Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.
Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A DOUA
CAUZA GEBREMEDHIN [GABERAMADHIEN] împotriva FRANŢEI
(Cererea nr. 25389/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
26 aprilie 2007
DEFINITIVĂ
26/07/2007
În cauza Gebremedhin [Gaberamadhien] împotriva Franţei,
Curtea europeană a drepturilor omului (secţiunea a doua), întrunită într-o cameră alcătuită din :
András Baka, preşedinte,
Jean-Paul Costa,
Ireneu Cabral Barreto,
Antonella Mularoni,
Elisabet Fura-Sandström,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović, judecători,
şi Sally Dollé, grefierul secţiunii,
După deliberările cu uşile închise din 16 ianuarie 2007 şi din 27 martie 2007,
Pronunţă hotărârea care urmează, adoptată la cea din urmă dată :
PROCEDURA
1. La originea cauzei ce află o cerere (nr. 25389/05) îndreptată împotriva Republicii franceze, a cărui cetăţean eritreean, Dl Asebeha Gebremedhin [Gaberamadhien] (« reclamantul »), a sesizat Curtea la 14 iulie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ( « Convenţia »). Reclamantul menţionează că ortografierea numelui său în unele documente interne -« Gaberamadhien » - corespunde transcrierii fonetice făcute la Aeroportul francez de către poliţia de frontieră. El precizează că declaraţiile şi documentele eritreene redactate în alfabetul latin au reţinut ortografia « Gebremedhin ». Reclamantul a adăugat că, la fel ca foarte mulţi jurnalişti din Eritreea, el utiliza un "pseudonim", şi anume "Yayneabeba" ("floarea ochiului").
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă juridică, a fost reprezentat de către dna. J.-E. Malabre, avocat din Limoges. Guvernul francez (« Guvernul ») a fost reprezentat de Agentul său, dna E. Belliard, director pentru afaceri juridice în cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Preşedintele camerei căreia i-a fost distribuită iniţial cauza, apoi camera, au decis să aplice articolul 39 din Regulament, indicând Guvernului că ar fi dezirabil, în interesul părţilor şi pentru buna desfăşurare a procedurii în faţa Curţii, să nu trimită reclamantul în Eritreea.
4. Printr-o decizie din 10 octombrie 2006, camera a declarat cererea parţial admisibilă.
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus în scris observaţii suplimentare (articolul 59 § 1 din Regulament). Au fost primite observaţii şi de la Asociaţia naţională de Asistenţă la frontiere pentru străini, preşedintele căreia a fost autorizat să intervină în procedura scrisă (articolele 36 § 2 din Convenţie şi 44 § 2 din Regulament). Părţile au răspuns la aceste comentarii (articolul 44 § 5 din Regulament).
6. La 16 ianuarie 2007, la Palatul Drepturilor Omului, a avut loc o audiere publică (articolul 59 § 3 din Regulament).
În faţa Curţii s-au prezentat :
– din partea Guvernului
Dna E. Belliard, director pentru afaceri juridice,
Ministerul Afacerilor externe,agent,
Dna. A.-F. Tissier, Şef secţia pentru drepturile omului,
Directoratul pentru afaceri juridice, Ministerul
Afacerilor externe,
Dna M. Ziss, jurist la secţia pentru drepturile omului,
Directoratul pentru afaceri juridice, Ministerul
Afacerilor externe,
Dl. Mouton, şef adjunct la Secţia pentru afaceri
juridice şi internaţionale, OFPRA,
DnaF. Doublet, şef birou pentru drept european,
internaţional şi constituţional la subdiviziunea
pentru consiliere juridică şi contencios, Directoratul
pentru libertăţi publice şi Afaceri juridice,
Ministerul de Interne,
Dl. J.-M. Ribes, Directoratul central al poliţiei aeroportului şi
frontierelor, Ministerul de Interne,
Dl. M. Caussard, Secţia contencios
Consiliul de Stat, consilieri,
– din partea reclamantului
DnaJ.-E. Malabre, avocat,consilier.
De asemenea, a fost prezent reclamantul.
Curtea a audiat declaraţiile Dnei Malabre şi Dnei Belliard, precum şi răspunsurile acestora la întrebările judecătorilor.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
7. Reclamantul s-a născut în 1979. Actualmente se află la Paris, unde îi este asigurată cazarea de către o organizaţie neguvernamentală.
8. În 1998, la fel ca multe alte persoane, reclamantul împreună cu familia fusese mutat din Etiopia în Eritreea. Acolo el lucra în calitate de reporter-fotograf, în mare parte pentru ziarul independent Keste Debena, a cărui redactor-şef era Milkias Mihretab. Reclamantul a menţionat că acesta din urmă era cunoscut în Eritreea ca un apărător al presei libere şi în raportul elaborat de Amnesty International pentru 2002 este expus cazul lui, fiind puse în evidenţă arestările şi detenţiile arbitrare la care a fost supus în ţara sa din cauza activităţilor jurnalistice. Reclamantul a adăugat că, la 27 iunie 2002, Secţia Britanică a Amnesty International i-a acordat Dlui Milkias Mihretab « premiul special pentru practicarea jurnalismului drepturilor omului în condiţii periculoase »
În 2000, reclamantul şi Dl Milkias Mihretab au fost arestaţi, aparent din cauza activităţii lor jurnalistice şi încarceraţi într-o închisoare din Zara pentru o perioadă de opt şi, respectiv, şase luni.
Reclamantul a indicat că el fusese citat – sub prenumele « Yebio », diminutivul pseudonimului său « Yayneabeba » - pe un site Internet dedicat reformei din Eritreea (), ca fiind unul din cei şase jurnalişti arestaţi la 14 octombrie 2000 în acelaşi timp cu Milkias Mihretab.
9. Spre deosebire de Dl Milkias Mihretab, care în septembrie 2001 a fugit în Sudan, reclamantul a rămas în Eritreea, în Asmara, pentru a avea grijă de mama, văduvă, şi de cei patru fraţi şi surori. După plecarea Dlui Milkias Mihretab, la o dată nespecificată, poliţia a interogat reclamantul despre acesta. Poliţiştii i-au percheziţionat casa şi au găsit fotografii pe care le-au considerat a fi compromiţătoare. Reclamantul a fost arestat şi supus relelor tratamente care au lăsat urme în formă de arsuri de ţigară şi leziuni pe spate cauzate de poziţia în care a fost ţinut timp de douăzeci de zile, cu faţa în jos şi mâinile şi picioarele legate la spate. Ulterior, el a fost încarcerat timp de şase luni şi, după ce s-a îmbolnăvit, a fost transferat într-un spital de unde a fugit plătind gardienilor, cu ajutorul rudelor bunicii sale, care lucrau la spital. Apoi, el s-a ascuns în casa bunicii din Areza, unde a fost tratat de un medic. Îndată ce şi-a revenit, a fugit în Sudan unde locuia un unchi de-al său. Reclamantul a decis să părăsească Sudanul atunci când un eritreean a fost împuşcat mortal, iar comunitatea eritreeană din Sudan a considerat că acest omor a fost comis de agenţii guvernului din Eritreea care urmăreau opozanţii.
10. Reclamantul a relatat că a plecat în Africa de Sud şi cu ajutorul unui contrabandist, folosind un paşaport sudanez fals, care nu era pe numele său (ci pe numele lui « Mohammed Eider » sau ceva asemănător), paşaport care a fost păstrat de contrabandist. La 29 iunie 2005 către ora 5 a ajuns la Paris, aeroportul Charles de Gaulle de la Roissy cu un zbor de la Johannesburg. El a afirmat că fusese reţinut în zona internaţională până la 1 iulie 2005, fapt care l-a împiedicat să depună o cerere pentru permiterea intrării în ţară. După opt ore de la sosire, el s-a prezentat la secţia de poliţie, spunând că este din Eritreea şi doreşte să solicite azil. Poliţistul i-a cerut « să demonstreze de unde a venit, afirmând că reclamantul nu este eritreean, dar pakistanez şi astfel, pentru prima dată, reclamantului interzis părăsirea zonei internaţionale ». Potrivit reclamantului, timp de două zile (între 29 iunie şi 1 iulie), el se ducea cu regularitate la secţia de poliţie, la fiecare schimbare a gărzii, aproximativ de opt ori, în speranţa de a găsi un poliţist care să-i accepte cererea. El a precizat că « doar la 1 iulie un nou poliţist pe care nu-l văzuse până atunci, i-a înregistrat, în sfârşit, cererea ».
Guvernul a contestat această versiune a faptelor, menţionând că a fost verificată lista pasagerilor zborurilor din Africa de Sud care au aterizat pe aeroportul Roissy la 29 iunie, 30 iunie şi 1 iulie 2005, şi că nu a fost depistată nicio menţiune despre vreun pasager cu numele Gebremedhin, Gaberamadhien sau Eider. Guvernul s-a referit la procesul-verbal al poliţiei aeroportului şi frontierelor de la aeroportul Roissy din 1 iulie 2005 care indica faptul că reclamantul fusese interogat la ora 11.00 în aceeaşi zi.
11. La 1 iulie 2005, reclamantul a solicitat să i se permită să intre în Franţa în calitate de solicitant de azil. El a fost interogat de un ofiţer al poliţiei judiciare (officier de police judiciaire) asistat de un interpret anglofon. În procesul-verbal era indicat doar faptul că « persoana respectivă nu a prezentat nicio dovadă în susţinerea declaraţiilor sale ». Decizia de a menţine reclamantul în zona de aşteptare a fost luată de autoritatea administrativă în ziua şi la ora menţionată, pentru o durată de patruzeci şi opt de ore. Ulterior, aceasta a fost prelungită (alineatul 18 de mai jos).
12. Reclamantul a menţionat că la 3 iulie 2005 a fost audiat pentru prima dată de un agent al Oficiului francez pentru protecţia refugiaţilor şi apatrizilor (OFPRA), care a dat un aviz favorabil admiterii sale în ţară în calitate de solicitant de azil. Pe de altă parte, Guvernul susţine că la 3 iulie nu a fost emis niciun aviz. Procesul-verbal al acestei audieri şi propunerea de aviz întocmite de acest agent nu au fost considerate satisfăcătoare de către superiorul ierarhic împuternicit pentru validarea acestora, ceea ce explica faptul că reclamantul a fost audiat încă o dată, la 5 iulie 2005, de către superiorul menţionat (asistat de un interpret). Acesta a formulat următorul aviz prin care i-a fost refuzată admiterea în țară:
« Declaraţiile luate de la un amharic cu ajutorul unui interpret de la ISM »
Motivele cererii ? Părinţii mei sunt eritreeni de origine. Noi am fost cetăţeni ai Etiopiei şi am locuit la Adis Abeba. În 1998, autorităţile etiopiene ne-au spus că nu suntem etiopieni şi am fost expulzaţi din Etiopia în Eritreea. În acest an trebuia să susţin bacalaureatul, în Eritreea, dar nu am putut face acest lucru. Timp de şase luni am lucrat într-un garaj, apoi am făcut serviciul militar, în timpul căruia am cunoscut un tip care era jurnalist. După terminarea serviciului am lucrat cu acest prieten jurnalist în calitate de cameraman şi fotograf, colaborând împreună şi realizând reportaje. Prietenul meu avea probleme cu autorităţile şi a vrut să părăsească ţara. La întoarcerea mea acasă, autorităţile m-au interogat despre prietenul meu şi m-au arestat. În timpul detenţiei, poliţiştii mi-au percheziţionat casa şi au găsit două fotografii, pe care le-au considerat compromiţătoare. De atunci ei m-au torturat cu ţigări. Am stat la închisoare 6 luni până când m-am îmbolnăvit de tuberculoză. Ei m-au dus la un spital unde, din fericire, lucrau rude de-ale bunicii mele pe linia maternă. Ele au mituit paza, mi-au adus haine şi m-au ajutat să evadez. M-am dus la bunica mea, la Areza, unde am stat 4 luni până m-am tratat, după care am plecat clandestin în Sudan, la Khartoum, unde am lucrat într-un garaj, dar prin preajmă erau agenţi eritreeni, care au omorât un eritreean ce lucra în apropiere. M-am speriat şi am plecat în Portul Sudan unde am lucrat pe chei ca lucrător de port. În Sudan am stat vreo doi ani (8 luni la Khartoum, un an în Portul Sudan şi două luni din nou la Khartoum). Unchiul meu şi-a vândut automobilul pentru a-mi plăti călătoria. Înainte de a veni în Franţa, m-am dus în Africa de Sud. Unchiul meu a găsit reţeaua de traficanţi. Eu nu ştiu cum ei au organizat totul.
Cum îl cheamă pe prietenul dumneavoastră şi în ce circumstanțe l-aţi cunoscut ? El se numeşte Milkias Mihretab, şi este un prieten de familie. El i-a cunoscut pe părinţii mei la Addis Abeba. Când ne-am întors la Asmara, mi-am făcut serviciul timp de 18 luni, după care am devenit rezervist şi lucram într-un garaj militar, dar nu purtam uniformă. Atunci prietenul meu a aranjat ca să merg să lucrez cu el, acţionând ca garant pentru mine.
Puteţi să aduceţi exemple de evenimente pe care le-aţi relatat ? Grevele studenţilor din Asmara din 2002 (fără alte detalii).
Ce reprezentau acele două fotografii « compromiţătoare » care au fost găsite la domiciliul dumneavoastră ? Nu ştiu, nu pot să-mi amintesc.
Pentru care ziar lucra prietenul dumneavoastră, Milkias Mihretab ? Keste Debena (Curcubeul). Ce funcţie avea ? Era redactor-şef.
Cunoaşteţi ce fel de probleme avea prietenul dumneavoastră cu autorităţile ? Existau două motive principale. Pe de o parte, prietenul meu milita pentru o constituţie şi, pe de altă parte, 13 miniştri au fost arestați şi prietenul meu publicase biografiile lor. Ei au fost arestați imediat după greva studenţilor din 2002.
La ce dată prietenul dumneavoastră a părăsit ţara ? Aceasta a fost în aprilie 2002, când au fost arestaţi toţi jurnaliştii.
Au fost arestaţi şi alţi jurnalişti ? Toţi jurnaliştii eritreeni sunt în închisoare. Cunoaşteţi alţi jurnalişti de la Keste Debena care au fost arestaţi ?... (Niciun răspuns). Alţi fotografi ?... (Niciun răspuns).
Puteţi să ne oferiţi mai multe detalii despre arestarea dumneavoastră (data, circumstanţele, locul detenţiei)? Eu am fost arestat în octombrie sau în noiembrie 2002, ei m-au dus la o închisoare din Maytamanay unde am stat 6 luni.
Nu aţi fost arestat « imediat la întoarcerea » la Asmara ? Nu, am continuat să lucrez, ba aici, ba dincolo, timp de 6 luni.
Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră ? Tatăl meu s-a îmbolnăvit şi a decedat înainte ca familia să fie expulzată. Mama mea, două surori şi doi fraţi locuiesc la Asmara, unde îşi fac studiile.
Care sunt temerile dumneavoastră în caz de reîntoarcere ? Când am fost arestat, principalul lucru pe care ei doreau să-l afle a fost reţeaua prin care prietenul meu a părăsit ţara şi eu cred că ei încă sunt în căutarea acestei informaţii.
Acesta este numele dumneavoastră adevărat ? Da, eu nu am altul, şi niciodată nu am avut.
Doriţi să mai adăugaţi ceva ? Nu.
Aviz motivat
Fiind cetăţean eritreean, Dl Gaberamadhien Asebeha declară că a lucrat în calitate de fotograf cu un prieten de familie, jurnalist de profesie. În aprilie 2002, realizând un reportaj la frontiera sudaneză, jurnalistul a profitat de ocazie pentru a părăsi Eritreea. La întoarcere la Asmara, reclamantul a continuat să lucreze timp de 6 luni, înainte de a fi arestat de autorităţile ţării sale. El s-a aflat în detenţie timp de 6 luni şi interogat cu regularitate despre condiţiile plecării prietenului şi colegului său jurnalist. Contractând o maladie gravă, el a fost transferat într-o instituţie medicală de unde a reuşit să evadeze, cu ajutorul membrilor familiei sale angajaţi în instituţia respectivă şi a locuit, timp de 4 luni, la bunica sa, înainte de a pleca din Eritreea în Sudan unde a locuit şi a lucrat vreo doi ani.
Totodată, declaraţiile persoanei respective conţin multe inexactităţi şi menţiuni eronate care nu permit să stabilim veridicitatea afirmaţiilor sale. Deşi episodul cu arestarea mai multor jurnalişti la Asmara este un eveniment foarte cunoscut şi pe larg mediatizat, declaraţiile acestuia nu corespund deloc cu desfăşurarea acestuia. Jurnaliştii eritreeni au fost arestaţi în septembrie 2001 şi nu în aprilie 2002, Dl Gaberamadhien nu cunoaşte motivele care au dus la închiderea ziarului şi la arestarea jurnaliştilor. Redactorul-şef al ziarului Keste Debena a părăsit și el Eritreea în septembrie 2001 (astfel este imposibil ca el să fi relatat despre grevele studenţilor din 2002), iar circumstanţele plecării sale, împreună cu un alt reporter de la acelaşi ziar, cu atât mai mult nu corespund cu afirmaţiile persoanei vizate. Este cel puţin surprinzător că, în afară de numele redactorului-şef al ziarului Keste Debena, cel vizat nu poate numi niciun alt ziar care a fost interzis, sau niciun alt jurnalist sau fotograf, prins de autorităţile eritreene în acea perioadă. Este foarte surprinzător că Dl Gaberamadhien nu a putut cita, decât într-un mod extrem de sumar şi imprecis, un singur eveniment pe care l-a relatat în calitate de fotograf. Această lipsă de cunoştinţe ridică dubii mari referitor la faptul dacă el într-adevăr a desfăşurat o atare activitate profesională. Aceste evenimente fiind pe larg mediatizate în perioada respectivă, pare straniu că numele celui vizat nu figurează nicăieri, nici printre colaboratorii ziarului Keste Debena, nici printre persoanele arestate. Totalitatea acestor elemente sugerează faptul că Dl Gaberamadhien încearcă să-şi falsifice trecutul.
Oficiul francez pentru Protecţia Refugiaţilor şi Apatrizilor consideră că cererea prezentată de Dl Gaberamadhien Asebeha prin care solicită accesul pe teritoriul francez în calitate de solicitant de azil, poate fi considerată că fiind vădit neîntemeiată, şi, prin urmare, formulează un
AVIZ DE NEADMITERE »
13. La 6 iulie 2005, Ministerul Afacerilor Interne a considerat că cererea reclamantului de acces pe teritoriul francez în calitate de solicitant azil este « vădit neîntemeiată ». Prin urmare, a respins-o, şi a decis să-l trimită « spre Eritreea sau, după caz, spre orice ţară unde va fi legal admis » (reclamantul precizează că 93 % din solicitările de admitere prezentate la aeroport sunt astfel respinse). Această decizie este formulată astfel :
« (...)
Având în vedere Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 cu privire la statutul refugiaţilor ;
Având în vedere Codul de imigrare şi azil, în special articolele L.221-1, L.213-4 ;
Având în vedere Decretul nr 82-442 din 27 mai 1982 modificat prin punerea în aplicare a articolului 5 din ordonanţa din 2 noiembrie 1945 modificată în ceea ce priveşte admiterea pe teritoriul francez, şi în special articolul 12 ;
Având în vedere cererea de intrare în Franţa în calitate de solicitant de azil, prezentată la aeroportul Roissy la 01/07/2005 de către X., care s-a prezentat drept Dl Gaberamadhien Asebaha sau Asebeha, născut la 15 martie 1979, pretinzând că este cetăţean eritreean ;
Având în vedere procesul-verbal alcătuit de serviciile poliţiei de frontieră la 05 iulie 2005 ;
Consultând Oficiul francez pentru protecţia refugiaţilor şi apatrizilor la 05 iulie 2005 ;
Considerând că X..., prezentându-se drept Dl Gaberamadhien Asebaha sau Asebeha posedând cetăţenie eritreeană a declarat că în timpul serviciului său militar obligatoriu, el a făcut cunoştinţă cu un jurnalist, redactor-şef al ziarului Keste Debena (Curcubeul), pentru care a lucrat ulterior în calitate de cameraman şi fotograf. Acesta din urmă avea probleme cu autorităţile, deoarece milita în favoarea unei constituţii şi pentru că publicase biografiile a treisprezece miniştri arestaţi după grevele studenţilor din aprilie 2002. Prietenul său jurnalist a părăsit ţara în aprilie 2002, după cea au realizat un reportaj la frontiera sudaneză. El personal a revenit la Asmara unde a continuat să muncească. După şase luni, în octombrie sau noiembrie 2002, autorităţile l-au supus unui interogatoriu despre prietenul şi colegul său jurnalist. După ce poliţiştii au găsit la domiciliul său două fotografii compromiţătoare, el a fost maltratat. După ce a stat la închisoare şase luni, s-a îmbolnăvit şi a fost internat într-un spital unde lucrau rude de-ale bunicii sale. El a evadat mituind gărzile şi a plecat la Areza, unde a stat patru luni înainte de a pleca în Sudan unde a locuit şi a lucrat timp de doi ani.
Totodată, declaraţiile acestei persoanei conţin numeroase incoerenţe de natură să discrediteze afirmaţiile sale. Astfel, relatarea sa nu coincide cu desfăşurarea reală a evenimentelor pe care le-a evocat, mai exact episodul arestării mai multor jurnalişti la Asmara, eveniment foarte cunoscut şi mediatizat pe larg. Astfel, jurnaliştii eritreeni au fost arestaţi în septembrie 2001 şi nu în aprilie 2002. El nu cunoaşte motivele care au dus la închiderea ziarelor şi arestarea jurnaliştilor. Mai mult, redactorul-şef al ziarului Keste Debena a părăsit Eritreea în septembrie 2001 şi, deci, nu a putut relata despre grevele studenţilor din 2002, după cum pretinde X. Circumstanţele plecării acestuia în compania unui alt reporter de la acelaşi ziar nu corespund deloc cu afirmaţiile persoanei vizate. În plus, nu există dovezi ale activităţii sale profesionale. Deci, este foarte surprinzător că el nu poate numi niciun alt ziar, care a fost interzis, sau un alt jurnalist sau fotograf, arestaţi în acea perioadă de autorităţi. Mai mult decât atât, este foarte straniu că el nu poate cita, decât într-un mod extrem de sumar şi imprecis, un singur eveniment pe care l-a relatat în calitate de fotograf. În fine, numele său nu figurează nicăieri, nici printre colaboratorii ziarului Keste Debena, nici printre persoanele arestate, pe când evenimentele respective fusese pe larg mediatizate în acea perioadă. Toţi aceşti factori pun la îndoială sinceritatea şi temeinicia cererii sale.
Prin urmare, cererea de acces pe teritoriul francez formulată în calitate de solicitant de azil de Dl X...., care s-a prezentat ca Dl Gaberamadhien Asebaha sau Asebeha trebuie considerată ca fiind vădit neîntemeiată ;
Potrivit articolului L. 213-4 din Codul de imigraţie şi azil, trebuie să fie date indicaţii pentru retrimiterea acestuia către Eritreea sau, după caz, către orice ţară unde el va fi legal admisibil (...) »
14. La 7 iulie 2005, reclamantul a sesizat cu o cerere de urgenţă tribunalul administrativ de la Cergy-Pontoise în temeiul articolului L. 521-2 din Codul administrativ de justiţie, prin care solicita o ordonanţă care să oblige ministrul de Interne să-l admită pe teritoriul francez pentru a putea prezenta o solicitare de azil. El a argumentat că acest refuz de intrare constituia o încălcare gravă şi vădit ilegală a dreptului său de azil – care are caracterul unei libertăţi fundamentale a cărei corolar este dreptul de a solicita statutul de refugiat, ceea ce implică un drept provizoriu de şedere pe teritoriu – precum şi a dreptului la viaţă şi a celui de a nu fi supus tratamentelor inumane şi degradante în sensul articolului 3 din Convenţie. În această privinţă el a afirmat că ministerul nu doar şi-a depăşit competenţele, prin faptul că a examinat fondul cererii de azil, dar şi a comis o eroare de apreciere considerând această cerere vădit neîntemeiată. El a subliniat că, în calitate de cameraman şi fotograf, angajat de un jurnalist, a fost persecutat în ţara sa de origine unde fusese de două ori arestat şi supus relelor tratamente, s-a refugiat în Sudan, dar a părăsit această ţară unde viaţa sa era în pericol.
Reclamantul a prezentat judecătorului pentru cereri urgente următoarea declaraţie, elaborată în aceeaşi zi de organizaţia neguvernamentală « Reporterii fără frontiere » (Reporters sans frontières):
« (...) Reporterii fără frontiere, organizaţie internaţională pentru apărarea libertăţii presei, doreşte să vă atragă atenţia asupra cazului Dlui Asebaha Gaberamadhien, jurnalist de cetăţenie eritreeană.
Datorită eforturilor corespondenţilor noştri permanenţi, noi suntem în măsură să confirmăm activităţile jurnalistului fotograf Dl Gaberamadhien. Noi am luat legătura cu jurnalistul eritreean, în prezent exilat în Statele Unite, Mihretab Yohannes Milkias, care ne-a confirmat colaborarea sa cu Dl Gaberamadhien. Dl Mihretab ne-a confirmat faptul că ambii au fost deţinuţi în aceeaşi perioadă în penitenciarul din Zara, unul dintre cele mai severe din ţară, în condiţii extrem de dificile.
Conştient de perioada necesară pentru examinarea acestui dosar şi efectuarea verificărilor necesare, vreau, totuşi, să subliniez că Reporterii fără frontiere susţin cererea de azil politic formulată de Dl Gaberamadhien. Noi am saluta posibilitatea de a ne întâlni cu el pentru a-i studia dosarul şi a aduce toate probele necesare în susţinerea cererii sale. Vă vom fi extrem de recunoscători pentru faptul de a-l admite pe teritoriul Franţei (...) »
În afară de aceasta, el a prezentat două mesaje electronice ale Dlui Mihretab Milkias, redactate în engleză, de asemenea datate cu 7 iulie 2005, şi adresate Reporterilor fără frontiere (Dl Mihretab Milkias a adresat un al treilea mesaj electronic avocatului reclamantului, similar celor precedente, la 11 iulie 2005), în care ultimul confirma că îl cunoaşte pe Asebeha Gebremedhin timp îndelungat. Fiindu-i arătată o fotografie, el declarat că recunoaşte în persoană reclamantul, şi că este vorba despre un jurnalist şi un activist disident (dissident activist), care a activat ca fotograf freelance pentru ziarul Keste Deban, şi că au stat ambii mai multe luni la închisoarea din Zara. Dl Mihretab Milkias a mai afirmat că reclamantul a suferit mult şi a fost supus multor încercări din cauza activismului său pentru susţinerea schimbărilor democratice şi colaborării cu presa independentă şi că, având în vedere situaţia actuală din Eritreea şi faptul că reclamantul a fost deţinut al penitenciarului din Zara, este cunoscut de autorităţi, şi va fi cu siguranţă arestat, iar viaţa lui va fi în pericol şi el riscă cel puţin să fie torturat şi să « dispară » ca mulţi jurnalişti, dizidenţi şi alţi activişti.
15. La 8 iulie 2005, fără audieri şi dezbateri, judecătorul pentru cereri urgente de la tribunalul administrativ de la Cergy-Pontoise, a respins cererea reclamantului printr-o ordonanţă formulată astfel :
« (...)
Articolul L. 521-2 din Codul de justiţie administrativă prevede următoarele : « Fiind sesizat cu o cerere justificată de urgenţă, judecătorul pentru cereri urgente poate ordona orice măsură necesară pentru apărarea unei libertăţi fundamentale care a fost încălcată grav şi nejustificat prin acţiunile unei persoane juridice de drept public sau unui organism de drept privat responsabil de gestionarea unui serviciu public. Judecătorul pentru cereri urgente se va pronunţa într-un termen de patruzeci şi opt de ore ». În termenii articolului L. 522-1 din acelaşi cod : « Judecătorul pentru cereri urgente trebuie să statueze în cadrul unei proceduri scrise sau orale. Dacă este solicitat să pronunţe măsurile vizate în articolele L. 521-1 şi L. 521-2, să le modifice sau să le înceteze, el va informa imediat părţile despre data şi ora audierii publice (...) » . În termenii articolului L. 522‑3 din acelaşi cod : « Dacă cererea nu denotă un caracter de urgenţă sau la examinarea acesteia se dovedeşte că ea nu ţine de competenţa jurisdicţiei administrative, că este neacceptabilă sau neîntemeiată, judecătorul pentru cereri urgente poate respinge cererea respectivă printr-o ordonanţă motivată, fără a aplica primele două alineate din articolul L. 522-1 » ;
Pe de altă parte, articolul L. 221-1 din Codul de imigraţie şi azil prevede : « Străinul care ajunge în Franţa pe cale (...) aeriană şi care, fie nu este autorizat să intre pe teritoriul francez, fie cere să fie admis în calitate de solicitant de azil, poate fi menţinut într-o zonă de aşteptare situată într-un (...) aeroport o perioadă de timp strict necesară pentru plecarea sa şi, dacă este solicitant de azil, poate fi supus unei examinări care să determine dacă cererea sa nu este vădit neîntemeiată (...) ». În termenii articolului 12 din decretul din 12 mai 1982 modificat : « dacă un străin care se prezintă la frontieră cere să beneficieze de dreptul de azil, decizia de refuz de intrare în Franţa poate fi luată doar de ministrul de interne, după consultarea Oficiului francez pentru protecţia refugiaţilor şi apatrizilor » ;
Din documentele dosarului rezultă că Dl Gaberamadhien Asebeha, cetăţean eritreean, a ajuns în Franţa pe calea aerului şi la 1 iulie 2005 a prezentat o cerere de intrare pe teritoriul Franţei în calitate de solicitant de azil. Cu aplicarea dispoziţiilor precitate din articolul L. 221-1 din Codul de imigrare şi azil, persoana respectivă a fost reţinută într-o zonă de aşteptare în scopul examinării cererii sale de azil. La 5 iulie 2005, după consultarea Oficiului francez pentru protecţia refugiaţilor şi apatrizilor, ministrul de Stat, ministrul de Interne şi amenajare a teritoriului, printr-o decizie, contestată la 6 iulie 2005, a refuzat Dlui Gaberamadhien Asebeha autorizaţia de a intra în Franţa considerând că cererea lui de azil este vădit neîntemeiată ;
Într-adevăr, dreptul de azil şi corolarul său, dreptul de a solicita statut de refugiat şi, prin urmare, șederea în Franţa pentru perioada necesară examinării cererii de azil, constituie pentru străini o libertate fundamentală, pentru apărarea căreia judecătorul pentru cereri urgente poate, în caz de urgenţă, să ordoneze, în temeiul prevederilor precitate din articolul L. 521-2 din Codul de justiţie administrativă, orice măsură necesară dacă, în exercitarea atribuţiilor sale, administraţia a încălcat grav şi nejustificat această libertate. Totodată, o atare încălcare nu poate rezulta doar din singura circumstanţă că, întru aplicarea articolului L. 221-1 din Codul de imigrare şi azil, ministrul de interne personal a hotărât, prin decizia din 6 iulie 2005 din speţă, asupra cererii de azil, deoarece Oficiul francez pentru protecţia refugiaţilor şi apatrizilor putea fi sesizat, în virtutea articolului L. 711-1 din acelaşi cod, doar cu o cerere de solicitare a statutului de refugiat depusă de străinii care au fost admişi pe teritoriul francez. În afară de aceasta, nu rezultă din niciun document anexat la dosar că refuzul de a intra pe teritoriu – din cauza caracterului vădit neîntemeiat al cererii sale de azil – a fost vădit nejustificat faţă de Dl Gaberamadhien Asebeha. În special, reclamantul, în susţinerea cererii sale, nu a prezentat niciun element suficient şi substanţial referitor la identitatea sa, profesia de cameraman şi fotograf pe care a practicat-o în ţara de origine, faptele de persecuţie pe care le-a pretins şi motivele lor, precum şi riscurile la care ar fi fost supus în cazul reîntoarcerii în ţara sa de origine sau în Sudan, unde a locuit ultimul timp, nicio dovadă prima facie sau element care să demonstreze aceste riscuri sau să infirme aprecierea făcută de ministrul de interne referitor la cererea sa de azil. Singurele documente prezentate de persoana respectivă, mai exact, mărturiile unui jurnalist refugiat în Satele Unite ale Americii, care conţin foarte puţine detalii, şi o scrisoare din partea « Reporterilor fără frontiere », nu sunt suficiente pentru a stabili dacă el personal s-ar expune riscurilor în cazul întoarcerii în ţara sa sau în Sudan ;
Din cele menţionate mai sus rezultă că decizia din 6 iulie 2005 a ministrului de Stat, ministrului de Interne şi amenajarea teritoriului, care refuza admiterea Dlui GABERAMADHIEN ASEBEHA pe teritoriul francez în calitate de solicitant de azil nu trebuie să fie considerată că ar fi încălcat dreptul său de a solicita statutul de refugiat în mod grav şi vădit neîntemeiat, justificând măsurile în temeiul articolului L. 521-2 din Codul de justiţie administrativă. Astfel, şi întru aplicarea dispoziţiilor precitate din articolul L. 522-3 din Codul de justiţie administrativă, cererea reclamantului trebuie să fie respinsă ca fiind vădit neîntemeiată (...) »
16. La 7 iulie 2005, reclamantul a fost însoţit de către poliţie la ambasada Eritreii. Autorităţile au raportat ambasadoarei Eritreii despre relatarea sa referitoare la cererea de solicitare de azil, precizând circumstanţele evadării sale şi numele persoanelor care l-au însoţit. Ambasadoarea l-a atacat violent verbal în limba eritreeană şi a refuzat să-l recunoască drept cetăţean al acestei ţări şi să-i elibereze un permis de trecere (« laissez-passer »).
Guvernul a negat că relatarea reclamantului i-a fost expusă ambasadoarei şi că aceasta şi-a exprimat în aceeaşi zi poziţia referitoare la eliberarea unui permis de trecere (ea a informat autorităţile despre poziţia sa în această privinţă doar la 15 iulie 2005).
17. Printr-o decizie din 20 iulie 2005, « având în vedere [printre altele] cererea de suspendare a expulzării reclamantului până la 30 august 2005, acordată de Curtea europeană a Drepturilor Omului, în virtutea articolului 39 din Regulamentul său interior », Ministerul Afacerilor Interne a acordat reclamantului dreptul de a intra pe teritoriul francez. Concomitent, i-a fost emis un permis valabil timp de opt zile – care, de asemenea, viza măsura provizorie indicată guvernului pârât în temeiul articolului 39 din Regulament – în scopul de a-i permite să se prezinte la o prefectură pentru a solicita un permis de şedere temporară în calitate de solicitant de azil. Asistat de Asociaţia naţională de asistenţă la frontiere pentru străini (ANAFE – o organizaţie neguvernamentală ce regrupa douăzeci de asociaţii şi sindicate) şi de Reporterii fără frontiere, el a obţinut, la prefectura din Paris, la 26 iulie 2005, un permis de şedere valabil timp o lună, în scopul depunerii unei cereri de solicitare a azilului în faţa OFPRA (ceea ce a şi făcut).
18. După cum a fost indicat mai sus, decizia de a reţine reclamantul în zona de aşteptare a fost luată de către autoritatea administrativă la 1 iulie 2005 la ora 11.00, pentru o durată de patruzeci şi opt de ore (alineatul 11 de mai sus), reînnoită la 3 iulie pentru patruzeci şi opt de ore suplimentare.
La 5 iulie 2005, judecătorul pentru eliberări şi detenţie (« le juge des libertés et de la détention ») de la tribunalul de mare instanţă din Bobigny, în faţa căruia s-a prezentat reclamantul, asistat de un avocat şi un interpret – a decis prelungirea reţinerii lui pentru o perioadă de opt zile, printr-o ordonanţă motivată astfel :
« Având în vedere că cererea Dlui Gaberamadhien de acordare a azilului politic este în curs de examinare, acesta trebuie să fie reţinut în zona de aşteptare. »
La 13 iulie 2005, acelaşi judecător – în faţa căruia reclamantul s-a prezentat încă o dată, asistat de aceleaşi persoane – a autorizat reţinerea lui în zona de aşteptare pe o durată de încă opt zile, printr-o ordonanţă motivată astfel :
« Având în vedere că cererea de azil a fost respinsă la 6 iulie 2005 ; persoana respectivă nu are paşaport; s-a prezentat la Ambasada Eritreei la 7 iulie 2005 ; administraţia este în aşteptarea eliberării unui permis de trecere ; este necesară reţinerea lui în zona de aşteptare. »
19. Sesizat de către reclamant – la 18 iulie 2005 – cu o cerere de anulare a ordonanţei din 8 iulie 2005, Consiliul de Stat, printr-o decizie din 11 august 2005, a conchis, în termenii următori, că nu este cazul să se pronunţe
« (...)
(...) Dl Gaberamadhien Asebeha (...) a sesizat Curtea europeană a Drepturilor Omului. Această Curte, printr-o decizie din 15 iulie 2005, a indicat guvernului francez, în virtutea articolului 39 din Regulamentul său interior, « că este dezirabil, în interesul părţilor şi pentru buna desfăşurare a procedurii în faţa Curţii, de a nu trimite reclamantul în Eritreea până la 30 august 2005, 24.00 ». Dând curs acestei cereri, ministrul, printr-o decizie din 20 iulie 2005, după introducerea recursului, a autorizat reclamantul să pătrundă pe teritoriul francez şi chiar i-a permis să prezinte o cerere de azil, ceea ce acesta a putut face după ce a primit, la 26 iulie 2005, o autorizaţie provizorie de şedere. Această măsură întreprinsă are acelaşi efect ca măsura solicitată în cererea de urgenţă prezentată judecătorului pentru cereri urgente şi putea avea doar un caracter provizoriu. În aceste condiţii, concluziile cererii formulate de Dl Gaberamadhien Asebeha orientate împotriva ordonanţei prin care această cerere a fost respinsă au rămas fără obiect.
(...) »
20. Printr-o decizie din 7 noiembrie 2005, notificată la 9 noiembrie 2005, OFPRA a recunoscut calitatea de refugiat al reclamantului. Articolul 33 din Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 cu privire la statutul refugiaţilor constituie un obstacol pentru oricare măsură de expulzare spre ţara sa de origine. Guvernul a elaborat un memorandum din partea şefului adjunct al Secţiei pentru afaceri juridice şi internaţionale a OFPRA prin care a certificat acest fapt. El a precizat că « prin prezenta, Oficiul consideră, ţinând cont, printre altele, de condiţiile inumane ale încarcerării deja suportate în ţara de origine, că o revenire în Eritreea l-ar expune persecuţiilor în sensul prezentei Convenţii ».
21. Reclamantul afirmă că, în timpul șederii sale în zona de aşteptare de la aeroportul Roissy, autorităţile au omis să-l supună unui examen medical care ar fi stabilit dacă cicatricele şi rănile sunt consecinţele relelor tratamente. Totodată, el a avut posibilitatea de a întâlni de mai multe ori (la 6, 7, 11 şi 12 iulie 2005) un salariat al ANAFE în încăperile de care dispune această organizaţie neguvernamentală în zona de aşteptare de la aeroport. ANAFE a redactat, la 15 iulie 2005, un certificat (făcut de reclamant) care atesta că acest angajat, întâlnindu-l de mai multe ori, a observat urme de arsuri, cel puţin pe unul din braţele lui. Acest certificat atesta că salariatul ANAFE a observat « o adâncitură în partea de jos a spatelui reclamantului, care i-a explicat că aceasta se datora torturii la care a fost supus la Zara şi i-a demonstrat poziţia în care a fost obligat să stea în timpul detenţiei : cu faţa în jos şi cu mâinile şi picioarele legate la spate ». Reclamantul a prezentat un certificat elaborat în aceeaşi zi de către salariatul menţionat. În plus, fiind îndrumat aparent de ANAFE, reclamantul a fost examinat la 17 iulie 2005 de către Medicul Lam (unitatea medicală de la Roissy a centrului medical Robert Ballanger), care a eliberat un certificat medical care preciza că starea sănătăţii persoanei respective nu necesită îngrijiri speciale, dar a menţionat « cicatrici vechi pe braţul drept, şi pe genunchii drept şi stâng ».
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
A. Dreptul de azil
22. Cel de-al patrulea alineat din preambulul Constituţiei Franţei prevede următoarele :
« Orice persoană persecutată din cauza acţiunii sale în favoarea libertăţii are dreptul de azil pe teritoriile Republicii. »
Consiliul de Stat a considerat că dreptul constituţional la azil are caracterul unei libertăţi fundamentale şi are ca și corolar dreptul de a solicita statutul de refugiat, care presupune faptul ca străinului care solicită recunoaşterea calităţii de refugiat, în principiu, să i se permită să rămână pe teritoriul ţării până când se va hotărî asupra cererii sale. Printre altele, este precizat că doar în cazul în care cererea este « vădit neîntemeiată » (alineatul 23 de mai sus), ministrul de interne poate, după primirea avizului Oficiului francez pentru protecţia refugiaţilor şi apatrizilor (OFPRA), să-i refuze accesul pe teritoriul ţării (a se vedea, spre exemplu, Ministerul de Interne versus Mbizi Mpassi Gallis, ordonanţa din 24 octombrie 2005).
23. În termenii Codului privind imigraţia şi azilul:
Articolul L. 711-1
« Calitatea de refugiat este recunoscută oricărei persoane persecutate din cauza acţiunilor sale în favoarea libertăţii, precum şi oricărei persoane asupra căreia îşi exercită mandatul Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, în termenii articolelor 6 şi 7 din statutul său, adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 14 decembrie 1950 sau care corespunde definiţiilor articolului 1 din Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 cu privire la statutul refugiaţilor. Aceste persoane cad sub incidenţa prevederilor aplicabile refugiaţilor în virtutea Convenţiei de la Geneva menţionată mai sus. »
Articolul L. 712-1
« Sub rezerva prevederilor articolului L. 712-2, de protecţie subsidiară poate beneficia orice persoană care nu întruneşte condiţiile pentru obţinerea calităţii de refugiat, menţionate în articolul L. 711-1 şi care dovedeşte că în ţara sa este expusă la una din următoarele ameninţări :
a) Pedeapsa cu moartea ;
b) Tortură sau tratamente inumane sau degradante ;
c) În cazul persoanelor civile, o ameninţare gravă, directă şi individuală împotriva vieţii sau persoanei sale din cauza unei violenţe generale care rezultă dintr-o situaţie de conflict armat intern sau internaţional. »
Articolul L. 713-2
« Persecuţiile luate în considerare la acordarea calităţii de refugiat şi ameninţările grave care ar face posibilă acordarea unei protecţii subsidiare pot fi : faptul că autorităţile Statului, partide sau organizaţii care deţin controlul asupra Statului sau asupra unei părţi substanţiale din teritoriul Statului, sau actori nestatali în cazul în care autorităţile definite în următorul alineat refuză sau nu sunt în stare să ofere o protecţie.
Autorităţile susceptibile să ofere o protecţie pot fi autorităţile de Stat şi organizaţiile internaţionale şi regionale. »
Articolul L. 713-3
« Cererea de azil a unei persoane care avea acces la o protecţie pe o parte a teritoriului ţării sale de origine poate fi respinsă dacă această persoană nu are niciun motiv de a-i fi frică de persecuţii sau de a fi expus unui atentat grav şi dacă este rezonabil de a considera că ar putea rămâne în această parte a ţării. Vor fi luate în considerare condiţiile generale care prevalează în această parte a teritoriului, situaţia personală a solicitantului, precum şi autorul persecuţiei la momentul adoptării deciziei cu privire la solicitarea de azil. »
24. În termenii articolului 1 A 2) din Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 (ratificată de Franţa la 23 iunie 1954) şi ai articolului 1 din Protocolul de la New-York din 31 ianuarie 1967 (la care Franţa a aderat la 3 februarie 1971) cu privire la statutul refugiaţilor, este considerată « refugiat » orice persoană care, « are temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naţionalităţii, apartenenţei la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara ţării a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte protecţia acestei ţări; sau care, neavând nicio cetățenie şi aflându-se în afara ţării în care avea reşedinţa obişnuită ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu doreşte sa se reîntoarcă ». Articolul 33 din aceeaşi convenţie prevede următoarele :.
Articolul 33 – Interdicţia de expulzare şi returnare
« 1. Niciun Stat contractant nu va expulza sau returna, în nici un fel un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viaţa sau libertatea sa ar fi ameninţate pe motiv de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinii politice. (...) »
B. Procedura de azil la frontieră şi menţinerea în zona de aşteptare
1. Procedura de azil la frontieră
25. Procedura de azil la frontieră are scopul de a autoriza sau nu pătrunderea pe teritoriul francez a străinilor care se prezintă la frontierele aeroportuare fără documentele necesare şi solicită să fie admişi în calitate de solicitanţi de azil. Procedura este de competenţa Ministerului Afacerilor Interne, care ia decizia de a admite sau nu persoana vizată, după consultarea OFPRA (decretul din 21 iulie 2004 de modificare a articolului 12 din decretul din 27 mai 1982).
26. Articolul L. 221-1 din Codul de Imigraţie şi Azil precizează că « străinul care ajunge în Franţa pe cale ferată, maritimă sau aeriană şi care, fie că nu este autorizat să intre pe teritoriul Franţei, fie că cere admiterea în calitate de solicitant de azil, poate fi menţinut într-o zonă de aşteptare (...) pe o durată strict necesară plecării sale şi, dacă este solicitant de azil, este supus unei cercetări care tinde să determine dacă cererea sa nu este vădit neîntemeiată. »
Guvernul notează că criteriile aplicate pentru estimarea caracterului « vădit neîntemeiat » al cererilor de azil prezentate la frontieră se inspiră din acelea care rezultă din rezoluţiile adoptate la Londra la 30 noiembrie şi 1 decembrie 1992 de către miniştrii responsabili pentru imigraţie din Statele membre ale Comunităţii Europene, şi din experienţa şi practicile OFPRA. Criteriile sunt următoare : « motivele invocate se află în afara problematicii azilului (cauze economice, motive de confort pur personal ...) ; cererea se întemeiază pe fraudă deliberată (reclamantul îşi atribuie o cetăţenie care vădit nu-i aparţine, face declaraţii false...) declaraţiile sunt lipsite de orice esenţă, nepersonalizate, nedetaliate ; reclamantul se referă la o situaţie generală neclară şi nesigură, fără a aduce probe personalizate ; declaraţiile sale conţin incoerenţe, improbabilităţi sau contradicţii majore care lipsesc relatarea sa de orice credibilitate. « Într-o hotărâre a Adunării din 18 decembrie 1996 (Rogers), Consiliul de Stat a precizat că aceste rezoluţii sunt lipsite de valoare normativă şi că ele nu pot fi deci invocate pentru a determina caracterul « vădit neîntemeiat » al unei cereri de azil.
27. Străinul care solicită azil la frontieră poate face acest lucru imediat la sosirea sa sau în orice moment pe durata aflării sale în zona de aşteptare. Cererea trebuie depusă la poliţia de frontieră, care va întocmi un proces-verbal cu privire la cererea de solicitare a azilului şi va transmite dosarul la Ministerul Afacerilor Interne. Fiecare solicitant este audiat de către un agent al Biroului de azil la frontieră al OFPRA, cu scopul de a afla motivele solicitării azilului, după care va transmite la Ministerul Afacerilor Interne un aviz scris cu privire la caracterul vădit neîntemeiat sau nu al cererii. Ulterior, ministerul va lua decizia de a admite sau nu reclamantul pe teritoriul Franţei.
În caz de admitere, poliţia de frontieră eliberează un permis, care oferă beneficiarului său opt zile pentru a formula o cerere de azil în cadrul procedurilor de azil de drept comun.
În cazul unei decizii de neadmitere, reclamantul este trimis de îndată în ţara sa de origine sau ţara de unde a venit.
28. Ca toate deciziile administrative, deciziile de neadmitere pot fi atacate cu un recurs în faţa jurisdicţiei administrative, fără a avea un efectiv suspensiv.
De asemenea, ele pot face obiectul unei « cereri urgente de suspendare » (« référé suspension ») sau unei « cereri urgente pentru obţinerea unei ordonanţe de protecţie a intereselor reclamantului » (« référé injonction ») (de asemenea cunoscută ca « cerere urgentă pentru protecţia unei libertăţi fundamentale », numită « référé liberté ») – niciuna din ele cu efect suspensiv – prevăzute de articolele L. 521-1 şi L. 521-2 din Codul de justiţie administrativă :
Articolul L. 521-1
« Când o decizie administrativă, inclusiv de refuz, face obiectul unei cereri de anulare sau reformare, judecătorul pentru cereri urgente, sesizat cu o cerere în acest sens, poate ordona suspendarea executării acestei decizii, sau anumitor efecte ale sale, dacă urgenţa este justificată şi dacă, la etapa instrumentării, există dovezi capabile să creeze suspiciuni serioase referitoare la legalitatea deciziei.
În cazul în care este pronunţată suspendarea, se va hotărî, cât mai curând posibil, asupra cererii de anulare sau reformare. Suspendarea va înceta cel târziu când se va hotărî asupra cererii de anulare sau reformare a deciziei. »
Articolul L. 521-2
« Fiind sesizat cu o cerere în acest sens justificată de o urgenţă, judecătorul pentru cereri urgente poate ordona orice măsură necesară pentru apărarea unei libertăţi fundamentale care a fost încălcată grav şi nejustificat prin acţiunile unei persoane juridice de drept public sau unui organism de drept privat responsabil de gestionarea unui serviciu public. Judecătorul pentru cereri urgente se pronunţă într-un termen de patruzeci şi opt de ore. »
Articolul L. 522-1 din acelaşi cod precizează că judecătorul pentru cereri urgente în principiu se pronunţă în cadrul unei proceduri contradictorii scrise sau orale şi că, dacă este solicitat să adopte măsurile vizate în articolele L. 521-1 şi L. 521-2, de a le modifica sau a le înceta, el informează imediat părţile despre data şi ora audierii publice. Articolul L. 522-3 prevede totodată o procedură de « triere » care autorizează judecătorul pentru cereri urgente să respingă, printr-o simplă ordonanţă motivată, fără a convoca părţile sau a ţine o audiere contradictorie, o cerere care nu prezintă un caracter de urgenţă sau dacă « la examinarea acesteia se dovedeşte că ea nu ţine de competenţa jurisdicţiei administrative, că este neacceptabilă sau neîntemeiată ».
Apelul poate fi înaintat în faţa Consiliului de Stat în termen de cincisprezece zile după notificare. Instanţa se va pronunţa într-un termen de patruzeci şi opt de ore.
Consiliul de Stat a precizat că noţiunea de « libertate fundamentală » în sensul articolului L. 521-2 din Codul de justiţie administrativă « cuprinde, pentru cetăţenii străini care sunt supuşi unor măsuri speciale care reglementează intrarea şi şederea lor în Franţa, şi care astfel nu beneficiază, spre deosebire de cetăţenii francezi, de libertatea de a intra în ţară, dreptul constituţional de azil, a cărui corolar este dreptul de a solicita statut de refugiat, obţinerea căruia este determinantă pentru exercitarea, de către aceste persoane, a libertăţilor recunoscute în mod general cetăţenilor străini » (ordonanţa judecătorului pentru cereri urgente din 12 ianuarie 2001, Hyacinthe ; a se vedea, de asemenea, ordonanţa din 24 octombrie 2005, Mbizi Mpassi Gallis).
Aplicând principiile dreptului administrativ francez, o cerere de urgenţă ca şi oricare alt recurs jurisdicţional, nu antrenează suspendarea executării unei decizii administrative. Totodată, Guvernul expune că « la modul general, dacă autoritatea administrativă cunoaşte despre sesizarea unui judecător administrativ cu o cerere de urgenţă, ea va suspenda executarea măsurii de refuzare a azilului până când judecătorul se va pronunţa asupra acesteia ».
2. Menţinerea în zona de aşteptare
29. Decizia iniţială de menţinere în zona de aşteptare este luată de autoritatea administrativă în formă scrisă şi motivată, pentru o durată care nu va depăşi patruzeci şi opt de ore. Termenul va fi prelungit o singură dată în aceleaşi condiţii şi pentru aceeaşi durată (articolul L. 221-3 din Codul de Imigraţie şi Azil). Judecătorul pentru eliberări şi detenţie a intervenit pentru prima dată în patru zile, pentru a decide asupra prelungirii termenului maxim de opt zile suplimentare şi a doua oară în aceeaşi perioadă, în vederea unei prelungiri excepţionale cu încă cel mult opt zile (articolele L. 222-1 şi L. 222-2).
Durata maximală de menţinere în zona de aşteptare, în principiu, este de douăzeci de zile. Totodată, în mod excepţional, dacă o cerere de azil este formulată între cea de-a şaisprezecea şi a douăzecea zi de menţinere, aceasta va putea fi prelungită doar cu patru zile, de către judecătorul pentru eliberări şi detenţie, pornind de la data cererii (articolul L. 222-2).
Judecătorul pentru eliberări şi detenţie se pronunţă prin ordonanţe, după audierea persoanei vizate, în prezenţa avocatului său, dacă acesta există, sau după notificarea corespunzătoare a acestuia. El poate acorda prelungirea sau o poate refuza, eliberând străinul sau plasându-l sub regim de arest la domiciliu. Judecătorul se pronunţă liber asupra cererii de prelungire formulate de administraţie şi poate ignora motivele invocate pentru justificarea acestei cereri şi respinge, prin urmare, cererea (Curtea de casaţie a precizat că menţinerea în zona de aşteptare « nu este decât una din opţiunile judecătorului » ; Cass. Civ. 2e, 8 iulie 2004). În principiu, pronunțarea se face în ședință publică (articolul L. 222-4). Ordonanţele sale sunt susceptibile de apel în faţa prim-preşedintelui curţii de apel sau a delegatului său, care trebuie să se pronunţe în termen de patruzeci şi opt de ore de la sesizare (articolul L. 222-6).
30. Străinul menţinut în zona de aşteptare este informat, în cel mai scurt termen, că poate solicita asistenţa unui interpret şi a unui medic, poate comunica cu avocatul său sau orice persoană la alegere şi poate părăsi, în orice moment, zona de aşteptare pentru a pleca în orice direcţie în afara Franţei. Aceste informaţii îi sunt comunicate într-o limbă pe care o înţelege (articolul L. 221-3).
Străinul poate solicita judecătorului să i se desemneze un avocat din oficiu (articolul L. 222-4). Statul va plăti onorariile avocatului şi interpretului care va asista străinul în timpul procedurii judiciare de menţinere în zona de aşteptare (articolul L. 222‑7).
Procurorul Republicii precum şi, după primele patru zile, judecătorul pentru eliberări şi detenţie pot să se deplaseze la faţa locului pentru a verifica condiţiile de menţinere în zona de aşteptare. Procurorul Republicii vizitează zonele de aşteptare de fiecare dată când consideră necesar şi cel puţin o dată pe an. Delegaţia franceză a Înaltului Comisar al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICNUR) şi asociaţiile umanitare au acces în zonele de aşteptare, în condiţiile fixate în decretul nr. 95-507 din 2 mai 1995 modificat. Acestea pot, în special, să se întâlnească confidenţial cu solicitanţii de azil menţinuţi acolo (articolele L. 221-1 şi următoarele din Codul de Imigraţie şi Azil). Guvernul precizează că, în vederea aplicării unei convenţii semnate între Stat şi ANARE, ultima poate fi prezentă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru şi să asigure asistenţa juridică pentru străini, iar Crucea Roşie asigură o asistenţă umanitară (de asemenea, în virtutea unei convenţii).
C. Depunerea şi examinarea cererii de azil, şi căile de apel
31. OFPRA, o instituţie publică dotată cu personalitate juridică şi cu autonomie financiară şi administrativă, plasată pe lângă ministrul de Afaceri Externe (articolul L. 721-1 din Codul de Imigraţie şi Azil), este autoritatea competentă pentru recunoaşterea calităţii de refugiat şi acordarea protecţiei subsidiare (articolele L. 713-1 şi L. 721-2).
Solicitantul trebuie să se deplaseze la o prefectură pentru a obţine un permis de şedere – valabil o lună – şi să îndeplinească un formular de solicitare a azilului. La primirea dosarului, OFPRA adresează solicitantului o «scrisoare de înregistrare » care îi permite, printre altele, să beneficieze de o confirmare a primirii cererii de azil, valabilă trei luni şi care poate fi reînnoită până la decizia OFPRA şi, după caz, a Comitetului de apel pentru refugiaţi.
OFPRA se pronunţă în cadrul unei proceduri unice de examinare în cadrul căreia solicitantului de azil i se oferă posibilitatea de a prezenta probe în susţinerea cererii sale şi, în principiu, după ce acesta este audiat (articolele L. 723-2 şi L. 723-3).
32. Deciziile de respingere luate de OFPRA în vederea aplicării, în special, a articolelor L. 711-1 şi L. 712-1 sunt susceptibile de apel în termen de o lună în faţa Comitetului de apel pentru refugiaţi (articolul L. 731-2), o jurisdicţie plasată sub autoritatea unui preşedinte, membru al Consiliului de Stat, desemnat de vicepreşedintele Consiliului de Stat (articolul L. 731-2). Persoanele vizate îşi pot prezenta explicaţiile la Comitetul de apel şi pot beneficia de asistenţa unui avocat şi a unui interpret (articolul L. 733-1).
În principiu, acest recurs are efect suspensiv şi autorizarea provizorie de sejur poate fi reînnoită până la intervenirea deciziei comisiei (articolul 9 din legea din 25 iulie 1952 cu privire la dreptul de azil). În această privinţă, articolul L. 742-3 din Codul de Imigraţie şi Azil precizează următoarele :
« Străinul admis pentru şedere în Franţa beneficiază de dreptul de a rămâne până la notificarea deciziei OFPRA sau, dacă a fost formulat un apel, până la notificarea deciziei comisiei de apel. El dispune de un termen de o lună de la notificarea refuzului de reînnoire sau de la retragerea autorizaţiei sale de şedere pentru a părăsi benevol teritoriul francez. »
De asemenea, Consiliul de Stat a stabilit principiul dreptului pentru străinul care solicită recunoaşterea calităţii de refugiat de a rămâne provizoriu pe teritoriu până la momentul când va fi pronunţată decizia privind cererea sa, sub rezerva cererilor abuzive sau transmise cu întârziere (Consiliul de Stat, şedinţa plenară, 13 decembrie 1991, M.N.)
33. Deciziile Comitetului de apel pentru refugiaţi sunt susceptibile – într-un termen de două luni – de un recurs în interesul legii în faţa Consiliului de Stat. Cu toate acestea, o astfel de acţiune nu are efect suspensiv (Consiliul de Stat, 6 martie 1991, M.D.).
34. Străinul, căruia i-au fost refuzate definitiv recunoaşterea calităţii de refugiat sau dreptul de a beneficia de protecţia subsidiară şi care nu este autorizat să rămână pe teritoriu în altă calitate, trebuie să părăsească teritoriul francez, sub pedeapsa măsurii de însoţire până la frontieră (articolul L. 742-7 din cod). Străinul care a fost arestat şi urmează a fi însoţit până la frontieră poate, în patruzeci şi opt de ore după notificare, dacă a fost notificat pe cale administrativă, sau în şapte zile, dacă a fost notificat pe cale poştală, să solicite anularea acestei arestări la preşedintele tribunalului administrativ. Preşedintele sau delegatul său se va pronunţa într-un termen de şaptezeci şi două ore din momentul sesizării (articolul L. 512-2 din cod). Arestarea nu poate fi executată înainte de expirarea acestor termeni sau, dacă preşedintele tribunalului administrativ sau delegatul său au fost sesizaţi, înainte ca el să se pronunţe (articolul L. 512-3 din cod). Hotărârea preşedintelui tribunalului administrativ sau a delegatului său este susceptibilă de apel în termen de o lună în faţa preşedintelui secţiunii pentru contencios al Consiliului de Stat sau a unui consilier de Stat delegat de acesta. Acest apel nu are efect suspensiv (articolul L. 512-5 din cod).
35. În termenii articolului L. 742-6 din cod, în caz de recunoaştere a calităţii de refugiat sau acordării protecţiei subsidiare, autoritatea administrativă abrogă măsura de arest pentru însoţirea la frontieră care, după caz, a fost luată. Ea eliberează imediat refugiatului un permis de şedere prevăzut în alineatul 8 din articolul L. 314-11 (valabil zece ani şi prelungit în mod automat), iar beneficiarului de protecţie subsidiară - un permis temporar de şedere prevăzut în articolul L. 313-13 (valabil un an, prelungit)
III. SUMARUL ACTIVITĂŢILOR EFECTUATE ÎN CADRUL CONSILIULUI EUROPEI
A. Comitetul Miniştrilor
36. La 18 septembrie 1998, Comitetul Miniştrilor a adoptat o Recomandare (nr R (98) 13) « cu privire la dreptul de recurs efectiv al solicitanţilor de azil respinşi împotriva deciziilor de expulzare în contextul articolului 3 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului », care invită Statele membre să supravegheze respectarea garanţiilor de mai jos în legislaţia şi practica lor judiciară :
«1. Orice solicitant de azil căruia i-a fost refuzat statutul de refugiat sau care a fost supus unei proceduri de expulzare spre o ţară referitor la care el a înaintat o plângere argumentată în care pretindea că a fost supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, trebuie să poată exercita un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale.
2. În cadrul aplicării alineatului 1 din prezenta recomandare, orice recurs în faţa unei instanţe naţionale este considerat efectiv dacă :
2.1. instanţa este jurisdicţională ; sau, dacă ea este quasi jurisdicţională sau administrativă, doar în cazul când este clar identificată şi alcătuită din membri imparţiali care beneficiază de garanţii de independenţă ;
2.2. instanţa este competentă atât pentru a decide asupra existenţei condiţiilor prevăzute în articolul 3 din Convenţie, cât şi pentru a oferi o soluţionare corespunzătoare ;
2.3. recursul este accesibil solicitanţilor de azil respinşi ; şi
2.4. executarea ordinului de expulzare este suspendat până când va fi pronunţată o decizie în virtutea alineatului 2.2. »
La 4 mai 2005, Comitetul Miniştrilor a adoptat « douăzeci de principii de orientare privind returnarea forţată ». Principiul nr. 5 este formulat astfel :
« Principiul 5. Recursul împotriva unei decizii de expulzare
1. În decizia de expulzare sau în cadrul unui proces finalizat cu o decizie de expulzare, persoanei vizate trebuie să i se ofere posibilitatea unui recurs efectiv în faţa unei autorităţi sau a unui organ competent alcătuit din membri imparţiali şi beneficiind de garanţii de independenţă. Autoritatea sau organul competent trebuie să fie împuternicit să reexamineze decizia de expulzare, inclusiv posibilitatea de a suspenda temporar executarea acesteia.
2. recursul trebuie să ofere garanţiile de procedură necesare şi să prezinte următoarele caracteristici :
– termenul de exercitare a recursului nu trebuie să fie rezonabil de scurt ;
– recursul trebuie să fie accesibil, ceea ce presupune ca, dacă persoana vizată de decizia de expulzare nu are resurse suficiente pentru a beneficia de asistenţa juridică necesară, ea trebuie să obţină această asistenţă gratis, în conformitate cu legislaţia naţională pertinentă în materie de asistenţă judiciară ;
– dacă persoana susţine că expulzarea sa va genera o încălcare a drepturilor omului vizate în principiul de orientare 2.1, recursul trebuie să prevadă o examinare riguroasă a acestor afirmaţii.
3. Exercitarea recursului trebuie să aibă un efect de suspendare dacă persoana care trebuie expulzată înaintează o plângere argumentată prin care pretinde că a fost supusă tratamentelor contrare drepturilor omului vizate în principiul de orientare 2.1 [risc real de a fi executat sau supus torturii sau tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante ; risc real de a fi omorât sau supus tratamentelor inumane sau degradante de către agenţi nestatali, dacă autorităţile Statului sau a unei porţiuni substanţiale din teritoriul său, inclusiv organizaţiile internaţionale, nu au posibilitatea sau voinţa de a furniza o protecţie adecvată şi eficientă ; alte situaţii care, conform dreptului internaţional sau legislaţiei naţionale, ar justifica acordarea unei protecţii internaţionale]. »
B. Adunarea parlamentară
37. Deja într-o Recomandare (1236 (1994)) « relativă la dreptul de azil », adoptată la 12 aprilie 1994, Adunarea parlamentară recomanda Comitetului Miniştrilor să insiste pentru ca procedurile de examinare a cererilor de azil să prevadă ca « în timpul recursului, solicitantul să nu poată fi expulzat ». Într-o altă Recomandare (1327 (1997)), adoptată la 24 aprilie 1997, « privind protecţia şi consolidarea drepturilor omului pentru refugiaţi şi solicitanţi de azil din Europa », ea invită să «se solicite imediat Statelor membre (...) să prevadă în legislaţia lor efectul suspensiv pentru oricare recurs jurisdicţional ».
În Rezoluţia 1471 (2005) cu privire la « procedurile accelerate de azil din Statele membre ale Consiliului Europei », adoptată la 7 octombrie 2005, Adunarea parlamentară subliniază, printre altele, că « s-ar cuveni să se găsească un echilibru între necesitatea Statelor de a examina cererile de azil într-o modalitate rapidă şi eficientă, şi obligaţiile lor de a oferi acces la o procedură echitabilă de determinare a azilului pentru persoanele care necesită o protecţie internaţională », specificând că « echilibru » nu înseamnă « compromis », deoarece Statele nicidecum nu pot eluda obligaţiile lor internaţionale ce rezultă din Convenţia de la Geneva din 1951 relativă la statutul refugiaţilor (...) şi din Protocolul din 1967, precum şi din Convenţia europeană a Drepturile Omului din 1950 (...) şi din Protocoalele sale ».
Prin această rezoluţie, Adunarea parlamentară invită guvernele Statelor membre ale Consiliului Europei să ia (printre altele) următoarele măsuri :
« (...)
8.4. referitor la solicitanţii la frontieră :
8.4.1. să supravegheze, în conformitate cu principiul de nediscriminare, asupra faptului ca solicitanţii de azil să fie înregistraţi la frontieră şi să aibă posibilitatea de a depune o cerere de acordare a statutului de refugiat ;
8.4.2. să procedeze astfel încât toţi solicitanţii de azil, fie la frontieră, fie în interiorul ţării, să beneficieze de aceleaşi principii şi garanţii pentru cererea lor de acordare a statutului de refugiat ;
8.4.3. să asigure adoptarea liniilor de orientare clare şi coercitive, din punct de vedere juridic, cu privire la tratamentul solicitanţilor de azil la frontiere, pentru respectarea drepturilor şi normelor internaţionale ale drepturilor omului şi refugiaţilor ;
8.5. cât priveşte dreptul de recurs cu efect suspensiv : să procedeze astfel încât să fie respectat dreptul la un recurs efectiv prevăzut în articolul 13 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, în special, dreptul de a face apel împotriva unei decizii negative şi dreptul de a suspenda executarea măsurilor până când autorităţile vor examina compatibilitatea lor cu Convenţia europeană a Drepturilor Omului ;
(...) »
C. Comisarul pentru Drepturile Omului
38. Comisarul pentru Drepturile Omului a formulat o Recomandare « relativă la drepturile străinilor care doresc să intre pe teritoriul Statelor membre ale Consiliului Europei şi la executarea deciziilor de expulzare » (CommDH(2001)19). Adoptată la 19 septembrie 2001, ea subliniază, printre altele, următoarele :
« 11. Este indispensabil nu doar de a garanta, dar şi de a asigura în practică dreptul la exercitarea unui recurs judiciar, în sensul articolului 13 din CEDO, dacă persoana vizată pretinde că autorităţile competente au încălcat, sau riscă să încalce, unul dintre drepturile garantate de CEDO. Acest drept la un recurs efectiv trebuie să fie garantat tuturor celor care doresc să conteste o decizie de refuz sau de expulzare de pe teritoriu. Acest recurs trebuie să suspende executarea unei decizii de expulzare, cel puţin cât timp se pretinde o eventuală încălcare a articolelor 2 şi 3 din CEDO. »
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE, COMBINAT CU ARTICOLUL 3
39. Reclamantul, care susţine că, în cazul reîntoarcerii în Eritreea, ar putea fi supus torturii sau tratamentelor inumane sau degradante denunţă lipsa, în dreptul intern, a unui remediu cu efect suspensiv împotriva deciziilor de refuz al admiterii străinilor să intre în ţară şi prin care se dispune expulzarea lor, indiferent dacă sunt sau nu solicitanţi de azil şi indiferent de riscurile presupuse sau reale. El invocă articolul 13 din Convenţie, combinat cu articolul 3, care sunt formulate după cum urmează :
Articolul 13
« Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute în prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. »
Articolul 3
« Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.»
A. Argumentele părţilor
1. Reclamantul
40. În primul rând, reclamantul subliniază că, din jurisprudenţa Curţii rezultă că nu este necesar să se constate o încălcare efectivă a drepturilor şi libertăţilor recunoscute în Convenţie pentru a se examina o eventuală încălcare a articolului 13 : dreptul la un recurs efectiv este recunoscut oricărei persoane care pretinde o încălcare a acestor drepturi şi libertăţi dacă această afirmaţie este «temeinică» în sensul Convenţiei.
Apoi, el menţionează că, în cazul său, după exercitarea recursurilor litigioase şi după un concurs de circumstanţe (provenienţa necunoscută a reclamantului şi refuzul ambasadei eritreene de a-i elibera un permis), apoi măsura provizorie decisă de Curte au împiedicat expulzarea prevăzută, Franţa i-a recunoscut statutul de refugiat şi i-a eliberat un permis de şedere. El notează că, Curtea a dedus în decizia sa cu privire la admisibilitate că îşi pierduse calitatea de « victimă » în temeiul articolului 3. Totuşi, în opinia reclamantului, aceasta nu reduce deloc nici din caracterul credibil al plângerii în sensul articolului 3, nici din faptul că persoane, în aceeași situație ca și el, care solicită azil la frontieră, nu au la dispoziţie un « recurs efectiv » în sensul articolului 13, care ar permite să fie evitată expulzarea lor spre o ţară unde riscă să fie supuse torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.
41. În continuare, reclamantul menţionează că, în drept, doar caracterul « vădit neîntemeiat » al unei cereri de azil la frontieră poate justifica un refuz de admitere pe teritoriu sau o expulzare. Sau, în lipsa unui control judiciar eficient, administraţia aplică abuziv această noţiune, după cum a ilustrat propriul său caz. El a prezentat un document întitulat « Bilanţ în cifre privind azilul la frontiere, anul 2004 », elaborat de Ministerul Afacerilor Interne francez, din care rezultă că în 2004 92,3 % din cererile de azil la frontieră au fost declarate vădit neîntemeiate (96,2 % în 2003 ; cu toate acestea, în practică, aproape un candidat din doi - 48 %, sau 1 247 persoane – au fost admise pe teritoriu în 2004, fie din cauza refuzului de îmbarcare a unora, expirării termenului legal de menţinere în zona de aşteptare sau lipsei programării zborului de întoarcere, sau din cauza lipsei destinaţiei de plecare, sau a ordonanţelor judecătorului pentru eliberări favorabile solicitanţilor). Cât priveşte sporirea avizelor pozitive ale OFPRA în 2005, menţionate de Guvern - o creştere relativă, deoarece aproape 88 % din cereri totuşi au fost respinse ca fiind « vădit neîntemeiate » - ea s-a datorat unei modificări a bazei de calculare a proporţiei deciziilor favorabile şi a sosirii în acel an la aeroportul Roissy a unui număr sporit de ceceni şi disidenţi cubanezi.
Regula consta în trimiterea forţată şi sistematică în următoarele ore după respingerea cererii ca fiind « vădit neîntemeiată ». Durata medie a aflării în zona de aşteptare era astfel de 1,82 zile, iar 89 % din numărul cererilor de azil la frontiere erau tratate în patru zile. Reclamantul consideră că « însăşi arhitectura sistemului de protecţie jurisdicţională a solicitanţilor de azil la frontieră este ineficientă şi nu permite garantarea drepturilor fundamentale ».
42. Cât priveşte căile de atac împotriva unei decizii de refuz a admiterii, reclamantul subliniază, în primul rând, că procedura cererii de urgenţă în faţa preşedintelui tribunalului administrativ (articolele L. 521-1 şi L. 521-2 din Codul de justiţie administrativă) – pa care el le-a utilizat, fără rezultat – nu este eficientă deoarece nu are efect suspensiv şi este supusă unor condiţii foarte stricte şi strict interpretate (cel vizat trebuie să dovedească existenţa unei încălcări grave şi vădit ilegale a unei libertăţi fundamentale). Sistemul francez în această privinţă este similar cu cel belgian, pe care, în cauza Čonka împotriva Belgiei (nr 51564/99, CEDH 2002-I), Curtea, din aceste considerente, l-a considerat insuficient în ceea ce priveşte exigenţele articolului 13. Reclamantul susţine, printre altele, contrar afirmaţiilor Guvernului, că nu există o practică “constantă” conform căreia autorităţile nu ar recurge la expulzări înainte ca să se pronunţe judecătorul administrativ pentru cereri urgente. În plus, referindu-se la hotărârea Čonka (precitată, § 83), reclamantul susţine că, în orice caz, o asemenea practică, dependentă de voinţa unei părţi şi revocabilă în orice moment, “nu ar putea substitui procedura fundamentală care ar garanta un remediu cu efect suspensiv”.
În plus, magistraţii permanenţi de la tribunalul administrativ din Cergy-Pontoise (primii vizaţi de acest tip de cereri, deoarece solicitările de azil la frontieră sunt depuse aproape în exclusivitate, la aeroportul Roissy) utilizau aproape sistematic procedura de « triere » la respingerea cererilor « vădit neadmisibile », ceea ce demonstrează răspunsul la cererea sa de urgenţă. Judecătorul s-a pronunţat deci, fără o audiere publică, sau contradictorie sau cu prezenţa celui vizat, doar în baza documentelor oferite de reclamant (în general, fără traducere) şi în baza deciziilor nefavorabile şi stereotipe ale autorităţilor administrative.
În 2004, judecătorul pentru cereri urgente de la tribunalul administrativ de la Cergy-Pontoise a soluționat favorabil 17 din cele 39 de dosare cu care a fost sesizat (sau 43,6 % de cazuri). Totodată, este suficientă o singură lectură a acestor cifre în lumina celor 2 548 de cereri de azil înregistrate în zona de aşteptare în acelaşi an, pentru a realiza că ele dovedesc mai curând lipsa de acces la drepturi a solicitanţilor de azil menţinuţi în zona de aşteptare, decât eficienţa acestei proceduri. De fapt, deseori se întâmplă ca persoanele vizate să fie expulzate înainte ca judecătorul administrativ, cel puţin, să-i fi convocat într-o audiere.
Ar fi cel puţin ireal să gândim că un străin reţinut în zona de aşteptare, fiind pe punctul de a fi expulzat în urma unei decizii executorii la orice moment, care nu neapărat vorbeşte franceza, şi nu are acces la asistenţă judiciară, va fi în stare să sesizeze un judecător administrativ cu o asemenea cerere, printr-o scrisoare recomandată sau depusă la grefă, în patru exemplare, şi să urmeze o procedură atât de complexă. Beneficiind de o asistenţă voluntară din partea unei organizaţii neguvernamentale şi a unui avocat, reclamantul fusese o excepţie în această privinţă. Chiar presupunând că un asemenea remediu putea fi considerat, în principiu, eficient în sensul articolului 13, ceea ce nu se poate spune că ar fi fost eficient în cazul speţei, deoarece cererea reclamantului a fost respinsă imediat şi în mod sumar, fără vreo examinare aprofundată, investigaţie, audiere, proces contradictoriu, producerea şi examinarea probelor.
Singura cale de atac împotriva deciziei judecătorului pentru cereri urgente este recursul în anulare – fără efect suspensiv – în faţa Consiliului de Stat. Or, recursul nu poate fi întemeiat decât pe mijloace de formă sau de pur drept – ceea ce exclude punerea în discuţie a aprecierii suverane a faptelor date de judecătorul fondului – şi presupune intervenţia obligatorie a unui avocat din cadrul Consiliului, pe când obţinerea unei asistenţe judiciare este practic imposibilă în cazul solicitanţilor de azil: deoarece este condiţionată de o reşedinţă legală şi obişnuită pe teritoriul francez, presupune depunerea unui formular de solicitare ad hoc, îndeplinit în franceză şi însoţit de documentele justificative cu privire la venituri, şi decizia ar fi fost adoptată doar după mai multe luni. Beneficiind de asistenţa voluntară a unui asemenea avocat, datorită intervenției consilierului său în primă instanţă şi a ANAFE, prezența reclamantului în Franța este o excepţie. În orice caz, în speţă, Consiliul de Stat s-a pronunţat doar la 11 august 2005, adică la peste o lună de la sesizarea sa, şi aceasta pentru a emite o ordonanţă prin care a stabilit că nu este necesar să se pronunţe.
43. Aceeaşi constatare se impune şi atunci când reclamantul a înaintat apel la tribunalul administrativ pentru control judiciar împotriva deciziei de refuzare a admiterii şi de expulzare. O decizie în cazul acestei cereri de apel ar fi fost obţinută doar peste mai mulţi ani după înaintarea sa şi judecătorul ar fi considerat, pur şi simplu, în conformitate cu jurisprudenţa, că nu mai este cazul să se pronunţe, deoarece reclamantul a fost, până la urmă, admis pe teritoriu datorită măsurii provizorii indicate Guvernului de Curte în virtutea articolului 39 din Regulament.
44. Reclamantul îşi reafirmă convingerea că a fost salvat datorită circumstanţelor, în special refuzului ambasadoarei Eritreei – căreia autorităţile franceze i-au relatat despre solicitarea sa de azil, astfel expunându-l pe viitor eventualelor represalii în caz de reîntoarcere în această ţară – de a-i elibera un permis, şi înainte de toate, punerii în aplicare a articolului 39 din Regulament.
2. Guvernul
45. Principalul argument al Guvernului a fost că articolul 13 din Convenţie, combinat cu articolul 3 nu este aplicabil în cazul speţei. În primul rând, după 7 noiembrie 2005 (dată la care el a obţinut statutul de refugiat), reclamantul nu mai era expus riscului de a fi expulzat, astfel încât plângerea în temeiul articolului 3 nu mai putea fi « temeinică» şi că articolul 13 nu mai putea fi combinat cu această prevedere. În al doilea rând, reclamantul îşi pierduse calitatea de victimă şi articolul 13 nu mai putea fi disociat de articolele cărora se aplică. Odată ce el nu mai putea pretinde că este victimă a încălcării articolului 3, el, cu atât mai mult, nu mai putea pretinde că este victimă a încălcării articolului 13 combinat cu acest articol.
46. Ca alternativă, Guvernul susţine că plângerea este neîntemeiată.
47. El susţine că procedurile în cazul «cererii urgente de suspendare » (articolul L. 521‑1 din Codul de justiţie administrativă) şi a « cererii urgente de solicitare a ordonanţei de protecţie a intereselor reclamantului » sau a « cererii urgente de protecţie a unei libertăţi fundamentale » (articolul L. 521-2 din acelaşi cod) oferă posibilitatea amânării executării unei măsuri ce riscă să genereze o încălcare a articolului 3 din Convenţie. Referindu-se în special la hotărârile Soering împotriva Marii Britanii (7 iulie 1989, § 123, seria A nr 161) şi Vilvarajah şi alţii împotriva Marii Britanii (30 octombrie 1991, § 125, seria A nr 215), el a adăugat că remediile necesare nu au avut un efect suspensiv de plin drept ; era suficient că el avea un efect suspensiv « în practică ». Or, acesta era cazul sesizării judecătorului administrativ pentru cereri urgente, deoarece în practică nu ar fi recurs la expulzare înainte ca acest judecător să se fi pronunţat.
Guvernul afirmă că reclamantul a făcut uz de un atare remediu împotriva deciziei de neadmitere adoptată contra lui şi că, fiind sesizat la 7 iulie 2005, judecătorul pentru cereri urgente s-a pronunţat în ziua următoare. El consideră că reclamantul astfel a beneficiat de o examinare a cauzei sale, fapt care a constituit garanţiile de încredere şi independenţă cerute de jurisprudenţa Curţii, judecătorul pentru cereri urgente întemeindu-şi decizia pe elemente obiective apreciate în mod independent.
48. În afară de aceasta, Guvernul a indicat că proporţia avizelor pozitive emise de OFPRA la frontieră constituia 22,2 % în 2005, sau aproape triplu faţă de rata de admitere în baza procedurii de eligibilitate pentru a beneficia de azil din acelaşi an (8,2 %). În opinia lui, această diferenţă demonstrează că la frontieră, îndoiala profită solicitantului. El a mai menţionat că nu cunoaşte cazuri când returnarea unui străin a antrenat a posteriori aplicarea unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie sau a articolului 33 din Convenţia de la Geneva.
Răspunzând observaţiilor prezentate de ANAFE (de mai jos), el a mai menţionat că procedura de examinare a cererilor de azil la frontieră a fost reformată în mod substanţial prin legea nr. 2003-1176 din 10 decembrie 2003, astfel încât rata de 9,3 % de admitere a solicitanţilor de azil la frontieră din 2004 să fie raportată la rata citată anterior de 22,2 % din 2005. Cât priveşte durata examinării cererilor de azil la frontieră, ea se explică prin termenii legali de menţinere în zona de aşteptare. El subliniază, printre altele, că ANAFE a găsit doar şase cazuri de avize negative exprimate la frontieră, ulterior contrazise prin acordarea statutului de refugiat între 1999 şi 2005. În opinia lui, oricum este dificil de a face o paralelă între procedura de solicitare de azil la frontieră şi cea de pe teritoriul francez, deoarece deciziile luate vizează dosare diferite. El menţionează că nu dispune de statistici exacte la acest subiect, dar precizează că în 2005 OFPRA a emis 2 278 de avize în cadrul procedurii de solicitare a azilului la frontieră.
B. Observaţiile ANAFE, terţ intervenient
49. Observaţiile ANAFE – organizaţie neguvernamentală care are drept scop furnizarea de asistenţă juridică şi umanitară străinilor în dificultate de la frontierele franceze – s-au referit la situaţia solicitanţilor de azil la frontieră. În primul rând, ANAFE subliniază că cunoaşte mai multe cazuri ale străinilor care au întâmpinat dificultăţi grave la înregistrarea cererii de admitere în Franţa în calitate de solicitant azil (şaisprezece în 2006). Unii puteau rămâne mai multe zile în « zona internaţională », fără hrană, dormind pe scaune, înainte ca poliţia aeropoartelor şi frontierelor să le accepte examinarea cererii şi să le permită accesul în « zona de aşteptare ».
ANAFE semnalează în plus dificultăţile de comunicare cu care se confruntă solicitanţii la frontieră în cadrul procedurii de admitere, datorate lipsei calității interpretării furnizate.
În continuare, ANAFE comentează datele relative la solicitarea de azil la frontiere publicate de OFPRA. În raport cu anii precedenţi, numărul cererilor de azil la frontieră a scăzut până la 57 % în 2004 şi până la 9,4 % în 2005. 7,7 % de solicitanţi au fost admişi pe teritoriu în 2004 şi 22,2 % în 2005. În opinia sa, această scădere a numărului de solicitanţi de azil la frontieră este rezultatul măsurilor implementate de Guvern pentru a împiedica străinii să vină în Franţa (o încălcare a Convenţiei de la Geneva când persoanele vizate sunt refugiaţi). Printre aceste măsuri, ea citează utilizarea tot mai frecventă a vizei aeroportuare de tranzit (care în prezent este solicitată de la cetăţenii din peste treizeci de ţări), sancţiuni severe aplicate transportatorilor şi controalelor la uşile aeronavelor (nu sunt rare cazurile când persoanele astfel controlate sunt returnate chiar fără a avea ocazia de a înregistra o cerere de azil).
ANAFE adaugă că în 2005, conform datelor transmise de Ministerul Afacerilor Interne, 89 % din cererile de azil la frontiere au fost examinate în mai puţin de patru zile de la înregistrare, examinare care include audierea şi formularea unui aviz din partea unui agent OFPRA, apoi o decizie a Ministerului de Interne (care de obicei urmează după acest aviz). Ea subliniază că solicitanţii de azil deseori nu posedă documente care ar putea confirma pretenţiile lor şi că această rapiditate lasă puţine posibilităţi de a aduna actele necesare. În special, ea denunţă faptul că, în cadrul procesului de determinare a caracterului « vădit neîntemeiat » sau, dimpotrivă, « întemeiat » al cererilor, administraţia procedează la examinarea fondului acestora, pe când ea ar trebui doar să verifice sumar dacă motivele evocate de solicitanţi corespund unei necesităţi de protecţie, în scopul de a elimina persoanele care doresc să vină în Franţa pentru un alt motiv (lucru, regruparea familiei, etc.), abţinându-se de la procedura de eliberare a vizelor. Astfel, ea privează de garanţii procedura de solicitare a azilului după admiterea pe teritoriu (decizia OFPRA – care prevede mijloace adecvate pentru efectuarea cercetărilor şi investigaţiilor necesare – adoptată ca urmare a unei examinări complete a cererii şi susceptibilă de apel cu efect suspensiv). Nu sunt rare cazurile când solicitanţii de azil ale căror cereri au fost considerate „vădit neîntemeiate” la frontieră şi care au putut pătrunde pe teritoriu prin altă modalitate, obţin ulterior calitatea de refugiat. În susţinerea acestei afirmaţii, ANAFE a expus detaliat cazul a şase persoane care s-au aflat într-o situaţie similară în 2004 sau 2005 (unii dintre ei, între timp au fost sancţionaţi penal pentru că au refuzat să se supună unei ordonanţe de returnare) şi a prezentat o declaraţie a secretarului general al Cimade – o organizaţie neguvernamentală ecumenică de asistenţă prezentă în centrele de detenţie administrativă – datată cu 19 aprilie 2006.
50. În afară de aceasta, ANAFE a elaborat un « Raport cu privire la procedura de admitere pe teritoriu cu titlu de azil » pe care l-a publicat la 25 noiembrie 2003 cu titlul « Ruleta rusească a azilului la frontieră – zona de aşteptare : cine nu aplică corect procedura ? » (La roulette russe de l’asile à la frontière – zone d’attente: qui détourne la procédure ?), în care ea îşi expune « preocupările » referitoare la procedura de azil la frontieră. Ea subliniază, în special, că un răspuns negativ al administraţiei este « fără apel » atunci când, în lipsa unui recurs suspensiv, solicitantul poate fi returnat spre ţara de origine doar în baza acestui refuz. În opinia sa :
« (...) Acest filtru practicat la frontieră pentru mii de persoane în fiecare an, în afara oricărui control eficient din partea judecătorilor administrativi, întotdeauna a favorizat controlul fluxurilor migratoare în detrimentul protecţiei refugiaţilor. Dar mai bine de un an, maşina administrativă a înnebunit şi sute de solicitanţi de azil sunt respinşi, uneori în cartiere organizate de Ministerul Afacerilor Interne, în timp ce aceştia aveau motive serioase să le fie frică de persecutările din partea autorităţilor din ţara de origine sau uneori chiar, din partea celor din ţările pe care le-au tranzitat o anumită perioadă de timp. Dacă nu sunt returnaţi, alţii sunt condamnaţi la o pedeapsă cu închisoarea pentru singurul fapt că au refuzat să execute o decizie, a cărei legalitate şi legitimitate sunt mai mult decât contestabile. De cincisprezece ani, ANAFE (...) încearcă să acorde ajutor acestor naufragiaţi ai dreptului de azil. Ea nu a putut decât să constate deriva spre practici administrative tot mai acerbe, reducând până la neant dreptul constituţional de solicitare de azil (...) »
În acest raport, ANAFE observă o scădere substanţială a ratei de admitere a solicitanţilor de azil pe teritoriul francez (de la 60 % în 1995, rata de admitere a scăzut la 20 % în 2001 şi 2002, 18,8 % în noiembrie 2002, şi 3,4 % în martie 2003), pe care o atribuie politicii deliberate a autorităţilor. Analizând o serie de decizii de refuz a accesului pe teritoriu, pronunţate în 2003, ea a dedus că aceasta se datorează unei « derive periculoase » a administraţiei la aplicarea noţiunii de « vădit neîntemeiată » în sensul articolului L. 221-1 din Codul de Imigraţie şi Azil : motivele invocate de către autorităţile administrative au « depăşit cu mult limitele impuse de examinarea stricto sensu a caracterului « vădit neîntemeiat » al cererilor şi au conţinut argumentări tot mai neacceptabile în încercarea de a justifica respingerea cererilor de azil ». Conform ANAFE, rezultă din jurisprudenţă (ea s-a referit în această privinţă la o decizie a Consiliului constituţional din 25 februarie 1992 – DC 92 307 – o hotărâre a plenului Consiliului de Stat din 18 decembrie 1996 – Rogers, RFDA 1997-2, p. 281 – şi o decizie a tribunalului administrativ de la Paris din 5 mai 2005 - Avila Martinez împotriva Ministerului de Interne) « că această examinare trebuie să se limiteze la o evaluare superficială ce vizează doar eliminarea solicitanţilor care vădit nu intră în sfera de aplicare a dreptului de azil, astfel lăsând sarcina de a verifica şi a evalua cererile la discreţia OFPRA » ; « realitatea s-a îndepărtat prea mult de această teorie şi jurisprudenţă ».
51. ANAFE menţionează că, la 5 martie 2004, a semnat cu Ministerul Afacerilor Interne un acord (reînnoit ulterior) care i-a permis să asigure cu regularitate, pentru o perioadă experimentală de şase luni, o asistenţă străinilor neadmişi pe teritoriul francez şi menţinuţi în zona de aşteptare a aeroportului Roissy. Ea a prezentat un document intitulat « Frontiera şi dreptul : zona de aşteptare Roissy în vizorul ANAFE », care a făcut un bilanţ detaliat al acestei experienţe pe teren. Pe lângă dificultăţile expuse mai sus, acest document denunţă « o politică aparent totalmente orientată spre un scop de securitate şi de control al frontierelor, în detrimentul respectului drepturilor persoanei, în special a dreptului de azil, dar şi a dreptului de a nu fi supus tratamentelor inumane sau degradante sau a drepturilor speciale ale minorilor », precum şi o « practică aproape sistematică de refuz de admitere cu titlu de azil, cu încălcarea Convenţiei de la Geneva ». Conform ANAFE, « procedura de azil la frontieră se înscrie într-o logică consolidată de respingere şi opunere faţă de persoanele care caută protecţie ».
52. În final, ANAFE prezintă concluziile şi recomandările Comitetului Naţiunilor Unite împotriva torturii referitoare la Franţa, din 3 aprilie 2006 (adoptate la 24 noiembrie 2005 ; document CAT/C/FRA/CO/3). Având titlul « Subiecte de preocupare şi recomandări » şi subtitlul “Nereturnarea” (“Non-refoulement”), Comitetul s-a arătat « preocupat de caracterul expeditiv al procedurii, numite prioritară, privind examinarea cererilor [de azil] depuse la centrele de detenţie administrative sau la frontiere, care nu permite o evaluare a riscurilor conform articolului 3 din convenţie [împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante] » (« 1. Niciun Stat parte nu va expulza, nici nu va returna (‘refouler’), nici nu va extrăda o persoană spre alt Stat unde există motive serioase de a crede că aceasta riscă să fie supusă torturii (...) »). Punctul 7 al acestui raport este formulat astfel :
« 7. Menţionând că, în urma intrării în vigoare a legii din 30 iunie 2000, decizia de returnare ( « ne-admitere ») a unei persoane poate constitui obiectul unei cereri urgente de suspendare [« référé-suspension »] sau a unei cereri urgente interimare [« référé-injonction »], Comitetul este îngrijorat de caracterul nesuspensiv al acestor proceduri, ţinând cont de faptul că « decizia prin care este pronunţat refuzul de intrare poate fi executată din oficiu de către autorităţile administrative » după introducerea apelului şi înainte de decizia judecătorului referitoare la suspendarea măsurii de îndepărtare (Articolul 3).
Comitetul reaminteşte recomandarea sa (A/53/44, alin. 145) că o decizie de respingere (« neadmitere ») care generează o măsură de îndepărtare poate constitui obiectul unui apel suspensiv, care ar trebui să devină efectiv din momentul în care a fost depus. De asemenea, Comitetul recomandă ca Statul parte să ia măsurile necesare pentru a fi sigur că persoanele supuse unei măsuri de îndepărtare pot utiliza toate remediile existente, inclusiv accesul la Comitetul împotriva torturii prin intermediul articolului 22 din convenţie. »
ANAFE mai menţionează că Comitetul naţional consultativ pentru drepturile omului a adoptat o recomandare conform căreia « orice refuz de intrare pe teritoriu care antrenează o măsură de îndepărtare a solicitantului de azil trebuie să fie susceptibilă de apel suspensiv în faţa jurisdicţiei administrative într-un termen rezonabil ».
C. Aprecierea Curţii
53. În primul rând, Curtea reaminteşte principiile generale care decurg din jurisprudenţa sa.
Articolul 13 din Convenţie garantează existenţa, la nivel naţional, a unei căi de atac care ar impune drepturile şi libertăţile aşa cum sunt consacrate în Convenţie. Astfel, această prevedere are drept consecinţă exigenţa unui remediu intern abilitat să examineze esenţa unei « plângeri temeinice» în temeiul Convenţiei şi să ofere o soluţionare adecvată. Domeniul de aplicare al obligaţiunii, pe care articolul 13 o impune Statelor contractante, variază în funcţie de natura plângerii reclamantului. Cu toate acestea, recursul impus de articolul 13 trebuie să fie « efectiv » atât în practică, cât şi în drept. Caracterul efectiv al unui « recurs » în sensul articolului 13 nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru reclamant. În mod similar, « instanţa » prevăzută de această dispoziţie nu trebuie neapărat să fie o instituţie judiciară, dar competenţele sale şi garanţiile pe care le oferă trebuie să fie relevante pentru a stabili dacă remediul exercitat în faţa sa este eficient. De asemenea, totalitatea remediilor oferite de dreptul intern poate satisface exigenţele articolului 13, chiar dacă niciunul dintre ele nu corespunde în întregime acestora (a se vedea, printre multe altele, hotărârea Čonka precitată, § 75).
54. În continuare, Curtea constată că în temeiul dreptului intern, o decizie de refuz a admiterii pe teritoriu, similară ce cea adoptată în cazul reclamantului, acţionează ca un obstacol pentru depunerea unei cereri de azil. În plus, o astfel de decizie este executorie, astfel încât persoana în cauză poate fi imediat returnată în ţara de unde pretinde că a fugit. Totodată, în speţă, în urma aplicării articolului 39 din Regulament, reclamantul până la urmă a fost admis pe teritoriu. În consecinţă, el a putut depune o cerere de azil în faţa OFPRA, care i-a acordat statutul de refugiat la 7 noiembrie 2005. Întrucât Articolul 33 din Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 cu privire la statutul refugiaţilor crea obstacole la expulzarea reclamantului spre ţara sa de origine, Curtea a conchis în decizia sa cu privire la admisibilitate din 10 octombrie 2006 (§ 36) că el îşi pierduse calitatea de victimă a încălcării pretinse a articolului 3. Din această concluzie cu privire la plângerea în baza articolului 3, Curtea a dedus că « [în speţă] se ridică o problemă cu privire la aplicabilitatea articolului 13 combinat cu această dispoziţie », chestiune pe care a alăturat-o la fondul cauzei (a se vedea decizia cu privire la admisibilitate, § 49).
55. Referitor la acest din urmă punct, Guvernul susţine că, după 7 noiembrie 2005 (dată la care i-a fost acordat statutul de refugiat, reclamantul nu mai era expus unui risc de expulzare, astfel plângerea în temeiul articolului 3 nu mai este « temeinică» şi că articolul 13, prin urmare, nu mai poate fi combinat cu această prevedere.
Curtea nu împărtăşeşte acest punct de vedere. Ea reaminteşte că în decizia sa cu privire la admisibilitate (§ 49), ea a constatat că argumentul reclamantului, referitor la riscul de a fi supus unor rele tratamente în Eritreea, a fost suficient de credibil pentru ca Curtea să considere că se impune o problemă de fond în temeiul articolului 3. Rezultă că plângerea în temeiul articolului 3 este « temeinică», astfel reclamantul, în principiu, poate invoca această prevedere în combinaţie cu articolul 13 (în afară de hotărârea Rotaru împotriva României [MC], nr 28341/95, § 67, CEDH 2000‑V, citată în decizia cu privire la admisibilitate, şi hotărârea Čonka precitată, §§ 75-76, a se vedea, spre exemplu, hotărârea Chamaïev şi alţii împotriva Georgiei şi Rusiei, nr 36378/02, §§ 444-445, CEDH 2005-III). Mai mult decât atât, departe de a pune în discuţie caracterul credibil al acestei plângeri, faptul că OFPRA a recunoscut ulterior calitatea de refugiat al reclamantul confirmă aceasta, la fel ca şi memorandumul şefului adjunct al Secţiei juridice şi pentru afaceri internaţionale al Oficiului care precizează că « prin prezenta, Oficiul consideră, ţinând cont, printre altele, de condiţiile inumane de detenţie la care reclamantul deja a fost supus în ţara de origine, că o reîntoarcere în Eritreea l-ar pune în pericol de a fi persecutat în sensul Convenţiei [de la Geneva] » (alineatul 20 de mai sus).
56. Curtea nu este convinsă nici de argumentul Guvernului conform căruia, articolul 13 fiind indisociabil de articolele Convenţiei cu care se combină, reclamantul nu se mai poate pretinde victimă a unei încălcări a articolului 13 combinat cu articolul 3, din cauza că nu mai este victimă a încălcării pretinse a celei din urmă prevederi.
Pe de o parte, pretinsa încălcare în acest sens (cu privire la carențele procedurii la care au acces indivizii care, la frontieră, invocă riscul tratamentelor interzise de articolul 3 şi solicită acces pe teritoriu în vederea depunerii unei cereri de azil), era « consumată » la momentul în care apăruse riscul de returnare în Eritreea (privind importanta acestui element, a se vedea, mutatis mutandis, decizia Asociaţia SOS Attentats şi de Boëry împotriva Franței (dec.) [MC], nr 76642/01, § 34, CEDH 2006-XIV). În consecinţă, reclamantul a obţinut, la 7 noiembrie 2005, statutul de refugiat cu mult după ultima decizie pronunţată de jurisdicţiile interne în urma apelului, pe care el l-a exercitat ineficient în faţa Curţii, decizia Consiliului de Stat care a conchis că nu este cazul de a se pronunţa asupra cererii de anulare a ordonanţei judecătorului administrativ pentru cereri urgente din 8 iulie 2005 fiind pronunţată la 11 august 2005 (alineatul 19 de mai sus).
Pe de altă parte, după cum a amintit Curtea în decizia cu privire la admisibilitatea plângerii (§ 36), pentru ca o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului să fie suficientă în vederea anulării calităţii de victimă, în principiu, ar fi trebuit ca autorităţile naţionale să fi recunoscut, explicit sau în esenţă, pretinsa încălcare a Convenţiei, apoi să-i fi acordat despăgubiri corespunzătoare. Din speţă se manifestă că aceste condiţii, referitoare la plângerea întemeiată pe articolele 13 şi 3 combinate, nu au fost îndeplinite. În realitate se pare că, dacă reclamantul nu a fost returnat în Eritreea, el a obţinut în cele din urmă acces pe teritoriul francez pentru a depune cererea de azil, datorită circumstanţelor survenite prin faptul că ambasada Eritreii nu i-a eliberat un permis, apoi pentru că a fost pus în aplicare articolul 39 din Regulamentul Curţii. De asemenea, Curtea a observat în această privinţă că autorizaţia administrativă de acces pe teritoriu şi permisul eliberat la 20 iulie 2005, precum şi decizia Consiliului de Stat din 11 august 2005 vizează expres această prevedere şi măsura provizorie luată în aplicarea sa (alineatele 17 şi 19 de mai sus).
57. Prin urmare, este cazul de a proceda la examinarea fondului plângerii.
58. Din jurisprudenţă rezultă că plângerea unei persoane în opinia căreia în caz de returnare spre o ţară terţă ar fi expusă tratamentelor interzise de articolul 3 din Convenţie « trebuie în mod imperativ să fie supusă unei verificări atente de către o « instanţă naţională » (hotărârea Chamaïev şi alţii precitată § 448 ; a se vedea de asemenea hotărârea Jabari împotriva Turciei, nr 40035/98, § 39, CEDH 2000‑VIII). Acest principiu a determinat Curtea să considere că noţiunea de « recurs efectiv » în sensul articolului 13 combinat cu articolul 3 necesită « o examinare independentă şi riguroasă » a oricărei plângeri înaintate de o persoană care se află într-o asemenea situaţie, în termenii căreia « există motive serioase de a crede despre existenţa unui risc real de tratamente contrare articolului 3 » şi, pe de altă parte, « posibilitatea de suspendare a executării măsurii litigioase » (hotărârile precitate, § 460 şi, respectiv, § 50).
Mai exact, în hotărârea Čonka (precitată, §§ 79 şi urm.), Curtea a considerat, referitor la articolul 13 combinat cu articolul 4 din Protocolul nr. 4 (interzicerea de expulzări colective a străinilor), că un recurs nu corespunde exigenţelor acestei prime prevederi dacă nu are efect suspensiv, subliniind următoarele (§ 79) :
« Curtea consideră că eficienţa recursurilor prevăzute de articolul 13 presupune ca acestea să poată împiedica executarea măsurilor contrare Convenţiei şi ale căror consecinţe sunt potenţial ireversibile (a se vedea, mutatis mutandis, Jabari precitată, § 50). Prin urmare, articolul 13 se opune ca asemenea măsuri să fie executate înaintea rezultatului examinării de către autorităţile naţionale a compatibilităţii lor cu Convenţia. Totodată, Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de conformare la obligaţiunile pe care le impune articolul 13 (Chahal împotriva Marii Britanii, 15 noiembrie 1996], § 145, [Culegere de hotărâri şi decizii 1996-V]). »
Ţinând cont de importanţa pe care Curtea o atribuie articolului 3 din Convenţie şi de natura ireversibilă a daunelor care ar putea fi cauzate în caz de realizare a riscului de tortură sau de rele tratamente, aceasta se aplică în mod evident în cazul în care un Stat parte decide să returneze un străin spre ţara unde există motive serioase de a crede că el se va confrunta cu un atare risc.
Curtea constată în continuare că necesitatea persoanelor expuse unui asemenea risc de a avea acces la un remediu cu efect suspensiv împotriva măsurii de îndepărtare este evidenţiată atât de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, cât şi de Adunarea parlamentară a Consiliului Europei şi de Comisarul pentru Drepturile Omului (alineatele 36-38 de mai sus). La fel este şi abordarea Comitetului Naţiunilor Unite împotriva torturii (alineatul 52 de mai sus) şi a mai multor ONG-uri, inclusiv terţii intervenienţi. În afară de aceasta, conform celei din urmă, pe plan intern, Comisia naţională consultativă pentru drepturile omului a adoptat o recomandare conform căreia « orice refuz de intrare pe teritoriu care generează o măsură de respingere a solicitantului de azil trebuie să fie susceptibilă de apel suspensiv în faţa jurisdicţiei administrative într-un termen rezonabil » (alineatul 52 de mai sus).
59. Cu referire specială la solicitanţii de azil care susţin că sunt expuşi unui asemenea risc, dreptul francez aplică o procedură care prezintă anume aceste caracteristici – care sunt axate pe o examinare contradictorie a cererii de azil de către OFPRA (instituţie publică) apoi, în apel, de către Comitetul de apel pentru refugiaţi (organ jurisdicţional), şi pe imposibilitatea de returnare a solicitantului pe parcursul procedurii – de care a putut beneficia într-un final reclamantul în rezultatul aplicării articolului 39 din regulament, după ce a fost autorizat să intre pe teritoriul francez.
Totodată, prezenta cauză pune în lumină o dificultate specială, în cazul în care cel interesat se prezintă « la frontieră », la sosirea într-un aeroport, spre exemplu, după cum s-a întâmplat în cazul reclamantului.
60. Pentru depunerea unei cereri de azil în faţa OFPRA, un străin trebuie să se afle pe teritoriul francez. Prin urmare, dacă el se prezintă la frontieră, el nu poate depune o asemenea cerere până nu i se permite accesul pe teritoriu. Dacă el nu dispune de documentele necesare pentru aceasta, el trebuie să depună o cerere de acces pe teritoriu în calitate de solicitant de azil. Apoi, el este menţinut în « zona de aşteptare » pentru o perioadă necesară examinării, de către administraţie, a caracterului « vădit neîntemeiat » sau nu al cererii de azil pe care el intenţionează să o depună. Dacă administraţia consideră cererea de azil « vădit neîntemeiată », ea respinge cererea de acces pe teritoriul francez, care din oficiu este « expediat » fără să fi avut posibilitatea de a sesiza OFPRA cu cererea sa de azil.
61. Or, după cum subliniază reclamantul şi terţa parte, în primul rând, această apreciere a caracterului « vădit neîntemeiat » se face după o examinare rapidă şi succintă a situaţiei solicitantului (ceea ce demonstrează prezenta speţă). Administraţia nu dispune decât de douăzeci de zile maximum pentru a aprecia caracterul « vădit neîntemeiat » al cererii şi, după caz, pentru a proceda la returnare, ceea ce îi oferă puţin timp solicitantului să adune probele care i-ar susţine cererea. (Terţa parte subliniază în special că în 2005 89 % dintre solicitanţi au fost trataţi în mai puţin de patru zile, inclusiv decizia finală ministerială). În al doilea rând, administraţia aplică « extensiv» această noţiune, care depăşeşte cu mult o evaluare superficială ce vizează filtrarea doar a persoanelor care vădit nu cad sub incidenţa dreptului de azil
Cât priveşte ultimul punct, Guvernul menţionează că în aplicarea criteriilor pentru determinarea caracterului « vădit neîntemeiat » al cererii, administrația se inspiră din cele care rezultă din rezoluţiile adoptate la Londra la 30 noiembrie şi, respectiv, 1 decembrie 1992 de către miniştrii responsabili de imigraţie din Statele membre ale Comunităţii europene (referitor la care Consiliul de Stat a menţionat, într-o hotărâre a Adunării din 18 decembrie 1996, că sunt lipsite de valoare normativă). Aceste criterii sunt următoarele: « motivele invocate depăşesc problematica azilului (cauze economice, motive de confort pur personal...) ; cererea se întemeiază pe fraudă deliberată (reclamantul îşi atribuie o cetăţenie care vădit nu-i aparţine, face declaraţii false...) declaraţiile sunt lipsite de orice esenţă, nepersonalizate, nedetaliate ; reclamantul se referă la o situaţie generală tulbură şi nesigură, fără a aduce probe personalizate ; declaraţiile sale conţin incoerenţe, improbabilităţi sau contradicţii majore care lipsesc relatarea sa de orice credibilitate. »
Cazul reclamantului tinde să demonstreze că administraţia a procedat la evaluarea unei valori intrinseci a argumentelor indivizilor referitoare la teama de persecuţie, în baza acelui dosar care a putut fi constituit în « zona de aşteptare ».
62. Terţul intervenient denunţă politica administrativă contrară jurisprudenţei interne, care a condus la substituirea aprecierii administraţiei pentru procedura de solicitare de azil şi a privat, în consecinţă, solicitanţii de garanţiile pe care le oferă această procedură, mai ales cu privire la evaluarea riscului la care ei s-ar expune în caz de întoarcere în ţările de origine. Ea subliniază că în absenţa oricărui apel cu efect suspensiv numeroşi străini sunt astfel returnaţi spre ţările în care ei au motive serioase de a se teme de persecuţie.
63. Modalităţile acestei proceduri (numită « procedură de azil la frontieră »), în principiu, nu sunt problematice prin prisma Convenţiei, atunci când cel care se prezintă ca solicitant de azil nu pretinde că este supus în ţara sa de origine unui risc care intră în câmpul de aplicare a articolului 2 sau articolului 3 din Convenţie. Nici nu ar apărea vreo problemă dacă persoanele care invocă într-o modalitate credibilă un asemenea risc, ar avea posibilitatea să obţină un control al deciziei administrative cu privire la caracterul « vădit neîntemeiat » al cererii care întruneşte exigenţele menţionate mai sus.
64. În această privinţă, Curtea relevă că persoanele vizate au posibilitatea de a sesiza judecătorul administrativ cu o cerere de anulare a deciziei ministeriale de neadmitere. O asemenea cerere, care permite, fără îndoială, o examinare « independentă şi riguroasă » a fondului deciziei, este totodată lipsită de orice efect suspensiv şi nu este supusă niciunui termen-limită.
65. După intrarea în vigoare a legii nr. 2000-597 din 30 iunie 2000, aceste persoane au, de asemenea, posibilitatea de a sesiza un judecător administrativ cu o « cerere urgentă de suspendare a executării » (articolul L. 521-1 din codul de justiţie administrativă) şi cu o « cerere urgentă pentru o ordonanţă de protecţie a intereselor reclamantului » (numită şi « cerere urgentă pentru protecţia unei libertăţi fundamentale » ; articolul 521-2 din acelaşi cod). Această din urmă procedură - pe care reclamantul a utilizat-o fără succes – permite judecătorului, atunci când este o urgenţă, de a ordona « toate măsurile necesare pentru apărarea unei libertăţi fundamentale » care a fost «încălcată grav şi vădit ilegal » de către administraţie. Pare să fie în special indicată în cazurile similare cu cel prezent, ca Consiliul de Stat să ţină cont de faptul că dreptul de azil are caracterul unei libertăţi fundamentale şi are drept corolar dreptul de a solicita statut de refugiat. Ea implică faptul ca străinul care solicită recunoaşterea calităţii de refugiat să fie, în principiu, autorizat să rămână pe teritoriu, până când se va decide asupra cererii sale. Sesizat cu o cerere de urgenţă împotriva unui refuz de intrare cu privire la o cerere de azil la frontieră, pe motiv că cererea este « vădit neîntemeiată », judecătorul are competenţa de a aprecia acest motiv şi poate, printre altele, să ordone autorităţii administrative admiterea reclamantului pe teritoriu (în acest sens : Consiliul de Stat, ordonanţa din 25 martie 2003). Judecătorul pentru cereri urgente trebuie să se pronunţe în termen de patruzeci şi opt de ore şi, de regulă, în termenul unei proceduri contradictorii, incluzând o audiere publică la care sunt convocate părţile, ceea ce permite persoanei respective să prezinte cauza sa direct judecătorului. Apelul este posibil în faţa Consiliului de Stat, care se pronunţă în patruzeci şi opt de ore.
Astfel, cererea de azil la frontieră respinsă are la dispoziţia sa o procedură care prezintă a priori garanţii serioase.
Totodată, Curtea constată că sesizarea judecătorului pentru cereri urgente nu are efect suspensiv de plin drept, deoarece cel interesat poate, legal, să fie returnat înainte ca judecătorul să se pronunţe, fapt criticat de Comitetul Naţiunilor Unite împotriva torturii (alineatul 52 de mai sus).
66. În această privinţă, după cum a fost deja indicat, referindu-se în special la hotărârile Soering şi Vilvarajah şi alţii (precitate), Guvernul susţine, printre altele, că remediul necesar nu trebuie să fie suspensiv de plin drept : este suficient ca el să aibă un efect suspensiv « în practică ». Acesta, în opinia lui, a fost cazul sesizării unui judecător administrativ pentru cereri urgente, deoarece autorităţile ar putea să se abţină de a proceda la returnare înainte ca acest judecător să se pronunţe. Reclamanul a replicat că, în particular, nu există o practică « constantă » în acest sens, ceea ce confirmă ANAFE. El a adăugat, referindu-se la hotărârea Čonka (precitată), că indiferent de starea lucrurilor o asemenea practică, dependentă de bunăvoinţa unei părţi şi revocabilă la orice moment, « nu ar trebui să substituie garanţia procedurală fundamentală oferită de un remediu cu efect suspensiv ».
Curtea notează că este de acord cu reclamantul cât priveşte concluziile care pot fi făcute în speţă din cauza Čonka, în care ea a examinat, printre altele, compatibilitatea « cererii de extremă urgenţă » în faţa Consiliului de Stat din Belgia cu articolul 13 din Convenţie combinat cu articolul 4 din Protocolul nr. 4. Procedura în cauză este similară cu procedura cererii de urgenţă în faţa judecătorului administrativ francez care este pusă în discuţie în momentul de faţă. În hotărârea sa, după ce a constatat lipsa efectului suspensiv de plin drept al « cererii de extremă urgenţă », Curtea a respins argumentul Guvernului belgian, conform căruia acest remediu corespundea exigenţelor articolelor precitate, în măsura în care exista o practică care îi conferea acest efect suspensiv. În această privinţă, ea a subliniat, în particular, că « exigenţele articolului 13, ca şi ale altor prevederi din Convenţie, sunt de ordinul garanţiilor, şi nu ale unei simple bunăvoinţe sau ale unui aranjament practic. Aceasta este una dintre consecinţele statului de drept, unul din principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, inerentă tuturor articolelor din Convenţie » (§ 83). Prin urmare, ea a stabilit o încălcare pe motiv că « (...) [solicitantul] nu avusese nicio garanţie a faptului că autoritatea administrativă și Consiliul de Stat s-ar fi conformat, în orice caz, practicii descrise, nici că a fortiori Consiliul de Stat s-ar fi pronunţat, sau măcar s-ar fi întrunit, înainte de expulzarea sa, sau că autoritatea administrativă ar fi respectat un termen cel puţin rezonabil » (ibidem).
Ţinând cont de importanţa pe care Curtea o atribuie articolului 3 din Convenţie şi de natura ireversibilă a prejudiciului susceptibil de a fi cauzat în caz de realizare a riscului de tortură sau rele tratamente, aceasta este evident aplicabil atât în cazul când Statul parte decide să returneze un străin spre o ţară în care există motive serioase de a crede că va fi supus unui asemenea risc : articolul 13 obligă ca persoana interesată să aibă acces la un recurs suspensiv de plin drept.
67. Curtea deduce în cazul speţei că, neavând acces în « zona de aşteptare » la un remediu suspensiv de plin drept, reclamantul nu a dispus de un « recurs efectiv » cu privire la plângerea sa în baza articolului 3 din Convenţie. A avut loc, deci, o încălcare a articolului 13 combinat cu această prevedere.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 1 f) DIN CONVENŢIE
68. Reclamantul s-a plâns că a fost privat ilegal de libertate, cu încălcarea dreptului intern. El a invocat articolul 5 § 1 f) din Convenţie, care prevede:
« 1. Orice persoană are dreptul la liberate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale :
(...)
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. »
El susţine că dreptul intern nu permite menţinerea în zona de aşteptare decât pe o durată maximală de douăzeci de zile. Or, sosit la aeroportul Paris‑Charles de Gaulle la 29 iunie 2005, el a fost reţinut până la 20 iulie 2005, adică douăzeci şi două de zile. Prin urmare, el a fost menţinut în zona internaţională primele două zile după sosire, poliţia aeroportului şi de frontieră i-a refuzat în repetate rânduri să-i înregistreze cererea de admitere cu titlu de azil şi să-i permită accesul în « zona de aşteptare » (alineatul 10 de mai sus). Din păcate, este un lucru obişnuit ca străinii să se afle într-o asemenea situaţie la frontieră.
În continuare, reclamantul expune că, deşi articolul L. 221-1 din Codul de Imigraţie şi Azil nu prevede plasamentul în zona de aşteptare decât « pentru o perioadă de timp strict necesară pentru plecarea sa şi, dacă este solicitant de azil, pentru o examinare ce tinde să determine dacă cererea sa nu este vădit neîntemeiată », el fusese menţinut în zona de aşteptare după respingerea cererii sale de admitere de către autorităţile administrative anume din acest motiv (la 6 iulie 2005). Or, după 7 iulie 2005, era clar că organizarea trimiterii lui spre Eritreea sau spre o altă ţară (soluţie pe care autorităţile de altfel nu au prevăzut-o) era fizic imposibilă, deoarece el nu avea documentul de călătorie (ambasada Eritreei, la această dată, refuzase să-l recunoască şi să-i elibereze un permis) şi provenienţa lui era necunoscută. Mult mai grav, el fusese menţinut în zona de aşteptare după 15 iulie 2005, data măsurii provizorii indicate de către Curte Guvernului în aplicarea articolului 39 din Regulamentul său, deşi, a se vedea hotărârea Mamatkoulov şi Askarov împotriva Turciei ([MC], nr. 46827/99 şi 46951/99, CEDH 2005-I), această măsură era un obstacol pentru trimiterea lui spre Eritreea.
69. Guvernul contestă că reclamantul ar fi ajuns la 29 iunie 2005 la aeroportul Roissy (alineatul 10 de mai sus) şi ar fi stat două zile în zona de aşteptare. El a menţionat că în orice caz « privarea sa de libertate » în sensul articolului 5 § 1 nu a început decât la 1 iulie 2005, dată la care el s-a prezentat serviciului de poliţie de frontieră. Guvernul este de părere că, astfel, ar trebui să se considere că în realitate cel interesat s-a abţinut să se prezinte autorităţilor din zona internaţională între 29 iunie şi 1 iulie şi, deci, a stat de bună voie acolo pe parcursul acestor două zile. Or, nu a existat « privare de libertate » în lipsa unei constrângeri exercitate de autorităţi.
Deci, durata privării de libertate a reclamantului nu a depăşit termenul maximal legal de douăzeci de zile. În plus, ea rezultase din deciziile luate sub controlul autorităţii judiciare : decizia iniţială a fost luată de administraţie la 1 iulie 2005 apoi, conform legii, reînnoită la 3 iulie, apoi prelungită la 5 şi 13 iulie de judecătorul pentru eliberări de la tribunalul de mare instanţă din Bobigny după audierea celui interesat.
Cât priveşte, în special, menţinerea reclamantului în zona de aşteptare după 15 iulie 2005, Guvernul afirmă că existau dubii referitor la identitatea reclamantului, susţinute de refuzul ambasadoarei Eritreei de a-l recunoaşte ca cetăţean al ţării sale, şi că autorităţile trebuiau să procedeze la verificări în această privinţă înainte de a-l admite pe teritoriu. Anume acesta a fost motivul menţinerii ultimului în zona de aşteptare între 15 şi 20 iulie 2005. În opinia Guvernului, o asemenea situaţie nu creează dificultăţi cu privire la jurisprudenţa Mamatkoulov şi Askarov precitată, odată ce o măsură luată în aplicarea articolului 39 din Regulament « are drept unic obiectiv suspendarea executării măsurii de respingere sau îndepărtare în aşteptarea unei decizii a Curţii, în scopul de a evita cauzarea unui prejudiciu ireparabil victimei pretinsei încălcări şi ca să nu fie adus vreun prejudiciu integrităţii şi eficienţei hotărârii finale. Ea nu are drept scop, la această etapă a procedurii, repunerea în cauză a validităţii decizii de refuz a intrării sau de îndepărtare ca atare, nici a validităţii privării temporare de libertate ce rezultă respectiv, acestea fiind singurele efecte ale acestor decizii, care trebuie să fie « îngheţate » temporar, în aşteptarea deciziei Curţii, cu alte cuvinte îndepărtarea efectivă a reclamantului nu poate fi provizoriu realizată ».
70. În primul rând, Curtea relevă că reclamantul nu a prezentat nicio dovadă prima facie în susţinerea afirmaţiei sale că ar fi sosit la aeroportul Paris-Charles de Gaulle la 29 iunie 2005. Apoi, ea a menţionat că Guvernul, care dezminte această versiune a faptelor, indică că a verificat listele pasagerilor zborurilor din Africa de Sud care au aterizat la aeroportul Roissy la 29 şi 30 iunie şi la 1 iulie 2005 şi că nu găsit nici o menţiune despre vreun pasager cu numele Gebremedhin, Gaberamadhien sau Eider (nume care, potrivit reclamantului, figura în paşaportul său împrumutat ; alineatul 10 de mai sus).
Prin urmare, în această privinţă, Curtea ajunge la aceeaşi concluzie ca şi Guvernul : elementele dosarului nu permit concluzia că reclamantul ar fi ajuns la aeroport înainte de 1 iulie 2005. Unicul document doveditor în acest sens este procesul-verbal al poliţiei de aeroport şi frontieră care a stabilit această dată şi a indicat că persoana respectivă a fost interogată la ora 11 în ziua menţionată.
În aceste condiţii, ar trebui să se rețină că « privarea de libertate » suferită de reclamant a început la data plasării lui în « zona de aşteptare », la 1 iulie 2005. Deoarece a fost stabilit că ea a încetat la 20 iulie 2005, dată la care reclamantului i s-a permis să intre pe teritoriul francez (alineatul 17 de mai sus), nu am putea spune că ea a depăşit termenul maximal de douăzeci de zile prevăzut în dreptul intern.
71. În continuare, Curtea menţionează că reclamantul nu pretinde că măsura de plasare în zona de aşteptare luată în privinţa sa la 1 iulie 2005 a încălcat articolul 5 § 1 din Convenţie : după cum a constatat Curtea în decizia cu privire la admisibilitate din 10 octombrie 2006 ((§ 58), el s-a plâns doar de menţinerea sa în zona de aşteptare după data la care a fost adoptată decizia din 6 iulie 2005 care respingea cererea sa de admitere pe teritoriu.
72. Cât priveşte detaliile prezentării reclamantului la ambasada Eritreei la 7 iulie 2005, Curtea constată că dosarul nu conţine nici un element care ar susţine teza reclamantului, dezminţită de Guvern, potrivit căreia ambasadoarea refuzase definitiv în ziua respectivă să-i elibereze un permis (alineatul 16 de mai sus). Astfel, nu poate fi făcută nicio concluzie din această alegaţie în baza articolului 5 § 1 din Convenţie.
73. În schimb, ar trebuie luat în considerare faptul că, la 15 iulie 2005, preşedintele camerei la care iniţial a fost repartizată cauza a decis să indice Guvernului, în aplicarea articolului 39 din Regulament, că ar fi dezirabil, în interesul părţilor şi a bunei desfăşurări a procedurii în faţa Curţii, de a nu returna reclamantul în Eritreea până la 30 august 2005, ora 24.00.
Curtea reaminteşte în această privinţă că Statele contractante sunt obligate, în conformitate cu articolul 34 din Convenţie, să respecte măsurile provizorii indicate în virtutea articolului 39 (a se vedea hotărârea Mamatkoulov şi Askarov precitată, §§ 99-129). Astfel, în prezenta speţă, Guvernul nu putea, după 15 iulie 2005, să returneze reclamantul spre Eritreea, fără a încălca obligaţiunile care îi revin în temeiul Convenţiei. Desigur, aceste măsuri nu aveau decât un caracter provizoriu, Totuşi, pe de o parte, măsura indicată în speţă de către preşedintele camerei la care cauza iniţial a fost repartizată era aplicabilă până la 30 august 2005, altfel spus după 20 iulie 2005 (dată la care menţinerea reclamantului în zona de aşteptare s-a încheiat), şi, pe de altă parte, între 15 iulie 2005 şi această din urmă dată, Guvernul nu a solicitat ca ea să fie ridicată.
74. Punerea în aplicare a unei măsuri provizorii în termenii căreia Curtea indică unui Stat contractant că ar fi dezirabil ca un individ să nu fie returnat într-o anumită ţară, nu are, ca atare, incidenţă asupra conformităţii privării de libertate care, după caz, a fost aplicată individului, cu articolul 5 § 1 din Convenţie
În plus, aplicarea articolului 39 din Regulament nu creează obstacole trimiterii individului către o altă ţară unde – în măsura în care totodată este stabilit că autorităţile acestei alte ţări ulterior nu-l vor trimite într-o ţară vizată de Curte -, menţinerea sa în detenţie în acest scop este susceptibilă să constituie o detenţie « legală » a unei persoane « împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare » în sensul articolului 5 § 1 f) din Convenţie.
În afară de aceasta, în cazul în care, în urma punerii în aplicare a articolului 39 din Regulament, autorităţile Statului contractant în cauză nu au altă opţiune decât de a prevedea încetarea privării de libertate care i-a fost aplicată celui interesat în vederea « expulzării » lui şi că aceasta implică faptul de a-i permite acces pe teritoriu, menţinerea acestuia în detenţie pe o perioadă strict necesară pentru verificările care le-ar permite să se asigure de legalitatea acestui acces poate constitui « o detenţie legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă pe teritoriu » în sensul Articolului 5 § 1 f) din Convenţie. De altfel, nu ar trebui să excludem faptul că, în cursul acestor verificări subsecvente, autorităţile pot descoperi elemente – referitoare, spre exemplu, la identitatea persoanei respective – care ar putea justifica faptul ca Curtea să înceteze măsura provizorie pe care a luat-o în aplicarea articolului 39 din Regulament. Totodată, ca şi orice privaţiune de libertate, o asemenea detenţie trebuie să fie « legală » şi conformă « căilor legale » în sensul articolului 5 § 1 : ea trebuie nu doar să fie strict prevăzută de lege, în special durata sa – care nu trebuie să fie nerezonabilă – dar şi să fie compatibilă cu scopul articolului 5 : protecţia individului împotriva arbitrarului (a se vedea, spre exemplu, hotărârea Amuur împotriva Franţei din 25 iunie 1996, § 50, Culegere de hotărâri şi decizii, 1996-III).
75. În speţă, Curtea constată că decizia din 6 iulie 2005 de respingere a cererii de acces pe teritoriu, formulată de reclamant, nu prescria returnarea sa în exclusivitate spre Eritreea, dar şi, « după caz, spre orice ţară unde el va fi legal admisibil » (alineatul 13 de mai sus). Menţinerea reclamantului în zona de aşteptare între 15 şi 20 iulie 2005 în vederea trimiterii lui spre o altă ţară, în afară de Eritreea, dispusă spre a-l primi, ar fi putut constitui o privare de libertate în vederea « plecării » sale, în conformitate cu articolul L. 221-1 din Codul de Imigraţie şi Azil (a se vedea decizia cu privire la admisibilitate din 10 octombrie 2006, § 55), şi în cadrul unei « proceduri de expulzare » în sensul Articolului 5 § 1 f) din Convenţie.
Totodată, Guvernul nu susţine că acesta fusese obiectivul privării de libertate suportate de reclamant după 15 iulie 2005. Subliniind că aceasta era întemeiată legal pe ordonanţele judecătorului pentru eliberării şi detenţie, el precizează că, pentru a se conforma măsurii luate de Curte în aplicarea articolului 39, autorităţile « ar trebui (...) să prevadă admiterea Dlui Gebremedhin pe teritoriu şi să-l elibereze», dar că, deoarece existau dubii privind identitatea acestuia, ele s-au văzut obligate să purceadă la verificări în scopul de a limita riscul că el nu va putea fi localizat după ce i se va permite accesul pe teritoriul francez şi se va afla ilegal în ţară. În opinia Guvernului, autorităţile acţionaseră, astfel, în cadrul dreptului suveran al Statelor contractante de a deţine controlul asupra intrării, şederii şi părăsirii ţării de către străini, care le este recunoscut de jurisprudenţa Curţii.
Curtea este convinsă de aceste explicaţii. Prin urmare, ea constată că autorităţile interne au urmat strict căile legale. Pe de o parte, conform dreptului intern (articolele L. 221-3, L. 222-1 şi L. 222-2 din Codul de Imigraţie şi Azil ; alineatul 29 de mai sus), decizia iniţială de plasare a reclamantului în zona de aşteptare din 1 iulie 2005 a fost reînnoită după patruzeci şi opt de ore de către autoritatea administrativă competentă pentru o durată echivalentă, apoi de către judecătorul pentru eliberări şi detenţie de la tribunalul de mare instanţă din Bobigny, prima dată la 5 iulie 2005 pentru opt zile, şi a doua oară la 13 iulie 2005, pentru încă opt zile (alineatul 18 de mai sus). Pe de altă parte, după cea de-a douăzecea zi de la plasarea în zona de aşteptare, reclamantul a fost autorizat să pătrundă pe teritoriul francez şi i-a fost eliberat un permis (alineatul 17 de mai sus), ceea ce a pus punct privării sale de libertate. Astfel, nu numai că durata globală a detenţiei suportate nu a depăşit termenul maximal legal de douăzeci de zile, dar, mai mult decât atât, menţinerea sa în zona de aşteptare de la 15 la 20 iulie 2005 era întemeiată pe o decizie jurisdicţională : ordonanţa judecătorului pentru eliberări şi detenţie din 13 iulie 2005. În plus, reclamantul fiind, după propriile afirmaţii, lipsit de orice document de călătorie, Curtea nu vedea niciun motiv de a pune la îndoială bunăvoinţa Guvernului atunci când el afirmă că admiterea reclamantului pe teritoriu necesita o verificare prealabilă a identităţii sale din parte autorităţilor. În fine, Curtea consideră că, în circumstanţele cauzei, durata menţinerii reclamantului în zona de aşteptare în acest scop nu a depăşit limita rezonabilă.
Prin urmare, nimic nu permite de a considera că între 15 şi 20 iulie 2005 reclamantul a fost privat de libertate în mod arbitrar.
În concluzie, Curtea admite că menţinerea reclamantului în zona de aşteptare după 15 iulie 2005 a constituit o « detenţie legală » « a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă ilegal pe teritoriu » în sensul alineatului f) din articolul 5 § 1 din Convenţie. Prin urmare, nu a avut loc o încălcare a acestei dispoziţii.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
76. În termenii articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Prejudiciul
77. Reclamantul pretinde 30 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral.
78. Guvernul consideră această sumă excesivă. El propune să achite
3 000 EUR cu titlu de prejudiciu suportat de reclamant din cauza menţinerii sale în zona de aşteptare, în ipoteza că Curtea va constata o încălcare.
79. Curtea reaminteşte că a stabilit încălcarea articolelor 13 şi 3 din Convenţie combinate doar, pe motiv că, neavând acces în « zona de aşteptare » la un recurs suspensiv de plin drept, reclamantul nu a dispus de un « recurs efectiv » pentru a-şi susţine plângerea în lumina articolului 3 din Convenţie. Dacă nu există dubii în privinţa faptului că asemenea circumstanţe pot genera nelinişte şi tensiune, Curtea consideră că, în circumstanţele cauzei, prejudiciul moral pe care l-ar fi putut suporta reclamantul în consecinţă este reparat în măsură suficientă prin constatarea încălcării pretinse.
B. Costuri şi cheltuieli
80. Reclamantul a beneficiat de asistenţă juridică în faţa Curţii. Avocatul său menţionează că, dată fiind lipsa de mijloace a clientului său, el « a avansat costuri şi onorarii ». El a pretins 18 657,60 EUR cu titlu de onorarii şi a prezentat o factură pro forma datată cu 6 decembrie 2006, care indica că această sumă corespunde la 120 de ore de muncă la tariful de 130 EUR fără impozite. El a mai solicitat 800 EUR pentru costuri (copii, telefon, servicii poştale, etc.)
81. Guvernul consideră aceste sume excesive. Reamintind că costurile şi cheltuielile suportate de reclamant în faţa Curţii nu sunt susceptibile de a fi rambursate decât sub rezerva prezentării documentelor justificative şi în măsura în care Curtea consideră că a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil, el propune suma de 3 500 EUR.
82. Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate, de regulă, să obţină o rambursare a costurilor şi a cheltuielilor sale decât în cazul în care acestea au fost reale, necesare şi sunt rezonabile ca mărime. În afară de aceasta, în termenii Articolului 60 §§ 2 şi 3 din Regulament, reclamantul trebuie să prezinte o listă detaliată a tuturor pretenţiilor împreună cu eventualele documente justificative pertinente, în caz contrar camera poate respinge cererea în întregime sau parţial (a se vedea, printre altele precedente, hotărârea Mazelié împotriva Franţei, nr 5356/04, § 38, 23 octombrie 2006).
Având în vedere faptul că reclamantul a solicitat azil, apoi statut de refugiat, Curtea nu are dubii în ceea ce priveşte starea lui financiară precară. Aceasta consideră că, în aceste circumstanţe, ar fi cazul să i se acorde în avans reclamantului o sumă pentru achitarea onorariilor serviciilor acordate de avocat. În această privinţă consideră ca fiind suficientă factura pro forma prezentată de către avocat.
Cu toate acestea, s-ar cuveni să se ia în considerare faptul că s-a stabilit în speţă încălcarea Convenţiei în ceea ce priveşte doar una dintre plângerile înaintate de reclamant şi anume plângerea în temeiul articolului 13 din Convenţie combinat cu articolul 3. Sunt acoperite în temeiul Articolului 41 doar acele costuri şi cheltuieli, care sunt rezonabile ca mărime şi care au fost necesare şi suportate eficient în scopul de a încerca să se corecteze, în sistemul juridic intern, încălcarea menţionată mai sus şi stabilită de asemenea de Curte. Prin urmare, Curtea respinge celelalte capete ale cererii pentru surplus (a se vedea, spre exemplu, hotărârea I.J.L. şi alţii împotriva Marii Britanii, nr 29522/95, 30056/96 şi 30574/96, § 151, CEDH 2000-IX).
Astfel, ţinând cont de sârguinţa avocatului reclamantului, Curtea a considerat rezonabil să acorde 10 000 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli, fără 1 699,40 EUR deja plătite de Consiliul Europei prin intermediul asistenţei judiciare, mai exact 8 300,60 EUR.
C. Penalităţi
83. Curtea consideră că este rezonabil ca penalităţile de întârziere să fie calculate în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 13 din Convenţie combinat cu articolul 3 ;
2. Hotărăşte că nu a avut loc încălcarea articolului 5 § 1 f) din Convenţie ;
3. Hotărăşte că simpla constatare a unei încălcări constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suportat de reclamant ;
4. Hotărăşte
a) ca Statul pârât să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, 8 300,60 ER (opt mii trei sute euro şi şaizeci de cenţi) pentru costuri şi cheltuieli, plus orice taxă datorată cu titlu de impozit;
b) că, din momentul expirării celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, la această sumă menţionată mai sus se va adăuga o dobândă egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană aplicabilă pe parcursul perioade de întârziere, la care se vor adăuga trei procente;
5. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 26 aprilie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Sally Dollé András Baka
GrefierPreşedinte
Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2012
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy