Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA GAVRILIŢĂ c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 22741/06)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
22 aprilie 2014
Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă redactării.
În cauza Gavriliţă c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Dragoljub Popović,
Luis López Guerra,
Johannes Silvis,
Valeriu Griţco,
Iulia Antoanella Motoc, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier al secţiunii,
Deliberând la 1 aprilie 2014 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 22741/06) depusă la Curte la 19 mai 2006 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către doi cetăţeni al Republicii Moldova, dl Vasile şi dl Victor Gavriliţă („reclamanţii”).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de dl T. Ciorap. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de agentul său, dl L. Apostol.
3. Reclamanţii a invocat în faţa Curţii, în special, încălcarea articolelor 3 şi 5 ale Convenţiei.
4. La 17 ianuarie 2012, plângerile formulate în temeiul articolelor 3 şi 5 ale Convenţiei au fost comunicate Guvernului, iar restul capetelor de cerere au fost declarate inadmisibile.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanţii sunt fraţi. Ei s-au născut în 1978 şi 1984 şi locuiesc la Chişinău.
A. Plângerea privind maltratarea primului reclamant
6. La 22 octombrie 2001, Judecătoria Râşcani a emis un mandat de reţinere a primului reclamant, care era bănuit de săvârşirea unui viol.
7. La 8 aprilie 2003, în jurul orei 13.30, primul reclamant a fost reţinut de doi colaboratori ai poliţiei, potrivit cărora, reclamantul a opus rezistenţă şi l-a lovit pe unul dintre ei cu un cuţit. Poliţistul rănit a folosit arma din dotare trăgând în direcţia picioarelor reclamantului.
8. Potrivit primului reclamant, după reţinere, el a fost transportat la sediul Batalionului Forţelor cu Destinaţie Specială aflat în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, unde a fost maltratat. Potrivit lui, el a fost suspendat de o bară de fier, cu mâinile şi picioarele legate, în poziţia denumită „rândunica”. Apoi a fost legat la o sursă de curent electric. În plus, el a fost filmat de către colaboratorii poliţiei în timpul maltratării.
9. Potrivit unei scrisori a directorului Centrului Naţional Ştiinţifico-Practic de Medicină Urgentă din 9 iunie 2006, primul reclamant a fost spitalizat în această unitate la 8 aprilie 2003, la ora 19.10, cu următorul diagnostic:
„plagă cauzată prin împuşcare în regiunea piciorului strâng în a treia porţiune a părţii laterale; corp străin (glonţ) (...); contuzie în regiunea parietală strângă.”
Medicii care l-au operat pe reclamant au extras glonţul. Potrivit unui certificat medical din 31 mai 2006, medicii au recomandat ca după intervenţia chirurgicală primul reclamant să fie transferat la spitalul penitenciarului. Din dosar reiese că transferul nu a fost efectuat şi că primul reclamant a fost transportat la sediul Batalionului Forţelor cu Destinaţie Specială.
10. La 9 aprilie 2003, procurorul din cadrul Procuraturii Chişinău l-a reţinut oficial pe reclamant. El a menţionat în procesul-verbal aferent că reţinerea a avut loc la sediul Procuraturii Chişinău în aceeaşi zi, la ora 14.00.
11. În aceeaşi zi, poliţiştii l-au audiat pe primul reclamant.
12. La o dată necunoscută din aprilie 2003, primul reclamant a fost transferat la Comisariatul general de poliţie din Chişinău. El a susţinut că, timp de 3 luni, el a fost transportat regulat la sediul Batalionului Forţelor cu Destinaţie Specială, unde a fost maltratat şi deţinut într-o celulă fără apă potabilă, pat, saltea, toaletă sau alte comodităţi. El şi-a pierdut cunoştinţa de mai multe ori, iar pentru a-şi veni în simţiri era stropit cu apă.
13. De asemenea, el a fost constrâns să-şi cumpere cu propriile mijloace medicamentele necesare pentru tratamentul leziunilor cauzate prin rele tratamente.
14. La 22 septembrie 2004, primul reclamant a fost pus în libertate, iar la 8 februarie 2006 a fost din nou reţinut.
15. La 17 mai 2006, primul reclamant a sesizat Procuratura cu o plângere în privinţa utilizării armei de foc împotriva lui la momentul reţinerii în 2003 şi a aplicării relelor tratamente de către poliţişti.
16. La 5 iulie 2006, procurorul responsabil a clasat procesul penal, notând că la momentul reţinerii care a avut loc la 8 aprilie 2003 la ora 24.00 reclamantul a opus rezistenţă celor doi poliţişti care i-au întins o ambuscadă, că el l-a rănit cu cuţitul în piept pe unul dintre poliţişti, că a încercat să fugă şi că, după ce a tras câteva focuri în aer, poliţistul rănit a tras în direcţia lui, rănindu-l la picior. Procurorul a indicat că, drept consecinţă, primul reclamant a fost acuzat de huliganism şi atentarea şa viaţa unui colaborator al poliţiei. Procurorul a concluzionat că utilizarea armei a fost legitimă şi conformă prevederilor legale.
17. La o dată nespecificată, primul reclamant a atacat respectiva ordonanţă.
18. La 1 august 2006 judecătorul de instrucţie din cadrul Judecătoriei Buiucani a confirmat ordonanţa procurorului de clasare a procesului penal, constatând că procurorul a verificat într-un mod obiectiv şi amănunţit faptele expuse de primul reclamant şi că plângerea penală a acestuia a fost respinsă pe bună dreptate.
19. Ulterior, primul reclamant a depus mai multe plângeri penale în privinţa relelor tratament la procuratură şi în instanţele de judecată. Autorităţile au respins aceste plângeri ca inadmisibile, în principal făcând trimitere la ordonanţa de clasare din 5 iulie 2006.
20. La 13 iulie 2006, Judecătoria Buiucani l-a achitat pe primul reclamant în raport de acuzaţia de viol şi a clasat procesul penal referitor la atentatul asupra vieţii unui colaborator al poliţiei. La 1 decembrie 2008, Curtea de Apel Cahul a casat hotărârea instanţei de judecată inferioare şi l-a găsit vinovat pe reclamant de săvârşirea infracţiunii de viol agravat şi de atentare la viaţa unui colaborator al poliţiei. Instanţa la condamnat pe reclamant la 20 de ani de închisoare. Curtea Supremă de Justiţie a menţinut hotărârea Curţii de Apel din 24 iunie 2009.
B. Circumstanţele cauzei referitoare la al doilea reclamant
21. La 1 şi 2 noiembrie 2005, reclamanţii împreună cu o altă persoană au săvârşit un furt prin efracţie într-o vilă din suburbia Chişinăului. Ei au sustras 320 000 de dolari americani (SUA), 20 000 de euro (EUR) şi două lingouri de aur.
22. La o dată nespecificată, reclamantul a fost dat în căutare.
1. Acuzaţia de maltratare la momentul reţinerii şi în timpul detenţiei celui de-al doilea reclamant
23. Potrivit reclamantului, el a fost reţinut la 28 decembrie 2005 în Ucraina de către doi colaboratori ai poliţiei moldoveneşti, care l-au urcat cu forţa în portbagajul unei maşini şi l-au transportat în Moldova. El a fost maltratat atât la reţinere cât şi în timpul călătoriei, fiind lovit în timpul traversării frontierei moldo-ucrainene. Ulterior, în apropiere de oraşul Căuşeni (Moldova), a fost legat de o maşină şi târât pe pământ pentru a-l determina să mărturisească unde a ascuns primul reclamant banii furaţi (a se vedea paragraful 21 de mai sus). Apoi, poliţiştii au tras în dreptul picioarelor lui cu gloanţe de cauciuc şi şi-au stins ţigările în rănile provocate de gloanţe; după aceea ţinând pistolul în gura lui l-au ameninţat că trag. El şi-a pierdut cunoştinţa de mai multe ori. Mai târziu a fost dus la un garaj din Chişinău, unde a fost dezbrăcat şi bătut cu bastoanele de cauciuc. Poliţiştii i-au stropit picioarele cu benzină şi l-au ameninţat că-i dau foc.
24. În aceeaşi zi, al doilea reclamant a fost transportat la Comisariatul general de poliţie din Chişinău, unde, potrivit lui, a fost supus relelor tratamente. El susţine în special că a fost electrocutat cu fire electrice fixate pe urechi şi degete, şi că a fost suspendat de o bară de fier.
25. El a afirmat că a fost examinat de cinci ori de către medici, însă din cauza refuzului poliţiştilor el nu a putut fi spitalizat. La 3 sau 4 ianuarie 2006 a început să-i curgă sânge din urechi, naz şi gură şi a fost spitalizat de urgenţă. La puţin timp reclamantul a fost transportat la comisariat, contrar indicaţiilor medicilor.
26. Potrivit unui extras din registrul acordării asistenţei medicale reţinuţilor în izolatoarele de detenţie provizorie (IDP)) ale Comisariatul general de poliţie din Chişinău, între 6 ianuarie şi 21 martie 2006 al doilea reclamant a fost examinat de mai multe ori de un asistent medical, care a menţionat că reclamantul suferă de următoarele boli: nevralgie intercostală, cefalee, angină catarală, neurodistonie, tensiune arterială ridicată, faringită.
27. La 24 martie 2006, autorităţile competente l-au transferat pe al doilea reclamant la Penitenciarul 13. Potrivit reclamantului, transferul său a avut loc după vindecarea urmelor de violenţă pe corpul său.
28. Printr-o scrisoare din 28 august 2008 adresată celui de-al doilea reclamat, Comisariatul General a confirmat că acesta a fost deţinut în IDP Comisariatului General al Poliţiei din 28 decembrie 2005 până pe 24 martie 2006 şi că reclamantul a fost scos în curtea închisorii de zece ori în acest interval de timp.
2. Reţinerea şi arestarea preventivă a celui de-l doilea reclamant
29. Colaboratorul de poliţie responsabil l-a reţinut pe al doilea reclamant, menţionând în procesul-verbal că reţinerea a avut loc la sediul Comisariatului General al Poliţiei din Chişinău la 5 ianuarie 2006, la ora 10.20.
30. La 6 ianuarie 2006, Judecătoria Râşcani a admis demersul procurorul de a aplica asupra reclamantului măsura arestului preventiv pe un termen de 10 zile. Instanţa a menţionat că termenul arestului preventiv se va calcula din data de 5 ianuarie 2006, ora 10.20.
3. Plângerea celui de-al doilea reclamant în privinţa relelor tratamente
31. La 23 mai 2006, al doilea reclamant s-a plâns, prin intermediul unei scrisori deschise adresată mai multor autorităţi, printre care şi Parlamentul, de maltratare şi detenţie ilegală.
32. Plângerea lui a fost transmisă Procuraturii Chişinău pentru elucidarea faptelor.
33. Potrivit unui certificat din 31 mai 2006, al doilea reclamant a fost internat la Spitalul Clinic Republican la 1 ianuarie 2006 acuzând dureri abdominale. În urma analizelor, medicii de gardă au constatat absenţa semnelor unei hemoragii interne şi a leziunii organelor interne. De asemenea, ei au exclus orice patologie chirurgicală acută.
34. La 21 iunie 2006, al doilea reclamant a fost examinat de un medic legist, care a constatat că prezintă o cicatrice pe hemitorace cu dimensiunea de 2 cm pe 1,5 cm şi zone depigmentate pe piciorul drept. El a considerat că cicatricea a fost probabil cauzată cu un corp incandescent, însă nu a putut stabili data şi circumstanţele în care aceasta a fost provocată. El a calificat leziunile drept leziuni corporale care nu prezintă pericol asupra sănătăţii.
35. La 22 iunie 2006, procurorul responsabil a emis o ordonanţă de clasare a procesului penal pe motiv că lipseşte caracterul ilicit al acţiunilor colaboratorilor poliţiei. El s-a bazat pe explicaţiile unuia dintre poliţiştii vizaţi care a negat că al doilea reclamant a fost maltratat şi a afirmat că autorităţile ucrainene l-au condus pe al doilea reclamant până la frontiera moldo-ucraineană, unde reclamantul a fost preluat de autorităţile moldoveneşti. Procurorul a notat că al doilea reclamant a fost arestat preventiv la 2 ianuarie 2006 şi că, în timpul detenţiei la IDP din cadrul Comisariatului General de Poliţie al municipiului Chişinău, el nu a formulat nicio plângere în privinţa comportamentului poliţiştilor nici în faţa procurorul competent, nici în faţa judecătorului de instrucţie. Procurorul a făcut trimitere la raportul medico-legal din 21 iunie 2006 care a constatat doar o singură cicatrice pe corpul reclamantului, a cărei origine şi dată nu a putut fi stabilită. El a subliniat că medicul legist nu a observat nicio urmă de leziune provocată cu o armă de fot sau prin ardere.
36. La o dată nespecificată, reclamantul a contestat ordonanţa procurorului.
37. La 1 august 2006, judecătorul de instrucţie din cadrul Judecătoriei Râşcani a respins plângerea reclamantului.
C. Condamnarea penală a reclamanţilor pentru furtul săvârşit în noiembrie 2005
38. La 26 decembrie 2006, Judecătoria Buiucani i-a condamnat pe reclamanţi pentru săvârşirea la 1 şi 2 noiembrie 2005 a unui furt prin efracţie. El a aplicat în privinţa primului reclamant o pedeapsă cu închisoarea de 17 ani şi în privinţa celui de-al doilea reclamant o pedeapsă cu închisoarea de 10 ani şi şase luni.
39. La 2 iulie 2009, Curtea de Apel Chişinău a admis parţial apelul reclamanţilor şi a redus pedepsele lor la 7 ani şi 3 luni în privinţa primului reclamant şi 7 ani şi şase luni în privinţa celui de-al doilea reclamant.
D. Acţiunea civilă privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin maltratare
40. La 20 septembrie 2006, reclamanţii au acţionat în justiţie Ministerul Finanţelor, Procuratura Generală şi Ministerul Afacerilor Interne pentru repararea prejudiciului cauzat prin maltratare. Ei au invocat expres, între altele, articolul 3 al Convenţiei. Al doilea reclamant s-a plâns în plus că, înainte de reţinerea oficială, el a fost deţinut ilegal.
41. La 4 septembrie 2009, Judecătoria Râşcani a admis parţial acţiunea. Instanţa a constatat următoarele:
„[În ceea ce-l priveşte pe primul reclamant]
(...) [S-a confirmat] că [primul reclamant] a fost spitalizat la 8 aprilie 2003, la ora 19.10, la Spitalul de urgenţă cu diagnosticul de „plagă primară cauzată la piciorul stâng cu o armă de foc”.
După intervenţia medicilor, colaboratorii poliţiei aveau obligaţia de a-l spitaliza pe primul reclamant la spitalul penitenciarului, însă el nu a fost transferat acolo.
Reclamantul spune că de la Spitalul de Urgenţă a fost dus la sediul Batalionului Forţelor cu Destinaţie Specială, unde a fost torturat, deţinut într-o celulă de beton, fără apă şi hrană, fără lumină, saltea, toaletă, pat, scaun sau masă; (...)
Aceste torturi i-au fost aplicate deliberat ca răzbunare pentru că a rănit un poliţist cu cuţitul. Pentru a ascunde urmele torturii, la 9 aprilie 2003, autorităţile competente au întocmit un proces-verbal de reţinere, în care au menţionat că reţinerea a avut loc în acea zi la ora 14.00.
Judecătoria Buiucani a constatat în hotărârea din 13 iulie 2006 că:
„La 9 aprilie 2009, a doua zi după ce a fost rănit prin împuşcare şi operat şi după ce medicii au recomandat transferul lui la spitalul penitenciarului, primul reclamant a fost audiat. Instanţa califică drept ilegale acţiunile organelor de urmărire penală, deoarece dosarul penal nu conţine niciun aviz medical care să confirme că reclamantul era apt de a participa la măsurile de urmărire penală.”
Procuratura nu a dispus efectuarea unei expertize medico-legale pentru a aprecia starea de sănătate la 9 aprilie 2003 a primului reclamant (...)
Interogarea primului reclamant a doua zi după intervenţia chirurgicală, lovirea cu arma automată în regiunea piciorului operat şi târârea lui pe beton (...) reprezintă tortură.
Tortura şi umilinţa au fost înregistrate cu o cameră video, iar caseta video se găseşte la dosar.
(...)
Primul reclamant a depus o plângere la Procuratură (...), însă această plângere a fost respinsă la 5 iulie 2006 pe motiv că faptele invocate nu s-au confirmat. Procuratura nu s-a pronunţat asupra cererii primului reclamant de a fi examinat de un medic legist.
În plus, Procuratura nu a stabilit unde s-a aflat primul reclamant timp de şase ore după ce a fost rănit cu un glonţ în picior.
(...)
Instanţa admite argumentele primului reclamant, deoarece ele sunt confirmate prin probe directe şi indirecte şi sunt concordante cu circumstanţele faptelor (...)
[În ceea ce-l priveşte pe al doilea reclamant]
[Al doilea reclamant] s-a plâns la Procuratură (...), Ministerul Afacerilor Interne (MAI) că a fost torturat şi că a fost deţinut ilegal (...)
La 22 iunie 2006, procurorul V.P. din cadrul Procuraturii Chişinău, care a condus urmărirea penală şi a întocmit rechizitoriul în cadrul procesului penal împotriva celui de-al doilea reclamant, a respins plângerea respectivă. (...)
Potrivit ordonanţei procurorului, al doilea reclamant a fost reţinut la 2 ianuarie 2007 în Ucraina şi a fost extrădat în Moldova în baza unui acord.
Potrivit procesului-verbal de reţinere, al doilea reclamant a fost reţinut la 5 ianuarie 2006, iar la 6 ianuarie 2006 a fost arestat preventiv pentru 10 zile (...)
Nici procurorul şi nici MAI nu a prezentat acordul din 2 ianuarie 2006 privind extrădarea celui de-al doilea reclamant de către Ucraina în Moldova, iar serviciile de frontieră, invocând secretul de stat, au refuzat să prezinte informaţii privind extrădarea acestuia (...)
Argumentul procurorului că al doilea reclamant a fost extrădat la 2 ianuarie 2006 a fost combătut de certificatul medical eliberat de Spitalul Clinic Republican la 1 ianuarie 2006, în care se indică expres că în acea zi, la ora 19.00, al doilea reclamant a fost transportat din IDP din cadrul Comisariatului General de Poliţia din Chişinău la spital (...). De asemenea, argumentul procurorul este combătut şi de scrisoarea Comisariatului General de Poliţie Chişinău din 28 august 2008, din care reiese că la 28 decembrie 2005 al doilea reclamant se găsea deja în incinta Comisariatului (...)
Există multe probe care dovedesc încălcarea drepturilor reclamanţilor, pe care pârâţii nu le-au combătut.”
Instanţa de judecată a statuat că reclamanţii au fost maltrataţi, că nu au avut acces la un medic legist şi că cererile lor de examinare a plângerilor privind relele tratament nu au fost examinate, contrar articolelor 3, 6, şi 13 ale Convenţiei. Instanţa de judecată a acordat primului reclamant o despăgubire în valoare de 500 de lei moldoveneşti (MDL) (cca. 30 EUR) şi celui de al doilea reclamant 1 000 MDL (cca. 60 EUR).
42. La date nespecificate, reclamanţii au declarat apel. La 23 septembrie 2009, Procuratura a declarat apel.
43. La 3 martie 2010, Curtea de Apel Chişinău a admis apelul Procuraturii şi a clasat procesul penal pe motiv că instanţa civilă nu este competentă să examineze acţiunea, competenţa aparţinând judecătorului de instrucţie.
44. La 6 iulie 2010, reclamanţii au declarat recurs.
45. La 23 februarie 2011, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul, a casat hotărârea Curţii de Apel din 3 martie 2010 şi a remis cauza spre reexaminare. Instanţa a constatat că faptele invocate de reclamanţi sunt diferite de cele care intră sub incidenţa judecătorului de instrucţie şi că instanţele de judecată naţionale, inclusiv ea însăşi, au examinat deja cauze similare şi au aplicat legile interne în lumina dispoziţiilor Convenţiei.
46. La 7 iunie 2011, Curtea de Apel Chişinău a respins apelul reclamanţilor şi al procurorului şi a menţinut hotărârea Judecătoriei Râşcani din 4 septembrie 2009.
47. La 26 iunie 2011, reclamanţii au declarat recurs.
48. La 16 mai 2012, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârile instanţelor de judecată inferioare în partea ce ţine de cuantumul prejudiciului moral şi a acordat fiecărui reclamant 15 000 MDL (cca. 900 EUR).
ÎN DREPT
49. Invocând articolele 2, 3, 6 şi 8 ale Convenţiei, reclamanţii au susţinut că au fost maltrataţi la reţinere şi în timpul detenţiei de către colaboratorii poliţiei,. Ei au invocat în plus lipsa unei investigaţii efective în privinţa relelor tratamente. Fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, Curtea consideră că în speţă plângerea reclamanţilor intră sub incidenţa articolului 3 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
50. Fără a invoca dispoziţiile Convenţiei, reclamanţii s-au plâns şi de faptul că au fost deţinuţi ilegal în prima parte a privării lor de libertate, şi anume în 8 şi 9 aprilie 2003 în ceea ce-l priveşte pe primul reclamant, şi din 28 decembrie 2005 până în 5 ianuarie 2006 în ceea ce-l priveşte pe al doilea reclamant. Curtea consideră că plângerea intră sub incidenţa articolului 5 § 1 al Convenţiei. Această dispoziţie prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale ...”
I. ADMISIBILITATEA
A. În ceea ce priveşte caracterul prematur al plângerii întemeiate pe articolul 3 al Convenţiei
51. În observaţiile sale din 10 mai 2012, Guvernul a invocat neepuizarea căilor de recurs interne, notând că procesul civil privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat reclamanţilor nu se finalizase la acea dată, fiind pe rolul Curţii Supreme de Justiţie. El a susţinut că plângerea este prematură şi trebuie declarată inadmisibilă.
52. Curtea aminteşte că ea admite ca ultima parte a recursurilor interne să fie finalizată la scurt timp după depunerea cererii la Curte, însă aceasta trebuie să se întâmple înainte ca ea să se pronunţe asupra admisibilităţii cererii (Ringeisen c. Autriche, 16 iulie 1971, § 91, seria A nr. 13, Karoussiotis c. Portugal, nr. 23205/08, § 57, CEDH 2011, şi Yelden et autres c. Turquie, nr. 16850/09, § 40, 3 mai 2012).
53. În speţă, Curtea observă că reclamanţii au angajat acţiunea privind repararea de către stat după depunerea cererii la Curte. Totodată, ea relevă că prezenta cauză a fost comunicată Guvernului în timp ce procesul civil vizat se afla pe rolul Curţii Supreme de Justiţie şi că această instanţă de judecată a pronunţata hotărârea ei la puţin timp după comunicare. În aceste condiţii, ţinând cont de faptul că la data adoptării prezentei hotărâri ea nu mai este chemată să se pronunţe asupra admisibilităţii plângerii întemeiate pe articolul 3 al Convenţiei, Curtea respinge excepţia Guvernului (a se vedea, mutatis mutandis, Ghimp et autres c. la République de Moldova, nr. 32520/09, § 36, 30 octombrie 2012).
B. În ceea ce priveşte plângerea întemeiată pe articolul 5 § 1 al Convenţiei
54. Guvernul a invocat tardivitatea plângerii privind ilegalitatea detenţiei primului reclamant din 8-9 aprilie 2003. El susţine că, deşi acela a contestat legalitatea privării de libertate, decizia internă definitivă a fost adoptată, în orice caz, în 2003. De asemenea, el a menţionat că primul reclamant nu a invocat această plângere în plângerea sa penală din 2003 şi că, în consecinţă, ea este tardivă. Prin urmare, Guvernul invită Curtea să o declare inadmisibilă.
55. În privinţa plângerii pe marginea ilegalităţii detenţiei celui de-al doilea reclamant, Guvernul a invocat excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne. El a argumentat că al doilea reclamant, pe de o parte, nu a ridicat această plângere în cadrul procedurii privind arestarea lui preventivă, iar pe de altă parte, el nu s-a plâns expres de încălcarea articolului 5 al Convenţiei în acţiunea sa civilă împotriva statului. Guvernul consideră că, chiar dacă această plângere ar fi fost ridicată pe fond în faţa instanţelor de judecată civile, aceasta ar fi fost prematură din aceleaşi motive ca şi în cazul plângerii întemeiate pe articolul 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 51 de mai sus)
56. Reclamantul a combătut opinia Guvernului.
57. Curtea aminteşte că nu este necesar ca un drept consacrat în Convenţie să fie invocat explicit în cadrul unei proceduri interne cu condiţia ca plângerea să fie invocată „cel puţin pe fond” (Castells c. Espagne, 23 aprilie 1992, § 32, seria A nr. 236, Ahmet Sadık c. Grèce, 15 noiembrie 1996, § 33, Recueil des arrêts et décisions 1996‑V, şi Fressoz et Roire c. France [GC], nr. 29183/95, § 38, CEDH 1999‑I, etc.). Este suficient ca reclamantul, prin angajarea unor căi cu efect echivalent sau similar întemeiate pe dreptul intern, să fi acordat ocazia jurisdicţiilor naţionale să remedieze în primul rând încălcarea pretinsă (Gäfgen c. Allemagne [GC], nr. 22978/05, §§ 142, 144 şi 146, CEDH 2010, şi Karapanagiotou et autres c. Grèce, nr.1571/08, § 29, 28 octombrie 2010).
58. În speţă, Curtea consideră că nu este necesar să ia atitudine în raport cu excepţia de tardivitate invocate de Guvern în cazul primului reclamant, întrucât plângerea lui este inadmisibilă din alte motive.
59. Astfel, ea notează că din elementele cauzei nu reiese că primul reclamant a contestat în faţa autorităţilor competente legalitatea detenţiei sale din 8-9 aprilie 2009. Acţiunea civilă privind repararea de către stat a prejudiciului moral nu arată că reclamantul a ridicat, expres sau pe fond, plângerea privind ilegalitatea privării sale de libertate în prima parte a reţinerii. Curtea constată că primul reclamant nu a oferit jurisdicţiilor naţionale posibilitatea de a remedia încălcarea pretinsă. Reiese că această plângere întemeiată pe articolul 5 § 1 al Convenţiei trebuie respinsă, în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei, pentru neepuizarea căilor de recurs interne.
60. În ceea ce-l priveşte pe al doilea reclamant, Curtea observă că, în cadrul procedurii civile angajate împotriva statului, el a invocat într-un mod inechivoc faptul că a fost reţinut oficial la o dată diferită decât cea la care a fost reţinut de facto. Ea notează că Judecătoria Râşcani a menţionat expres în hotărârea sa că al doilea reclamant a invocat ilegalitatea reţinerii şi detenţiei sale (a se vedea paragraful 41 de mai sus). În aceste condiţii, ea consideră că al doilea reclamant a conferit jurisdicţiilor interne posibilitatea remedierii încălcării de care se plânge în faţa Curţii. Având în vedere respingerea excepţiei ridicate de Guvern pe baza articolul 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 53 de mai sus), ea consideră că plângerea celui de-al doilea reclamant privind ilegalitatea privării sale de libertate nu este prematură. Prin urmare, este necesar să respingă excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne în privinţa plângerii celui de-al doilea reclamant întemeiate pe articolul 5 § 1 al Convenţiei.
C. Pierderea calităţii de victimă
61. În ultimele sale observaţii expediate la Curte, Guvernul a argumentat că, având în vedere decizia definitivă a Curţii Supreme de Justiţie din 16 mai 201, reclamanţii şi-au pierdut calitatea de victimă în raport cu plângerile întemeiate pe articolul 3 a Convenţiei. El a menţionat, în această privinţă, că instanţele de judecată naţionale au recunoscut încălcările care-i vizează pe reclamanţi şi că le-au acordat despăgubiri.
62. Reclamanţii au argumentat că mărimea despăgubirilor acordate de jurisdicţiile interne nu este suficientă şi că, în rezultat, ei nu şi-au pierdut calitatea de victimă.
63. Curtea aminteşte că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru ca acesta să piardă calitatea de „victimă”, cu excepţia cazului în care autorităţile naţionale au constatat, expres sau pe fond, încălcarea Convenţiei, iar apoi au reparat-o. Ea reafirmă că este importantă cunoaşterea faptului dacă reclamantul a obţinut despăgubiri care au constituit o reparaţie comparabilă cu satisfacţia echitabilă prevăzută de articolul 41 al Convenţiei. Din jurisprudenţa constantă a Curţii reiese că, din moment ce autorităţile naţionale au constatat o încălcare, iar decizia lor reprezintă o reparaţie suficientă şi adecvată a acestei încălcări, partea vizată nu poate invocat că este victimă în sensul articolul 34 al Convenţiei (Cocchiarella c. Italie [GC], nr. 64886/01, §§ 70-72, CEDH 2006‑V).
64. În speţă, Curtea consideră că excepţia Guvernului este strâns legată de fondul plângerilor întemeiate pe articolul 3 al Convenţiei. Prin urmare, ea decide să o ataşeze fondului.
D. Concluzia
65. Constatând că plângerile invocate de reclamanţi în baza articolului 3 al Convenţiei şi cele invocate de al doilea reclamant în baza articolului 5 § 1 al Convenţiei nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenţiei şi că nu există alte motive de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.
II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULULUI 3 AL CONVENŢIEI
66. Primul reclamant a menţionat că după ce a fost rănit la picior cu o armă el a fost spitalizat doar după şase ore, că după intervenţia chirurgicală el nu a fost transferat la spitalul penitenciarului ci a fost transportat la sediul poliţiei, şi că a fost interogat a doua zi după ce a fost rănit.
Al doilea reclamant a susţinut că a fost reţinut în Ucraina la 28 decembrie 2005. El a menţionat că a fost reţinut oficial la 5 ianuarie 2006, la ora 10.20. Potrivit lui, între cele două date el a fost maltratat de către poliţişti.
Ambii reclamanţi au invocat faptul că investigaţiile efectuate de autorităţile competente nu au fost efective.
În cele din urmă, ei au observat că instanţele de judecată civile au admis integral versiunea lor a faptelor şi au constatat încălcările invocate. Totodată, reclamanţii au contestat suma despăgubirilor acordată.
67. Guvernul a adoptat poziţia exprimată de instanţele de judecată naţionale în cadrul procesului civil încheiat la 16 mai 2012. El reiterează că reclamanţii au pierdut calitatea de victimă.
68. Curtea observă în speţă că instanţele de judecată naţionale au constat că au fost încălcate drepturile reclamanţilor garantate de articolul 3 al Convenţiei. Instanţele de judecată interne au constatat că reclamanţii au fost maltrataţi de către poliţişti şi că investigaţiile pe margine relelor tratamente nu a fost efectivă.
69. Curtea aminteşte că, în conformitate cu obiectul şi scopul care stau la baza Convenţiei, astfel cum rezultă din articolul 1 al acesteia, fiecare stat contractant trebuie să asigure în sistemul juridic intern respectarea drepturilor şi a libertăţilor garantate. Este fundamental pentru mecanismul protecţiei stabilit prin Convenţie ca sistemele naţionale să permită ele însele redresarea încălcărilor comise, caz în care Curtea îşi exercită controlul în conformitate cu principiul subsidiarităţii (Z et autres c. Royaume‑Uni [GC], nr. 29392/95, § 103, CEDH 2001-V). În circumstanţele prezentei cauze, având în vedere constatările instanţelor de judecată naţionale, Curtea consideră că nu poate adopta o soluţie contrară (a se vedea, mutatis mutandis, Ciorap c. Moldova (no 2), nr. 7481/06, § 22, 20 iulie 2010).
70. Curtea notează că părţile nu au contestat concluziile la care au ajuns instanţele de judecată naţionale. Ea acceptă constatările acestora potrivit cărora, reclamanţii au fost supuşi relelor tratamente de către poliţişti, iar anchetele desfăşurate de autorităţi pe marginea acuzaţiilor de rele tratamente nu au fost efective.
71. Curtea trebuie să prezinte opinia sa în ceea ce priveşte suma despăgubirilor acordată reclamanţilor. Ea remarcă că Curtea Supremă de Justiţie a acordat reclamanţilor echivalentul în lei a 900 EUR cu titlu de prejudiciu moral şi că suma aceasta este considerabil inferioară sumelor acordate de Curte în cauze similare împotriva Republicii Moldova (a se vedea, dintre exemplele recente, Gorea c. la République de Moldova, nr. 6343/11, § 48, 23 iulie 2013, şi Gasanov c. la République de Moldova, nr. 39441/09, § 60, 18 decembrie 2012).
72. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că reclamanţii nu şi-au pierdut calitatea de victimă. Ea respinge excepţia Guvernului.
73. În plus, Curtea constată că a avut loc încălcarea articolul 3 al Convenţiei în privinţa celor doi reclamanţi.
III. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENŢIEI
74. Al doilea reclamant a susţinut că a fost deţinut ilegal în intervalul 28 decembrie 2005 – 5 ianuarie 2006.
75. Guvernul nu şi-a exprimat poziţia în privinţa temeiniciei acestei plângeri.
76. În speţă, Curtea notează că instanţele de judecată naţionale au constatat că al doilea reclamant a fost reţinut fără dubii câteva zile înainte de data oficială a reţinerii – 5 ianuarie 2006. Totodată, instanţele de judecată interne nu au constatat expres sau pe fond încălcarea articolului 5 § 1 al Convenţiei în privinţa celui de-al doilea reclamant.
77. Curtea aminteşte că termenii de „legal” şi „conform căilor legale” menţionaţi în articolul 5 § 1 al Convenţiei se referă în esenţă la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta atât normele de fond cât şi cele procedurale, însă ele reclamă în plus conformitatea tuturor privărilor de libertate cu scopul articolului 5 – protecţia persoanelor împotriva privărilor de libertate arbitrare. Detenţia nerecunoscută a unei persoane constituie o negare totală a garanţiilor fundamentale consacrate de articolul 5 al Convenţiei şi reprezintă o încălcare extrem de gravă a acestei dispoziţii (Kurt c. Turquie, 25 mai 1998, § 125, Recueil 1998‑III, şi Anguelova c. Bulgarie, nr. 38361/97, § 154, CEDH 2002‑IV). Ţinând cont de constatările instanţelor de judecată naţionale şi de faptul că Curtea nu a pus în discuţie elementele cauzei, ea constată că a avut loc încălcarea articolului 5 § 1 al Convenţiei în privinţa detenţiei celui de-al doilea reclamant înainte de data de 5 ianuarie 2006.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREAARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
78. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
79. Primul reclamant a pretins 35 000 EUR, iar al doilea reclamant 30 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
80. Guvernul a considerat sumele excesive.
81. Curtea consideră că reclamanţii trebuie să fi trecut printr-o anumită suferinţă şi că ei au suferit o traumă psihologică din cauza încălcărilor admise de autorităţile competente. Făcând o evaluare echitabilă, ea consideră că este oportun să acorde primului reclamant suma de 9 000 EUR şi celui de-al doilea reclamant 10 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
82. Reclamanţii au solicitat rambursarea sumei de 1 000 EUR pentru cheltuielile angajate în faţa Curţii. Ei au prezentat un document care confirmă plata sumei de 2 268 MDl (aproximativ 140 EUR) pentru traducerea observaţiilor lor din română în engleză.
83. Guvernul a considerat că pretenţiile reclamantului sunt lipsite de temei. El a notat că, cu excepţia sumei de 2 268 MDL, reclamanţii nu au prezentat dovezi pentru susţinerea pretenţiilor lor.
84. Potrivit jurisprudenţei Curţii, reclamantul are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor numai în măsura în care se demonstrează că aceasta au fost suportate în realitate, că au fost necesare şi rezonabile ca mărime. În prezenta cauză, având în considerare documentele care se află la dispoziţia Curţii şi criteriile de mai sus, Curtea acordă ambilor reclamanţi suma de 140 EUR pentru procedura în faţa Curţii.
C. Dobânda
85. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
1. Conexează cu fondul excepţia preliminară a Guvernului privind pierderea de către reclamanţi a calităţii de victimă în raport cu plângerile întemeiate pe articolul 3 al Convenţiei şi le respinge;
2. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte plângerile celor doi reclamanţi întemeiate pe articolului 3 al Convenţiei şi plângerea celui de-al doilea reclamant întemeiată pe articolul 5 § 1 al Convenţiei, şi inadmisibilă pentru restul capetelor de cerere;
3. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei;
4. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 5 § 1 al Convenţiei în ceea ce-l priveşte pe al doilea reclamant;
5. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
i. 9 000 EUR (nouă mii de euro) primului reclamant, plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;
ii. 10 000 EUR (zece mii de euro) celui de-al doilea reclamant, plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;
iii. 140 EUR (o sută patruzeci de euro) celor doi reclamanţi, plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri şi cheltuieli;
b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
6. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu titlu de satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 22 aprilie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy