©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Notă de informare privind jurisprudenţa Curţii nr. 193
Februarie 2016
Garib împotriva Ţărilor de Jos – 43494/09
Hotărârea din 23.02.2016 (Secţia a III-a)
Art. 2 din Protocolul nr. 4
Art. 2 § 1 din Protocolul nr. 4
Libertatea de a-şi alege reşedinţa
Impunerea unor condiţii privind durata şederii şi tipul de venituri persoanelor care doresc să se stabilească într-o zonă centrală din Rotterdam : neîncălcare
În fapt – Legea privind luarea unor măsuri speciale în scopul de a răspunde problemelor din cartierele urbane defavorizate, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2006, abilita mai multe primării, printre care Primăria Rotterdam, să ia un anumit număr de măsuri, printre care acordarea de scutiri fiscale parţiale proprietarilor de întreprinderi mici şi selectarea noilor rezidenţi în funcţie de sursele lor de venit.
În 2005, reclamanta s-a stabilit în cartierul Tarwewijk din Rotterdam, într-un apartament închiriat. Ca urmare a intrării în vigoare a legii privind luarea unor măsuri speciale în scopul de a răspunde problemelor din cartierele urbane defavorizate, Tarwewijk a devenit un cartier supus restricţiilor cu privire la instalarea noilor rezidenţi, în temeiul unei hotărâri a Primăriei Rotterdam. Dat fiind că proprietarul îi ceruse să-şi părăsească apartamentul pentru a se muta în alt apartament pe care acesta îl închiria în acelaşi cartier, reclamanta a solicitat o autorizaţie de rezidență conform noii legi. Cererea i-a fost respinsă pe motivele că reclamanta nu locuia în aglomerarea urbană Rotterdam de suficientă vreme conform legii şi că nu îndeplinea cerinţa privind veniturile care i-ar fi permis să beneficieze de o scutire la condițiile impuse pentru rezidenţă. Ea a contestat fără succes acest refuz.. În 2010, reclamanta s-a stabilit în comuna Vlaardingen, care face parte şi ea din aglomerarea urbană Rotterdam.
În drept – Art. 2 din Protocolul nr. 4: Cauza trebuie examinată din perspectiva art. 2 § 4 din Protocolul nr. 4. Cerinţa obţinerii unei autorizaţii de şedere era „prevăzută de lege”, întrucât se întemeia pe legea cu privire la luarea de măsuri speciale în scopul de a răspunde problemelor din cartierele urbane defavorizate şi pe hotărârea din 2003 privind locuinţele a Primăriei Rotterdam astfel cum a fost modificată în 2006. În ceea ce priveşte chestiunea dacă aceasta era „justificată de interesul public într-o societate democratică”, Curtea ia act de faptul că obiectivul urmărit – stoparea declinului cartierelor urbane defavorizate şi ameliorarea calităţii vieţii locuitorilor acestora în general – era fără nicio îndoială legitim.
Pentru a determina dacă această măsură era totodată proporţională cu scopul urmărit, Curtea trebuie să verifice dacă necesitatea de a aplica politica publică în cauză prevala asupra dreptului individual de alegere a locului de rezidență. Principiile pertinente în materie se află în jurisprudenţa Curţii cu privire la art. 8 din Convenţie şi la art. 1 din Protocolul nr. 1. Acestea pot fi rezumate astfel: a) Statele beneficiază de o marjă largă de apreciere pentru a pune în practică politicile lor socio-economice şi Curtea respectă aprecierea legislatorului în ceea ce priveşte interesul „public” sau „general” cu excepţia cazului în care această apreciere este în mod manifest lipsită de temei rezonabil; b) atunci când drepturi de importanţă centrală pentru individ sunt în joc, amploarea marjei de apreciere depinde de context, şi trebuie acordată o importanţă deosebită dimensiunii atinse de intruziunea în sfera personală a reclamantului; c) garanţiile procedurale sunt deosebit de importante pentru a determina dacă statul pârât a rămas în limitele marjei sale de apreciere; şi d) celelalte posibilităţi de locuire sunt de asemenea un element pertinent pentru a determina proporţionalitatea ingerinţei.
În ceea ce priveşte contextul legislativ şi politic al cauzei, Curtea ia act de faptul că autorităţile interne au fost chemate să rezolve probleme sociale în creştere în anumite cartiere defavorizate din Rotterdam, şi care se traduceau prin creşterea nivelului de sărăcie cauzat de rata ridicată a şomajului în rândul locuitorilor şi prin tendinţa de transfer către alte cartiere a activităţilor generatoare de venit. Acestea s-au străduit să inverseze tendinţa favorizând instalarea de noi rezidenţi care îşi obţin veniturile din activitatea proprie. După cinci ani de aplicare, măsurile luate au făcut obiectul unui bilanţ, au fost considerate eficiente şi aplicarea lor a fost prelungită. Cu toate acestea, restricţiile privind instalarea au rămas supuse unor limite temporale şi geografice: cartierele vizate erau desemnate pentru o perioadă de cel mult patru ani, şi clauze de salvgardare din lege impuneau autorităţilor locale să pună un număr suficient de locuinţe la dispoziţia celor care nu puteau pretinde să le obţină printr-o autorizaţie de şedere, şi să acorde această autorizaţie în cazul unor situaţii individuale deosebit de dificile. Măsurile legislative în cauză fuseseră criticate la momentul dezbaterii parlamentare, dar se răspunsese atunci preocupărilor exprimate, în mod expres prin introducerea acestor clauze de salvgardare. Astfel, deciziile politice luate de autorităţile interne nu apăreau în mod manifest lipsite de temei rezonabil.
Faptul că alte soluţii ar fi putut fi adoptate pentru a răspunde problemelor nu face ca măsura în cauză să fie în sine nejustificată, dat fiind că, din moment ce această măsură poate fi considerată ca rezonabilă şi adaptată realizării scopului legitim urmărit (ceea ce Curtea consideră că este cazul), nu este de datoria Curţii să precizeze dacă soluţia aleasă de stat era cea mai bună sau dacă acesta trebuia să-şi exercite puterea discreţionară în mod diferit. De aceea, în principiu, statul pârât era întemeiat să adopte legea şi politica litigioase.
În ceea ce priveşte situaţia reclamantei, Curtea observă că autorizaţia de şedere i-a fost refuzată pe motiv că aceasta nu îndeplinea condiţiile legale întrucât de şase ani nu avea încă reşedinţa în aglomerarea urbană şi întrucât singurele sale venituri erau alocaţiile sociale. Situaţia sa personală nefiind de natură să ducă la aplicarea clauzei care prevede o derogare pentru persoanele aflate într-o situaţie excepţional de dificilă, refuzul la solicitarea sa era conform dreptului şi politicii aplicabile. Cu titlu de ipoteză, reclamanta nu a fost împiedicată să se stabilească într-un cartier din Rotterdam unde nu operau restricţii legislative. Reclamanta nu a furnizat niciun motiv pentru a-şi susţine refuzul de a locui în alte cartiere ale oraşului, şi este semnificativ faptul că a rămas la Vlaardingen, localitatea unde se instalase în 2010, deşi putea să ceară o autorizaţie de şedere încă din luna mai 2011. Curtea nu are niciun motiv să se îndoiască de faptul că reclamanta se comportă bine şi că nu constituie un pericol pentru ordinea publică, dar această circumstanţă în sine nu poate prevala asupra interesului public urmărit prin aplicarea constantă a unei politici publice legitime.
În aceste condiţii, Curtea nu poate considera că autorităţile interne ar fi avut obligaţia să satisfacă pretențiile reclamantei.
Concluzie: neîncălcare (cinci voturi la două).
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Redactat de grefă, prezentul rezumat nu obligă Curtea.
Apăsaţi aici pentru a accesa Note de informare privind jurisprudenţa (Notes d’information sur la jurisprudence)
Full & Egal Universal Law Academy