CASE OF GAYGUSUZ v. AUSTRIA - [Romanian Translation]

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

CAZUL GAYGUSUZ contra AUSTRIEI

Cererea nr. 17371/90

Hotărâre

16 septembrie 1996

În cauza Gaygusuz c. Austriei[1],

Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său B[2], într-o cameră alcătuită din următorii judecători:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,

    F. Gölcüklü,

F. Matscher,

R. Macdonald,

C. Russo,

I. Foighel,

R. Pekkanen,

A.N. Loizou,

K. Jungwiert,

precum şi Dnii H. Petzold, grefir, şi P. J. Mahoney, grefier adjunct,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 23 mai şi 31 august 1996.

Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

     Cazul a fost deferit Curţii de către un cetăţean turc, Dl Cevat Gaygusuz („reclamantul”), la 20 aprilie 1995, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 din Convenţie. La originea sa se află o cerere (nr. 17371/90) îndreptată împotriva Republicii Austriece, pe care Dl Gaygusuz a înaintat-o Comisiei europene a Drepturilor Omului („Comisia”) la 17 mai 1990 în virtutea articolului 25.

Cererea reclamantului în faţa Curţii face trimitere la articolul 48 din Convenţie modificat prin Protocolul nr. 9 în ceea ce priveşte Austria. Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra punctului de a şti dacă faptele expuse în cauză denotă o încălcare din partea Statului pârât a prevederilor articolelor 6 § 1 şi 8 din Convenţie, prcum şi a articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1.

     La 5 septembrie 1995, comitetul de filtraj al Curţii a decis să nu respingă cauza şi s-o înainteze Curţii spre examinare (articolul 48 § 2 din Convenţie).

     Camera constituită îi includea cu drepturi depline pe Dl F. Matscher, judecător ales din partea Austriei (articolul 43 din Convenţie), şi Dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 § 4 din regulamentul B). La 29 septembrie 1995, preşedintele Curţii prin tragere la sorţi a numit ceilalţi şapte judecători: Dnii F. Gölcüklü, R. Macdonald, C. Russo, I. Foighel, R. Pekkanen, A.N. Loizou şi K. Jungwiert, în prezenţa grefierului (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 5 din regulamentul B).

     Anunţat de către grefier despre posibilitatea de a interveni în proces (articolele 48 § 1 b) din Convenţie şi 35 § 3 b) din regulamentul B), guvernul turc l-a informat pe acesta din urmă la 4 octombrie 1995 despre dorinţa de a participa la proces.

     La 10 octombrie 1995, preşedintele a autorizat avocatul reclamantului să utilizeze limba germană atât în procedura scrisă, cât şi în cea orală (articolul 28 § 3 din regulamentul B).

     În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 6 din regulamentul B), Dl Ryssdal a consultat, prin intermediul grefierului, agentul guvernului austriac, agentul guvernului turc, avocatul reclamantului şi delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii (articolele 39 § 1 şi 40). În conformitate cu ordonanţata adoptată în consecinţă, grefierul a primit memoriul guvernului austriac la 9 februarie 1996, pe cel al guvernului turc la 21 februarie şi pe cel al reclamantului la 2 februarie.

La invitaţia grefierului, în conformitate cu instrucţiunile preşedintelui Curţii, la 29 ianuarie 1996, Comisia a întocmit dosarul procedurii desfăşurate în faţa sa.

     La 9 aprilie 1996, guvernul turc a informat grefierul că nu doreşte să participe la procedura orală în faţa Curţii.

     Conform deciziei preşedintelui, dezbaterile s-au desfăşurat în public la 22 mai 1996, la Palatul Drepturilor Omului la Strasbourg. În prealabil Curtea a avut o reuniune de pregătire

S-au prezentat:

- din partea Guvernului austriac

 Dl W. Okresek, şeful diviziunii pentru afaceri

internaţionale, serviciul constituţional,

cancelaria federală, agent,

DlR. Sauer, ministrul federal al Muncii

şi afacerilor sociale,

DnaE. Bertagnoli, departamentul de drept internaţional,

Ministrul federal al Afacerilor externe,consilieri;.

-          din partea Comisiei

Dl M. P. Pellonpää, delegat;

-          din partea reclamantului

DlH. Blum, avocat,reprezentant.

Curtea a ascultat declaraţiile Dlor Pellonpää, Blum şi Okresek .

La 5 iunie 1996, reclamantul şi guvernul austriac au adresat grefierului răspunsul lor la o întrebare adresată de Curte. La cererea acesteia din urmă, ei au elaborat diverse documente la 26 iunie, 20 august şi 30 august 1996. Totodată, Curtea a respins, din motiv de prezentare tardivă, observaţiile suplimentare ale reclamantului, parvenite la grefă la 29 iulie 1996.

ÎN FAPT

 CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

     Cetăţeanul turc născut în 1950, Dl Cevat Gaygusuz a locuit la Hörsching (Austria-de-Sus) din 1973 până în septembrie 1987. De atunci, locuieşte la Izmir (Turcia).

 Reclamantul a lucrat în Austria, cu perioade de întrerupere, din 1973 până în octombrie 1984. După această dată şi până la 1 iulie 1986, el a fost şomer şi s-a aflat în concediu de boală, primind alocaţiile respective.

De la 1 iulie 1986 până la 15 martie 1987, el a primit un avans al pensiei sale de bătrâneţe sub formă de alocaţie de şomaj. La expirarea acestui drept, el a solicitat, la 6 iulie 1987, la agenţia pentru angajare Arbeitsamt) de la Linz,.atribuirea unui avans al pensiei în formă de alocaţie de urgenţă (Antrag auf Gewährung eines Pensionsvorschusses in Form der Notstandshilfe).

 La 8 iulie 1987, agenţia a respins cererea reclamantului, pe motiv că el nu avea cetăţenie austriacă, una din condiţiile cerute în virtutea articolului 33 § 2 a) din legea cu privire la asigurarea şomajului (Arbeitslosenversicherungsgesetz – paragraful 20 de mai jos) din 1977 pentru a beneficia de o alocaţie de acest tip.

 Dl Gaygusuz a introdus apel împotriva acestei decizii pe lângă agenţia regională pentru angajare (Landesarbeitsamt) din Austria-de-Sus. El a pretins în special că distincţia operată de către acest articol între cetăţenii austrieci şi cetăţenii străini nu este justificată, că ea este anticonstituţională şi contravine Convenţiei europene a Dreptuilor Omului.

 La 16 septembrie 1987, agenţia regională pentru angajare s-a pronunţat împotriva reclamantului şi a confirmat decizia contestată. Ea a subliniat că el nu doar că nu avea cetăţenie austriacă, dar că nici nu constituia un caz de excepţie pentru care această condiţie nu era cerută (paragraful 20 de mai jos).

 La 2 noiembrie 1987, reclamantul a sesizat Curtea constituţională (Verfassungsgerichtshof), pretinzând o încălcare a articolului 5 din Legea fundamentală (Staatsgrundgeset), a articolelor 6 § 1 şi din Convenţie, precum şi a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

 La 15 februarie 1988, în rezultatul unei examinări cu uşile închise, Curtea constituţională a decis să nu accepte recursul (articolul 144 § 2 din Constituţia federală – paragraful 23 de mai jos). Ea s-a pronunţat în următorii termeni:

„Reclamantul pretinde o încălcare a drepturilor garantate prin Constituţie în conformitate cu articolul 6 § 1 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, cu articolul 5 din Legea fundamentală sau cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, precum şi cu articolul 8 din aceasta. Având în vedere jurisprudenţa stabilită de Curtea constituţională cu privire la aceste drepturi, cererea face să pară prea puţin plauzibile încălcările pretinse, dar de asemenea denotă necunoaşterea unui alt drept garantat prin Constituţie sau un atentat la un alt drept care rezultă din aplicarea unei norme generale ilegale, care, din punct de vedere al pretinselor încălcări ce urmează a fi examinate de către Curtea constituţională, ea nu prezintă suficiente şanse de succes. Cauza este deci în competenţa Curţii administrative [Verwaltungsgerichtshof].”

 Curtea constituţională a deferit-o deci Curţii administrative (articolul 144 § 3 din Constituţia federală – paragraful 23 de mai jos).

 La 16 mai 1988, Curtea administrativă a solicitat Dlui Gazgusuz să completeze cererea.

 La 7 iulie 1988, reclamantul i-a dat curs, denunţând un atentat la dreptul său legal de obţinere a unui avans la pensie în formă de alocaţie de urgenţă, în conformitate cu dispoziţiile pertinente ale legii cu privire la asigurarea şomajului. El a solicitat Curţii administrative să anuleze decizia agenţiei regionale pentru angajare din Austria-de-Sus din 16 septembrie 1987, din cauza ilegalităţii conţinutului său (articolul 42 § 2, primul alineat, din legea cu privire la Curtea administrativă (Verwaltungsgerichtshofsgesetz) – paragraful 27 de mai jos), precum şi să suspendeze procedura şi să transmită cauza la Curtea constituţională pentru examinarea constituţionalităţii articolului 33 § 2 a) din legea cu privire la asigurarea şomajului.

 La 19 septembrie 1989, Curtea administrativă, reunită cu uşile închise, a declarat că este incopetentă pentru a examina un asemenea recurs şi l-a respins (articolul 34 §1 din legea cu privire la Curtea administrativă – paragraful 25 de mai jos). Ea a menţionat că cererea, pe care a completat-o persoana vizată, se referea doar la constituţionalitatea articolului 33 § 2 a) din legea cu privire la asigurarea şomajului şi că reclamantul a solicitat Curţii administrative să transmită cauza Curţii constituţionale pentru examinarea constituţionalităţii unei legi; or, conform opiniei ei, a fost stabilit că asemenea chestiuni ţin de competenţa Curţii constituţionale (articolul 144 § 1, primul alineat, din Constituţia federală – paragraful 23 de mai jos), care, de altfel, deja se pronunţase asupra acestui subiect.

 DREPTUL INTERN PERTINENT

 Dreptul material

 La epoca faptelor

 Într-o versiune din 1977, aplicabilă la apoca faptelor, dispoziţiile pertinente ale legii cu privire la asigurarea şomajului (Arbeitslosenversicherungsgesetz) prevedeau următoarele:

Articolul 23

„(1) Şomerii care au solicitat atribuirea prestaţiilor (...) în cadrul asigurării de invaliditate (...) pot primi un avans în formă de alocaţie de şomaj sau de urgenţă (...), din momentul în care, pe lângă faptul de a fi apt de muncă şi dispus să lucreze, sunt întrunite alte condiţii pentru acordarea acestor prestaţii (...) „

Articolul 33

„ (1) Şomerul care a epuizat drepturile sale la alocaţii de şomaj sau de concediu de maternitate pot obţine, la cerere, o alocaţie de urgenţă.

(2) Pentru aceasta el trebuie să întrunească următoarele condiţii:

a) să posede cetăţenie austriacă;

b) să fie apt de lucru şi dispus să lucreze;

c) să se afle în situaţie de urgenţă.

(3) Obligaţia de a poseda cetăţenie austriacă nu este aplicabilă persoanelor care, în mod neîntrerupt de la 1 ianuarie 1930, au avut reşedinţă pe teritoriul actual al Republicii Austriece; precum şi persoanelor care s-au născut după aceasă dată pe teritoriul actual al Republicii Austriece şi care au avut reşedinţa într-un mod neîntrerupt.

(4) Se consideră situaţie de urgenţă dacă şomerul se află în incapacitate de a-şi satisface necesităţile esenţiale.

(5) Alocaţia de urgenţă nu poate fi acordată decât dacă şomerul a solicitat-o într-un termen de trei ani după epuizarea drepturior sale la alocaţii de şomaj sau de concediu de maternitate.”

Articolul 34

„(1) Dacă situaţia pe piaţa muncii este în mod durabil fevorabilă pentru grupuri determinate de şomeri sau pentru regiuni determinate, ministrul federal al Afacerilor sociale poate, după consultarea organizaţiilor reprezentative ale patronilor şi salariaţilor, să excludă aceste grupuri de şomeri sau regiuni de pe lista beneficiarilor alocaţiilor de urgenţă.

(2) Ministrul federal al Afacerilor sociale poate autoriza acordarea alocaţiilor de urgenţă şomerilor care posedă cetăţenia unui alt Stat care are o instituţie echivalentă cu alocaţia de urgenţă austriacă şi pe care o acordă cetăţeilor austrieci în aceeaşi modalitate ca şi propriilor cetăţeni.

(3) Ministrul federal al Afacerilor sociale poate, după consultarea organizaţiilor reprezentative a patronilor şi angajaţilor, să autorizeze acordarea alocaţiei de urgenţă şomerilor care nu posedă cetăţenie austriacă şi care nu au beneficiat de o decizie în sensul paragrafului 2, cu condiţia că pe parcursul ultimilor cinci ani până în ziua revendicării dreptului la alocaţia de urgenţă, persoanele interesate au fost angajate în Austria pe o perioadă de cel puţin 156 de săptămâni, cu obligaţia de a plăti cotizaţia de asigurare de şomaj; pentru calcularea acestei perioade de cinci ani, se face abstracţie de perioadele de percepere a alocaţiilor de şomaj (sau de urgenţă). Autorizaţia poate fi pronunţată pentru o perioadă determinată şi pentru grupuri determinate de şomeri.”

 Alocaţia de urgenţă constituie un ajutor plătit persoanelor care nu mai au dreptul la alocaţii de şomaj în scopul de a le asigura un venit minim de viaţă. Dreptul la atribuirea alocaţiei de urgenţă există atât timp cât persoana vizată se află în necesitate, chiar dacă plata îi este acordată pentru o durată care nu depăşeşte treizeci şi nouă de săptămâni şi care trebuie să fie reînnoită. Mărimea sa nu poate fi superioară celei a alocaţilor de şomaj la care ar putea pretinde persoana, nici inferioară la 75 % din mărimea acestor alocaţii.

Cât priveşte alocaţiile de şomaj, mărimea lor este stabilită în funcţie de venit şi finanţarea lor este asigurată parţial de cotizaţiile de asigurare a şomajului, pe care orice salariat trebuie s-o plătească (articolul 1 din legea cu privire la asigurarea de şomaj), şi parţial prin diverse surse guvernamentale.

 După epoca faptelor

 Din 1992, după amendarea textului şi schimbarea numerotării, articolele 33 §§ 3 şi 4 şi 34 §§ 3 şi 4 au următorul conţinut:

Articolul 33

„ (...)

(3) Există o situaţie de urgenţă atunci când şomerul se află în incapacitate de a-şi satisface necesităţile esenţiale.

(4) Alocaţia de urgenţă nu poate fi atribuită decât dacă şomerul a solicitat-o într-un termen de trei ani după epuizarea drepturilor sale la alocaţii de şomaj sau de concediu de maternitate. Termenul este sporit prin perioade de odihnă în sensul articolul 10 § 1 şi prin perioade de activitate independentă, de muncă salariată neacoperită prin asigurare de şomaj sau de instruire care a ocupat o parte preponderentă din timpul de şomer.”

Articlul 34

„ (...)

(3) Pot pretinde la alocaţie de urgenţă în aceleaşi condiţii ca şomerii care posedă cetăţenie austriacă:

1. refugiaţii în sensul articolului 1 din Convenţia relativă la statutul refugiaţilor semnată la Geneva la 28 iulie 1951;

2. apatrizii în sensul articolului 1 din Convenţia relativă la statutul apatrizilor semnată la New York la 28 septembrie 1954;

3. persoanele care sunt născute pe teritoriul actual la Republicii Austriece şi care domiciliază de atunci într-un mod neîntrerupt;

4. persoanele care, într-un mod neîntrerupt de la 1 ianuarie 1930, au domiciliul pe teritoriul actual al Republicii Austriece;

5. cetăţenii străini, în măsura în care aceasta este prevăzut de acorduri bilaterale sau tratate internaţionale;

6. titularii certificatelor de exonerare sau persoanele asimilate, în sensul paragrafului 4;

7. persoanele deplasate care sunt în posesia unui document de identitate emis de către o autoritate austriacă;

8. persoanele transferate din Tyrolul-de-Sud şi din Val-Canale [Südtiroler-und-Canaltaler-Umsiedler].

(4) După epuizarea drepturilor la alocaţii de şomaj sau concediu de maternitate, sunt admişi pentru beneficierea de alocaţie de urgenţă, pentru o durată de cincizeci şi două de săptămâni, sau de alocaţii speciale de urgenţă, pentru durata prevăzută în articolul 39 § 1:

1. persoanele care, la momentul solicitării alocaţiei de urgenţă, pot produce un certificat de exonerare validă, în sensul legii cu privire la angajarea străinilor, emis în versiunea în vigoare la epoca eliberării sale;

2. persoanele care nu posedă cetăţenie austriacă dar care, la momentul soicitării alocaţiei de urgenţă, îndeplinesc totuşi condiţiile pentru un certificat de exonerare, şi cărora nu le-a fost eliberat un asemenea certificat din singurul motiv că ocupaţia lor nu care sub incidenţa legii cu privire la angajarea străinilor.”

 Dreptul procedural

 Recursul în faţa Curţii constituţionale

 În termenii articolului 144 § 1 din Constituţia federală, Curtea constituţională trebuie să verifice, la cerere (Beschwerde), dacă un act administrativ (bescheid) a adus atingere unui drept garantat prin Constituţie, sau a aplicat un regulament (Verordnung) care contravine legii, o lege care contravine Constituţiei sau un tratat internaţional incompatibil cu dreptul austriac.

Paragraful 2 din articolul 144 prevede:

„Până la audiere, Curtea constituţională poate refuza, prin intermediul unei decizii [Beschluβ], examinarea unui recurs dacă el nu prezintă suficiente şanse de succes sau dacă nu se poate spera că hotărârea va rezolva problema de drept constituţional. Curtea nu poate refuza examinarea unei cauze excluse din competenţa Curţii administrative de către articolul 133.”

Paragraful 3 din articolul 144 prevede următoarele:

„Dacă Curtea constituţională consideră că actul administrativ atacat nu a încălcat un drept în sensul paragrafului 1 şi dacă nu este vorba de o cauză pe care articolul 133 o exclude din competenţa Curţii administrative, Curtea constituţională, la cererea reclamantului, trebuie să transmită cererea la Curtea administrativă pentru ca aceasta să decidă dacă actul în cauză a încălcat un alt drept al reclamantului.”

 Recursul în faţa Curţii administrative

 Conform articolului 130 § 1 din Constituţia federală, Curtea administrativă examinează în special cereri care pretind ilegalitatea unui act administrativ.

 În termenii articolului 34 § 1 din legea cu privire la Curtea administrativă (Verwaltungsgerichtshofsgesetz):

„Cererile care (...) având în vedere o incompetenţă vădită a Curţii administrative, nu necesită dezbateri sau cărora în mod vădit le putem aplica excepţia de lucru judecat sau un scop de neacceptare, trebuie să fie respinse, fără o altă procedură, printr-o decizie adoptată cu uşile închise.”

 Articolul 41 § 1 din legea cu privire la Curtea administrativă prevede următoarele.

„În măsura în care ea nu denotă nici o ilegalitate care rezultă din incompetenţa autorităţii reclamate sau din încălcarea regulilor de procedură (articolul 42 § 2, alineatele 2 şi 3) (...), Curtea administrativă examinează decizia atacată bazându-se pe faptele constatate de către această autoritate şi în lumina plângerilor invocate (...). Dacă ea consideră că motive, care încă nu sunt notificate uneia dintre părţi, pot fi decisive pentru a se pronunţa [asupra uneia dintre plângeri] (...), ea audiază părţile privind acest subiect şi, după necesitate, suspendează procedura.”

 Articolul 42 § 1 din aceeaşi lege prevede că, cu excepţia dispoziţiilor contrare, Curtea administrativă va respinge cererea ca fiind neîntemeiată, sau va anula decizia atacată.

În termenii paragrafului 2 al aceluiaşi articol:

„Curtea administrativă anulează decizia atacată, dacă această este ilegalăfie prin conţinutul său, [sau]din cauza incompetenţei autorităţii reclamate, [sau]din cauza viciului de procedură care rezultă:

a)      în faptul că autoritatea reclamată a tins să stabilească fapte care, cu privire la o punct esenţial, sunt în contradicţie cu dosarul, sau

b)      în faptul că sunt necesare cercetări suplimentare cu privire la acest punct, sau

c)       în faptul că autoritatea reclamată a ignorat regulile procesuale, respectarea cărora ar fi condus la luarea unei decizii diferite.”

 Dacă Curtea constituţională anulează decizia incriminată, „administraţia este obligată (...) utilizând căile legale disponibile, să asigure fără întârziere, în cazul speţei, situaţia juridică corespunzătoare opiniei [Rechtsanschauung] exprimate de către Curtea administrativă” (articolul 63 §1).

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

 Dl Gaygusuz a sesizat Comisia la 17 mai 1990. Invocând articolele 6 § 1 şi 8 din Convenţie, precum şi articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, s-a plâns de un atentat la dreptul său la un proces echitabil, la dreptul său la respectarea vieţii private şi la dreptul său de proprietate.

 Comisia a declarat cererea (nr. 17371/90) admisibilă la 11 ianuarie 1994. În raportul său din 11 ianuarie 1995, ea a conchis că nu a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie (douăsprezece voturi împotriva la unul), că a avut loc încălcarea articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 (unanimitate) şi că nu este cazul de a examina nici o altă întrebare separată din punctul de vedere al articolului 8 din Convenţie (unanimitate). Textul integral al avizului său şi a opiniei separte care îl însoţeşte figurează în anexa la prezenta hotărâre[*].

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

 În memoriul său, Guvernul austriac a invitat Curtea să se pronunţe:

„1. că articolul 6 din Convenţie nu se aplică în prezenta speţă;               că articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu se aplică;

sau, ca alternativă,               că articolul 6 din Convenţie nu a fost încălcat pe parcursul procedurii litigioase;               că articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie combinat cu articolul 14 din Convenţie nu a fost încălcat”.

 La rândul său, reclamantul a solicitat Curţii

„a) să constate că refuzul de către agenţia de angajare din Linz (...) de a-i acorda o alocaţie de urgenţă în conformitate cu legea cu privire la asigurarea de şomaj a adus atingere dreptului său (...) la un proces echitabil într-o cauză civilă (articolul 6 § 1 din Convenţie), respectării vieţii sale private şi de familie (articolul 8 din Convenţie) şi dreptului său la proprietate şi la un tratament nediscriminatoriu (articolul 1 din Protocolul nr. 1 combinat cu articolul 14 din Convenţie),

şi

b) de a–i acorda o satisfacţie echitabilă în conformitate cu articolul 50 din Convenţie”.

ÎN DREPT

 CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE COMBINAT CU ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

 Dl Gaygusuz s-a plâns pe refuzul autorităţilor austriece de a-i acorda o alocaţie de urgenţă pe motiv că el nu poseda cetăţenie austriacă, una din condiţiile cerute în virtutea articolului 33 § 2 a) din legea cu privire la asigurarea de şomaj din 1977 (paragraful 20 de mai sus) pentru a beneficia de o alocaţie de acest tip. El s-a pretins a fi victima unei discriminări fondate pe origine naţională, contrar articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 , dispoziţii care prevăd următoarele:

Articolul 14 din Convenţie

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de (...) Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe (...) origine naţională (...) „

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

 Comisia şi Guvernul turc au fost de acord cu această teză, pe care a respins-o guvernul austriac.

 Curtea trebuie mai întâi să se pronunţe asupra aplicabilităţii acestor două articole combinate.

 Aplicabilitatea articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1

 Conform jurisprudenţei stabilite de Curte, articolul 14 din Convenţie completează alte clauze normative ale Convenţiei şi Protocoalelor. El nu există independent deoarece are efect doar în relaţie cu „exercitarea drepturilor şi libertăţilor” pe care ele le garantează. Cu certitudine, el poate intra în joc chiar şi fără o încălcare a exigenţilor lor şi, în această măsură, el posedă o importanţă autonomă, dar el nu ar trebui să se aplice dacă faptele litigiului nu cad în câmpul de aplicare cel puţin al uneia din aceste clauze (vezi în special hotărârea Karlheinz Schmidt c. Germaniei din 18 iulie 1994, seria A nr. 291-B, pag. 32, § 22).

 Reclamantul şi guvernul turc au conchis aplicabilitatea articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1. Ei se bazează pe raţionamentul Comisiei, conform căruia acordarea alocaţiei de urgenţă este legată de plata contribuţiilor în fondul de asigurare de şomaj.

 Guvernul austriac, în schimb, consideră că alocaţia de urgenţă nu intră în câmpul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr. 1 Atribuirea sa nu rezultă în mod automat din plata contribuţiilor în fondul de asigurare de şomaj. Era vorba de un ajutor de urgenţă acordat de către Stat persoanelor care se află în nevoie. În consecinţă, articolul 14 din Convenţie nu se aplică.

 Curtea notează că la epoca faptelor, alocaţia de urgenţă era acordată persoanelor care şi-au epuizat drepturile le alocaţii de şomaj şi satisfăceau alte condiţii legale prevăzute de articolul 33 din legea cu privire la asigurarea de şomaj din 1977 (paragraful 20 de mai sus).

Dreptul la atribuirea acestei prestaţii sociale este deci legat de plata contribuţiilor în fondul de asigurare de şomaj, condiţie prealabilă plăţii alocaţiilor de şomaj (paragraful 21 de mai sus). Rezultă că lipsa plăţii acestor contribuţii exclude orice drept la atribuirea alocaţiei de urgenţă.

 În speţă, nimeni nu pretinde că reclamantul nu satisfăcea această condiţie; refuzul de a-i acorda prestaţia socială în cauză se baza în exclusivitate pe constatarea că el nu poseda cetăţenia austriacă şi nu figura printre persoanele scutite de îndeplinirea acestei condiţii (paragrafele 11 şi 13 de mai sus).

 Curtea consideră că dreptul la alocaţia de urgenţă – în măsura în care el este prevăzut de legislaţia aplicabilă – este un drept patrimonial în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Această dispoziţie se aplică prin consecinţă fără a fi necesar de a se baza doar pe legătura care există între atribuirea alocaţiei de urgenţă şi obligaţia de a plăti „impozite sau alte contribuţii”.

Reclamantul a fost exclus din rândul beneficiarilor alocaţiei de urgenţă în virtutea unei dispoziţii relevante de articolul 14, mai exact cetăţenia sa, această dispoziţie este deci de asemenea aplicabilă (vezi în special, mutatis mutandis, hotărârile Inze c. Austriei din 28 octombrie 1987, seria A nr. 126, pag. 18, § 40, şi Darby c. Suediei din 23 octombrie 1990, seria A nr. 187, pag. 12, § 30).

B.Conformitatea cu articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1

 Conform jurisprudenţei Curţii, o distincţie este discriminatorie în sensul articolului 14, dacă ea „este lipsită de justificare obiectivă şi rezonabilă”, mai exact dacă ea nu urmăreşte un „scop legitim” sau dacă nu are un „raport rezonabil de proporţionalitate între căile utilizate şi scopul vizat”. În afară de aceasta, Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între alte situaţii similare justifică distincţiile de tratament. Totodată, doar motive foarte serioase pot determina Curtea să considere compatibilă cu Convenţia o diferenţă de tratament în exclusivitate bazată pe cetăţenie.

 În opinia reclamantului turc, distincţia operată între austrieci şi străini în virtutea articolului 33 § 2 a) din legea cu privire la asigurarea de şomaj din 1977 pentru atribuirea alocaţiei de urgenţă nu are la bază nici o justificare obiectivă şi rezonabilă. În rezultat, el plătise contribuţii în fondul de asigurare de şomaj în baza aceluiaşi temei ca şi salariaţii austrieci.

 Guvernul turc şi Comisia au fost de acord în esenţă cu teza reclamantului.

 Cât priveşte guvernul austriac, el susţine că dispoziţia legală în cauză nu este discriminatorie. Distincţia de tratament are la bază ideia că Statul are o responsabilitate particulară faţă de cetăţenii săi proprii, că el trebuie să aibă grijă de ei şi să le asigure necesităţile esenţiale. Pe deasupra, articolele 33 şi 34 din legea cu privire la asigurarea de şomaj prevăd unele excepţii la condiţia de cetăţenie. În fine, la epoca faptelor, Austria nu era legată prin nici o obligaţie contractuală de a plăti alocaţia de urgenţă cetăţenilor turci.

 Curtea constată în primul rând că Dl Gaygusuz locuia legal în Austria şi a lucrat anuite perioade (paragraful 10 de mai sus), plătind contribuţii în fondul de asigurare de şomaj în baza aceluiaşi temei ca şi cetăţenii austrieci.

 Ea reaminteşte că refuzul autorităţilor de a-i acorda alocaţia de urgenţă are în bază în exclusivitate constatarea că el nu posedă cetăţenie austriacă, după cum prevede articolul 33 § 2 a) din legea cu privire la asigurarea de şomaj din 1977 (paragraful 20 de mai sus).

 Pe deasupra, nu a fost susţinut că reclamantul nu satisfăcea alte condiţii legale pentru atribuirea prestaţiei sociale în cauză; el se afla deci într-o situaţie similară cu cea a cetăţenilor austrieci în ceea ce priveşte dreptul său la obţinerea acestei prestaţii.

 Cu siguranţă, articolele 33 şi 34 din legea cu privire la asigurarea de şomaj din 1977 (paragraful 20 de mai sus) prevăd câteva excepţii de la condiţia de cetăţenie, dar reclamantul nu făcea parte din nici una din aceste categorii.

 Astfel, argumentele înaintate de guvernul austriac nu au fost convingătoare pentru Curte. Ea consideră, la fel ca Comisia, că diferenţa de tratament între austrieci şi străini în ceea ce priveşte atribuţia alocaţiei de urgenţă, a cărei victimă a fost Dl Gaygusuz, nu are la bază nici o „justificare obiectivă şi rezonabilă”.

 Chiar dacă, la epoca faptelor, Austria nu era legată prin nici un acord de reciprocitate cu Turcia, ea s-a obligat, prin ratificarea Convenţiei, să recunoască „oricărei persoane aflate în jurisdicţia sa” drepturile şi libertăţile definite în titlul I al Convenţiei.

 Astfel, a avut loc încălcarea articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1.

 CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE

 Dl Gaygusuz susţine în plângere că nu a avut acces la un tribunal cu deplină jurisdicţie şi nu a beneficiat de un proces echitabil. El invocă articolul 6 § 1 din Convenţie, care prevede:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (...) de către o instanţă (...) care va hotărîasupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil (...)”

 Guvernul austriac şi Comisia contestă aceată teză. Guvernul turc nu s-a pronunţat asupra acestei probleme.

 Curtea stabilind încălcarea articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, a considerat că nu este necesar de a examina cauza din punctul de vedere al articolului 6 § 1.

 CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE

 Dl Gaygusuz s-a plâns de un intentat la viaţa sa de familie, care contravine articolului 8 din Convenţie care prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său sau a corespondenţei sale.

                Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a morale, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”Având în vedere concluzia care figurează în paragraful 52 de mais us, Curtea consideră, la fel ca Comisia, că nici o problemă separată nu se impune pe terenul articolului 8 din Convenţie.

 CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE

 În termenii articolului 50 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că decizia adoptată sau măsura ordonată de o autoritate judiciară sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante contravine totalmente sau parţial obligaţiunilor ce reies din (...) Convenţie, şi dacă dreptul intern al Părţii în cauză nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

 Prejudiciul material

 Pentru prejudiciul material, Dl Gaygusuz a reclamat suma de 800 000 şilingi austrieci (ATS), care corespunde sumei alocaţiilor de urgenţă de care el a fost privat din 1987 până în 1993.

 În opinia guvernului turc, reclamantul trebuie să primească întreaga sumă reclamată, plecarea sa din Austria fiind exact rezultatul refuzului autorităţilor acestei ţări de a-i atribui alocaţia de urgenţă.

 Guvernul austriac susţine că această cerere de satisfacţie are la bază doar o ipoteză. Reclamantul a părăsit Austria în 1987, fiind în imposibilitatea de a şti dacă el ar fi fost şomer în timpul acestei perioade sau ar fi îndeplinit alte condiţii pentru atribuirea prestaţiei sociale în cauză.

 Delegatul Comisiei consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material în rezultatul încălcării stabilite şi a lăsat la discreţia Curţii evaluarea acestei sume.

 Curtea notează că reclamantul a solicitat atribuirea alocaţiei de urgenţă la 6 iulie 1987 şi că el a părăsit Austria în septembrie 1987 (paragrafele 9-10 de mai sus). Fără a admite vreo speculaţie referitor la situaţia reclamantului după această dată, Curtea trebuie totodată să ţină cont de faptul că plecarea sa din Austria s-a datorat absenţei atribuirii alocaţiei de urgenţă, care trebuie să ajungă la 235 ATS pe zi. Evaluând în mod echitabil, ea a acordat reclamantului suma de 200 000 ATS.

 Prejudiciul moral

 În opinia guvernului turc, reclamantul trebuie să beneficieze de o satisfacţie morală substanţială.

 Deoarece reclamantul nu a formulat o cerere în acest sens, Curtea, de rând cu Comisia şi guvernul austriac, a considerat că nu este necesar să se pronunţe asupra acestei chestiuni.

 Costuri şi cheltuieli

 Reclamantul a pretins în plus 123 415, 40 ATS în calitate de costuri şi cheltuieli, dintre care 31 818,67 ATS pentru cheltuielile suportate în faţa jurisdicţiilor naţionale şi 91 596,73 ATS pentru cele suportate în faţa organelor Convenţiei.

 În opinia guvernului turc, reclamantul trebuie să obţină rambursarea integrală a costurilor şi cheltuielilor suportate.

 Guvernul austriac susţine că doar costurile şi cheltuielile relative la recursul în faţa Curţii constituţionale pot fi luate în considerare. Pentru cele suportate în faţa organelor Convenţie, el a considerat adecvată suma de 80 000 ATS.

 Cât priveşte delegatul Comisiei, el nu s-a pronunţat.

 Procedând la o evaluare echitabilă în baza elementelor aflate în posesia sa şi propria jurisdicţie în această materie, Curtea a acordat Dlui Gaygusuz 100 000 ATS.

 Interese moratorii

 Conform informaţiilor de care dispune Curtea, taxa legală aplicată în Austria la data adoptării aceste hotărâri este de 4 % anual.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

               Hotărăşte, în unanimitate, că articoul 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 este aplicabil în speţă;              Hotărăşte, în unanimitate, că articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat;              Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar de a examina auza din punctul de vedere al articolului 6 § 1 din Convenţie;              Hotărăşte, în unanimitate, că nici o altă problemă separată nu se impune pe terenul articolului 8 din Convenţie;              Hotărăşte, cu opt voturi pentru şi unul împotrivă, că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 200 000 (două sute de mii) şilingi austrieci pentru repararea prejudiciului material;              Hotărăşte, în unanimitate, că Statul pârât trebuie să plăteascăreclamantului, în termen de trei luni, 100 000 (una sută de mii) şilingi austrieci pentru costuri şi cheltuieli;              Hotărăşte, în unanimitate, că această sumă va fi majorată cu o dobândă anuală simplă de 4 % începând de la data expirării termenului prevăzut şi până la ziua plăţii;              Respinge, în unanimitate, cererea de satsisfacţie echitabilă pentru suplus.

Alcătuită în franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, de la Strasbourg, la 16 septembrie 1996.

Semnat: Rolv RYSSDAL

Preşedinte

Semnat: Herbert PETZOLD

Grefier

La prezenta hotărâre este anexată, în conformitate cu articolele 51 § 2 din Convenţie şi 55 § 2 din regulamentul B, expunerea opiniei parţial separate a Dlui Matscher.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ

A DLUI JUDECĂTOR MATSCHER

Nu am obişnuinţa de a exprima opinii separate în ceea ce priveşte decizia Curţii referitoare la articolul 50, având în vedere că sumele pe care Curtea, în această calitate, le stabileşte în mod echitabil, pot întotdeauna să fie controversate. Dar procedând astfel în prezenta hotărâre, o fac deoarece decizia Curţii, care acordă reclamantului o sumă de 200 000 ATS, pentru daune materiale, este cu certitudine de nesusţinut.

În cazul în care Curtea constată o încălcare a Convenţie, şi când din această încălcare rezultă prejudicii materile pentru petiţionar, articolul 50 îi atribuie facultatea de a acorda o satisfacţie echitabilă. Deoarece aproape niciodată nu este posibil de a evalua cu precizie mărimea acestor prejudicii – ceea ce, de altfel, nu intră în atribuţiile Curţii -, suma acordată în calitate de prejudiciu material nu trebui niciodată să depăşească mărimea prejudiciului pe care individul putea în realitate să-l fi suferit.

În această cauză, Curtea a constatat o încălcare a articolului 14 combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 (cu care sunt totalmente de acord) deoarece reclamantul, din cauza cetăţeniei sale, nu a putut beneficia de alocaţia de urgenţă în conformitate cu legea în vigoare. Or, această alocaţie de urgenţă – şi expresia este clară – nu este o pensie pentru viaţă, dar o măsură provizorie de ordin social pentru perioada în care persoana vizată este dispusă să lucreze, dar este şomeră fără a putea beneficia (pe deasupra) de o pensie de invaliditate sau de bătrâneţe.

Reiese, prin constatarea unei încălcări a Convenţiei că reclamantul are dreptul ca prejudiciul material pe care probabil l-a suportat să-i fie reparat echitabil în sensul articolului 50 din Convenţie.

Conform legii în vigoare la apoca faptelor, alocaţia de urgenţă era (cu majorări variabile) de aproximativ 255 ATS pe zi. Din dosar rezultă că în urma tuturor calculelor posibile – şi acceptând cele mai avantajoase ipoteze (chiar dacă sunt puţin realizabile) pentru reclamant -, mărimea maximală a sumelor pe care el le-ar fi putut primi în calitate de alocaţie de urgenţă era în total de aproximativ 80 000 ATS. Or, suma de 200 000 pe care Curtea i-a acordat-o, depăşeşte cel puţin de două ori mărimea prejudiciului material pe care el l-ar fi putut suferi, ceea ce contravine vădit tuturor principiilor compensării unui prejudiciu material, cel puţin dacă Curtea nu se pronunţă în favoarea alocaţiei de punitive damages din dreptul american, ceea ce dreptul european respinge pe bună dreptate.

Calculul prezentat şi cererile de compensare înaintate de către avocatul reclamantului şi de către guvernul turc sunt atât de fantastice încât este inutil de a le comenta.

Fondul întregii cauze este un caz tipic de abuz de Stat social, o tendinţă foarte răspândită în toate societăţile noastre şi – ţin să subliniez – nicidecum limitată la lucrătorii străini.

Este regretabil faptul că Curtea, prin faptul că a acordat sume exagerate de compensare, sprijină aceste tendinţe.

[1] Cazul poartă numărul 39/1995/545/631. Primele două cifre indică poziţia cazului pe lista cazurilor transmise Curţii în anul corespunzător ( a doua cifră). Ultimele două numere indică poziţia cazului transmis Curţii de la crearea sa şi pe lista cererilor iniţiale corespunzătoare la Comisie.

[2] Regulamentul B, intrat în vigoare la 2 octombrie 1994, se aplică tuturor cazurilor referitoare la Statele legate prin Protocolul nr. 9.

[*] 

Full & Egal Universal Law Academy