©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
Cauza G.C.P. împotriva României
(Cererea nr. 20899/03)
HOTĂRÂRE
20 decembrie 2011
DEFINITIVĂ
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 lit. c din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza G.C.P. împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 29 noiembrie 2011,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 20899/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul G.C.P. („reclamantul”), a sesizat Curtea la 20 iunie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). Preşedintele Camerei a admis cererea reclamantului şi a hotărât ca numele reclamantului să nu fie dezvăluit (art. 33 § 1 şi art. 47 § 3 din Regulamentul Curţii).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul M. Voicu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Având în vedere că domnul Corneliu Bîrsan, judecătorul ales să reprezinte România, s-a abţinut de la judecarea cauzei (art. 28 din Regulamentul Curţii), Preşedintele Camerei l-a desemnat pe domnul Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).
4. Reclamantul a pretins, în special, că i-a fost încălcat dreptul la prezumţia de nevinovăţie printr-o campanie negativă a mass-media şi prin declaraţiile făcute în cursul procedurii penale iniţiate împotriva sa de către unul dintre procurorii care cercetau cauza, de către Procurorul General al României şi de către ministrul român al Internelor, cu încălcarea art. 6 § 2 din convenţie.
5. Prin decizia din 2 iunie 2009, Curtea a decis să comunice Guvernului reclamat plângerea reclamantului în temeiul art. 6 § 2 din convenţie cu privire la pretinsa încălcare a dreptului la prezumţia de nevinovăţie şi a declarat restul cererii inadmisibilă. S-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cererii reclamantului vor fi examinate împreună în temeiul art. 6 § 2 din convenţie (fostul art. 29 § 3).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a născut în 1938 şi locuieşte în Bucureşti.
7. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează.
8. La 16 decembrie 1996, o terţă parte a introdus o acţiune penală împotriva reclamantului pentru deturnare de fonduri. Terţa parte a susţinut că reclamantul a folosit în mod ilegal fonduri private aparţinând companiilor sale pentru a majora capitalul unei bănci comerciale (Bankcoop) şi pentru a deveni acţionar majoritar al băncii menţionate.
9. La 14 ianuarie 1997, Poliţia judiciară de pe lângă Ministerul Internelor român a cerut părţii terţe să furnizeze informaţii suplimentare cu privire la presupusele actele ilegale comise de reclamant.
10. La 19 februarie 1997, cotidianul Adevărul a publicat un articol intitulat „Dosarele de anchetă ale lui G.C.P. – strict secrete?” Articolul cita declaraţiile lui D.I.C., unul din procurorii care conduceau ancheta împotriva reclamantului, din care partea cea mai relevantă menţiona:
„Am fost acuzat că am insistat să i se impună [lui G.C.P.], ordonanţa de a nu părăsi localitatea, măsură care este luată de obicei atunci când există suspiciuni că cineva a comis un act ilegal. Totuşi, aşa cum v-am spus deja şi [după cum se poate vedea ] din cercetările desfăşurate de Garda Financiară, au fost comise fapte ilegale, nu doar suspiciuni. Cu toate acestea, ne-am dovedit a fi umani, atunci când, la cererea lui [a lui G.C.P.], i-am permis să părăsească Bucureştiul timp de patruzeci şi opt de ore.”
11. La 10 aprilie 1997, reclamantul a fost acuzat de înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals, delapidare, concurenţă neloială şi subminarea economiei naţionale, pe motiv că, acţionând în numele unei societăţi private (G.C.P. S.A.), pe care reclamantul a controlat-o în calitate de acţionar majoritar, a făcut declaraţii false într-un document oficial prezentat Băncii Naţionale a României la 31 august 1995, pentru a obţine permisiunea de a majora capitalul Bankcoop cu suma de 10 000 000 dolari americani (USD). Mai exact, reclamantul era suspectat de faptul că a declarat suma mai sus menţionată ca fiind din fondurile sale personale, deşi în fapt fusese obţinută ca un împrumut luat de G.C.P. S.A. de la o bancă străină, contrar reglementărilor Băncii Naţionale privind surse acceptabile de bani utilizate pentru majorarea capitalului unei bănci.
12. La 2 iunie 1997, reclamantul a introdus o plângere împotriva celor doi procurori, inclusiv împotriva lui D.I.C., însărcinat cu ancheta în cazul său la acel moment, argumentând, între altele, că declaraţiile de presă făcute de procurorii respectivi la 28 mai 1997 în cotidianul Evenimentul Zilei – în care susţineau că investiţiile financiare ale reclamantului sunt „fapte de înşelăciune” – au dus la încălcarea dreptului său la prezumţia de nevinovăţie.
13. Potrivit reclamantului, plângerea din 2 iunie 1997 împotriva procurorilor G.M. şi D.I.C. a fost admisă prin ordinul definitiv al Parchetului din 23 iunie 1997 şi un nou procuror a fost numit pentru a investiga cazul. Reclamantul nu a depus la dosar o copie a ordinului din 23 iunie 1997.
14. La 2 iulie 1997, cotidianul Naţional Naţional a publicat un articol intitulat „G.D. susţine că G.C.P. ar fi trebuit să fie demult trimis în judecată pentru două infracţiuni dovedite”. Partea cea mai relevantă a articolului, care cita declaraţiile lui G.D., ministrul român al Internelor la acel moment, menţionează:
„G.C.P. ar putea fi trimis în judecată pentru două infracţiuni deja dovedite, şi anume cele legate de deturnare de fonduri, prin Bancorex, de la Chemical Bank către Bankcoop. Cele 10 milioane de dolari luate de G.C.P. de la Chemical Bank pentru o fabrică din Arad au fost deturnate, astfel că el putea prelua majoritatea acţiunilor de la Bankcoop. (...) Deşi există dovezi că G.C.P. a comis mai multe infracţiuni, el este cercetat doar pentru două, iar ancheta procurorului durează suspect de mult.”
15. La 3 iulie 1997, cotidianul Evenimentul Zilei a publicat un articol intitulat „G.C.P. şi R.T., acuzaţi de subminarea economiei naţionale”. Citându-l pe acelaşi procuror, D.I.C., părţile relevante ale articolului menţionează:
„La 1 iulie 1997, în dosarul nr. 180/P/97 al Parchetului General, dosar privindu-l pe pârâtul G.C.P., ancheta penală a fost extinsă cu privire la infracţiunea de subminare a economiei naţionale, care se pedepseşte în temeiul art. 165 alin. (1) din Codul penal. Prin urmare, între 1994 şi 1997, [G.C.P.] a folosit o bancă de stat de interes public, Bancorex S.A., pentru a obţine anumite facilităţi financiare în sumă de 202,6 milioane de dolari, folosiţi pentru rambursarea anumitor împrumuturi contractate de societatea sa comercială, G.C.P. S.A. Acesta a subminat economia naţională şi a perturbat activitatea Bancorex SA şi, în consecinţă, economia naţională.”
16. Prin scrisoarea din 17 noiembrie 1997, procurorul C.M., procurorul care cerceta cazul reclamantului la acel moment, i-a solicitat Procurorului General al României să confirme faptul că poate continua ancheta în acest caz. Procurorul a declarat în mod expres că nu avea niciun interes personal sau de alt tip în ceea ce priveşte ancheta şi că va accepta decizia Procurorului General. Acesta l-a informat pe Procurorul general că, dacă i se permite să continue să lucreze la caz, nu ar fi supus niciunei influenţe exterioare sau presiuni în desfăşurarea anchetei.
17. La 19 decembrie 1997, cotidianul Evenimentul Zilei a publicat un articol intitulat „S.M. a găsit soluţia pentru a distruge mafia românească de peste hotare: să vină mexicanii cu bazuka”. Articolul cita declaraţiile lui S.M., Procuror General al Românei la acel moment. În partea cea mai relevantă se menţionează:
„În cazul lui G.C.P., care ştia totul despre ingineriile financiare şi şi-a acoperit urmele cu o mulţime de documente, raportul experţilor nu este încă finalizat. Eu cred că există o şansă de 99% să fie şi el trimis în judecată, dar aş sugera poliţiei să nu se limiteze doar la cazurile minore ale lui T. şi G.C.P., pentru că cei doi au [făcut] mult mai multe.”
18. În plus, părţile sunt de acord că un total de aproximativ 350 de articole care conţin informaţii cu privire la ancheta şi procesul împotriva reclamantului au fost publicate între 1997 şi 2002 în toate marile ziare naţionale, inclusiv Ziua, Adevărul, Evenimentul Zilei, Cotidianul, Naţional şi Libertatea. Câteva din cele mai importante titluri citate de reclamant în această privinţă sunt: „Laţul se strânge” (Evenimentul Zilei, 17 martie 1997); „Şah la milionari!” (Evenimentul Zilei, 9 aprilie 1997); „Întoarcerea şacalilor” (Evenimentul Zilei, 18 august 1997); „Rechini în larg” (Evenimentul Zilei, 28 aprilie 1998); „Societăţile lui G.C.P. şi-au umplut conturile pe spezele Bancorex” (Ziua, 12 februarie 1999); „Exact când procurorii urmau să-l acuze, G.C.P. s-a refugiat într-un spital din Elveţia” (Adevărul, 12 martie 1999); „G.C.P. a fugit în Statele Unite ale Americii” (Libertatea, 5 octombrie 1999); şi „Eroii G.C.P. şi T.” (Evenimentul Zilei, 10 aprilie 2002).
19. Prin ordinul din 30 ianuarie 1998, Procurorul General l-a demis pe C.M. din poziţia de procuror-şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi l-a transferat la Biroul de Informare Publică şi Relaţii cu Presa al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti . Totodată, M.I. a fost însărcinat cu continuarea anchetei penale împotriva reclamantului. Procurorul general a susţinut că ancheta penală a durat prea mult în mod nejustificat, fără motive obiective, şi că Bancorex, una dintre părţile implicate în chestiune, a depus o contestaţie şi o plângere în ceea ce îl priveşte pe C.M.
20. La 17 iunie 1999, reclamantul a fost pus sub acuzare pentru fals material în înscrisuri oficiale, întrucât nu a declarat adevărata sursă a banilor folosiţi pentru majorarea capitalului Bankcoop.
21. Ancheta a continuat de asemenea separat în ceea ce priveşte acuzaţia de subminare a economiei naţionale şi concurenţă neloială. Totodată, acuzaţiile privind înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals şi deturnare de fonduri au fost retrase şi o parte a anchetei penale care se referea la aceste acuzaţii a fost închisă pe motiv că activităţile reclamantului au fost descoperite a fi legale.
22. Prin ordinul definitiv al parchetului din 3 septembrie 2001, urmărirea penală iniţiată împotriva reclamantului pentru subminarea economiei naţionale a fost încetată pe motiv că nu s-a comis niciun act contrar legii.
23. Prin hotărârea din 11 septembrie 2001, Judecătoria Bucureşti a decis că acuzaţia din 17 iunie 1999 era lovită de nulitate absolută întrucât reclamantul nu fusese informat asupra acuzaţiilor ce i se aduceau, întrucât se afla în Statele Unite ale Americii la momentul punerii sale sub acuzare. În consecinţă, instanţa a hotărât retrimiterea dosarului la parchet.
24. Procurorul a formulat recurs împotriva hotărârii din 11 septembrie 2001.
25. Prin hotărârea din 18 ianuarie 2002 a Tribunalului Bucureşti, recursul parchetului a fost admis şi cauza a fost retrimisă instanţei de prim grad pentru rejudecare pe fond. Tribunalul a susţinut că nu exista nici un motiv pentru ca acuzaţia să fie retrasă, întrucât decizia procurorilor care cercetau cauza de a trimite dosarul în faţa instanţei fără a informa reclamantul cu privire la acuzaţiile împotriva sa a fost luată în conformitate cu dispoziţiile legale ale Codul de procedură penală care se aplică persoanelor care se sustrag din faţa autorităţilor de urmărire penală. În luarea acestei decizii, instanţa a avut în vedere faptul că nici reclamantul, nici avocatul său nu au transmis anchetatorilor adresa exactă la care reclamantul putea fi citat în cursul anchetei.
26. Prin ordinul definitiv al Parchetului din 12 martie 2002, urmărirea penală iniţiată împotriva reclamantului pentru concurenţă neloială a încetat pe motiv că nu s-a comis niciun act contrar legii.
27. La 13 mai 2002, prima audiere în rejudecarea cauzei a avut loc în faţa Judecătoriei Bucureşti ca urmare a hotărârii din 18 ianuarie 2002. Reclamantul a fost audiat de instanţă. Reclamantul a susţinut, între altele, că cercetarea penală împotriva sa s-a întemeiat pe motive politice, fapt care putea fi confirmat de campania negativă din mass-media îndreptată împotriva sa şi de declaraţiile publice făcute de reprezentanţii parchetului.
28. Prin hotărârea din 17 iunie 2002, Judecătoria Bucureşti l-a achitat pe reclamant pe motiv că din toate probele transmise a reieşit faptul că acţiunile sale au fost conforme legii. Parchetul a introdus apel împotriva hotărârii.
29. Prin decizia din 14 noiembrie 2002, Tribunalul Bucureşti a admis recursul parchetului, a condamnat reclamantul pentru fals în declaraţii şi l-a condamnat la un an de închisoare, condamnare care a fost considerată graţiată conform legii. Instanţa a considerat că, pe baza dovezilor disponibile în dosar, reclamantul a făcut declaraţii false într-un document oficial şi că era conştient de consecinţele legale ale declaraţiilor sale. Reclamantul a formulat recurs împotriva deciziei. Acesta a susţinut că cercetarea penală împotriva sa era motivată politic, fapt confirmat de pretinsa neluare în considerare şi neexaminarea probelor aduse de acesta în apărarea sa de către instanţele interne. În plus, reclamantul a susţinut că instanţele interne au apreciat greşit probele, au interpretat greşit prevederile legale aplicabile şi au ignorat faptul că acuzaţiile ce îi fuseseră aduse erau nule de drept, întrucât procurorul care cerceta cauza nu l-a informat cu privire la acuzaţiile ce îi sunt aduse înainte de a trimite cauza în faţa instanţelor naţionale.
30. Prin decizia definitivă din 23 decembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantului şi condamnarea a devenit definitivă. Instanţa a hotărât, pe baza probelor disponibile în dosar, că instanţele de grad inferior au evaluat probele şi au interpretat prevederile legale în mod corect şi că reclamantul fusese informat cu privire la acuzaţiile formulate de parchet împotriva sa.
31. La 26 februarie, 26 aprilie, 16 iulie, 21 septembrie, 19 octombrie, 11 noiembrie 2004 şi la 18 ianuarie, 10 februarie, 17 martie şi 19 aprilie 2005 a introdus în mod repetat recursuri în anulare împotriva deciziei definitive din 23 decembrie 2002 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Reclamantul a susţinut, inter alia, că dreptul său la prezumţia de nevinovăţie fusese încălcat printr-o campanie media agresivă condusă de parchet şi de ministrul Internelor, care a dus la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la condamnarea sa.
32. La 20 aprilie 2005, cererile reclamantului de recurs în anulare au fost respinse de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca urmare a modificării normelor de procedură penală aplicabile prin abrogarea acestei forme de recurs.
II. Dreptul intern relevant
33. Dispoziţiile relevante din Constituţia României în vigoare la vremea respectivă sunt astfel formulate:
Art. 23
„ [...]
(8) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”
34. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală al României în vigoare la vremea respectivă sunt astfel formulate:
Art. 66
„(1) Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa.
(2) În cazul în care există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.”
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 2 din convenţie
35. Reclamantul a pretins că i-a fost încălcat dreptul la prezumţia de nevinovăţie printr-o campanie negativă în mass-media şi prin declaraţiile făcute în cursul urmăririi penale de către unul dintre procurorii care cercetau cauza, de către Procurorul General al României şi de către ministrul Internelor, cu încălcare prevederilor art. 6 § 2, formulat după cum urmează:
„2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
(a) Cu privire la aplicabilitatea şi admisibilitatea art. 6 § 2
1. Cu privire la aplicabilitatea art. 6 § 2
36. Guvernul susţine că perioada care trebuie luată în considerare pentru examinarea pretinsei încălcări a dreptului reclamantului la prezumţia de nevinovăţie este între 10 aprilie 1997 şi 23 decembrie 2002, date la care reclamantul a fost acuzat, respectiv la care urmărirea penală iniţiată împotriva sa s-a încheiat. Guvernul susţine că, în consecinţă, toate declaraţiile făcute de autorităţi în ceea ce priveşte cazul reclamantului anterior datei de 10 aprilie 1997 nu pot fi luate în considerare, întrucât au fost date în afara cadrului urmăririi penale iniţiate împotriva reclamantului.
37. Reclamantul a contestat acest argument.
38. Curtea reiterează faptul că expresia „acuzaţie în materie penală” trebuie să fie interpretată ca având un înţeles „autonom” în contextul convenţiei, şi nu pe baza oricărui înţeles din dreptul intern (a se vedea în special, mutatis mutandis, Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, pct. 42, seria A nr. 35-B). Legislaţia statului în cauză este cu siguranţă relevantă, dar nu oferă mai mult decât un punct de plecare în a stabili dacă, în orice moment, a existat o „acuzaţie în materie penală” împotriva reclamantului sau a fost „acuzat de o infracţiune” (a se vedea, mutatis mutandis, Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, 8 iunie 1976, pct. 82, seria A nr. 22, şi König împotriva Germanei, 28 iunie 1978, pct. 89, seria A nr. 27). Locul important deţinut într-o societate democratică de dreptul la un proces echitabil este în favoarea unei concepţii mai degrabă „de fond”decât „de formă” a „acuzaţiei” menţionate la art. 6; obligă Curtea să privească dincolo de aparenţe şi să examineze realităţile procedurii în cauză pentru a stabili dacă a existat o „acuzaţie” în sensul art. 6 (a se vedea hotărârea sus-menţionată, Deweer, pct. 44).
39. În plus, convenţia trebuie interpretată astfel încât să garanteze drepturi care sunt practice şi eficiente, nu teoretice şi iluzorii (a se vedea Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A nr. 37; Soering împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, pct. 87, seria A nr. 161; şi Cruz Varas şi alţii împotriva Suediei, 20 martie 1991, pct. 99, seria A nr. 201). Aceasta se aplică şi dreptului consacrat la art. 6 § 2.
40. Curtea consideră că argumentul Guvernului pare să vizeze în special declaraţia lui D.I.C. din 19 februarie 1997.
41. La momentul respectivei declaraţii, fusese declanşată o anchetă penală împotriva reclamantului ca urmare a unei plângeri formulate către autorităţi de către o terţă parte. Deşi nu fusese încă acuzat de o infracţiune, actele preliminare ale anchetei efectuate de autorităţi, odată cu încercarea lor de a impune prin ordin reclamantului să nu părăsească oraşul făcea parte din ancheta judiciară iniţiată împotriva sa şi făcea din acesta o persoană „acuzată de o infracţiune” în sensul art. 6 § 2.
42. D.I.C. conducea ancheta în dosar la acea vreme. Remarcile sale, făcute în paralel cu ancheta judiciară, îşi aveau explicaţia în existenţa respectivei anchete şi aveau o legătură directă cu aceasta. Curtea consideră, prin urmare, că art. 6 § 2 se aplică în ceea ce priveşte declaraţiile făcute de oficialităţi publice anterior datei de 10 aprilie 1997 în general şi declaraţia lui D.I.C. din 19 februarie 1997, în special.
2. Cu privire la admisibilitate
43. Guvernul a susţinut de asemenea că plângerea reclamantului privind încălcarea dreptului său la prezumţia de nevinovăţie ca urmare a campaniei de presă virulente împotriva sa este incompatibilă ratione personae. Acesta a susţinut că respectiva campanie mass-media a fost desfăşurată de mass-media şi că reprezenta punctul de vedere al jurnaliştilor care erau autorii articolelor şi al părţilor civile implicate în caz şi, prin urmare, a concluzionat că statul nu poate fi considerat responsabil pentru acţiunile sau pentru opiniile acestora. Guvernul a susţinut în continuare că reclamantul nu a dovedit faptul că a fost subiectul unei campanii media virulente care să-i fi încălcat dreptul la prezumţia de nevinovăţie. Mai mult, nu a existat nici o dovadă că respectiva campanie mass-media ar fi avut vreo influenţă asupra rezultatului cauzei sale sau că instanţele de apel care au examinat cazul ar fi pornit de la prezumţia că sarcina probei în ceea ce priveşte vinovăţia reclamantului nu ar fi aparţinut parchetului. În continuare, bazându-se pe jurisprudenţa Curţii, în special Mircea împotriva României (nr. 41250/02, 29 martie 2007) şi Viorel Burzo împotriva României (nr. 75109/01 şi 12639/02, 30 iuie 2009), Guvernul susţine că respectiva campanie media despre care face plângere reclamantul se încheiase în 2000, cu doi ani înainte de hotărârea luată de instanţa de prim grad. Prin urmare, nu se poate susţine că judecătorii ar fi continuat să fie influenţaţi de campania menţionată. Totodată, impactul pe care o astfel de campanie l-ar fi avut asupra opiniei publice ar fi fost mult diminuat în urma hotărârilor instanţelor naţionale.
44. Reclamantul a contestat acest argument. Acesta a susţinut că, în urma declaraţiilor autorităţilor române, o virulentă campanie media a fost declanşată împotriva sa şi a dus la condamnarea sa în ochii publicului, la perturbarea activităţii comerciale desfăşurate de societăţile reclamantului şi la deteriorarea stării de sănătate a reclamantului.
45. Guvernul consideră că nu este necesar să analizeze dacă plângerea reclamantului privind încălcarea dreptului său la prezumţia de nevinovăţie ca urmare a campaniei de presă virulente împotriva sa este incompatibilă ratione personae, întrucât, în orice caz, este inadmisibilă pentru următoarele motive.
46. Curtea reiterează faptul că o campanie de presă virulentă poate afecta negativ caracterul echitabil al unui proces prin influenţarea opiniei publice şi, prin urmare, reprezentanţii instanţelor chemaţi să decidă vinovăţia unui acuzat [a se vedea Akay împotriva Turciei (dec.), nr. 34501/97, 19 februarie 2002; Wloch împotriva Poloniei (dec.), nr. 27785/95, 30 martie 2000; şi Priebke împotriva Italiei (dec.), nr. 48799/99, 5 aprilie 2001]. De asemenea, Curtea subliniază că acoperirea în presă a evenimentelor actuale este un exerciţiu de libertate a exprimării, garantat la art. 10 din convenţie. În cazul în care există o campanie de presă virulentă în jurul unui proces, decisive nu sunt temerile subiective ale suspectului cu privire la absenţa prejudiciului solicitate de instanţe, totuşi de înţeles, ci dacă, în circumstanţele specifice ale cazului, temerile sale pot fi considerate a fi justificate în mod obiectiv (a se vedea, mutatis mutandis, Castillo Algar împotriva Spaniei, 28 octombrie 1998, pct. 45, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII).
47. Curtea recunoaşte că, într-adevăr, cazul reclamantului a fost comentat pe larg de presa românească începând din 19 februarie 1997. Unele dintre articole de presă conţineau declaraţii ale oficialităţilor publice, în timp ce altele, pentru care reclamantul a prezentat doar titlurile articolelor, par a fi o naraţiune cronologică a urmăririi penale iniţiate împotriva sa. Totuşi, Curtea observă că majoritatea articolelor şi cele mai virulente dintre acestea fuseseră publicate în principal între 1997 şi 2000. Reclamantul a fost judecat şi condamnat printr-o hotărâre a Tribunalul Bucureşti la 14 noiembrie 2002. Prin urmare, o perioadă considerabilă de timp se scursese deja până când fost condamnat faţă de momentul când articolele de presă menţionate de reclamant în susţinerea plângerii sale în temeiul art. 6 § 2 din convenţie fuseseră publicate (a se vedea Mircea, citată anterior, pct. 74, şi Viorel Burzo, citată anterior, pct. 166).
48. În plus, Curtea subliniază faptul acuzaţiile împotriva reclamantului au fost stabilite de judecători profesionişti, care ar fi fost mai puţin probabil decât un juriu să fie influenţaţi de campania de presă împotriva reclamantului dată fiind formarea şi experienţa lor profesională, care le permite să facă abstracţie de orice influenţă externă. Mai mult, ţinând cont de hotărârile motivate adoptate de instanţele naţionale la trei nivele de jurisdicţie, nu există nicio probă la dosar care să sugereze că judecătorii care au evaluat argumentele invocate de reclamant şi care au examinat acuzaţiile aduse împotriva acestuia şi fondul cauzei au fost influenţaţi de oricare din articolele publicate de presă (a se vedea Mircea, citată anterior, pct. 75, şi Viorel Burzo, citată anterior, pct. 166).
49. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din convenţie.
50. Curtea constată că respectivul capăt de cerere al reclamantului privind declaraţiile făcute de procurori şi de ministrul român al Internelor în ceea priveşte vina acestuia nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. În continuare, Curtea subliniază acest capăt de cerere nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
(a) Reclamantul
51. Reclamantul a contestat afirmaţiile Guvernului şi a declarat, între altele, că situaţia sa era diferită faţă de cea a reclamanţilor din cauzele citate de Guvern, în măsura în care, spre deosebire de aceste cauze, a existat o acţiune coordonată în cazul reclamantului din partea celor mai înalte oficialităţi publice şi a procurorilor, care au prezentat ca pe un fapt stabilit ideea vinovăţiei reclamantului în ceea ce priveşte acuzaţiile care au fost aduse împotriva sa. Aceştia au susţinut de asemenea că parchetul a avut departamente de presă desemnate să ofere comunicate de presă şi informaţii către media cu privire la cazuri fără a-i implica pe procurorii însărcinaţi cu investigarea cazurilor. Cu toate acestea, în cazul reclamantului, între februarie 1997 şi iunie 1999, procurorul care avea în cercetare cazul, Procurorul General al României şi ministrul român al Internelor au făcut în mod direct declaraţii presei exprimând fără îndoială vinovăţia reclamantului în ceea ce priveşte faptele ilegale de care fusese acuzat. Mai mult, potrivit declaraţiei sale din 19 februarie 1997, procurorul D.I.C. l-a considerat pe reclamant vinovat de presupusele infracţiuni încă din primele etape ale anchetei preliminare desfăşurate împotriva reclamantului. În plus, autorităţile interne au confirmat încălcarea dreptului la prezumţia de vinovăţie al reclamantului, acceptând plângerea depusă de reclamant împotriva procurorilor G.M. şi D.I.C.
(b) Guvernul
52. Guvernul a susţinut că toate declaraţiile oficialităţilor publice din România în ceea ce priveşte urmărirea penală a reclamantului au respectat obligaţia autorităţilor publice de a informa publicul cu privire la desfăşurarea respectivei anchete şi trebuie luate în considerare în contextul acoperirii intense mass-media de care s-a bucurat lupta împotriva corupţiei. Mai mult, cazul de faţă se referea la o persoană publică din România şi la măsurile anticorupţie luate de autorităţi, un subiect de importanţă pentru societatea românească. Declaraţia de presă a lui D.I.C. din 3 iulie 1997 nu a evaluat vina reclamantului şi nu a încălcat cerinţele de conduită profesională aplicabile procurorilor. În acelaşi timp, declaraţia de presă a lui S.M. din 19 decembrie 1997 a conţinut doar evaluarea sa personală şi opinia sa în ceea ce priveşte posibila punere sub acuzare a reclamantului după includerea de probe suplimentare la dosar. Această declaraţie a ridicat suspiciuni în ceea ce priveşte presupusele activităţi ilegale ale reclamantului, fără a oferi publicului declaraţii cu certitudine absolută. În fine, statutul politic al G.D. îi oferea o mai mare flexibilitate şi posibilitatea de a fi mai puţin strict în ceea ce priveşte declaraţiile sale, din punct de vedere legal.
53. Guvernul a susţinut totodată că, spre deosebire de cauzele Samoilă şi Cionca împotriva României (nr. 33065/03, 4 martie 2008), Vitan împotriva României (nr. 42084/02, 25 martie 2008) şi Kuzin împotriva Rusiei (nr. 13470/02, 23 octombrie 2008), declaraţia lui D.I.C. nu a fost de natură să influenţeze sau să prejudicieze deciziile judecătorilor care examinau cazul şi/sau opinia publică în dezavantajul reclamantului, a fost axată strict şi legal pe desfăşurarea anchetei penale împotriva reclamantului şi nu a fost reprezentată ca un fapt stabilit, fără vreo calificare sau rezervă. În plus, judecătorii nu au fost influenţaţi de declaraţiile din 2 şi 3 iulie şi din 19 decembrie 1997, în special având în vedere că instanţa de prim grad a pronunţat hotărârea la 17 iunie 2002, aproape cinci ani mai târziu, şi a decis achitarea reclamantului. Instanţele interne au examinat toate obiecţiile preliminare făcute şi probele prezentate de părţi în cursul procedurii contradictorii şi au amânat în repetate rânduri şedinţele pentru a admite probele solicitate de părţi şi pentru a examina vinovăţia reclamantului.
2. Motivarea Curţii
54. Curtea reiterează faptul că art. 6 § 2, în aspectul său relevant, are drept scop prevenirea subminării unui proces penal echitabil prin declaraţii prejudiciabile făcute în strânsă legătură cu aceste proceduri. Prezumţia de nevinovăţie consacrată la art. 6 § 2 este unul dintre elementele unui proces penal echitabil care este cerut de art. 6 § 1 (a se vedea Allenet de Ribemont împotriva Franţei, 10 februarie 1995, pct. 35, seria A nr. 308). Acesta nu interzice doar exprimarea prematură de către instanţa în sine a opiniei că persoana „învinuită de o infracţiune” este vinovată înainte de a fi fost astfel dovedită conform legii (a se vedea Minelli împotriva Elveţiei, 25 martie 1983, pct. 38, seria A nr. 62), ci se referă deopotrivă la declaraţiile făcute de către alte oficialităţi publice privind urmăririle penale în curs, care să încurajeze publicul să considere suspectul vinovat şi să aducă atingere evaluării faptelor de către autoritatea judecătorească competentă (a se vedea Allenet de Ribemont, citată anterior, pct. 41; Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, pct. 41–43, CEDO 2000-X; şi Samoilă şi Cionca împotriva României, nr. 33065/03, pct. 92, 4 martie 2008). Curtea subliniază faptul că art. 6 § 2 nu poate împiedica autorităţile să informeze publicul despre urmăririle penale în curs, ci impune ca autorităţile să facă asta cu toată discreţia şi circumspecţia necesare în cazul în care prezumţia de nevinovăţie trebuie să fie respectată (a se vedea Allenet de Ribemont, citată anterior, pct. 38).
55. Abordarea constantă a Curţii a fost aceea că prezumţia de nevinovăţie este încălcată în cazul în care o hotărâre judecătorească sau o declaraţie a unei oficialităţi publice cu privire la o persoană învinuită de o infracţiune reflectă opinia că acesta este vinovată înainte să fi fost dovedită a fi vinovată conform legii. Este suficient, chiar în absenţa unei constatări oficiale, să existe un argument care să sugereze că oficialitatea publică sau instanţa îl consideră pe învinuit vinovat. Trebuie să se facă o distincţie fundamentală între o declaraţie că cineva este doar suspectat că a comis o infracţiune şi o declaraţie clară, în absenţa unei condamnări definitive, că o persoană a comis infracţiunea în cauză. Curtea a subliniat în mod constant importanţa alegerii termenilor de către oficialităţile publice în declaraţiile acestora înainte ca o persoană să fi fost judecată şi găsită vinovată de o anumită infracţiune (a se vedea Kuzin şi alţii împotriva Rusiei, nr. 13470/02, pct. 94, 23 octombrie 2008, cu trimiterile suplimentare). Faptul că o declaraţie a unei oficialităţi publice încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie trebuie să fie stabilit în contextul circumstanţelor speciale în care a fost făcută declaraţia contestată (a se vedea Butkevičius împotriva Lituaniei, nr. 48297/99, pct. 49, CEDO 2002-II).
56. Curtea notează că, în cazul de faţă, declaraţiile contestate au fost făcute de procurorul care cercetează cazul, ministrul român al Internelor şi Procurorul General al României, într-un context independent de urmărirea penală în sine.
57. Curtea recunoaşte faptul că reclamantul era un important om de afaceri din România şi că activităţile sale erau de mare interes pentru publicul general. Recunoaşte de asemenea că gravitatea actelor nelegale de care era suspectat ar fi putut impune autorităţilor să menţină publicul informat cu privire la orice proceduri penale instituite în legătură cu aceste evenimente. Totuşi, aceste circumstanţe nu pot justifica lipsa de prudenţă în alegerea cuvintelor folosite în declaraţiile oficialităţilor referitoare la reclamant, persoana acuzată în cadrul acestor proceduri. Declaraţiile în cauză au fost făcute la un moment în care urmărirea penală în privinţa reclamantului tocmai începuse. Era deosebit de important în această etapă iniţială să nu se facă niciun fel de afirmaţii publice care ar fi putut fi interpretate drept o confirmare a vinovăţiei reclamantului în opinia autorităţilor statului. Un deosebit interes îl au declaraţiile făcute la 19 februarie, 2 şi 3 iulie 1997 de către D.I.C. şi G.D. Curtea observă că aceste declaraţii menţionau în mod deosebit, între altele, numele reclamantului, şi că respectivii au declarat, fără vreo calificare sau vreo rezervă, că reclamantul a comis faptele nelegale de care era suspectat (a se vedea supra pct. 10, 14 şi 15).
58. Curtea observă că, în declaraţia sa din 19 decembrie 1997, S.M., Procurorul General al României la acel moment, şi-a exprimat convingerea că „există o şansă de 99% ca şi reclamantul să fie trimis în judecată” şi că reclamantul „a avut făcut mult mai multe”. În timp ce o parte din declaraţie, în special referirea la vinovăţia reclamantului în ceea ce priveşte alte posibile acte ilegale, oferă unele motive de îngrijorare, Curtea acceptă faptul că declaraţia considerată global poate fi interpretată ca o simplă afirmaţie a procurorului general că există suficiente probe pentru a susţine un act de acuzare împotriva reclamantului şi, prin urmare, pentru a justifica deschiderea urmăririi penale împotriva acestuia.
59. Curtea observă că declaraţiile din 19 februarie, 2 şi 3 iulie 1997 au fost făcute de un procuror şi de ministrul român al Internelor în calitate oficială, nu de politicieni. În consecinţă, în ciuda argumentelor contrare ale Guvernului, acestea nu pot fi considerate parte a unei dezbateri politice legitime, care ar putea permite un anumit grad de exagerare şi utilizarea liberă a judecăţilor de valoare cu referire la rivali politici.
60. Dimpotrivă, Curtea consideră că respectivii ar fi trebuit să o aibă o atenţie deosebită în alegerea cuvintelor folosite pentru a descrie procedurile penale în curs, precum şi evenimentele care au condus la punerea sub acuzare a reclamantului. Curtea nu poate fi de acord cu Guvernul că declaraţiile contestate au fost strict şi legal axate pe desfăşurarea urmăririi penale împotriva reclamantului şi consideră că acestea au fost făcute fără calificările sau rezervele necesare şi au conţinut cuvinte care au dus la declararea expresă şi neechivocă a faptul că reclamantul comisese infracţiuni. Astfel, au prejudiciat cazul şi nu au făcut altceva decât să încurajeze publicul să-l considere pe reclamant vinovat înainte să fi fost dovedit a fi vinovat conform legii.
61. În consecinţă, Curtea constată că a fost încălcat dreptul reclamantului la prezumţia de nevinovăţie. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 2 din convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
62. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu material
63. Reclamantul a solicitat 144 700 000 USD [aproximativ 100 606 279 euro (EUR)], reprezentând pierderile de capital suferite de societăţile sale comerciale în cursul urmăririi penale iniţiate împotriva sa şi cheltuieli medicale pentru tratamentul afecţiunii medicale de care suferea. Acesta a susţinut că, drept urmare a urmăririi penale iniţiate împotriva sa, societăţile sale comerciale au pierdut parteneri de afaceri şi au fost expuse unor pierderi financiare importante.
64. Guvernul a contestat existenţa vreunei legături de cauzalitate între pretinsa încălcare şi prejudiciul material pretins de reclamant.
65. Curtea consideră că declaraţiile autorităţilor naţionale nu au împiedicat societăţile comerciale ale reclamantului şi nici pe reclamant să-şi desfăşoare activităţile comerciale şi nu pot fi percepute drept cauza cheltuielilor medicale ale reclamantului. Curtea împărtăşeşte viziunea Guvernului că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins. În consecinţă, nu constată niciun motiv pentru a oferi reclamantului vreo sumă în temeiul acestui capăt de cerere.
B. Prejudiciu moral
66. Reclamantul a solicitat, pe de o parte, 10 000 000 USD (aproximativ 6 952 749 EUR) cu titlu de prejudiciu moral în numele societăţilor sale comerciale, despre care pretinde că ar fi fost subminate ca urmare a urmăririi penale deschise împotriva sa, şi, pe de altă parte, 100 000 USD (aproximativ 69 527 EUR) cu titlu de prejudiciu moral, în nume propriu, ca urmare a degradării reputaţiei sale.
67. Guvernul a contestat existenţa vreunei legături de cauzalitate între pretinsa încălcare şi prejudiciul moral pretins de reclamant în numele societăţilor sale comerciale. Acesta susţine că reclamantul a depus cererea în faţa Curţii în numele propriu, nu în numele societăţilor comerciale menţionate. În consecinţă, cererea acestuia a depăşit obiectul prezentei cereri.
68. În plus, Guvernul susţine că cererea formulată de reclamant în nume propriu este excesivă şi consideră că a se constata încălcarea unui articol din convenţie ar fi suficient pentru compensarea prejudiciului moral suferit de acesta.
69. Curtea notează, pe de o parte, că reclamantul a depus cererea în faţa Curţii în nume propriu. În consecinţă, nu constată niciun motiv pentru a lua în considerare cererea făcută de reclamant în numele societăţilor sale comerciale sau să ofere vreo sumă în temeiul acestui capăt de cerere.
70. Pe de altă parte, Curtea notează faptul că a constatat o încălcare în ceea ce îl priveşte pe reclamantul din prezenta cauză, o încălcare a dreptului său la prezumţia de nevinovăţie în temeiul art. 6 § 2 din convenţie. În aceste circumstanţe, Curtea, procedând la o evaluare pe o bază echitabilă, acordă reclamantului 2 000 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.
C. Cheltuieli de judecată
71. Reclamantul a declarat în mod expres că nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.
D. Dobânzi moratorii
72. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară admisibilă cererea în ceea ce priveşte dreptul reclamantului la prezumţia de nevinovăţie în temeiul art. 6 § 2 din convenţie ca urmare a declaraţiilor făcute de oficialităţile publice din România pe parcursul urmăririlor penale deschise împotriva acestuia şi inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 2 din convenţie;
3. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 2 000 EUR (două mii euro) pentru prejudiciul moral, care trebuie convertiţi în lei româneşti la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
(b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 20 decembrie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy