Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA GENDERDOC-M c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 9106/06)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 iunie 2012
Hotărârea va rămâne definitivă în circumstanţele stabilite în articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Genderdoc-M c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ján Šikuta,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Kristina Pardalos, judges,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,
Deliberând la 10 mai 2012 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 9106/06) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către o organizaţie neguvernamentală din Republica Moldova, Genderdoc-M („asociaţia reclamantă”), la 7 martie 2006.
2. Asociaţia reclamantă a fost reprezentată de dna Natalia Mardari, avocat în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.
3. Deoarece dlui Mihai Poalelungi, judecătorul ales din partea Republicii Moldova, s-a abţinut de la examinarea cauzei (Articolul 28 al Regulamentului Curţii), Preşedintele Camerei l-a desemnat pe dl Ján Šikuta să facă parte din Cameră ca judecător ad hoc (articolul 26 § 4 al Convenţiei şi articolul 29 § 1 al Regulamentului Curţii).
4. La 23 mai 2008, cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, Curtea a decis să examineze împreună fondul cererii şi admisibilitatea acesteia (Articolul 29 § 1).
5. Comisia Internaţională a Juriştilor a prezentat observaţii în calitate de terţi intervenienţi fiind autorizată de către Preşedinte să intervină în procedura scrisă (articolul 36 § 2 al Convenţiei şi articolul 44 § 3 al Regulamentului Curţii).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Asociaţia reclamantă, Genderdoc-M, este o organizaţie neguvernamentală cu sediul în Republica Moldova, al cărei misiune este de a oferi informaţii şi asistenţă comunităţii LGBT.
7. La 7 aprilie 2005, asociaţia reclamantă a depus la Consiliul municipal Chişinău o cerere de autorizare a unei demonstraţii paşnice în faţa Parlamentului la 27 mai 2005 pentru a încuraja adoptarea legilor care să protejeze minorităţile sexuale împotriva discriminării.
8. La 27 aprilie 2005, Consiliul municipal Chişinău a respins cererea pe motiv că demonstraţia asociaţiei reclamante nu avea rost, odată ce fusese deja adoptată o lege care să protejeze minorităţile naţionale.
9. La 6 mai 2005, Primăria a refuzat să autorizeze desfăşurarea demonstraţiei plănuite, pe motiv că există deja în vigoare o lege care să protejeze minorităţile naţionale şi că există dispoziţii legale care prevăd persoanele care au dreptul de iniţiativă legislativă necesară pentru a propune legi.
10. Asociaţia reclamantă a contestat decizia Primăriei Chişinău din 6 mai 2005. Ea a susţinut că interdicţia de a desfăşura demonstraţia este ilegală şi discriminatorie.
11. La 2 iunie 2005, Curtea de Apel Chişinău a admis acţiunea asociaţiei reclamante şi a anulat decizia Primăriei Chişinău din 6 mai 2005. Curtea de Apel Chişinău a constatat următoarele:
„... Instanţa consideră neîntemeiate argumentele invocate de pârât pentru justificarea refuzului de a autoriza întrunirea, deoarece legea nu prevede aceste motive pentru ne-autorizarea unei întruniri. Decizia de a autoriza sau nu o întrunire nu trebuie să depindă de natura problemelor pe care participanţii intenţionează să le aducă în atenţia societăţii, sau de statutul acestor probleme.
În asemenea circumstanţe, instanţa concluzionează că decizia Primăriei din 6 mai 2005 a fost adoptată contrar prevederilor articolului 26 (1) al Legii cu privire la contenciosul administrativ şi, prin urmare, este ilegală şi nulă. În ceea ce priveşte celelalte plângeri ale reclamantei, inclusiv nerespectarea de către Primărie a termenului de 48 de ore pentru notificarea refuzului de a autoriza o întrunire, prevăzut de articolul 14 al Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, instanţe le declară neîntemeiate.”
12. Primăria Chişinău a declarat recurs împotriva hotărârii Curţii de Apel Chişinău din 2 iunie 2005. Primăria a susţinut că a primit multe cereri de la diverse persoane şi asociaţii care s-au declarat vehement împotriva autorizării demonstraţiei şi care s-au opus la adoptarea oricărui act legislativ care să legalizez relaţiile homosexuale. Cererile puneau accent pe mai multe prevederi legale care vizează protecţia căsătoriei şi a familiei.
13. La 7 septembrie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul Primăriei şi a casat hotărârea Curţii de Apel din 2 iunie 2005 şi a dispus rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Chişinău.
14. În argumentele sale invocate în faţa Curţii de Apel, Primăria a susţinut că desfăşurarea unei întruniri pentru promovarea drepturilor minorităţilor sexuale ar pune în pericol ordinea publică şi moralitatea socială şi, mai mult, organizatorii nu şi-au asumat răspunderea pentru buna desfăşurare a demonstraţiei.
15. Asociaţia reclamantă a susţinut că interdicţia este ilegală şi discriminatorie.
16. La 14 iunie 2006, Curtea de Apel a emis o decizie în defavoarea asociaţiei reclamante. Asociaţia reclamantă a recurat această hotărâre.
17. La 18 octombrie 2006, Curtea Supremă de Justiţiei a menţinut hotărârea Curţii de Apel din 14 iunie 2006. Ea a constatat că asociaţia reclamantă nu a adus asigurări în ceea ce priveşte respectarea mai multor obligaţii prevăzute de lege în privinţa întrunirilor, cum ar fi: respectarea legii, desemnarea unei persoane sau a unor persoane care vor conduce întrunirea; crearea, în coordonare cu organul de poliţie, a unui aparat propriu de menţinere a ordinii, ai căror membri vor purta un însemn distinctiv; delimitarea locului întrunirii prin semne vizibile; plata serviciilor şi a amenajărilor solicitate primăriei pentru întrunire; stabilirea traseelor spre şi dinspre locul întrunirii; asigurarea accesului liber la întrunire colaboratorilor din organele de drept în exerciţiul funcţiunii; interzicerea participarea la întrunire a unor anumite persoane. În plus, instanţa supremă a considerat că există un risc ca demonstraţia să cauzeze tulburarea ordinii publice.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
18. Legea nr. 560-XIII din 21 iulie 1995 cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor prevede următoarele:
„Articolul 5. Declararea întrunirilor
Întrunirile se pot desfăşura numai după ce au fost declarate de către organizatori la primăriile orăşeneşti (municipale), săteşti (comunale).
Articolul 11. Declaraţia prealabilă
(1) Organizatorul întrunirii va depune la primărie, cel mai târziu cu 15 zile înainte de data întrunirii, o declaraţie prealabilă, al cărui model este expus în anexă, ce face parte integrantă din prezenta lege.
(2) Declaraţia prealabilă trebuie să indice:
a) denumirea organizatorului întrunirii, scopul întrunirii;
b) data, ora la care începe întrunirea şi ora la care se încheie;
c) locul întrunirii, traseele spre el şi de la el;
d) forma desfăşurării întrunirii;
e) numărul aproximativ de participanţi;
f) persoanele împuternicite să asigure buna desfăşurare a întrunirii şi să răspundă de ea;
g) serviciile pe care organizatorul întrunirii le solicită primăriei.
(3) Primăria, în cazuri justificate, poate să modifice, cu acordul organizatorului întrunirii, unele elemente din declaraţia prealabilă.
Articolul 13
(1) După examinarea declaraţiei prealabile,primăria emite una din următoarele decizii şi o aduce la cunoştinţa organizatorului întrunirii:
a) privind eliberarea autorizaţiei întrunirii;
b) privind refuzul de a elibera o astfel de autorizaţie, în condiţiile art. 12, alin. (6).
Articolul 15
(1) Organizatorul întrunirii poate reclama în instanţa de contencios administrativ competentă refuzul eliberării autorizaţiei.
(2) Instanţa de contencios administrativ competentă va examina reclamaţia în decursul a 5 zile de la data depunerii ei.”
19. Articolul 34 al Legii nr. 123 din 18 martie 2003 cu privire la administraţia publică locală stipulează că:
“(1) ... primarul îndeplineşte în teritoriul administrat următoarele atribuţii de bază:
1. în domeniul asigurării ordinii de drept:
...
(f) Ia măsuri, prevăzute de lege, privind desfăşurarea întrunirilor publice; ...
(g) ia măsuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, a reprezentaţiilor şi a altor manifestări publice care contravin ordinii de drept sau bunelor moravuri.”
20. Constituţia Republicii Moldova conţine următoarele dispoziţii relevante:
„Articolul 54 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi
(1) În Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.
(2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sânt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.”
21. Codul Civil al Republicii Moldova prevede în articolul 181:
„Asociaţie este organizaţia necomercială constituită benevol de persoane fizice şi juridice asociate, în modul prevăzut de lege, prin comunitate de interese, care nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri, pentru satisfacerea unor necesităţi nemateriale.”
ÎN DREPT
I. PRETISA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 11 AL CONENŢIEI
22. Asociaţia reclamantă s-a plâns de faptul că dreptul său la întrunire paşnică a fost încălcat. Ea a susţinut că interdicţia de a desfăşura demonstraţia nu a fost conformă legii, nu a urmărit un scop legitim şi nu a fost necesară într-o societate democratică. Ea a invocat articolul 11 al Convenţiei, care stipulează următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi de asociere, inclusiv a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de Stat.”
23. În observaţiile sale prezentate la 15 septembrie 2008, Guvernul a acceptat faptul că a existat o ingerinţă în dreptul reclamantei la libertatea întrunirilor, dar a susţinut că această ingerinţă a fost justificată deoarece avea un scop legitim, era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim. Guvernul a remarcat faptul că 98% din populaţia Republicii Moldova este creştin ortodoxă, religie care nu tolerează relaţiile sexuale sau căsătoria între persoane de acelaşi sex. Guvernul a anexat petiţii care au fost trimise de populaţia Republicii Moldova Primăriei Chişinău, prin care cereau interzicerea întrunirii în cauză.
24. La 1 aprilie 2010, Guvernul a depus un nou set de observaţii în care a consimţit faptul că a avut loc încălcarea articolului 11 al Convenţiei.
A. Admisibilitatea
25. Curtea notează că prezenta plângere nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. Prin urmare, ea notează în continuare că aceasta nu este inadmisibilă pe alte temeiuri. Aşadar, ea trebuie declarată admisibilă.
B. Fondul
26. Guvernul a admis că a avut loc încălcarea articolului 11 al Convenţiei.
27. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea nu are temeiuri că constate contrariul. Prin urmare, a avut loc încălcarea acestui articol.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI COROBORAT CU ARTICOLUL 11
28. Reclamanta s-a plâns în temeiul articolului 13 combinat cu articolul 11 al Convenţiei că nu a dispus de un recurs efectiv împotriva pretinsei încălcări a libertăţii sale la întrunire. Ea a reclamat faptul că nu a existat o procedură efectivă care să-i permită obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior datei demonstraţiei planificate. Articolul 13 al Convenţiei prevede:
„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
29. Guvernul a contestat plângerea, susţinând că reclamanta a avut posibilitatea să iniţieze proceduri judiciare şi s-a prevalat de această posibilitate.
A. Admisibilitatea
30. Curtea notează că prezenta plângere nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Prin urmare, ea notează în continuare că aceasta nu este inadmisibilă pe alte temeiuri. Aşadar, ea trebuie declarată admisibilă.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
(a) Guvernul
31. Guvernul a susţinut că asociaţia reclamantă a beneficiat de articolul 192 al Codului de procedură civilă, care prevede judecarea în mod prioritar a unor pricine. În plus, hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 17 din 19 iunie 2000 prevede că în cazul în care lipseşte recursul efectiv în privinţa unei încălcări a drepturilor Convenţiei, Curtea Supremă de Justiţie va aplica principiul aplicabilităţii directe a Convenţiei. Guvernul a susţinut că asociaţia reclamantă nu a invocat acele argumente în faţa instanţelor de judecată naţionale.
(b) Asociaţia reclamantă
32. Asociaţia reclamantă a reclamat încălcarea articolului 13 al Convenţei din cauză că nu a dispus de o procedură care să-i permită să obţină o hotărâre judecătorească definitivă înainte de data întrunirii planificate şi că prevederile Legii nr. 560-XIII din 21 iulie 1995 nu sunt clare şi previzibile.
Asociaţia reclamantă a susţinut că autorităţile Republicii Moldova au examinat cazul său mai mult timp decât era necesar şi că nu li s-a oferit un motiv coerent pentru care a fost interzisă întrunirea.
2. Aprecierea Curţii
33. Curtea reiterează faptul că articolul 13 are drept efect exigenţa unui recurs intern care să abiliteze instanţa naţională competentă să cunoască conţinutul unei pretenţii fundamentate pe Convenţie şi să ofere redresarea corespunzătoare, deşi statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere a modalităţii în care se conformează obligaţiilor impuse de acea prevedere (a se vedea, printre multe alte hotărâri, Chahal c. Royaume‑Uni, 15 noiembrie 1996, § 145, Recueil des arrêts et décisions 1996-V, pp. 1869‑70, § 145).
34. În prezenta cauză, Curtea constată că drepturile reclamantei prevăzute de articolul 11 au fost încălcate (a se vedea paragraful 30 de mai sus). Prin urmare, plângerea ei a fost legitimă şi serioasă în sensul jurisprudenţei Curţii şi, aşadar, a avut dreptul la un recurs care să se conformeze cerinţelor articolului 13.
35. Curtea a statut anterior, într-o cauză în care autorităţile nu erau obligate să emite o hotărâre judecătorească definitivă într-un termen limită înainte de data demonstraţiei planificate, că reclamanţii au fost lipsiţi de un recurs efectiv intern în privinţa plângerii împotriva încălcării libertăţii lor la întrunire. Curtea nu este convinsă de faptul că recursurile care erau accesibile reclamanţilor, toate având caracter post-hoc, puteau oferi o reparaţie adecvată în ceea ce priveşte articolul 11 al Convenţiei. În schimb, Curtea a constatat că noţiunea de recurs efectiv implică şi posibilitatea de a obţine o hotărâre judecătorească în privinţa autorizării evenimentului înainte de data la care la care a fost programată să se desfăşoare (a se vedea Bączkowski and Others v. Poland, nr. 1543/06, ECHR 2007-VI, §§ 79-84, şi Alekseyev v. Russia, nr. 4916/07, 25924/08 şi 14599/09, hotărârea din 21 octombrie 2010, §§ 97-100)
36. În ceea ce priveşte faptele prezentei cauze, Curtea observă că legislaţia moldovenească prevede termene de judecată în procesele care vizează dreptul la întrunire. Mai precis, articolul 11 al Legii nr. 560-XIII obligă organizatorul unei întruniri să depună declaraţia prealabilă la Primărie cel târziu cu 15 zile înainte de evenimentul propus.
Articolul 12 § 1 obligă autorităţile administrative să examineze declaraţia prealabilă privind dreptul la întrunire cel târziu cu 5 zile înainte de data întrunirii.
Dacă Primăria interzice întrunirea, organizatorii pot reclama în instanţă de judecată refuzul. În acest caz, autoritatea judecătorească competentă este obligată, conform articolului 15 § 2 al aceleaşi legi, să examineze reclamaţia în decurs de 5 zile, fără a preciza în mod expres faptul că aceasta decizie trebuie emisă înainte de data întrunirii.
37. Curtea notează că în prezenta cauză, în ciuda termenului de 5 zile prevăzut de Legea nr. 560-XIII, reclamanţii au primit un răspuns la declaraţia prealabilă privind desfăşurarea întrunirii abia după 1 an şi jumătate de la data la care a fost depusă.
Prin urmare, Curtea nu este convinsă de faptul că recursul judiciar accesibil reclamantei în prezenta cauză, recurs care avea caracter post-hoc, ar fi putut oferi o reparaţie adecvată pretinselor încălcări ale Convenţiei (Alekseyev v. Russia, § 99).
38. Având în vedere toate argumentele de mai sus, Curtea constată că reclamanta nu a avut un recurs intern efectiv în privinţa plângerii împotriva încălcării dreptului la libertatea întrunirilor şi conchide că în prezenta cauză a avut loc încălcarea articolului 13 coroborat cu articolul 11 al Convenţiei.
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 AL CONVENŢIEI LUAT ÎMPREUNĂ CU ARTICOLUL 11
39. Asociaţia reclamantă s-a plâns şi de faptul că a fost discriminată în comparaţie cu ale asociaţii deoarece ea promovează interesele comunităţii gay din Moldova. Ea a invocat articolul 14 coroborat cu articolul 11 al Convenţiei. Aceste dispoziţii prevăd următoarele:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
„1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi de asociere, inclusiv a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de Stat.”
40. Guvernul a contestat acest argument.
A. Admisibilitatea
41. Curtea notează că această plângere nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea notează în continuare că aceasta nu este inadmisibilă în baza altor temeiuri. Aşadar, ea trebuie declarată admisibilă.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
(a) Guvernul
42. Guvernul a susţinut că asociaţia reclamantă în această cauză nu a fost discriminată de autorităţile moldoveneşti pe motivul orientării sexuale. Guvernul a susţinut că în perioada 2002-2006 în Moldova a existat o problemă generală în ceea ce priveşte dreptul la întrunire şi o intoleranţă generală faţă de demonstraţii. Guvernul a făcut referinţă la cauzele Hyde Park 1, 2, 3, 4 v. Moldova, The Christian Democratic Popular Party v. Moldova şi Roşca, Secăreanu and others v. Moldova, în care demonstraţiile reclamanţilor, având scopuri diferite, au fost interzise.
(b) Asociaţia reclamantă
43. Asociaţia reclamantă a susţinut că întrunirea în cauză a fost interzisă deoarece ea promova interesele şi era organizată de comunitatea gay. Asociaţia reclamantă a susţinut că, începând cu 2005, toate demonstraţiile sale au fost interzise, ea continuând să aibă dificultăţi la organizarea evenimentelor.
44. Asociaţia reclamantă a respins argumentul Guvernului cum că a existat o intoleranţă generală faţă de dreptul la întrunire în Moldova şi a susţinut că în timpul acela Guvernul continua să autorizeze demonstraţii. Astfel, documentele prezentate de reclamantă indică faptul că în perioada 2004-06 „Organizaţia Republicană a Investitorilor Înşelaţi şi Deposedaţi”, „Mişcarea Găgăuzia Unită”, „Asociaţia pentru Lichidarea Consecinţelor Pactului Moltov-Ribbentrop” şi „Asociaţia Foştilor Deportaţi şi Deţinuţi Politici” au fost autorizate să desfăşoare demonstraţii în mai multe locuri. În fiecare din aceste cazuri, Primăria Chişinău a asigurat participanţilor şi suportul Departamentului General al Poliţiei.
45. În fine, asociaţia reclamantă a susţinut că argumentele Guvernului că 98% din populaţia Republicii Moldova este creştin ortodoxă, că valorilor lor morale şi religioase şi petiţiile prezentate ca probe (a se vedea paragraful 24), indică faptul că demonstraţia a fost interzisă din cauza orientării sexuale a organizatorilor şi din cauza faptului că asociaţia reclamantă promova drepturile comunităţii LGBT.
(c) Terţii intervenienţi
46. Comisia Internaţională a Juriştilor şi ILGA-Europe au susţinut că protecţia moralităţii nu este şi nu poate fi un obiectiv şi un motiv rezonabil în temeiul articolului 14 al Convenţiei.
47. Acestea au susţinut că concepţia a ce este şi ce nu este moral este relativă şi se schimbă odată cu vremea. Deoarece este atât de schimbătoare, este un criteriu deosebit de greu de aplicat pentru o instanţă de judecată sau legislatură. Ele au concluzionat că caracteristicile ei militează împotriva acordării unui efect extins moralităţii publice.
2. Aprecierea Curţii
48. Curtea a statuat de mai multe ori că articolul 14 nu este autonom, ci produce efecte doar în raport cu drepturile prevăzute în Convenţie. Această prevedere completează alte prevederi independente din Convenţie şi Protocoale. Ea nu are o existenţă independentă deoarece produce efecte doar în raport cu „exercitarea drepturilor şi libertăţilor” garantate de acele prevederi. Deşi aplicarea articolului 14 nu presupune o încălcare a acestor dispoziţii – şi în această privinţă este autonom – el poate fi aplicat doar dacă faptele în cauză cad sub incidenţa uneia sau mai multora din aceste dispoziţii (a se vedea, între alte autorităţi, Van Raalte v. the Netherlands, 21 februarie 1997, § 33, Reports 1997-I, şi Gaygusuz v. Austria, 16 septembrie 1996, § 36, Reports 1996-IV).
49. Părţile sunt de acord că faptele prezentei cauze cad sub incidenţa articolului 11 al Convenţiei. Prin urmare, articolul 14 este aplicabil circumstanţelor acestei cauze.
50. Curtea reiterează faptul că un tratament este discriminatoriu dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă între mijloacele folosite şi scopul urmărit nu există o relaţie rezonabilă de proporţionalitate. Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în a determina dacă şi în ce măsură diferenţele în situaţii similare justifică un tratament legal diferit; scopul acestei marje va varia în funcţie de circumstanţe, subiect şi fundalul acestuia (a se vedea Inze v. Austria, 28 octombrie 1987, § 41, Series A nr. 126, and Genovese v. Malta, nr. 53124/09, §§ 43-44, 11 octombrie 2011).
51. Curtea reiterează faptul că orientarea sexuală este un concept acoperit de articolul 14 (a se vedea, între alte cauze, Kozak v. Poland, nr. 13102/02, 2 martie 2010).
Atunci când distincţia în cauză operează în această sferă intimă şi vulnerabilă a vieţii private a unei persoane sunt necesare motive deosebit de serioase care să fie aduse în faţa Curţii pentru a justifica măsurile reclamate.
Dacă o diferenţă de tratament este bazată pe sex sau orientare sexuală, marja de apreciere acordată Statului este îngustă, iar în asemenea situaţii principiul proporţionalităţii nu doar obligă ca măsura adoptată să fie adecvată în general pentru atingerea scopului urmărit; dar trebuie demonstrat că ea a fost necesară în acele circumstanţe. Într-adevăr, dacă motivele tratamentului diferit s-au bazat doar pe orientarea sexuală a reclamantului, atunci, în conformitate cu Convenţia, aceasta ar constitui o discriminare (ibid., § 92).
52. Curtea observă că în prezenta cauză Guvernul a susţinut că asociaţia reclamantă nu a fost discriminată pe motiv de orientare sexuală. În schimb, Guvernul a explicat că interzicerea demonstraţiei asociaţiei reclamante s-a datorat existenţei unei probleme sistemice în raport cu dreptul la întrunire în Republica Moldova în perioada 2004-2006. Curtea nu poate fi de acord cu Guvernul din următoarele motive.
53. În primul rând, Curtea observă că reclamanta a prezentat ca probe decizii ale Primăriei Chişinău care autorizau diverse întruniri şi care au fost adoptate în timpul aceleiaşi perioade la care s-a referit Guvernul (a se vedea paragraful 44). Guvernul nu a oferit o explicaţie pentru această diferenţă de tratament faţă de asociaţia reclamantă şi asociaţiile menţionate mai sus.
54. În al doilea rând, Curtea consideră că motivul interzicerii evenimentului reclamantei a fost dezaprobarea de către autorităţi a demonstraţiilor care în opinia lor promovau homosexualitatea. În special, Curtea subliniază faptul că Primăria Chişinău – organ de decizie în cauza reclamantei – a insistat de două ori în faţa Curţii de Apel că întrunirea reclamantei trebuia interzisă din cauza opoziţiei multor cetăţeni moldoveni faţă de homosexualitate (a se vedea paragraful 12 de mai sus).
În continuare, Curtea consideră că, atunci când limitează dreptul la întrunire, autorităţile naţionale ar trebui să ofere motive clare pentru aceasta. Însă, după cum s-a remarcat mai sus, în prezenta cauză fiecare autoritate care a examinat cererea asociaţiei reclamante de a petrece demonstraţia a respins-o pe motive diferite.
55. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că în prezenta cauză a avut loc încălcarea articolului 14 coroborat cu articolul 11 al Convenţiei.
IV. ALTE ÎNCĂLĂRI ALE CONVENŢIEI
56. În cele din urmă, în baza aceleaşi expuneri de fapte, asociaţia reclamantă a reclamat şi încălcarea articolelor 6 § 1 şi 10 ale Convenţiei.
57. Examinând plângerile, Curtea notează că acestea au de fapt aceeaşi bază factuală ca şi plângerile pe care le-a examinat în secţiunile precedente ale acestei hotărâri.
58. Corespunzător, ea consideră că nu este necesară examinarea separată a plângerilor formulate în temeiul articolelor 6 § 1 şi 10 ale Convenţiei.
V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
59. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
60. Asociaţia reclamantă a pretins 860 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciul material, ceea ce reprezintă cheltuielile de transport şi alte cheltuieli legate de organizarea evenimentului neautorizat.
61. Guvernul a susţinut că aceste costuri nu au o legătură de cauzalitate cu pretinsa încălcare.
62. Curtea, luând în considerare jurisprudenţa sa şi probele prezentate de asociaţia reclamantă în ceea ce priveşte prejudiciul material, acordă asociaţiei reclamante 860 EUR cu titlu de prejudiciu material.
63. De asemenea, asociaţia reclamantă a pretins 7 250 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
64. Guvernul a susţinut că în cauzele recente în care Curtea a constatat încălcarea articolului 11, ea a acordat 3 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
Guvernul a susţinut că în aceste circumstanţe Curtea trebuie să exercite o atitudine critică.
65. Având în vedere faptele prezentei cauze care vizează interzicerea unei demonstraţii cu încălcarea articolelor 11, 13 şi 14 ale Convenţiei, Curtea, adoptând o decizie în bază de echitate, acordă asociaţiei reclamante suma pretinsă, adică 7 250 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
66. Asociaţia reclamantă a pretins şi 2 856 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în faţa instanţelor de judecată naţionale şi în faţa Curţii. Ea a prezentat liste detaliate, chitanţe şi documente de susţinere.
67. Guvernul consideră că această parte a pretenţiilor este excesivă.
68. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor doar în măsura în care s-a dovedit că acestea au fost actuale şi necesare şi că sunt rezonabile în privinţa cuantumului. Curtea notează că costurile şi cheltuielile au fost suportate în decursul a cinci ani. Sumele cheltuite de asociaţia reclamantă pentru taxele legale nu sunt excesive sau disproporţionate în raport cu munca efectuată.
Aşadar, având în vedere documentele aflate în posesia sa şi criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde asociaţiei reclamante integral sumele pretinse. Ea acordă suma rotunjită de 2 900 EUR, plus orice taxă care poate fi percepută de la asociaţia reclamantă.
C. Dobânda de întârziere
69. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,
1. Declară unanim cererea admisibilă;
2. Hotărăşte unanim că a avut loc încălcarea articolului 11 al Convenţiei;
3. Hotărăşte unanim că a avut loc încălcarea articolului 13 coroborat cu articolul 11 al Convenţiei;
4. Hotărăşte cu cinci voturi la două că a avut loc încălcarea articolului 14 coroborat cu articolul 11 al Convenţiei;
5. Hotărăşte unanim că nu este necesară examinarea separată a articolului 6 § 1 şi a articolului 10 al Convenţiei;
6. Hotărăşte cu şase voturi la unul
(a) că statul pârât trebuie să plătească asociaţiei reclamante, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care să fie convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) EUR 860 (opt sute şaizeci de euro), cu titlu de prejudiciu material, plus orice taxă care poate fi percepută;
(ii) EUR 7 250 (şapte mii două sute cincizeci de euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută;
(iii) EUR 2 900 (două mii nouă sute de euro), cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 12 iunie 2012, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall Grefier Preşedinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi cu articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opiniile separate ale judecătorilor Myjer, Gyulumyan şi Ziemele sunt anexate la prezenta hotărâre.
J.C.M.
S.Q.
OPINIA CONCURENTĂ A JUDECĂTORULUI MYJER
Am votat împreună cu majoritatea pentru constatarea încălcării articolului 14 conjugat cu articolul 11.
Însă, nu sunt convins de motivele care stau la baza acesteia, expuse în hotărâre.
Ce s-a întâmplat în cauză? Reclamanta a depus o declaraţie prealabilă în anul 2005 pentru autorizarea petrecerii unei demonstraţii paşnice în faţa Parlamentului, pentru a încuraja adoptarea legilor care să protejeze minorităţile sexuale. Autorizaţia nu a fost eliberată. Motivul oficial al acestui refuz a fost faptul că demonstraţia nu are temei, odată ce legea cu privire la minorităţile naţionale fusese deja adoptată (a se vedea paragrafele 8 şi 9 din hotărâre).
Interesant este că mai târziu, atunci când reclamanta a contestat, dintr-o dată autorităţile au invocat cu totul alte motive:
- Primăria a primit multe petiţii de la persoane şi asociaţii care se exprimau vehement împotriva autorizării demonstraţiei şi care s-au opus şi adoptării oricăror legi care să legalizeze relaţiile homosexuale (a se vedea paragraful 12);
- desfăşurarea demonstraţiei pentru promovarea drepturilor minorităţilor sexuale ar pune în pericol ordinea publică şi moralitatea socială, şi, în plus, organizatorii nu şi-au asumat responsabilitatea pentru buna desfăşurare a demonstraţiei (a se vedea paragraful 14).
Dacă autorităţile ar fi menţinut motivarea iniţială şi nu ar fi existat alte probe, ar fi fost greu pentru Curte să stabilească discriminarea, cu condiţia ca autorităţile să fi socotit minorităţile sexuale în rândul minorităţilor naţionale. Din cauza faptului că autorităţile au decis să inventeze şi să înainteze noi motive, autorităţile însăşi au oferit temei pentru constatarea de către Curte a intenţiei discriminatorii. Privind la motivele diferite şi la ordinea în care acestea au fost înaintate, se poate deduce în mod sigur faptul că primele motive au fost ticluite pentru a acoperi motivarea reală care stătea în spatele refuzului: ar fi total nerealistic să admitem că autorizarea a fost iniţial refuzată din cauză că organizatorii nu şi-au asumat răspunderea pentru buna desfăşurare a demonstraţiei. Indiscutabil, în decizia din 18 octombrie 2006 Curtea Supremă de Justiţie a acordat mare atenţie noii motivaţii. Dar dacă acesta a fost motivul real care a stat în spatele refuzului, el ar fi trebuit înaintat chiar de la început. Şi iarăşi, dacă aşa ar fi stat situaţia, ar fi fost greu pentru Curte să stabilească intenţia de a discrimina.
Ajungem la singura concluzie că refuzul avea la bază un motiv pe care autorităţile nu au îndrăznit să-l menţioneze. Iar singurul motiv rezonabil rămas este că: ele nu au acordat autorizaţia deoarece ele nu au dorit o demonstraţie care să vizeze drepturile minorităţilor sexuale/homosexuale. Este oare corect să tragem această concluzie? Da, în circumstanţele cauzei, aceasta este posibil. Prima linie de raţionament, menţionată în paragraful 12, este suficient de conclusivă în această privinţă.
Poate că autorităţile de fapt au refuzat autorizarea din cauza, aşa cum a spus majoritatea, „dezaprobării demonstraţiilor care cred ele că promovează homosexualitatea” (a se vedea paragraful 54 din hotărâre). Însă, mă întreb unde vede majoritatea vreun indiciu că demonstraţia planificată să încurajeze adoptarea unor legi care să protejeze minorităţile sexuale intenţiona să promoveze homosexualitatea ca atare, sau că autorităţile considerau că demonstraţia ar promova homosexualitatea.
OPINIE SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR GYULUMYAN ŞI ZIEMELE
1. Noi nu împărtăşim opinia majorităţii în ceea ce priveşte încălcarea articolului 14 coroborat cu articolul 11 după cum s-a stabilit în motivare. Majoritatea şi-a bazat părerea pe două motive. Prima, ei au constatat că Guvernul nu a şi-a demonstrat în mod convingător argumentele sale cum că a existat o problemă sistemică în privinţa exerciţiului libertăţii de întrunire. Guvernul a susţinut că întrunirile nu erau autorizate în general, în timp ce asociaţia reclamantă a demonstrat că asemenea întruniri au fost de fapt autorizate. Majoritatea a considerat că acest lucru de fapt indică diferenţa de tratament în relaţie cu asociaţia reclamantă. În al doilea rând, majoritatea a constatat că argumentele Primăriei Chişinău în procedurile judiciare au avut caracter discriminatoriu. Majoritatea a declarat, de asemenea, că toate autorităţile au oferit motive diferite.
Aceasta este una din modurile posibile în care pot fi interpretate argumentele părţilor în cauză. Însă, există şi o altă cale de interpretare a acestor argumente. De exemplu, argumentul Primăriei că a primit scrisori de protest din partea multor cetăţeni moldoveni care cereau interzicerea paradei gay este, cel mai probabil, adevărat. Faptul că Primăria a adus acest fapt în atenţia instanţelor de judecată naţionale nu confirmă per se că ea a adoptat o atitudine discriminatorie sau că instanţele de judecată au fost sau nu de acord cu aceste petiţii. În cele din urmă instanţele naţionale au menţionat două motive la baza deciziei de a menţine interdicţia impusă de Primărie. Primul motiv a fost pericolul faţă de ordinea publică şi moralitatea, iar al doilea motiv a fost faptul că organizatorii nu s-au conformat prevederii legii care obligă asumarea răspunderii pentru eveniment. Aceste motive prin sine nu sunt nici discriminatorii, nici nerezonabile. Nici faptul că două complete diferite ale aceleaşi instanţe de judecată nu au fost de acord cu rezultatul cauzei nu este prin sine arbitrar.
2. Care este testul care ar fi trebuit aplicat în această cauză? Majoritatea a făcut trimitere în mod corect la principiile dezvoltate în cauza Kozak v. Poland (nr. 13102/02, 2 martie 2010), în care Curtea a statuat că diferenţa de tratament care s-a bazat doar pe orientarea sexuală constituie o încălcare a Convenţiei. În lumina acestui criteriu, majoritatea ar fi trebuit să determine dacă întrunirea asociaţiei reclamante a fost interzisă doar din acest motiv, în comparaţie cu ale interdicţii de întruniri la care s-a referit Guvernul şi care vizau aceeaşi perioadă de timp, şi în raport cu care Curtea a avut oportunitatea să pronunţe câteva hotărâri. Guvernul a susţinut că a existat o atmosferă generală de intoleranţă faţă de păreri diferite la acea vreme în Moldova. Nu se poate spune cu certitudine că asociaţia reclamantă este singurul grup al cărui drept la întrunire a fost limitat (contrast Oršuš and Others v. Croatia [GC], nr. 15766/03, § 155, ECHR 2010)
3. Jurisprudenţa Curţii în privinţa articolului 14 obligă la o analiză detaliată a faptului dacă diferenţa de tratament este discriminatorie dacă admitem că asociaţia reclamantă a fost tratată diferit de altele. O asemenea diferenţă de tratament va constitui discriminare dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim” sau dacă nu există o „relaţie rezonabilă de proporţionalitate” între mijloace şi scopul urmărit (a se vedea, între alte autorităţi, Larkos v. Cyprus [GC], nr. 29515/95, § 29, ECHR 1999-I; Stec and Others v. the United Kingdom [GC], nr. 65731/01, § 51, ECHR 2006-VI; şi D.H. and Others v. the Czech Republic [GC], nr. 57325/00, § 196, ECHR 2007‑IV). Dacă diferenţa de tratament se bazează pe rasă, culoare sau origine etnică, noţiunea de justificare obiectivă şi rezonabilă trebuie interpretată în cel mai strict mod posibil (a se vedea Sampanis and Others v. Greece, nr. 32526/05, § 69, 5 iunie 2008). Am putea adăuga că în lumina cauzei Kozak (citată mai sus), orientarea sexuală trebuie trecută în listă.
4. Se pare că Guvernul a prezentat argumente rezonabile pentru explicarea acţiunilor autorităţilor (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Enigma constă de fapt în aprecierea proporţionalităţii tratamentului diferit, în comparaţie cu alte posibile întruniri care au fost autorizate sau nu pentru acelaşi motiv al ordinii publice. Această analiză lipseşte. Este o ipoteză prea uşoară că deciziile autorităţilor naţionale au fost discriminatorii. După cum am spus, aceasta ar putea fi adevărat, dar într-o decizie judecătorească mai este nevoie şi de altceva pentru a ajunge la acea concluzie.
Full & Egal Universal Law Academy