatis mutandis Rusu împotriva României, (dec.), nr. 6246/04, 31 august 2010, pct. 29, şi Ivanciuc împotriva României, nr. 18624/03, 8 septembrie 2005] şi că, prin urmare, este singurul responsabil de situaţia de care se plânge.

33. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 a) şi 4 din Convenţie.

b) Cu privire la lipsa de imparţialitate a procurorului

34. Reclamantul se plânge de lipsa de imparţialitate a procurorului care a dispus trimiterea sa în judecată, pe motiv că soţia sa era avocat înscris în baroul aparţinând Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

35. Curtea precizează că, în speţă, reclamantul contestă imparţialitatea organului care a dispus trimiterea sa în judecată. Or, garanţiile prevăzute la art. 6 § 1 din Convenţie nu se aplică reprezentantului parchetului, acesta din urmă fiind una dintre părţile la o procedură judiciară contradictorie [Forcellini împotriva statului San Marin (dec.), nr. 34657/97, 28 mai 2002]. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 a) şi 4 din Convenţie.

c) Cu privire la divergenţele dintre deciziile instanţelor interne

36. Reclamantul se plânge de faptul că a fost găsit vinovat de Curtea de Apel Cluj pentru comiterea infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat, în timp ce alte instanţe, inclusiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au achitat persoane care se găseau în aceeaşi situaţie.

37. Curtea constată că, în speţă, procedura penală a fost închisă fără ca reclamantul să fie condamnat penal. Prin urmare, acesta nu poate pretinde că a fost victima unei divergenţe de jurisprudenţă rezultate din achitarea altor persoane acuzate de fapte similare. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 a) şi 4 din Convenţie.

d) Cu privire la dreptul la respectarea prezumţiei de nevinovăţie

38. Reclamantul se plânge de faptul că a fost declarat vinovat de Curtea de Apel Cluj, prin propriul recurs, cu toate că răspunderea penală era deja prescrisă.

39. Curtea aminteşte că prezumţia de nevinovăţie consacrată la art. 6 § 2 figurează printre elementele noţiunii de proces echitabil în materie penală impuse de § 1 (Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, pct. 56, seria A nr. 35) şi trebuie interpretată în lumina jurisprudenţei Curţii în materie. Domeniul de aplicare al art. 6 § 2 nu se limitează la procedurile penale pendinte, ci se extind la hotărârile judecătoreşti pronunţate după încetarea urmăririlor pnale sau după o achitare (Rushiti împotiva Austriei, nr. 28389/95, 21 martie 2000 şi Lamanna împotriva Austriei, nr. 28923/95, 10 iulie 2001).

40. Prezumţia de nevinovăţie este încălcată în cazul în care, fără stabilirea legală prealabilă a vinovăţiei unui învinuit şi, în special, fără ca acesta din urmă să fi avut ocazia să îşi exercite dreptul la apărare, o hotărâre judecătorească în privinţa acestuia reflectă sentimentul vinovăţiei sale. Acesta este cazul chiar în absenţa unei constatări formale; este suficientă o motivare care să lase să se întrevadă că judecătorul îl consideră pe reclamant ca fiind vinovat (Didu împotriva României, nr. 34814/02, pct. 39, 14 aprilie 2009).

41. Curtea a hotărât în cauza Didu citată anterior, că faptul că instanţele de ultim grad au decis casarea hotărârilor pronunţate de instanţele inferioare şi constatarea vinovăţiei persoanei în cauză, încheind în acelaşi timp urmăririle în urma prescrierii răspunderii penale, încălca art. 6 § 2 din convenţie, în măsura în care dreptul la apărare nu fusese respectat în procedura desfăşurată în faţa acesteia deşi fusese prima instanţă care a declarat inculpatul vinovat. De asemenea, în cauza Giosakis împotriva Greciei (nr. 3), (nr. 5689/08, pct. 41, 3 mai 2011), Curtea a sancţionat ca fiind contrar art. 6 § 2 din convenţie faptul că Curtea de Casaţie a casat hotărârea de achitare pronunţată de curtea de apel, deşi în acelaşi timp a constatat încetarea urmăririlor din cauza intervenirii prescripţiei, cu toate că aceasta nu s-a pronunţat cu privire la vinovăţia persoanei în cauză.

42. Din această jurisprudenţă reiese că apare o problemă din perspectiva art. 6 § 2 din convenţie atunci când o instanţă care încheie procedura pe motiv că intervine prescripţia casează în acelaşi timp achitările pronunţate de instanţele inferioare şi, în plus, se pronunţă pentru prima dată asupra vinovăţiei părţii în cauză, fără ca dreptul la apărare să fie respectat în procedura din faţa acesteia. Cu toate acestea, examinând faptele prezentei cauze, Curtea consideră că această jurisprudenţă nu este aplicabilă în speţă.

43. În primul rând, Curtea precizează că în acest caz, reclamantul a înţeles să se prevaleze în faţa curţii de apel de art. 13 C. proc. pen., care îi dădea posibilitatea de a cere continuarea procesului, în ciuda intervenirii prescripţiei, pentru a-şi declara nevinovăţia. Astfel, reclamantul a cerut în mod explicit curţii de apel să statueze cu privire la temeinicia acuzaţiei, ceea ce curtea de apel a şi făcut, însă indicând reclamantului că, potrivit probelor de la dosar, aceasta îl considera vinovat de infracţiunea imputată. Curtea consideră că o eventuală lipsă a răspunsului din partea curţii de apel putea constitui o denegare de dreptate, contrară art. 6 § 1 din convenţie, însă că aceasta nu este obligată, în orice circumstanţe, să declare nevinovăţia reclamantului. Într-adevăr, folosind posibilitatea prevăzută la art. 13 C. proc. pen., reclamantul şi-a asumat riscul de a i se constata vinovăţia, fiind în acelaşi timp ferit de orice sancţiune penală din cauza prescripţiei.

44. De altfel, Curtea precizează că curtea de apel nu a fost prima care s-a pronunţat asupra vinovăţiei reclamantului: Deşi a fost achitat în primă instanţă, reclamantul a fost condamnat pentru prima dată în apel de Tribunalul Cluj, în cadrul unei proceduri echitabile care nu a fost considerată contrară Convenţiei (a se vedea supra, pct. 30-37) şi în care nerespectarea dreptului la apărare invocat de reclamant nu era deloc imputabilă autorităţilor judiciare (a se vedea supra, pct. 32).

45. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins, în temeiul art. 35 §§ 3 (a) şi 4 din Convenţie.

2. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie

46. Reclamantul se plânge de faptul că Curtea de Apel Cluj l-a considerat vinovat pentru infracţiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat, în timp ce alte instanţe sesizate pentru a examina răspunderea sa pentru fapte asemănătoare, îl declaraseră nevinovat. Acesta invocă art. 4 din Protocolul nr. 7 la convenţie, ale cărui dispoziţii relevante prevăd:

„1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.”

47. Curtea aminteşte că prin Protocolul nr. 7 se interzice urmărirea sau judecarea unei persoane pentru o a doua „infracţiune” atunci când aceasta are la origine fapte identice sau care sunt în esenţă aceleaşi (Sergueï Zolotoukhine împotriva Rusiei [MC], nr. 14939/03, pct. 82, CEDO 2009). Or, aşa cum e formulat de reclamant, capătul său de cerere se referă la răspunsurile diferite date de instanţele naţionale cu privire la fapte asemănătoare care îl privesc şi nu denunţă faptul că a fost urmărit penal de două ori pentru aceleaşi fapte. Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 a) şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 4.

B. Cu privire la capetele de cerere privind al doilea reclamant

48. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, al doilea reclamant se plânge de faptul că recursul său a fost declarat inadmisibil de Curtea de Apel Cluj, deşi acesta avea interesul de a acţiona, şi anume de a susţine interesele primului reclamant, membru al sindicatului. Acesta se plânge de faptul că principiul contradictorialităţii şi cel al egalităţii armelor nu au fost respectate.

49. Curtea precizează că, în speţă, al doilea reclamant a introdus un recurs în cadrul procedurii penale privind primul reclamant, deşi nu era parte la procedură. În măsura în care procedura în cauză nu se referea nici la „încălcarea drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil”, nici la „temeinicia unei acuzaţii în materie penală” îndreptată împotriva sa, conform prevederilor art. 6 § 1 din Convenţie, această dispoziţie nu este aplicabilă. Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile convenţiei în sensul art. 35 § 3 a) şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 4.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară cererea inadmisibilă.

              Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte

Full & Egal Universal Law Academy