Traducere neoficială a variantei franceze a deciziei,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 10174/05
depusă de Sergiu şi Victoria GÂTLAN
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită la 16 septembrie 2011 în cadrul unui comitet compus din:
Ján Šikuta, preşedinte,
Ineta Ziemele,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Marialena Tsirli, Grefier Adjunct al Secţiei,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 28 februarie 2005,
Având în vedere declaraţia prezentată de Guvernul pârât la 17 ianuarie 2011, prin care solicită Curţii să scoată cererea de pe rol, precum şi răspunsul reclamantului la acea declaraţie,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Cererea a fost depusă de dl Sergiu Gâtlan şi de dna Victoria Gâtlan, cetăţeni ai Republicii Moldova, născuţi în 1941 şi, respectiv, în 1942. Ei sunt soţ şi soţie şi locuiesc la Soroca. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.
Faptele cauzei pot fi rezumate în felul următor.
La 14 iulie 1997, reclamanţii au pornit o acţiune în revendicarea unui teren care a aparţinut bunicului reclamantei şi care a fost confiscat în anul 1944 de către stat. Ulterior, ei au completat acţiunea lor şi au solicitat restituirea şi a altor bunuri care au fost confiscate de la bunicul reclamantei, adică imobile, terenuri agricole şi bunuri mobile.
În cadrul procesului s-au pronunţat două instanţe de judecată în patru cicluri procesuale. De fapt, Curtea Supremă de Justiţie a dispus în trei rânduri rejudecarea cauzei de către prima instanţă de judecată.
În ultima etapă procesuală, Judecătoria or. Soroca a respins, la 17 mai 2007, acţiunea reclamanţilor ca fiind neîntemeiată. Judecătoria a notat că nu a fost stabilit faptul dacă bunurile imobile revendicate au aparţinut bunelului reclamantei. Cât priveşte terenurile agricole pretinse, instanţa de judecată a remarcat că, în conformitate cu legea în vigoare, acestea nu puteau fi restituite. În fine, instanţa de judecată a precizat faptul că reclamanţii nu aveau dreptul la compensarea valorii bunurilor mobile confiscate, odată ce o indemnizaţie cu acest titlu fusese deja plătită în 1996 părinţilor reclamantei.
Hotărârea Judecătoriei Soroca a fost menţinută de Curtea de Apel Bălţi la 4 septembrie 2007 şi, ulterior, de Curtea Supremă de Justiţie la 27 decembrie 2007.
PLÂNGERI
1. Invocând articolul 6 § 1 al Convenţiei, reclamanţii s-au plâns de durata excesivă a procedurilor în faţa instanţelor de judecată naţionale.
2. Reclamanţii au pretins că nerestituirea integrală a bunurilor confiscate de stat de la bunicul reclamantei a afectat dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie.
3. Invocând articolul 1 al Protocolului nr.12 la Convenţie, reclamanţii consideră că au fost discriminaţi de către autorităţile de stat.
ÎN DREPT
A. Plângerea privind durata excesivă a procesului
Reclamanţii s-au plâns că durata procesului în faţa instanţelor de judecată naţionale a fost excesivă. Ei au invocat articolul 6 § 1 al Convenţiei, ale cărui pasaje relevante prevăd următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ..., care va hotărî ... asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... ”
Prin scrisoarea din 17 ianuarie 2001, Guvernul a informat Curtea că propune să facă o declaraţie unilaterală în vederea reglementării chestiunii formulate în cerere. În plus, Guvernul a solicitat Curţii să scoată cererea de pe rolul său în conformitate cu articolul 37 al Convenţiei.
Conform declaraţiei menţionate mai sus, Guvernul este de acord cu plângerea reclamantului formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, pe motivul duratei excesive a procesului civil intentat de reclamanţi. El oferă reclamanţilor 3 500 de euro pentru acoperirea prejudiciului material şi moral cauzat, precum şi a costurilor şi cheltuielilor suportate.
Guvernul se angajează să plătească suma în cauză, care va fi convertită în lei moldoveneşti, în termen de trei luni de la data notificării despre adoptarea deciziei Curţii în temeiul articolului 37 § 1 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. În cazul neplăţii acestei sume în decursul perioadei de trei luni, Guvernul va plăti, de la expirarea acestei perioade până la executare, o dobândă egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
Reclamanţii nu au prezentat comentariile lor privind declaraţia Guvernului. Însă, reiese din corespondenţa lor ulterioară că ei doresc ca examinarea cererii lor să continue.
Curtea reaminteşte că articolul 37 al Convenţiei prevede că ea poate, în orice stadiu al procedurii, să decidă scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanţele duc la una din concluziile precizate în paragraful 1 (a), (b) sau (c) al acelui articol. Articolul 37 § 1 (c) permite Curţii să scoată o cerere de pe rolul său dacă:
„din orice alt motiv constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică”.
De asemenea, Curtea reaminteşte că în anumite circumstanţe ea poate scoate o cerere de pe rol, în temeiul articolului 37 § 1(c), în baza unei declaraţii unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul doreşte continuarea examinării cauzei.
În acest scop, Curtea va examina atent declaraţia în lumina principiilor care reies din jurisprudenţa sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar v. Turkey (chestiunea preliminară), [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI); WAZA Spółka z o.o. v. Poland (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007; şi Sulwińska v. Poland (dec.) nr. 28953/03).
Curtea a stabilit într-un număr de cauze, inclusiv în cele depuse împotriva Republicii Moldova, practica ei referitoare la plângerile privind încălcarea dreptului la judecată într-un termen rezonabil (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. France [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000‑VII; Cocchiarella c. Italie [GC], nr. 64886/01, §§ 69-98, CEDH 2006‑V; Majewski c. Pologne, nr. 52690/99, 11 octombrie 2005 ; Wende et Kukówka c. Pologne, nr. 56026/00, 10 mai 2007 ; Boboc c. Moldova, nr. 27581/04, 4 noiembrie 2008 ; Mazepa c. Moldova, nr. 1115/02, 10 mai 2007 ; şi Strechie c. Moldova (déc.), nr. 21379/04, 2 octombrie 2007).
Curtea notează că în prezenta cauză procesul la nivel naţional a durat mai mult de zece ani şi a trecut prin trei nivele de jurisdicţie.
Având în vedere caracterul recunoaşterii din declaraţia unilaterală a Guvernului, precum şi suma compensaţiei propuse – care este comparabilă sumelor acordate în alte cauze – Curtea consideră că nu se justifică continuarea examinării aceste părţi a cererii (articolul 37 § 1(c)).
Mai mult de atât, în lumina considerentelor de mai sus, şi în special având în vedere jurisprudenţa clară şi amplă la acest subiect, Curtea nu se îndoieşte că reglementarea este bazată pe respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi Protocoalele sale şi nu constată vreun motiv care ar justifica continuarea examinării cererii (articolul 37 § 1 in fine).
B. Alte plângeri
1. Plângerea formulată în baza articolului 1 al Protocolului nr.1
Reclamanţii pretind că nerestituirea integrală a bunurilor confiscate de stat de la bunicul reclamantei a afectat dreptul lor la protecţia proprietăţii prevăzut de articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie. Partea relevantă a acestei prevederi prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. (...)”
Curtea ţine să amintească că articolul 1 al Protocolului nr.1 nu garantează dreptul de a dobândi bunuri în proprietate (Fener Rum Erkek Lisesi Vakfı c. Turquie, nr. 34478/97, § 52, CEDH 2007-...). Speranţa de recunoaştere a unui drept de proprietate pe care nu a avut posibilitatea de a-l exercita efectiv nu poate fi considerată drept „posesie” în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1 (Prince Hans-Adam II de Liechtenstein citată mai sus, §§ 82-83, şi Gratzinger et Gratzingerova c. République tchèque (déc.) [GC], nr. 39794/98, § 69, CEDH 2002-VII).
În prezenta cauză Curtea notează că potrivit autorităţilor: nu a fost stabilit dacă bunurile imobile revendicate de reclamanţi au aparţinut bunicului reclamantei; legea în vigoare nu permite restituirea terenurilor agricole; şi reclamanţii nu mai aveau dreptul la compensarea valorii bunurilor mobile, deoarece o astfel de compensaţie le-a fost deja plătită în anul 1996 părinţilor reclamantei. Deci, Curtea conchide că reclamanţii nu puteau avea o „speranţă legitimă” de a obţine restituirea bunurilor în cauză sau o compensaţie de o valoare anumită. În consecinţă, în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1, nu se poate considera că reclamanţii deţin un drept de proprietate sau un drept de despăgubire împotriva Republicii Moldova care să constituie o „speranţă legitimă” în sensul jurisprudenţei Curţii. Rezultă că această plângere trebuie să fie respinsă ca fiind incompatibilă rationae materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în conformitate cu articolul 35 § 3 a) şi § 4 al Convenţiei.
2. Plângerea formulată în temeiul articolului 1 al Protocolului nr.12
În ceea ce priveşte această dispoziţie, reclamanţii s-au plâns că au fost discriminaţi de către autorităţile de stat.
Curtea notează de la bun început că Protocolul nr.12 nu a fost ratificat de Republica Moldova. În acelaşi timp, Curtea nu constată nicio aparenţă de încălcare a articolului 14 al Convenţiei coroborat cu oricare dintre dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale.
Astfel, această plângere trebuie să fie respinsă ca fiind inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 § 3 a) şi § 4 al Convenţiei.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Ia notă de termenii declaraţiei Guvernului pârât vizavi de articolul 6 § 1 al Convenţiei privind durata procedurilor interne şi de modalităţile de asigurare a executării angajamentelor menţionate în aceasta;
Decide să scoată de pe rol această parte a cererii, în conformitate cu articolul 37 § 1 c) al Convenţiei;
Declară restul cererii inadmisibil.
Marialena TsirliJán Šikuta
Grefier AdjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy