CASE OF GASKIN v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation]

În cauza Gaskin*,

______________

* Nota grefierului: Cauza are numărul 2/1988/146/200. Primele două cifre indică poziţia din anul introducerii plângerii, ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi locul cererii iniţiale (la Comisie).

_______________

Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând în şedinţă plenară, conform articolului 50 din regulamentul său şi compusă din următorii judecători:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,

      J. Cremona,

      Thór Vilhjálmsson,

Dna  D. Bindschedler-Robert,

Dnii F. Gölcüklü,

      F. Matscher,

      L.-E. Pettiti,

      B. Walsh,

Sir    Vincent Evans,

Dnii  R. Macdonald,

      C. Russo,

      R. Bernhardt,

      A. Spielmann,

      J. De Meyer,

      J.A. Carrillo Salcedo,

      N. Valticos,

      S.K. Martens,

precum şi Dnii M.- A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct ,

După ce a deliberat în Camera de Consiliu la 30 martie şi 23 iunie 1989,

Pronunţă următoarea hotărâre adoptată la 23 iunie 1989:

PROCEDURA

1. Curtea a fost sesizată la 8 martie 1988, de către Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (Guvernul) şi la 14 martie 1988 de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), în termenul de 3 luni prevăzut de articolul 32 paragraful 1 şi articolul 47 (articolul 32 - 1, articolul 47) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale (Convenţia). La originea cauzei se află o cerere (nr. 10454/83) îndreptată împotriva Regatului Unit, prin care un cetăţean al acestui Stat, Dl Graham Gaskin, a sesizat Comisia la 17 februarie 1983, în temeiul articolului 25 (articolul 25).

2. Cererea Comisiei face trimiteri la articolele 44 şi 48 (articolul 44, articolul 48), precum şi la declaraţia britanică, prin care se recunoaşte jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46) (art. 46). La fel ca şi cererea Guvernului, ea are drept scop obţinerea unei decizii cu privire la chestiunea dacă faptele cauzei au dezvăluit o încălcare a articolului 8 (art. 8) de către Statul pârât, la care adaugă articolul 10 (art. 10).

3. Ca răspuns la demersul făcut în conformitate cu articolul 33 paragraful 3 d) din regulament, reclamantul a manifestat dorinţa de a participa la judecarea cauzei pendinte în faţa Curţii şi a numit avocatul care urma să-l reprezinte.

4. Camera care urma a fi constituită includea, ex officio pe Sir Vincent Evans, judecător ales de naţionalitate britanică (articolul 43 din Convenţie) (articolul 43) şi Dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 paragraful 3b) din regulament). La 25 martie 1988, preşedintele Curţii a tras la sorţi, în prezenţa grefierului, numele celorlalţi cinci membri, şi anume Dl J. Pinheiro Farinha, Dl B. Walsh, Dl C. Russo, Dl R. Bernhardt şi Dl N. Valticos (articolul 43 in fine din Convenţie şi articolul 21 paragraful 4 din regulament) (articolul 43).

5. Asumându-şi preşedinţia Camerei (articolul 21 paragraful 5 din regulament), Dl Ryssdal l-a consultat prin intermediul grefierului pe agentul guvernamental, pe delegatul Comisiei şi avocatul reclamantului cu privire la necesitatea unei proceduri scrise (articolul 37 paragraful 1). În conformitate cu ordonanţele şi directivele preşedintelui Camerei, grefierul a primit memoriul Guvernului la 30 august 1988 şi cel al reclamantului la 1 septembrie 1988. În continuare, reclamantul a depus observaţii cu privire la aplicarea articolului 50 (articolul 50) din Convenţie la 27 aprilie şi 24 mai 1989, iar Guvernul la 16 iunie.

6. La 6 decembrie, preşedintele a fixat, pentru 28 martie 1989, data deschiderii procedurii orale după ce a consultat prin intermediul grefierului opiniile celor care urmau să se prezinte în faţa Curţii (articolul 38 din regulament).

7. La 23 februarie 1989, Camera a decis să respingă jurisdicţia în favoarea Curţii plenare (articolul 50 din regulament).

8. Dezbaterile s-au desfăşurat în public la data stabilită, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. Curtea s-a întrunit mai întâi într-o şedinţă pregătitoare.

La audiere au participat:

-          din partea Guvernului:

-           

   Dnii I.D. Hendry, avocat juridic

  la Ministerul Afacerilor Externe şi a al Commonwealth-ului,      agent,

       N. Bratza, Q.C.,            avocat,

 E.R. Moutrie, jurist pentru contencios, Ministerul

  Sănătăţii şi Securităţii Sociale,

   Dna. A. Whittle, Ministerul Sănătăţii şi

  al Securităţii Sociale,

 Dl  R. Langham, Ministerul Sănătăţii şi

       al Securităţii Sociale,

   Dra T. Fuller, jurist pentru contencios,

Consiliul Municipal din Liverpool,

   Dl A. James, Consiliul Municipal din Liverpool,   avocaţi;

-          din partea Comisiei:

   Dna G.H. Thune,     delegat;

-          din partea reclamantului:

   Dl R. Makin, jurist pentru contencios la Curtea Supremă   avocat.

9. Curtea a ascultat declaraţiile Dlui Bratza din partea Guvernului, a Dnei Thune din partea Comisiei şi a Dl Makin din partea reclamantului, precum şi răspunsurile la întrebările sale.

ÎN FAPT

10. Reclamantul este cetăţean britanic şi s-a născut la 2 decembrie 1959. După decesul mamei sale, la 1 septembrie 1960, el a fost luat în grija comunităţii din Liverpool, în temeiul articolului 1 din legea din 1984 cu privire la copii (Children Act, „legea din 1948”). Cu excepţia a cinci perioade, care variază de la o săptămână la cinci luni pe parcursul cărora el a fost încredinţat în grija tatălui său, reclamantul a rămas instituţionalizat, cu acordul acestuia, până în 18 iunie 1974. La această dată, el s-a prezentat în faţa tribunalului pentru copii (Juvenile Court) din Liverpool fiind vinovat de mai multe infracţiuni, printre care spargeri şi hoţie. Curtea a emis o ordonanţă cu privire la persoana lui în temeiul articolului 7 din legea din 1969 privind copiii şi adolescenţii (Children and Young Persons Act). Reclamantul a încetat să se mai afle în grija comuninăţii la 2 decembrie 1977, ziua în care Dl Gaskin a atins vârsta majoratului (optsprezece ani).

Mai înainte, reclamantul a stat cea mai mare parte a timpului la diferiţi părinţi adoptivi, în baza dispoziţiilor regulamentului din 1955 cu privire la plasarea copiilor (Boarding-Out of Children regulations, „regulamentul din 1955”). Dispoziţiile cereau autorităţii locale evidenţa unui dosar confidenţial cu privire la reclamant (vezi paragraful 13 de mai jos).

11. Reclamantul pretinde că a fost maltratat în perioada cât s-a aflat în grija asistenţilor; la majoratul său el a încercat să afle de către cine şi în ce condiţii a fost îngrijit, pentru a-şi putea soluţiona problemele şi pentru a-şi cunoaşte trecutul.

12. La 9 octombrie 1978, un funcţionar social angajat al Consiliului din Liverpool i-a permis să consulte dosarele care se refereau la persoana lui păstrate cu stricteţe de către serviciile sociale ale municipalităţii. Dl Gaskin le-a luat fără consimţământul comunităţii şi le-a păstrat până la 12 octombrie 1978, dată la care el le-a restituit serviciilor în cauză.

  Dosarul reclamantului şi cererea de comunicare

13. Autorităţile locale au practica de a constitui dosare personale pentru fiecare copil pe care îl au în grijă, însă regulamentul din 1955 promulgat, aplicând articolul 14 din legea din 1948, îi obliga şi îi obligă să facă aceasta, în cazul copiilor plasaţi într-o familie. Pasajele pertinente ale articolului 10 precizează:

„10. – (1) Autoritatea locală va deschide şi va actualiza un dosar cu privire la

(a)  fiecare copil pe care l-a plasat;

(b)  (...)

(c)   (...)

(2) (...)

(3)   Fiecare dosar constituit, în conformitate cu regulamentul prezent sau un microfilm, sunt păstrate cel puţin timp de trei ani după ce interesatul atinge vârsta de optsprezece ani, sau după decesul său, în caz că acesta survine înainte de atingerea acestei vârste; microfilmul sau, dacă el nu există, dosarul vor fi deschise la orice moment pentru a fi inspectate de către o persoană autorizată de către ministru.”

14. În 1979 reclamantul, dorind să intenteze proceduri împotriva autorităţilor locale pentru despăgubiri pentru neglijenţă, a înaintat o cerere în conformitate cu articolul 31 din legea din 1970 privind administrarea justiţiei („legea din 1970”) pentru dezvăluirea înregistrărilor făcute de autorităţi pe parcursul perioadei în care s-a aflat în grija lor. Articolul 31 din legea din 1970 prevede, inter alia, că High Court va putea ordona comunicarea unei persoane susceptibile de a lua parte la procedurile în justiţie pentru leziuni corporale.

15. High Court a organizat o audiere la 22 februarie 1980. Autorităţile locale au fost împotriva cererii, pe motiv că divulgarea şi comunicarea dosarului erau împotriva interesului general. Persoanele de la care proveneau aceste informaţii erau medici, profesori, ofiţeri de poliţie şi lucrători sociali, infirmiere de patronaj, părinţi adoptivi şi personalul instituţiilor de învăţământ. Contribuţiile lor la dosar erau tratate cu strictă confidenţialitate şi era în interesul sistemului de asistenţă solicitarea dosarelor veridice şi complete pe cât e posibil. Dacă tribunalul ordona comunicarea, funcţionarea adecvată a serviciului de asistenţă al copiilor ar fi ameninţată, deoarece informatorii ar ezita pe viitor să fie sinceri în rapoartele lor.

16. Reclamantul afirma că dosarul său care era în posesia autorităţilor locale trebuia să-i fie pus la dispoziţie în baza principiilor generale aplicabile în materie, în scopul acţiunii pe care el intenţiona să o angajeze împotriva autorităţilor locale pentru leziuni corporale. El a argumentat de altfel, că unele măsuri de control a îngrijirilor oferite de către autorităţile locale unui copil erau în interesul public.

17. Judecătorul nu a citit dosarul în cauză, însă a pus pe cântar interesul general de a menţine un sistem eficient de asistenţă a copiilor şi interesul particular al Dl Gaskin de a putea consulta dosarul său în vederea procesului preconizat. După ce a citat o cauză în care Lord Denning, preşedintele Curţii de Apel (Master of the Rolls), a afirmat caracterul confidenţial şi privat al dosarelor stabilite în conformitate cu articolul 10 din regulamentul din 1955 (Re D (Infants), Weekly Law Reports („WLR”) 1970, vol. 1, p. 599), el a făcut următoarea concluzie:

„Necesitatea, pentru buna funcţionare a serviciului de asistenţă a copiilor, de a păstra caracterul confidenţial al documentelor pertinente nu-mi provoacă nici o îndoială. Este vorba de un serviciu foarte important în faţa căruia interesul individului, de asemenea, foarte important, trebuie să prevaleze. Fără nici o îndoială, consider că interesul general va fi mai bine servit dacă refuz comunicarea, ceia ce şi fac.”

18. Reclamantul a atacat această decizie în faţa Court of Appeal, care a confirmat-o în unanimitate la 27 iunie 1980. Conform ei, High Court a cântărit bine interesele concurente. Desigur, un tribunal trebuie uneori să examineze un document, de exmplu în cazul dubiilor serioase şi dacă nu poate lua o hotărâre în favoarea interesului general sau în favoarea interesului particular fără a studia el însuşi documentele, însă în speţă nu era la fel. În consecinţă Court of Appeal a respins recursul şi nu l-a autorizat pe Dl Gaskin să sesizeze Camera Lorzilor (Gaskin împotriva Consiliului Municipal din Liverpool, WLR 1980, vol. 1, p.1549).

   Rezoluţiile municipalităţii din Liverpool privind accesul la dosarele personale

19. La 21 octombrie 1980, Consiliul Municipal din Liverpool a creat o subcomisie cu privire la dosarele de asistenţă a copiilor (Child Care Records Sub-Comittee, „subcomisia”), responsabilă de formularea recomandărilor privind accesul la dosarele personale ale serviciilor sociale şi de cercetarea alegaţiile reclamantului.

20. La 17 iunie 1982, subcomisia a preconizat să pună la dispoziţie dosarele foştilor clienţi ai serviciilor sociale, cu condiţia anumitor garanţii şi restricţii, în special, făcându-se referinţă la informaţiile medicale şi cele ale poliţiei. În ceia ce priveşte reclamantul, ea a fost preocupată de numărul plasamentelor pe parcursul perioadei în care s-a aflat în grija municipalităţii: ea a recunoscut că el putea, să dăuneze dezvoltării unui adolescent. Ea nu a  descoperit nici un element care să ateste faptul că agenţii în cauză nu şi-au îndeplinit îndatoririle cu atenţie. Reclamantului i se oferea posibilitatea de a consulta dosarul său şi de a face cópii, cu excepţia informaţiilor medicale şi celor ale poliţiei.

21. La 30 iunie 1982, o rezoluţie a comisiei serviciilor sociale (Social Services Comittee) a aprobat recomandările subcomisiei, sub rezerva unui amendament care lăsa la discreţia membrilor corpului medical şi al forţelor de poliţie comunicarea datelor furnizate de ei. Cu toate acestea, Dl Lea, membru disident al subcomisiei, a insistat ca rezoluţia să fie contestată; el a obţinut o ordonanţă intermediară care interzicea Consiliului Municipal să o aplice până la o hotărâre în fond sau până la noi ordine.

22. La 26 ianuarie 1983, Consiliul Municipal din Liverpool a aprobat o nouă rezoluţie. În ceia ce priveşte viitoarele dosare, subcomisia a reluat în esenţă termenii celei din 30 iunie 1982. Ea a mai adăugat restricţii destinate să protejeze informaţiile confidenţiale şi să împiedice în anumite cazuri accesul integral sau parţial la dosare. În ceia ce priveşte informaţiile obţinute şi compilate până la 1 martie 1983, s-a hotărât că ele vor fi comunicate doar cu acordul persoanelor care le-au furnizat. În consecinţă, subcomisia i-a împuternicit pe funcţionarii municipali să facă legătura cu diferite persoane de la care proveneau informaţiile din dosarul Gaskin, în scopul de a le comunica. Cu toate acestea, funcţionarilor autorităţilor locale li s-a ordonat să nu aplice această rezoluţie până la rezultatul acţiunii judiciare în curs. Dl Lea s-a retras la 13 mai 1983; la 29 iunie autoritatea locală a adoptat o nouă rezoluţie care fixa pentru 26 ianuarie intrarea în vigoare a celei din 1 septembrie 1983.

23. La 24 august 1983, Ministerul Sănătăţii şi Securităţii Sociale a adresat autorităţilor locale şi celor sanitare circulara LAC (Local Authorities Circular) (83) 14, în virtutea articolului 7 din legea din 1970 cu privire la serviciile sociale ale autorităţilor locale (Local Authority Social Services Act); această lege enunţă principiile care administrează comunicarea către interesaţi a informaţiilor furnizate în dosarele personale la serviciile sociale. În articolul 3 circulara trasează liniile directoare: beneficiarii serviciilor sociale de ordin personal trebuiau, prin intermediul garanţiilor corespunzătoare, să poată lua cunoştinţă de menţionările privind persoana lor care figurau în dosarele serviciilor sociale şi, cu anumite excepţii, să poată avea acces la acestea. Articolul 5 enumera în cinci rubrici motivele care permiteau să nu fie dezvăluită o informaţie, printre care protecţia terţilor care au furnizat informaţii secrete, protecţia surselor de informaţii şi protecţia aprecierilor confidenţiale ale personalului serviciilor sociale. Articolele 6 şi 9 defineau în termeni exacţi politica de acces la dosarul clientului. Articolul 7 indica, în special, consideraţiile care trebuiau comparate cu interesul autorului unei cereri de acces; lucrul cel mai relevant în speţă era faptul că informaţiile confidenţiale furnizate de către o terţă persoană nu puteau fi dezvăluite fără acordul acesteia. Articolul 9 prevedea totuşi, că întrucât dosarelr existente au fost alcătuite având la bază ideea că conţinutul lor va rămâne pentru totdeauna confidenţial, datele colectate înainte de introducerea noii politici nu vor fi în nici un caz dezvăluite fără consimţământul persoanei care a furnizat informaţia.

24. La 31 august 1983, High Court a autorizat Attorney General să solicite controlul judiciar al rezoluţiei din 26 ianuarie 1983, amendată la 29 iunie 1983, pentru depăşirea limitelor considerate drept adecvate şi, în special, pentru omiterea anumitor garanţii importante cerute de circulara LAC (83) 14. Până la hotărârea în fond, ea a ordonat municipalităţii să nu aplice rezoluţia în cauză.

25. La 9 noiembrie 1983, Consiliul Municipal din Liverpool a confirmat noua rezoluţie a comisiei sale de servicii sociale. Datată din 18 octombrie 1983, ea enunţa motive suplimentare pentru a nu dezvălui informaţiile. Rezoluţia prevedea ca reclamantul ar avea acces la dosarul său în măsura în care informatorii (sau în ceia ce priveşte anumite informaţii, directorul serviciilor sociale) şi-au dat consimţământul; ea a ordonat contactarea fiecăruia dintre ei pentru a obţine în prealabil acordul lor. În urma votării acestei rezoluţii, conform circularei ministeriale LAC (83) 14 (paragraful 23 de mai sus), Attorney General şi-a retras cererea sa de control judiciar.

26. Dosarul Dlui Gaskin conţinea 352 de documente care proveneau de la 46 de persoane. La 23 mai 1986, o copie a 65 dintre ele, furnizate de către 19 persoane, a fost trimisă juristului pentru contencios al reclamantului. Acestea erau documente ale căror autori au acceptat să le comunice. Volumul diverselor contribuţii dezvăluite varia de la o scrisoare până la mai multe scrisori şi rapoarte.

27. nformatorilor care au refuzat să renunţe la confidenţialitate nu li s-au cerut explicaţii. Cu toate acestea, ei au explicat, în special, că comunicarea putea să-i afecteze pe terţi, că o contribuţie care reiese din contextul său nu avea nici o valoare, că secretul profesional era pus în joc, că nu era un lucru obişnuit să se comunice rapoartele clienţilor şi că din cauza timpului care s-a scurs este dificil de reamintit o scrisoare sau un raport.

Mai mult ca atât, în iunie 1986, un informator afirma că comunicarea era în detrimentul reclamantului însuşi.

     La 15 iunie 1986, directorul serviciilor sociale ale Consiliului Municipal din Liverpool a adresat juristului pentru contencios al Dlui Gaskin o scrisoare în următorii termeni:

„Mă refer la scrisoarea dumneavoastră din 11 iunie 1986.

Aş dori să vă pot fi de folos pe cât e posibil, însă mă întreb dacă nu există între noi o divergenţă de opinii. Cel puţin aceasta reiese din întrebările pe care dumneavoastră le adresaţi.

În consecinţă, nu cred că putem continua această corespondenţă cu succes deoarece, aşa cum am mai spus, este la discreţia celui care a furnizat cândva informaţia să renunţe sau nu la caracterul „confidenţial” pe care îl avea iniţial. Puţin importă motivele sale, fie ele bune sau rele.

Regret că nu pot să vă ajut în continuare.”

II. Evoluţia legislativă ulterioară

        La 1 aprilie 1989 a intrat în vigoare regulamentul din 1989 cu privire la accesul la dosarele personale ale serviciilor sociale (Access to Personal Files (Social Services) Regulations). Fiind publicat aplicând legea din 1987 cu privire la accesul la dosarele personale (Access to Personal Files Act) şi fiind precizat prin circulara LAC (89) 2 către autorităţile locale, el obligă departamentele serviciilor sociale să permită fiecăruia accesul la datele personale care se referă la el, cu excepţia datelor provenite de la membrii corpului medical şi sub rezerva excepţiilor vizate în articolul 9. Acesta din urmă se referă, în special, la toate informaţiile care pot să dezvăluie sau să indice interesatului, sau unei alte persoane care poate avea acces, identitatea terţilor – altul decât un angajat al serviciilor sociale – care nu au consimţit comunicarea.

Conform opiniei Guvernului, prin aplicarea articolului 9 paragraful 3 din regulament dosarele personale vor fi constituite pe viitor în virtutea principiului conform căruia informaţiile care figurează în ele pot fi comunicate, cu excepţia cazurilor când acestea riscă să dezvăluie identitatea informatorului sau terţilor. Conform articolului 2 paragraful 4 din legea din 1987 cu privire la accesul la dosarele personale, regulamentul din 1989 nu se aplică decât în cazul informaţiei colectate după data intrării sale în vigoare, şi anume după 1 aprilie 1989. El nu acţionează mai retroactiv decât circulara LAC (83) 14, care regla adoptarea rezoluţiei menţionate în paragraful 25 de mai sus şi comunicarea parţială ulterioară a documentelor Dlui Gaskin.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

 Reclamantul a sesizat Comisia la 17 februarie 1983 (cererea nr. 10454/83). El pretindea că refuzul de a-l lăsa să consulte dosarul privind persoana sa şi care era păstrat de municipalitatea din Liverpool încălca dreptul său la viaţa privată şi de familie, garantat de articolul 8 (articolul 8) din Convenţie şi dreptul său de a primi informaţii, protejat de articolul 10 (articolul10). El invoca, de asemenea, articolele 3 şi 13 din Convenţie şi 2 din Protocolul nr. 1 (articolul 3, articolul13, P1-2).

 La 23 ianuarie 1986, Comisia a considerat admisibilă plângerea reclamantului privind refuzul Consiliului Municipal din Liverpool de a-i permite accesul la dosarul său, însă a declarat plângerea inadmisibilă pentru surplus.

În raportul său din 13 noiembrie 1987 (articolul 31) (art. 31), Comisia a hotărât, cu şase voturi contra şase, cu votul preponderent al preşedintelui, că procedurile şi deciziile care au dus la refuzul accesului încălcau articolul 8 (art. 8) din Convenţie. Ea stabilea în continuare, cu unsprezece voturi şi o abţinere, că nu a existat nici o încălcare a articolului 10 (art. 10) din Convenţie.

Textul integral al avizului Comisiei şi al opiniilor parţial disidente sunt anexate la prezenta hotărâre.

CONCLUZII PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN

        La audierea din 28 martie 1989, Guvernul a reţinut concluziile memoriului său prin care invita Curtea să declare:

„i. că faptele nu relevau nici o încălcare a drepturilor garantate reclamantului de către articolul 8 (art. 8) din Convenţie;

ii. că faptele nu relevau nici o încălcare a drepturilor garantate reclamantului de către articolul 10 (art. 10) din Convenţie.”

ÎN DREPT

  CU PRIVIRE LA OBIECTUL LITIGIULUI

        Unica plângere care a fost considerată admisibilă de către Curte a fost: lipsa continuă de acces a reclamantului la întregul său dosar personal păstrat de Consiliul Municipal din Liverpool (paragraful 31 de mai sus). Problema a apărut atunci când Dl Gaskin a cerut comunicarea documentelor în scopul procesului pe care dorea să-l intenteze împotriva autorităţii locale (paragrafele 14-18 de mai sus), însă Curtea a fost sesizată doar de probleme ridicate conform articolelor 8 şi 10 (art. 8, art. 10) privind procedurile şi deciziile în virtutea cărora reclamantului i s-a refuzat accesul posterior respingerii cererii în cauză (paragrafele 93 şi 104 din raportul Comisiei).

   CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 8 (articolul 8)

  Cu privire la aplicabilitate

 Reclamantul a pretins încălcarea articolului 8 (art. 8) din Convenţie care prevede: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

 Guvernul a afirmat iniţial că dosarul, în sine, nu făcea parte din viaţa privată a reclamantului: datorită faptului că el consta din datele colectate de către şi pentru autorităţile locale, nici conţinutul său, nici problema accesului nu se află în domeniul de acţiune al articolului 8 (art. 8).

În faţa Curţii, Guvernul nu reia această teză; el se concentrează asupra punctului de a şti dacă a existat o ingerinţă în dreptul reclamantului cu privire la respectarea vieţii sale private sau dacă nu au fost respectate obligaţiile pozitive, inerente articolului 8 (ar. 8), pentru a asigura respectarea acestuia de către sistemul său juridic şi administrativ.

 Pentru Comisie „dosarul înlocuia amintirile şi experienţa părinţilor unui copil neinstituţionalizat”. El ar fi conţinuat fără îndoială precizări privind aspectele foarte personale ale copilăriei, evoluţiei şi antecedentelor reclamantului şi ar putea, în consecinţă, să reprezinte principala sa sursă de informaţie cu privire la trecutul său şi anii de formare. Astfel, imposibilitatea de a-l consulta ridica probleme conform articolului 8 (art. 8).  Curtea a fost de acord cu Comisia. Informaţiile păstrate în dosar se referă fără îndoială la „viaţa privată şi de familie” a Dlui Gaskin la un asemenea nivel, încât problema accesibilităţii lor pentru interesat intră în domeniul articolului 8 (art. 8).

Prin această concluzie, Curtea nu exprimă nici o opinie cu privire la întrebarea de a şti dacă drepturile generale de acces la datele şi informaţiile personale pot fi deduse din paragraful 1 din articolul 8 (art. 8-1). Curtea nu este chemată să decidă abstract mari probleme de principiu în materie, însă să decidă în cazul concret al reclamantului.

  Abordarea articolului 8 (art. 8) în speţă

38. Aşa precum reiese din hotărârea Johnston şi alţii din 18 decembrie 1986, articolul 8 (art. 8), „cu toate că scopul esenţial al articolului 8 (art. 8) este de a proteja individul împotriva ingerinţei arbitrare a autorităţilor publice, (...) pot provoca, în plus obligaţii pozitive inerente cu privire la respectarea efectivă a vieţii de familie ” (seria A, nr. 112, p. 25, paragraful 55).

39.  Conform Comisiei, „respectarea vieţii private cere ca fiecare să poată stabili detaliile privind identitatea sa ca fiinţă umană şi ca în principiu autorităţile să nu le împiedice să obţină informaţii fundamentale, fără justificări specifice”.

Ea citează în raportul său hotărârea Leander din 26 martie 1987, în care Curtea a constatat:

„Atât păstrarea, cât şi comunicarea informaţiei, care a fost însoţită de refuzul de a-i acorda Dlui Leander posibilitatea de a combate [informaţiile în cauză], aduc o atingere la dreptul la viaţa privată, garantat de articolul 8 paragraful 1 (art. 8-1)” (Seria A nr. 116, p. 22, paragraful 48).

Dosarul la care Dl Gaskin doreşte să aibă acces diferă de cel despre care era vorba în cauza Leander. Cu toate acestea, informaţiile colectate şi păstrate de autorităţile locale se referă la identitatea fundamentală a reclamantului şi oferă unica informaţie coerentă cu privre la copilărie şi le anii său de formare. De aici, refuzul de a permite consultarea dosarului reprezenta o atingere la dreptul la viaţa privată, care trebuie examinat din punctul de vedere al paragrafului 2 din articolul 8 (art. 8-2).

40.  Conform opiniei Guvernului, litigiul de faţă se referă în mod special la obligaţiile pozitive ale Statului în sensul articolului 8 (art. 8), în timp ce hotărârea Leander se referea la obligaţiile negative care reieşiau din acest text, la protecţia împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice.

În opinia lor, reclamantul nu s-a plâns de ingerinţa directă a unei autorităţi publice în drepturile garantate de articolul 8 (art. 8), însă de faptul că Statul nu i-a asigurat prin sistemul său juridic sau administrativ dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Fără îndoială, sistemul administrativ nu acorda cuiva în situaţia reclamantului un drept absolut şi nelimitat de acces la dosarul său, însă existenţa acestor obligaţii pozitive implicau în profitul Statului o marjă largă de apreciere. În fiecare caz trebuie cercetat faptul dacă, ţinându-se cont de marja largă de apreciere, a fost stabilit un echilibru just între interesele concurente, şi anume interesul public de funcţionare efectivă a sistemului de protecţie al copiilor şi interesul reclamantului de a consulta o dare de seamă coerentă a istoriei sale personale.

41.  Circumstanţele cauzei se deosebesc efectiv de cele ale cauzei Leander, în care Curtea a constatat că Guvernul pârât a încălcat drepturile garantate de articolul 8 (art. 8) colectând, memorizând, utilizând şi divulgând informaţii secrete care-l priveau pe reclamant. Cu toate acestea, la fel ca şi în cauza Leander, există un dosar care conţine date cu privire la istoria personală a Dlui Gaskin pe care el nu a avut posibilitatea să o studieze integral.

Cu toate acestea, Dl Gaskin nu denunţă desigur faptul că au fost colectate şi memorizate informaţii cu privire la persoana sa; el nu pretindea că au fost folosite în detrimentul său. În rest, compilarea lor nu a servit în aceleaşi scopuri ca şi în cauza Leander. El protestează însă împotriva refuzului de a-i permite accesul la acele informaţii. Într-adevăr, refuzându-i accesul complet la dosarul său, nu se poate spune că Regatul Unit a comis o ingerinţă în viaţa privată şi de familie a Dlui Gaskin. În ceia ce priveşte un asemenea refuz, reclamantul „s-a plâns în esenţă nu de o acţiune, ci de lipsa de acţiune a Statului” (hotărârea Airey din 9 octombrie 1979, Seria A nr. 32, p. 17, paragraful 32).

Astfel, trebuie determinat faptul dacă Regatul Unit a tratat cererile reclamantului într-un mod incompatibil cu obligaţia pozitivă ce reiese din articolul 8 (art. 8).

  Respectarea articolului 8 (art. 8)

42.   Conform jurisprudenţei constante a Curţii, pentru a şti dacă a existat o asemenea obligaţie se va lua în consideraţie „echilibrul just ce trebuie stabilit între interesul general şi cel al individului”; „căutând acest echilibru, obiectivele enumerate în paragraful 2 din articolul 8 (art. 8-2) pot jucă un anumit rol, cu atât mai mult că această dispoziţie vorbeşte doar de „ingerinţele” în exercitarea dreptului protejat de primul paragraf şi vizează în consecinţă obligaţiile negative care decurg” (hotărârea Rees din 17 octombrie 1986, Seria A nr. 106, p. 15, paragraful 37).

43.  Împreună cu Comisia, Curtea a estimat faptul că caracterul confidenţial al documentelor din dosar contribuia la buna funcţionare a sistemului de asistenţă al copiilor şi, în această măsură, urmărea un scop legitim: proteja nu doar drepturile persoanelor care au contribuit cu informaţii („informatorii”), ci şi a copiilor care aveau nevoie de asistenţă.

44.   În ceia ce priveşte politica generală privind divulgarea informaţiilor ce figurează în dosare, Guvernul a invocat circulara către autorităţile locale din 24 august 1983 (paragraful 23 de mai sus). El a atras atenţia la articolul 3 conform căruia, cu anumite excepţii, orice persoană care doreşte poate avea acces la dosarul său. Circulara a fost reluată, în esenţă, în rezoluţia comisiei serviciilor sociale a Consiliului Municipal din Liverpool din 18 octombrie 1983 (paragraful 25 de mai sus) .

Conform Guvernului, ele recunoşteau ambele importanţa pe care o capătă accesul unei persoane la dosarul serviciului de asistenţă al copiilor şi în acelaşi timp, importanţa respectării anonimatului informatorilor. Nu ar fi vorba de o simplă protejare a intereselor private ale informatorilor, însă de interesul general mult mai larg. Funcţionarea adecvată a serviciului de asistenţă al copiilor depindea de aptitudinea responsabililor de a se documenta în ceia ce priveşte organismele profesionale şi membrii lor, cum ar fi medicii, psihiatrii şi profesorii, dar şi persoanele particulare precum părinţii adoptivi, prietenii, vecinii, etc. Guvernul menţiona că ei nu ar dori să colaboreze dacă nu s-ar păstra anonimatul informatorilor iar sursele de informaţii s-ar reduce considerabil, ceia ce ar dăuna eficienţei serviciului de asistenţă al copiilor.

Guvernul adăugă şi importanţa specială a articolului 5 din circulară, cu privire la dreptul persoanelor care au furnizat informaţii cu condiţia, clar exprimată că nu vor fi dezvăluite, şi a articolului 7 care interzice persoanei interesate comunicarea informaţiilor confidenţiale provenite de la terţi fără consimţământul acestora. El insistă, de asemenea, asupra articolului 9, în termenii căruia dosarele anterioare introducerii noii politici au fost în general stabilite în baza principiului conform căruia conţinutul lor nu va fi dezvăluit niciodată clienţilor şi, în consecinţă, nu vor fi dezvăluite fără acordul informatorilor.

În această privinţă, el stabileşte că e corect, raţional, rezonabil şi compatibil cu obligaţiile sale, în sensul articolului 8, echilibrul pe care circulara şi rezoluţia caută să-l stabilească între interesele individului, care doreşte să-şi consulte dosarul, pe de o parte, şi pe de altă parte, interesele celor care au contribuit cu informaţii confidenţiale şi interesul general vast de menţinere a unor dosare complete şi veridice. Regatul Unit ar fi putut în consecinţă să asigure Dlui Gaskin dreptul la „respectarea vieţii sale private”.

45. Cu toate acestea reclamantul contestează acest fapt. El a subliniat schimbarea radicală survenită în poziţia Guvernului de la publicarea circularei LAC (83) 14 în august 1983. De aici reiese că conform unei „opinii din ce în ce mai răspândite”, beneficiarii prestaţiilor sociale personale trebuie să poată cunoaşte ceia ce dosarele spun în adresa lor. Legea din 1987 cu privire la accesul la dosarele personale, precum şi regulamentul său de aplicare din 1989 cu privire la dosarele personale ale serviciilor sociale, arătau în ce măsură autorităţile locale britanice urmau să dezvăluie pe viitor informaţiile de genul celor solicitate de către Dl Gaskin (paragraful 29 de mai sus).

În calitate de exemplu, Dl Gaskin a explicat detaliat că doreşte să stabilească starea sa medicală, lucru care nu era posibil fără consultarea dosarului şi a avizelor unui expert.

46. În ceia ce priveşte caracterul confidenţial pretins al acestui dosar, reclamantul a menţionat că nu era clar în ce mod sau de ce informatorii au dorit ca informaţiile pe care le-au furnizat să rămână confidenţiale, şi dacă o condiţie asemănătoare a fost în mod explicit stipulată la acea epocă sau a fost prezumată.

Guvernul a indicat, în răspunsul la întrebarea Curţii în această privinţă, că orice informaţie introdusă într-un dosar deschis în virtutea regulamentului din 1955 (paragraful 35 de mai sus) este considerat ca fiind furnizată în secret, doar dacă natura sa indică contrariul sau dacă informatorul acceptă să o divulge. Acest principiu ar reieşi din articolul 10, în termenii căruia orice persoană împuternicită de ministru poate să-şi consulte dosarul. Curtea de Apel a avut, într-o cauză privind tutela, dovada caracterului confidenţial atribuit acestuia din urmă (Re D (infants), All England Law Reports 1970, vol. 1, p. 1089, paragraful 17 de mai sus).

47. Trebuie notat faptul că, căutând în acest context concilierea intereselor concurente cărora le făcea faţă, Consiliul Municipal din Liverpool a contactat diverşi informatori pentru a-i convinge să renunţe la caracterul confidenţial. Din patruzeci şi şase de informatori nouăsprezece şi-au dat consimţământul şi Dlui Gaskin i-au fost comunicate 65 din 352 documente, însă el a dorit să aibă acces la dosarul său integral (paragraful 26 de mai sus).

Comisia a constatat că reclamantul nu a beneficiat de o procedură care să asigure examinarea cererii cu privire la fiecare dintre elementele dosarului în cazurile în care consimţământul nu este necesar. În concluzie, ea estimează că „absenţa unui mecanism care să echilibreze interesul reclamantului de a accesa la dosar cu cerinţa de confidenţialitate a anumitor informatori, precum şi preferinţa ulterioară automată acordată intereselor informatorilor asupra celor ale reclamantului,” era disproporţională în ceia ce priveşte scopul urmărit şi nu se putea spune că era necesară într-o societate democratică.

48. În această privinţă, Guvernul a afirmat că Regatul Unit nu era singurul Stat  european care nu dispunea de o procedură generală independentă pentru a cântări interesele conflictuale. La fel cum se întâmplă în alte State membre, procedura care există ar fi funcţionat doar în ipoteza unei instanţe judiciare în curs sau preconizate. Mai mult ca atât, circulara LAC (83) 14 a stabilit deja un echilibru între interesele menţionate. Nu a existat un refuz total de acces la dosar. A fost permis accesul la informaţia care nu era confidenţială şi a fost permis accesul la informţiile confidenţiale în măsura în care autorităţile locale competente au reuşit să obţină permisiunea informatorului. În ceia ce priveşte pretinsa prevalare a interesului informatorului asupra celui al reclamantului, Guvernul a considerat că nu ar fi rezonabil şi arbitrar să-şi atribuie dreptul de a se lipsi de consimţământul primului sau de a nu lua în consideraţie caracterul confidenţial. În afară de aceasta, el invocă declaraţia conţinută în opinia parţial disidentă a unui membru al Comisiei, conform căreia acţiunea în acest mod ar încălca o obligaţie morală şi ar ameninţa buna funcţionare a serviciului de asistenţă al copiilor.

Reclamantul a menţionat că în sistemul circularei, există riscul de a nu putea cere acordul lor pentru unii informatori dacă nu se cunoaşte identitatea sau adresa acestora. În asemena caz, poate să existe o parte a dosarului care nu va fi niciodată dezvăluită unei persoane. Dl Gaskin a citat, de asemenea, şi exemplul rapoartelor pregătite în comun de către informatori în care unul şi-a dat acordul, iar altul nu.

49. În opinia Curţii, persoanele aflate în situaţia reclamantului au un interes primordial protejat de Convenţie, de a primi informaţiile care le sunt necesare pentru a cunoaşte şi înţelege copilăria şi anii lor de formare. Cu toate acestea, trebuie, să se ia în consideraţie de asemenea, faptul că caracterul confidenţial al dosarelor oficiale are o importanţă deosebită în cazul în care se doreşte colectarea informaţiilor obiective şi sigure; în afară de aceasta, poate fi necesar de a proteja terţii. În ce priveşte acest ultim aspect, un sistem precum cel britanic, care permite accesul la dosare în dependenţă de consimţământul informatorilor, poate fi considerat în principiu compatibil cu articolul 8 (art. 8 ), ţinându-se cont de marja de apreciere a Statului. Cu toate acestea, Curtea consideră că în acest sistem interesele individului care caută acces la dosarele cu privire la viaţa sa privată şi de familie trebuie să fie asigurate atunci când un informator nu răspunde sau nu-şi dă consimţământul. Nu a fost la fel şi în speţă.

Astfel procedurile urmărite nu au asigurat vieţii private şi de familie a Dlui Gaskin respectarea prevăzută de articolul 8 (art. 8), care a fost deci încălcat.

   CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 10 (art. 10)

50. Conform reclamantului, faptele denunţate de el ca fiind contrare articolului 8 (art. 8) au încălcat şi articolul 10 (art. 10), care prevede:

« 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti ».

51. Conform Comisiei articolul 10 (art. 10) nu dădea reclamantului, în circumstanţele cauzei, dreptul de a obţine, împotriva voinţei autorităţii locale, accesul la dosarul păstrat de aceasta. Guvernul a fost de acord.

52. La fel ca şi în hotărârea Leander care a fost citată anterior, Curtea a estimat că „libertatea de a primi informaţii (...) interzice în esenţă unui guvern să împiedice pe cineva să primească informaţii pe care alţii doresc sau pot să le-o furnizeze” (seria A nr. 116. p. 28, paragraful 74). În circumstanţele prezentei cauze, articolul 10 nu obligă Statul pârât să comunice interesatului informaţiile în cauză.

53.  Astfel nu a existat nici o ingerinţă în dreptul Dlui Gaskin de a primi informaţii, aşa cum era prevăzut de articolul 10 (articolul 10).

  CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50)

54.  Reclamantul a solicitat o satisfacere echitabilă în virtutea articolului 50 (art. 50), care prevede:

„Dacă decizia Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de oricare altă autoritate a unei Părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din prezenta (...) Convenţie şi dacă dreptul intern al acelei Părţi nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei decizii sau acestei măsuri, decizia Curţii acordă, dacă este cazul, părţii lezate reparaţie.”

A. Prejudiciu material

55. În primul rând, Dl Gaskin a cerut pentru pierderea unor câştiguri din trecut şi viitor, în total peste 380 000 £. El a pretins că ele au dăunat perspectivelor sale de angajare.

Guvernul a menţionat că nu există nici o legătură de cauzalitate între pretinsele pierderi care au fost suferite şi încălcările pretinse ale Convenţiei.

56. Curtea a notat că chiar dacă interesatul a beneficiat de o procedură de tipul celei descrise în paragraful 49 de mai sus, nimic nu dovedeşte că i-au fost comunicate documentele litigioase nici, în caz afirmativ, că resursele sale ar creşte în viitor. Astfel, aceste pretenţii trebuie respinse.

B. Prejudiciu morale

     Reclamantul a cerut, de asemenea, compensarea prejudiciilor morale datorate mizeriei, umilirii şi anxietăţii pe care le-a suferit. Lacunele educaţiei sale au dat o lovitură ireparabilă situaţiei şi demnităţii sale.

Conform Guvernului nu se poate admite că reclamantul a perdut şansele reale car ar justifica acordarea unei satisfacţii echitabile pentru daune morale. Chiar şi presupunând contrariul, Dl Gaskin nu ar fi demonstrat nici o legătură de cauzalitate între un asemenea prejudiciu şi orice încălcare depistată a Convenţiei.

58.   Curtea recunoaşte că interesatul a putut suferi un stres afectiv şi nelinişte din lipsa unei proceduri menţionate în paragraful 49 de mai sus.

Statuând echitabil ea a acordat 5000 £ în acest sens.

C.   Costuri şi cheltuieli

   Reclamantul a cerut rambursarea costurilor şi cheltuielilor. El a calculat suma totală în baza a 650 de ore de lucru a judecătorului în contencios, cu tariful de 60 £ pe oră multiplicată de trei ori pentru a reflecta importanţa şi complexitatea cauzei. Astfel s-a ajuns la suma de 117 000 £.

Curtea va cerceta această cerere în conformitate cu criteriul stabilit (vezi, printre altele, hotărârea Belios din 29 aprilie 1988, Seria A nr. 132, p. 33, paragraful 79).

                        Costuri asumate la nivel naţional

 Conform Guvernului costurile asumate la nivel naţional nu au fost cele pentru a remedia o încălcare a Convenţiei: Dl Gaskin nu ar fi invitat jurisdicţiile britanice să ordone comunicarea dosarului său personal decât în contextul unei acţiuni de despăgubire preconizate de către el.

Curtea a admis că pot fi luate în consideraţie doar cheltuielile suportate ulterior finalizării procedurilor interne (vezi paragraful 33 de mai sus). Iată de ce este corespunzător de a include acest aspect al cererii în examinarea realizată în paragrafele 61 şi 62 de mai jos.

     Cheltuieli suportate în procedurile europene

 Guvernul a contestat suma cerută. El a luat în consideraţie numărul de ore indicat şi a adaugat că tariful orar normal perceput se situiază între 36 şi 60 £. În această privinţă, el invocă, de asemenea paragraful 15 d) din hotărârea B. împotriva Regatului Unit din 9 iunie 1988 (seria A nr. 136–D, p. 34) care indica că suma de 70 £ poate fi considerată rezonabilă, în dependenţă de natura cauzei.

Guvernul nu neagă faptul că reclamantul şi-a luat nişte angajamente care depăşesc plăţile oferite de Consiliul Europei pentru asistenţă judiciară. Dacă Curtea trebuia să aloce o sumă, aceasta nu ar trebui să depăşească nivelul obişnuit în cauze comparabile.

62. Curtea nu găseşte rezonabilă suma globală revendicată. Ţinându-se cont de ansamblul circumstanţelor şi statuând în echitate, ea a stabilit că Dl Gaskin are dreptul, pentru costuri şi cheltuieli, la rambursarea a 11 000 £, minus 8 295 franci francezi care au fost deja plătiţi pentru asistenţă juridică.

DIN ACESTE MOTIVE CURTEA

                        Hotărăşte, cu unsprezece voturi contra şase că a existat o încălcare a articolului 8 (articolul 8);

  Hotărăşte, în unanimitate, că nu a existat nici o încălcare a articolului 10 (articolul 10);

   Hotărăşte cu nouă voturi contra opt că Regatul Unit trebuie să achite reclamantului 5 000 £ (cinci mii lire) pentru prejudicii morale şi 11 000 £ (unsprezece mii lire) pentru costuri şi cheltuieli minus 8 295 (opt mii două sute nouăzeci şi cinci) franci francezi, sume convertibile în lire sterline la rata de schimb de la data hotărârii de faţă, plus taxa pe valoarea adăugată pentru sold.

   Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 7 iulie 1989.

Semnat: Rolv RYSSDAL

Preşedinte

Din partea grefierului

Semnat: Herbert Petzold

 Grefier adjunct

În conformitate cu articolele 51 paragraful 2 (articolul 51-2) din Convenţie şi 52 paragraful 2. din regulament, următoarele opinii separate sunt anexate acestei hotărâri:

-          opinia disidentă comună a Dlui Ryssdal, Dlui Cremona, Dlui Gölcüklü, Dlui Matscher şi Sir Vincent Evans;

-          opinia disidentă a Dlui Walsh.

Parafat: R.R.

Parafat: H.P.

OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ A DLUI RYSSDAL, CREMONA, GÖLCÜKLÜ, MATSCHER ŞI SIR VINCENT EVANS

(Traducere)

   Suntem de acord cu cele constatate de majoritatea Curţii conform căreia documentele furnizate dosarului autorităţii locale cu privire la viaţa privată şi de familie a Dlui Gaskin într-un mod încât problema accesibilităţii interesatului intră în domeniul articolului 8 (art. 8). Cu toate acestea, nu admitem că a existat o încălcare a articolului 8 (art. 8) în această cauză.

   Jurisdicţiile engleze au afirmat clar caracterul confidenţial al dosarelor personale constituite în virtutea articolului 10 din regulamentul din 1955 cu privire la plasarea copiilor în perioada în care Dl Gaskin a fost instituţionalizat, în special hotărârea Re D. (Infants) [1970] 1 WLR 599, pe care High Court şi Court of Appeal au respectat-o în deciziile lor din 1980 respingând cererea Dlui Gaskin de comunicare a documentelor (paragrafele 14-18 din hotărârea Curţii). Judecătorul Boreham, de la High Court, ale cărui concluzii în această privinţă au fost acceptate de către Court of Appeal, a declarat că „necesitatea, pentru buna funcţionare a serviciului de asistenţă al copiilor, de a păstra caracterul confidenţial al documentelor pertinente nu-[i] provoca nici o îndoială”.

      Precum Comisia şi Curtea au recunoscut ambele, confidenţialitatea conţinutului dosarului urmărea unul sau mai multe scopuri legitime. Ea proteja nu doar drepturile celor care au furnizat în secret informaţiile, însă servea de asemenea, contribuind la eficienţa sistemului de asistenţă a copiilor, să potejeze drepturilor copiilor care aveau nevoie de asistenţă.

      Desigur, alte State contractante duc o politică mai deschisă în ceia ce priveşte accesul la dosarele personale şi aceasta este atitudinea pe care Marea Britanie o adoptă prin funcţionarea legii din 1987 cu privire la accesul la dosarele personale şi prin funcţionarea regulamentului său de aplicare în ceia ce priveşte informaţiile care vor fi păstrate pe viitor. Cu toate acestea, în opinia noastră, ar fi greşit să modificăm retrospectiv baza pe care dosarele existente au fost constituite. Abordând întrebarea cu privire la accesul la acestea, inclusiv accesul la dosarul Dlui Gaskin, trebuie luate în consideraţie condiţiile de confidenţialitate conform cărora au fost furnizate informaţiile ce figurează în dosar.

      Dl Gaskin pretinde că respectarea vieţii sale private şi de familie prevăzute de articolul 8 (art. 8), implică pentru el un drept de acces integral la dosarul său. Cercetând dacă Guvernul pârât are obligaţia pozitivă de a-i acorda un asemenea acces, Curtea, în conformitate cu jurisprudenţa constantă, ţine cont de „echilibrul just care trebuie respectat între interesul general şi interesele individului” (paragraful 42 din hotărâre). În hotărârea sa Abdulaziz, Cabales şi Balkandali (Seria A nr. 94, p. 33, paragraful 67) ea a menţionat, de asemenea, că noţiunii de „respect” îi lipseşte claritatea, mai ales când obligaţiile pozitive caracteristice articolului 8 (art. 8) sunt în cauză. Astfel este vorba de un domeniu în care Statele Contractante se bucură de o marjă largă de apreciere pentru a determina, în funcţie de necesităţile şi resursele comunităţii şi ale indivizilor, măsurile care trebuie întreprinse pentru a asigura respectarea Convenţiei.

      Din hotărârea de faţă reiese implicit că în viziunea Curţii reclamantul nu trebuie, în pofida confidenţialităţii conţinutului dosarului, să aibă acces la întregul dosar: accesul poate fi autorizat doar într-un mod selectiv.

      După părerea Guvernului, autorităţile britanice, au scris câte o scrisoare fiecărui informator, care a contribuit la formarea dosarului, pentru a obţine permisiunea de a dezvălui informaţiile pe care le-au furnizat şi apoi au facut disponibile reclamantului documentele furnizate de către persoanele care şi-au dat consimţământul, autorităţile britanice au făcut tot posibilul pentru a satisface cererea de acces a reclamantului. Conform Guvernului divulgarea informaţiilor colectate în secret fără consimţământul persoanei ar fi complet incorectă şi ar reprezenta o încălcare a bunei credinţe.

    Curtea a considerat că decizia finală conform căreia accesul trebuie să fie permis în cauzele în care informatorii nu răspund sau refuză să-şi dea consimţământul trebuie să fie luată de către o autoritate independentă (vezi paragraful 49 din hotărâre). În măsura în care un asemenea sistem presupune comunicarea informaţiilor primite în secret fără acordul informatorului, acest sistem trebuie supus unei cauţiuni deoarece el nu asigură într-un mod echitabil şi adecvat respectarea şi protejarea poziţiei acestuia din urmă.

   După părerea noastră, procedura respectată de autorităţile britanice pentru a determina la care părţi ale dosarului Dl Gaskin putea avea acces, trebuie să fie cea care stabilea un echilibru just între interesele în cauză.

 Şi, în final, nu suntem de acord cu faptul că achitarea prejudiciilor morale este justificată în această cauză. Tensionarea şi frica pe care reclamantul fără îndoială le-a suferit s-au datorat refuzului de a-i permite accesul la dosarul său şi nu din lipsa unei proceduri de control, care ar fi putut poate sau nu să rezulte cu divulgarea documentelor suplimentare interesatului. Astfel este vorba după părerea noastră, de o cauză în care constatarea unei încălcări a articolului 8 (art. 8) constituie o satisfacere echitabilă suficientă în scopul articolului 50 (art. 50).

OPINIA DISIDENTĂ A DLUI JUDECĂTOR WALSH

(Traducere)

      În opinia mea, articolul 8 (art. 8) din Convenţie nu este aplicabil în speţă. Reclamantul a solicitat informaţiile cu scopul de a intenta un proces împotriva comunităţii din Liverpool pentru despăgubiri; el nu le căuta pentru a apăra sau a exercita dreptul său la respectarea vieţii sale private sau de familie. În plus, cererea de faţă constituie în realitate un recurs împotriva deciziilor prin care jurisdicţiile britanice au refuzat după o examinare în fond de a autoriza divulgarea informaţiilor furnizate şi colectate în secret.

      În opinia mea, articolul 10 (art. 10) din Convenţie este aplicabil. La prima vedere dreptul reclamantului de a primi informaţiile solicitate de la autorităţile publice beneficiază de garanţiile articolului 10 paragraful 1 (art. 10-1). Informaţiile solicitate puteau servi pentru acţionarea în justiţie a interesatului. Jurisdicţiile engleze au frânat dorinţa Consiliului Municipal din Liverpool de a comunica informaţiile pe motiv că o asemenea comunicare ar putea aduce o atingere la confidenţialitatea necontestată a documentele în cauză. În viziunea mea, această atitudine reieşea din restricţia permisă de articolul 10 paragraful 2 (art. 10-2) din Convenţie. De fapt, nouăsprezece din patruzeci şi şase de informatori au acceptat să renunţe la confidenţialitate şi documentele pertinente au fost furnizate reclamantului. Libertatea reclamantului de a intenta proceduri în justiţie nu este încălcată şi el este liber să-şi exercite drepturile sale garantate de articolul 6 paragraful 1 (art. 6-1) din Convenţie. El poate propune audierea mărturiilor directe cu privire la leziunile corporale la care a fost supus şi să interogheze sau să contrainterogheze mărturiile în conformitate cu regulile dreptului procedural englez. Circumstanţa care jurisdicţiile engleze ar fi putut, în virtutea puterii lor de apreciere, să-i permită accesul la documentele solicitate nu modifică interpretarea articolului 10 paragraful 2 (art. 10-2). Întrebarea a fost soluţionată în conformitate cu dreptul englez din motive care, în viziunea mea, în circumstanţele cauzei pot fi justificate ca fiind necesare într-o societate democratică pentru prevenirea divulgării informaţiei confidenţiale cu referinţă la un domeniu sensibil al bunăstării sociale.

 În opinia mea nu a fost încălcată Convenţia.

Full & Egal Universal Law Academy