©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A PATRA
HOTĂRÂREA
din 31 mai 2016
În cauza Gheorghiţă şi Alexe împotriva României
(Cererea nr. 32163/13)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Gheorghiţă şi Alexe împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din András Sajó, preşedinte, Vincent A. de Gaetano, Boštjan M. Zupančič, Nona Tsotsoria, Paulo Pinto de Albuquerque, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 mai 2016,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 32163/13 îndreptată împotriva României, prin care doi resortisanţi ai acestui stat, doamna Stela Gheorghiță şi domnul Gheorghiţă Gabriel Alexe („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 3 mai 2013, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de G.C. Drăghici, avocat în Făgăraş. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii pretind, în special, că, la 12 iunie 2012, au fost supuşi unor rele tratamente de către mai mulţi agenţi de poliţie. Aceştia invocă art. 3, art. 6 şi art. 13 din Convenţie.
4. La 2 aprilie 2014, capătul de cerere privind relele tratamente a fost comunicat Guvernului din perspectiva art. 3 din Convenţie, iar cererea a fost declarată inadmisibilă pentru restul capetelor de cerere.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii s-au născut în 1969 şi, respectiv, în 1997, sunt de etnie romă şi au domiciliul în Făgăraş. Între aceştia nu există o legătură de rudenie.
A. Plângerea penală formulată de reclamanţi
6. La 25 iunie 2012, cei doi reclamanţi au depus plângeri penale împotriva a cinci agenţi de poliţie cu acuzaţia de purtare abuzivă (art. 250 C. pen.). Aceştia susţineau, în principal, că, la 12 iunie 2012, cei cinci agenţi de poliţie aflaţi în timpul cercetărilor pentru a-l identifica pe I.G., fiul reclamantei, au pătruns în curtea imobilului reclamantei şi au lovit-o pe aceasta la nivelul pieptului şi al picioarelor, cauzându-i o fractură la piciorul stâng şi determinând căderea ei pe jos; reclamanta şi soţul acesteia au fost încătuşaţi şi au fost conduşi la sediul poliţiei. În plus, agenţii de poliţie l-au imobilizat pe reclamant şi au încercat să îi ia telefonul mobil cu care fuseseră filmaţi. De asemenea, i-au aplicat acestuia lovituri de picioare în spate şi în coaste.
7. Reclamanta a anexat plângerii sale un certificat medico-legal eliberat la 13 iunie 2012. Acesta atesta prezenţa la nivelul braţului stâng şi al mâinii drepte a unor echimoze cauzate prin compresie, a unui traumatism la glezna stângă, precum şi a unei fracturi de fibulă şi de maleolă tibială cauzate prin cădere şi în urma contactului cu un obiect dur sau o suprafaţă dură. Conform certificatului, starea persoanei în cauză necesita îngrijiri medicale pentru o perioadă de 50 până la 55 de zile, iar leziunile puteau avea ca dată de producere efectivă 12 iunie 2012.
8. Reclamantul a anexat plângerii sale un certificat medico-legal eliberat la 13 iunie 2012. Acesta descria patru excoriaţii la nivelul antebraţului stâng, o excoriaţie la nivelul gleznei stângi şi un traumatism al antebraţului drept care putea fi cauzat de o lovitură cu un obiect dur sau de un şoc. Conform certificatului, aceste leziuni necesitau îngrijiri medicale pentru o perioadă de 4 până la 5 zile şi putea avea ca dată 12 iunie 2012.
B. Actele premergătoare urmăririi penale
9. La 17 iulie 2012, plângerile au fost transmise Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov care a dispus efectuarea actelor premergătoare urmării penale.
10. Au fost depuse la dosarul actelor premergătoare mai multe documente, rezultate dintr-o procedură paralelă deschisă faţă de reclamanţi pentru ultraj împotriva agenţilor de poliţie. Este vorba de declaraţii ale reclamanţilor, precum şi ale soţului reclamantei, rapoarte ale agenţilor de poliţie implicaţi în evenimente, de procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi de fotografii făcute în ziua evenimentelor.
1. Ascultarea agenţilor de poliţie
11. La 31 iulie 2012, şapte agenţi de poliţie printre care se aflau şi cei cinci agenţi împotriva cărora reclamanţii formulaseră plângere, au fost ascultaţi de procuror cu privire la plângerea reclamantului.
12. Agentul de poliţie N.B. a declarat că, la 12 iunie 2012, s-a deplasat împreună cu un coleg în strada unde domiciliau reclamanţii, o stradă locuită în principal de persoane de etnie romă, pentru a căuta şi eventual a identifica martorii unui incident în care fusese implicat şi fiul reclamantei. Acesta a explicat că cel din urmă era suspectat de intrarea fără drept într-un imobil, cu intenţia de agresa locatarii, şi de distrugere prin lovirea cu o bâtă a autoturismului celor din urmă menționați. N.B. a adăugat că reclamanta le pusese întrebări agenţilor de poliţie cu privire la prezenţa lor pe stradă, îi ameninţase şi le ceruse să îl lase în pace pe fiul ei; acesta din urmă s-a apropiat şi a întrebat pe un ton agresiv ce îi reproşau şi i-a ameninţat. N.B. a declarat printre altele că iniţial, el şi colegul său încercaseră să îl calmeze şi l-au invitat să îi însoţească la sediul poliţiei pentru a discuta. Pe fondul agresivităţii acestuia, au încercat să îi pună cătuşe, însă fără succes, căci acesta a fugit. N.B. a mai declarat că, în acest timp, vecinii se adunaseră în număr mare pe stradă protestând zgomotos ceea ce l-a determinat pe colegul său să ceară întăriri. Atunci au sosit mai mulţi agenţi de poliţie la faţa locului. N.B. a precizat că printre vecinii strânşi era şi un tânăr mai agresiv decât ceilalţi, care îi ameninţase şi care încercase să îi fotografieze şi să îi înregistreze cu telefonul său mobil. N.B. a povestit că ar fi încercat în van, cu ajutorul colegilor, să reţină persoana agresivă în vederea identificării sale; el, colegul său şi alţi câţiva agenţi sosiţi la faţa locului au fost împinşi de mulţime în curtea în care intrase tânărul; N.B. a declarat că l-a văzut pe reclamant, atunci când a intrat în curte, lovindu-l pe unul dintre agenţii de poliţie cu o naveta de sticle de plastic pentru a-l împiedica să îl imobilizeze. Acesta a mai adăugat că a observat un adult înarmat cu o bâtă care se îndrepta spre ei ameninţându-i cu moartea, iar o femeie mai în vârstă s-a aruncat la pământ. Acesta a declarat în cele din urmă că reclamantul nu fusese agresat de agenţii de poliţie şi că un asemenea act ar fi declanşat cu certitudine represalii din partea mulţimii adunate în stradă.
13. Ceilalţi şase agenţi de poliţie au declarat în acord :
– că numeroşi vecini – între 50 până la 200 de persoane – se strânseseră pe stradă;
– că reclamantul care se afla pe stradă, era foarte agresiv şi îi înjura;
– că încercaseră câţiva agenţi de poliţie să-l imobilizeze pe stradă, fără succes însă, întrucât mai mulţi membri ai familiei sale îi săriseră în ajutor;
– că mulţimea îi împinsese în curtea casei în care locuia familia reclamantului;
– că, în interiorul curţii, încercaseră să-l imobilizeze din nou fără succes;
– că reclamantul împinsese spre ei o navetă de sticle goale;
– că tatăl reclamantului năvălise în curte înarmat cu o bâtă, ameninţându-i;
– că nu îl agresaseră pe reclamant;
– că acesta din urmă acceptase în cele din urmă să meargă la sediul poliţiei, însoţit de mama sa, pentru a da declaraţii.
14. La 3 septembrie 2012, au fost ascultaţi şase agenţi de poliţie cu privire la plângerea reclamantei.
15. N.B. şi-a completat declaraţia din 31 iulie 2012 şi a precizat că, atunci când a intrat împreună cu colegul său în curtea casei reclamantei, aceasta a început să strige, soţul său a ieşit din casă în momentul în care alţi doi agenţi de poliţie sosiţi ca întăriri au pătruns în curte şi că, atunci când un agent de poliţie a încercat să îl imobilizeze, acesta a luat bâta cu care un copil vroia să îl atace pe agent. Conform lui N.B., nimeni nu a lovit-o pe reclamantă. N.B. a precizat că exista un spaţiu lângă poartă prin care mulţimea strânsă pe stradă putea să observe ce se întâmpla în curte şi că, în cazul în care ar fi fost agresată, acest lucru ar fi declanşat represalii din partea mulţimii.
16. A.I.M. a confirmat versiunea faptelor prezentate de N.B. şi a adăugat că solicitase soţului reclamantei să îi însoţească la sediul poliţiei; întrucât acesta refuzase să se tempereze, agentul, ajutat de un al treilea coleg, au încercat să îi pună cătuşele.
17. C.M. a declarat că în momentul în care pătrunsese în curte, soţul reclamantei fusese deja imobilizat şi aceasta striga : „o să ne omoare pe toţi!ˮ. Conform lui C.M., reclamanta se îndrepta spre poartă, a alunecat şi a căzut; el a ajutat-o să se ridice şi a condus-o la maşina poliţiei.
18. N.D.C. a menţionat că la sosirea sa la faţa locului, colegii săi solicitaseră reclamantei să fie condusă la sediul poliţiei împreună cu soţul său. Acesta a declarat că aceştia din urmă au vociferat, fiind îngrijoraţi de motivele pentru care poliţia dorea să le ridice fiul. El a precizat că reclamanta nu s-a plâns nici de dureri, nici de o fractură la picior.
19. Alţi doi agenţi de poliţie au confirmat versiunea faptelor descrisă de colegii lor şi au precizat că reclamanta nu fusese agresată în niciun mod şi că ea era cea care îi ameninţase.
2. Ascultarea reclamanţilor şi a martorilor propuşi de aceştia
20. Reclamanţii au fost, de asemenea, ascultaţi de parchet.
21. La 31 iulie 2012, reclamantul a declarat că împinsese o navetă de sticle goale înspre poliţişti atunci când aceştia îl urmăreau în curtea casei familiei sale, înainte de a fi imobilizat şi trântit la pământ. Acesta a indicat numele a trei din membrii familiei sale care se aflau pe stradă în momentul reţinerii sale.
22. Ascultată în aceeaşi zi, mama reclamantului a declarat, la rândul său, că atunci când se reîntorcea acasă, l-a găsit pe fiul său trântit la pământ şi imobilizat de patru agenţi de poliţie: unul dintre aceştia îi pusese o mână la spate, altul îl ţinea de ceafă, al treilea îl imobilizase cealaltă mână şi ultimul îl ţinea de picioare.
23. Doi martori propuşi de reclamant au declarat că nu asistaseră la momentul imobilizării acestuia, dar că văzuseră patru agenţi de poliţie care îl urmăreau pentru că îi filmase cu telefonul său mobil.
24. La 5 septembrie 2012, reclamanta a declarat că se opusese reţinerii fiului său, I.G., care reuşise să scape. Aceasta a susținut că ascultase de poliţiştii care îi ceruseră să intre în casă, unde se aflau mama sa precum şi patru dintre copiii săi, cu vârste între 4 şi 10 ani. Ea a adăugat că după ce soţul său intrase şi el în casă, unul dintre poliţişti îi aplicase lovituri până ce acesta a căzut la pământ. Aceasta a precizat că un al doilea poliţist continuase să îl lovească cu picioarele la cap şi că şi ea însăşi fusese lovită. Aceasta a adăugat că fuseseră duşi în curtea casei, dar nu înainte ca poliţiştii să închidă poarta şi ca unul dintre aceştia să-i lovească cu piciorul interiorul gambei stângi. Potrivit acesteia, poliţiştii i-au izbit capul de peretele casei şi unul dintre ei i-a aplicat lovituri la nivelul spatelui. Soţul său şi ea au fost încătuşaţi şi conduşi la sediul poliţiei. În timpul audierii sale, aceasta a solicitat să fie ascultaţi de autorităţi soţul şi mama sa.
25. La 5 şi 11 septembrie 2012, procurorul i-a ascultat pe soţul şi mama reclamantei care au confirmat versiunea faptelor acesteia.
3. Deciziile autorităţilor judiciare
26. Prin rezoluţia din 11 septembrie 2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a dispus neînceperea urmăririi penale. După ce a expus conţinutul declaraţiilor părţilor şi al diferiţilor martori, parchetul a apreciat că aplicarea principiului in dubio pro reo se impunea în cauză în beneficiul agenţilor de poliţie.
27. Reclamanţii, prin intermediul avocatului lor au contestat această decizie în faţa procurorului general al parchetului. Aceştia s-au plâns de refuzul parchetului de a da curs cererii avocatului lor de a asista la audieri ceea ce, în opinia lor, le încălca dreptul la apărare. Aceştia au criticat între altele interpretarea declaraţiilor strânse în cauză realizată de parchet.
28. Prin rezoluţia din 19 octombrie 2012, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov a confirmat rezoluţia din 11 septembrie 2012. Acesta a reţinut, în primul rând, că avocatul nu fusese împuternicit legal să acţioneze în numele reclamanţilor. Cu titlu subsidiar, acesta a confirmat concluziile expuse în rezoluția sus-menţionată şi a precizat că, în dreptul român, dreptul a asista la măsurile de instrucţie, reclamat de avocatul reclamanţilor, era garantat doar în etapa urmăririi penale, urmărire care nu fusese începută în speţă.
29. Reclamanţii au contestat în faţa Curţii de Apel Braşov rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale. Aceştia au invocat art. 3 din Convenţie şi s-au plâns de lipsa de eficienţă a anchetei realizate cu privire la acuzaţiile lor conform cărora, la 12 iunie 2012, fuseseră supuşi unor agresiuni care constituiau, în opinia lor, tratamente inumane şi degradante. Aceştia au criticat, în primul rând, refuzul parchetului de a admite cererea avocatului de a asista la măsurile de instrucţie penală, cu încălcarea dreptului la apărare garantat de art. 24 din Constituţie. Aceştia au menţionat, printre altele, că parchetul nu reţinuse declaraţiile martorilor pe care îi propuseseră, considerându-le lipsite de imparţialitate întrucât proveneau de la membrii de familie, însă a luat în considerare declaraţiile agenţilor de poliţie care aveau un interes în procedură. Aceştia au susţinut, de asemenea, că parchetul omisese să identifice şi să asculte şi alţi vecini dintre cei care asistaseră în număr mare la evenimente. Aceştia au reproşat, printre altele, parchetului că nu şi-a îndeplinit obligaţia de a identifica persoanele responsabile de săvârşirea relelor tratamente la care au fost supuşi la 12 iunie 2012. În cele din urmă, pretind că atât violenţele la care au fost supuşi, cât şi rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale adoptată în cauză erau motivate de consideraţii referitoare la originea lor de romi.
30. Prin hotărârea definitivă din 28 martie 2013, Curtea de Apel Braşov a confirmat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale în speţă. În ceea ce priveşte dreptul de a asista la măsurile de instrucţie penală pretins de avocatul reclamanţilor, curtea de apel a confirmat abordarea procurorului general adoptată prin ordonanţa din 19 octombrie 2012. În acest sens, instanţa a constatat că în cazul de faţă fusese efectuată doar o anchetă preliminară, în cursul căreia reclamanţii nu au avut calitatea de „părţi în procedurăˮ.
Pe fond, curtea de apel a considerat că înscrisurile depuse la dosar nu conduceau la concluzia că reclamanţii fuseseră agresaţi de către agenţii de poliţie. În opinia sa, chiar dacă se presupune că vătămările reclamanţilor fuseseră provocate de acţiunea agenţilor, nimic nu lăsa să se întrezărească o intenţie deliberată din partea poliţiştilor de a aplica rele tratamente.
Cu privire la reclamant, curtea de apel a considerat că leziunile suferite de acesta, având în vedere tipologia şi zonele în care erau plasate, fuseseră provocate în timpul imobilizării acestuia la pământ. Aceasta a observat că reclamantul participase din iniţiativă proprie la evenimente, că agresase agenţii de poliţie, că refuzase să se liniştească în timp ce aceştia îi solicitaseră să înceteze să mai fie agresiv cu ei şi că refuzase să se identifice şi că scăpase împingând o navetă de sticle goale spre agenţii de poliţie. Aceasta a considerat că acest comportament fusese justificat de reacţia poliţiştilor care îl imobilizaseră şi că, dacă versiunea reclamantului era adevărată, acesta ar fi prezentat mai multe leziuni pe mai multe zone din corp. Instanţa a subliniat că reclamantul nu adusese probe noi.
În ceea ce priveşte reclamanta, curtea de apel a considerat că leziunile suferite de aceasta la nivelul braţelor, ţinând cont de tipologia şi de locul lor de amplasare, fuseseră suferite în timpul imobilizării acesteia. Referitor la fractura piciorului stâng, instanţa a observat că certificatul medico-legal depus la dosar atesta că fusese cauzată de o cădere şi un impact cu un obiect sau suprafaţă dure şi nu de lovituri aplicate de cineva. În plus, aceasta a observat că, pentru a stabili situaţia în fapt, nu era necesar să fie identificate alte persoane dintre cele prezente în stradă în timpul evenimentelor din moment ce agresiunea pretinsă avusese loc în curtea casei reclamantei şi toate persoanele care se aflau acolo fuseseră audiate de procuror. De altfel, aceasta a arătat că reclamanta nu menţionase alte persoane care să poată fi ascultate sau care să cunoască elemente esenţiale cu privire la cauză.
Ținând cont de aceste elemente, curtea de apel concluzionează că ancheta efectuată în cauză, chiar dacă a rămas la stadiul de actelor premergătoare urmării penale, fusese efectivă şi completă.
II. Dreptul şi practica interne relevante
31. Dispoziţiile relevante ale Codului penal, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, se citesc după cum urmează:
Art. 250: Purtarea abuzivă
„(1) Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
(2) Ameninţarea săvârşită de către un funcţionar public, în condiţiile alin. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite de către un funcţionar public, în condiţiile alin. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(...)”
32. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă referitoare la admisibilitatea probelor în faza actelor premergătoare, din cadrul Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor, sunt menţionate în hotărârile Creangă împotriva României [(MC), nr. 29226/03, pct. 58 şi 60, 23 februarie 2012], Niculescu împotriva României [(nr. 25333/03, pct. 61-62, 25 iunie 2013)], şi Blaj împotriva României [(nr. 36259/04, pct. 65, 8 aprilie 2014)].
În special, Curtea Constituţională s-a exprimat astfel în Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009 referitoare la constituţionalitatea art. 91 C. proc. pen. privind interceptările convorbirilor telefonice:
„Actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii şi care au ca scop verificarea şi completarea informaţiilor deţinute de organele de urmărire penală în vederea fundamentării convingerii cu privire la oportunitatea urmăririi penale. Având un caracter sui-generis sustras hegemoniei garanţiilor impuse de faza propriu-zisă de urmărire penală, este unanim acceptat faptul că în cadrul investigaţiilor prealabile nu pot fi luate măsuri procesuale ori administrate probe care presupun existenţa certă a unei urmăriri penale începute.”
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie
33. Reclamanţii pretind că, la 12 iunie 2012, cu ocazia reţinerii lor, au fost victimele unor rele tratamente din partea agenţilor statului. Aceştia susţin, în plus, că autorităţile naţionale nu au efectuat o anchetă efectivă cu privire la acuzaţiile lor de rele tratamente. Invocă art. 3, art. 6 şi art. 13 din Convenţie.
Curtea consideră că este necesar ca aceste capete de cerere să fie examinate din perspectiva art. 3 din Convenţie, redactat astfel:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
34. Constatând că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Cu privire la pretinsele rele tratamente
a) Argumentele părţilor
35. Reclamanţii susţin că, la 12 iunie 2012, au fost victimele unor rele tratamente din partea agenţilor statului . Aceştia denunţă intervenţia brutală şi violentă din partea agenţilor de poliţie faţă de o femeie – reclamanta – şi faţă de un copil – reclamantul, în vârstă de 15 ani la momentul faptelor – şi apreciază că intervenţia respectivă a fost lipsită de orice fel de justificare cauzându-le suferinţă şi umilire.
36. Guvernul admite că reclamanţii, şi, în special, reclamanta au suferit leziuni grave. Cu toate acestea, se referă la constatarea autorităţilor judiciare naţionale conform căreia nu s-a făcut dovada că leziunile fuseseră cauzate de agenţii de poliţie. Totuşi, acesta este de acord că, fără îndoială, agenţii de poliţie au ripostat la atacul reclamanţilor cu scopul de a-i calma. Acesta adaugă că, în hotărârea definitivă din 28 martie 2013, Curtea de Apel Braşov a considerat că, şi în condiţiile în care s-ar admite că leziunile ar fi fost provocate de agenţii de poliţie, aceştia nu ar fi putut fi urmăriţi penal pentru purtare abuzivă întrucât reacţia lor fusese determinată de comportamentul violent al reclamanţilor.
b) Motivarea Curţii
37. Curtea reaminteşte că, pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie, relele tratamente trebuie să atingă un grad minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă în esenţă; depinde de datele cauzei în ansamblu, în special de durata tratamentului şi de efectele sale fizice sau mentale, precum şi, uneori, de sex, vârstă şi starea de sănătate a victimei [Bouyid împotriva Belgiei (MC), nr. 23380/09, pct. 86, CEDO 2015].
În speţă, Curtea subliniază, cu titlu introductiv, că nu este contestat faptul că leziunile reclamanţilor ating un nivel de gravitate suficient pentru a intra în sfera de aplicare a art. 3 din Convenţie.
38. În continuare, Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte folosirea forţei în timpul unei reţineri, aceasta trebuie să cerceteze dacă forţa folosită era strict necesară şi proporţională şi dacă statul trebuie să fie considerat responsabil pentru leziunile suferite (Berliñski împotriva Poloniei, nr. 27715/95 şi 30209/96, pct. 64, 20 iunie 2002). Pentru a clarifica această chestiune, Curtea trebuie să ţină seama de vătămarea cauzată şi de circumstanţele în care a aceasta avut loc (R.L. şi M.-J.D. împotriva Franţei, nr. 44568/98, pct. 68, 19 mai 2004). În plus, în mod obişnuit, incumbă Guvernului să aducă dovezi relevante care să demonstreze că recurgerea la forţă a fost proporţională şi totodată necesară (Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29462/95, pct. 72-76, CEDO 2000‑XII; Ribitsch împotriva Austriei, 4 decembrie 1995, pct. 34, seria A nr. 336; Altay împotriva Turciei, nr. 22279/93, pct. 54, 22 mai 2001, şi Ivan Vassilev împotriva Bulgariei, nr. 48130/99, pct. 79, 12 aprilie 2007).
39. Curtea subliniază, de asemenea, că, în cazul acuzaţiilor întemeiate pe art. 3 din Convenţie, trebuie să efectueze o examinare deosebit de aprofundată (Vladimir Romanov împotriva Rusiei, nr. 41461/02, pct. 59, 24 iulie 2008). În cazul în care a existat o procedură internă, nu intră totuşi în atribuţiile Curţii să substituie propria viziune asupra lucrurilor celei a instanţelor interne, cărora le revine, în principiu, obligaţia de a aprecia informaţiile obţinute de acestea (Jasar împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 69908/01, pct. 49, 15 februarie 2007). Chiar dacă constatările instanţelor interne nu obligă Curtea, aceasta are totuşi nevoie de elemente convingătoare pentru a se putea abate de la constatările la care au ajuns instanţele respective.
40. Pentru a aprecia elementele care îi permit să afirme dacă a existat o încălcare a art. 3, Curtea se bazează pe principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, dar adaugă că o astfel de probă poate rezulta dintr-o serie de indicii sau de prezumţii irefragabile, suficient de puternice, clare şi concordante [Jalloh, împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, pct. 67 şi Bouyid citată anterior, pct. 82].
41. În speţă, Curtea observă că circumstanţele exacte în care reclamanţii au fost răniţi fac obiectul unor controverse vii între părţi. Dacă Guvernul admite că agenţii de poliţie au ripostat la un atac din partea reclamanţilor cu scopul de a-i neutraliza, respinge în schimb acuzaţia conform căreia aceştia le-au cauzat leziuni (pct. 36 supra). În ceea ce-i priveşte, reclamanţii susţin că vătămările lor au fost provocate de agenţii statului la 12 iunie 2012, cu ocazia reţinerii lor.
42. Având în vedere probele contradictorii prezentate în faţa sa, în special declaraţiile martorilor (supra, pct. 12 şi 13, 15-19 şi 21-25), Curtea apreciază că nu este în măsură să se pronunţe asupra chestiunii clarificării circumstanţelor în care au fost provocate leziunile în litigiu. În plus, în absenţa unei expertize medico-legale privind posibilele cauze ale leziunilor constatate, Curtea consideră că este imposibil să stabilească, pe baza probelor prezentate în faţa sa, dacă leziunile suferite de reclamanţi corespund sau nu unei recurgeri la forţă necesare şi totodată proporţionale.
43. În cele din urmă, Curtea apreciază că, în ceea ce priveşte pretinsele rele tratamente, nu poate concluziona în sensul existenţei unei încălcări a art. 3 sub aspectul său material.
2. Cu privire la caracterul efectiv al anchetei
a) Argumentele părţilor
44. Reclamanţii susţin că autorităţile naţionale nu au realizat o anchetă efectivă cu privire la relele tratamente de care se plâng. Aceştia consideră că ancheta realizată în speţă fusese pur formală şi nu reuşise să stabilească circumstanţele factuale ale unui incident în cursul căruia o femeie şi un copil ar fi fost maltrataţi de agenţi de poliţie. Aceştia apreciază că ancheta avusese ca unic obiectiv exonerarea agenţilor de orice repsonsabilitate.
45. Guvernul susţine că autorităţile naţionale au efectuat o anchetă adecvată şi efectivă cu privire la acuzaţiile reclamanţilor şi că acestea au luat toate măsurile necesare cu scopul de a clarifica divergenţele existente între versiunile prezentate de părţi. Acesta apreciază că autorităţile judiciare naţionale au luat decizii pe baza probelor de la dosar, care constau, în opinia sa, într-un număr important de documente şi mărturii strânse în conformitate cu legea.
b) Motivarea Curţii
46. Curtea aminteşte că, atunci când un individ afirmă în mod întemeiat că a suferit, din partea poliţiei sau altor servicii similare ale statului, tratamente contrare art. 3 din Convenţie, această dispoziţie, coroborată cu obligaţia generală impusă statului prin art. 1, de a recunoaşte oricărei persoane care intră în jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite de Convenţie, impune, în mod implicit, să se efectueze o anchetă oficială efectivă. Este necesar ca această anchetă să poată conduce la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile [Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 102, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VIII, şi Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 131, CEDO 2000‑IV] şi să fie iniţiată din oficiu de către autorităţi.
47. Ancheta care se impune în cazul unor acuzaţii grave de rele tratamente trebuie să se desfăşoare cu celeritate şi să fie totodată temeinică, ceea ce înseamnă că autorităţile trebuie să depună întotdeauna eforturi considerabile pentru a descoperi ce s-a întâmplat şi, de asemenea, înseamnă că acestea nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a încheia ancheta sau pentru a-şi fundamenta decizia (Assenov şi alţii, citată anterior, pct. 103, şi Batý şi alţii împotriva Turciei, nr. 33097/96 şi 57834/00, pct. 136, CEDO 2004–IV). Autorităţile trebuie să ia toate măsurile rezonabile de care dispun pentru a obţine probele legate de incidentul în cauză, inclusiv, printre altele, declaraţiile martorilor oculari şi expertizele criminalistice [Tanrıkulu împotriva Turciei (MC), nr. 23763/94, pct. 104, CEDO 1999‑IV, şi Gül împotriva Turciei, nr. 22676/93, pct. 89, 14 decembrie 2000]. Orice deficienţă a anchetei, care diminuează capacitatea de a stabili cauzele prejudiciului sau identitatea persoanelor responsabile, riscă să conducă la concluzia că aceasta nu respectă standardul de eficienţă necesar (Boicenco împotriva Moldovei, nr. 41088/05, pct. 123, 11 iulie 2006).
48. În speţă, având în vedere elementele prezentate în faţa sa şi, în special, certificatele medicale ale reclamanţilor, Curtea consideră că acuzaţiile de rele tratamente erau întemeiate în sensul jurisprudenţei citate anterior, cel puţin începând din momentul în care autorităţile competente au luat la cunoştinţă de certificatele medicale în cauză.
49. Curtea constată apoi că a fost efectuată o anchetă preliminară în prezenta cauză. Rămâne de apreciat diligenţa cu care aceasta a fost efectuată şi caracterul său efectiv.
50. În acest sens, Curtea observă că au avut loc omisiuni evidente în desfăşurarea anchetei.
51. În primul rând, aceasta observă că, din probele de la dosar, rezultă că în pofida declaraţiilor contradictorii ale persoanelor ascultate (supra, pct.12, 13, 15 - 19 şi 21 - 25), autorităţile nu au încercat să clarifice circumstanţele factuale ale cauzei, de exemplu, prin realizarea unor confruntări (Bucureşteanu împotriva României, nr. 20558/04, pct. 55, 16 aprilie 2013).
52. În plus, Curtea constată că autorităţile naţionale nu au dispus efectuarea unei expertize medicale în cauză, deşi este vorba de un act de procedură esenţial pentru acest tip de speţă, de natură a permite elucidarea posibilelor cauze ale leziunilor suferite de reclamanţi, chestiune care se afla în centrul dezbaterilor judiciare şi care ar fi dat mai multă greutate concluziilor acestora (a se vedea, mutatis mutandis, Petru Roşca împotriva Moldovei, nr. 2638/05, pct. 47, 6 octombrie 2009).
53. În orice caz, este necesar să se observe că nu a fost începută urmărirea penală. Or, Curtea a subliniat deja că neînceperea urmăririi penale în cauze care privesc acuzaţii de rele tratamente aplicate unor persoane care se află „în custodia poliţiei”, este de natură a compromite validitatea oricărei probe reţinute în cursul efectuării actelor premergătoare urmării penale (a se vedea, mutatis mutandis, Maslova şi Nalbandov împotriva Rusiei, nr. 839/02, pct. 94-96, 24 ianuarie 2008; Buntov împotriva Rusiei, nr. 27026/10, pct. 132, 5 iunie 2012, şi Beresnev împotriva Rusiei, nr. 37975/02, pct. 98, 18 aprilie 2013). În speţă, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale s-a bazat pe simple declaraţii, care nu aveau calitatea de probe, în sensul regulilor de procedură penală române (supra, pct. 32). Acest fapt este cu atât mai grav într-un caz precum cel prezent, în care vătămările au fost atestate de certificate medicale (Poede împotriva României, nr. 40549/11, pct. 60, 15 septembrie 2015).
54. Omisiunile enumerate anterior au împiedicat autorităţile naţionale să stabilească faptele în mod complet aşa cum ar fi putut reuşi să procedeze în alte circumstanţe. Reamintind că procedura iniţiată împotriva agenţilor de poliţie fusese finalizată printr-o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale ce înclină balanţa în favoarea îndoielii, Curtea nu este convinsă că autorităţile naţionale nu putuseră să facă mai mult pentru a reconstitui faptele cu precizie şi a clarifica circumstanţele în care reclamanţii fuseseră vătămaţi.
55. În concluzie, Curtea apreciază că autorităţile naţionale nu au realizat o anchetă de natură a permite clarificarea în mod convingător a problemei dacă folosirea forţei de către agenţii statului împotriva reclamanţilor fusese proporţională şi necesară.
56. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspectul său procedural.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
57. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
58. Reclamanta solicită 15.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a violenţelor nejustificate a căror victimă a fost. Reclamantul solicită 5 000 EUR cu acelaşi titlu.
59. Guvernul, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie, susţine că sumele solicitate de reclamanţi sunt excesive.
60. Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantei 7.500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. Este necesar să acorde reclamantului, cu acelaşi titlu, suma pe care a solicitat-o şi anume 5 000 EUR.
B. Cheltuieli de judecată
61. Reclamanţii nu au formulat nicio cerere cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
62. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că nu a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect material;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect procedural;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 7 500 EUR (şapte mii cinci sute de euro) reclamantei, la care se va adăuga orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit;
i. 5 000 EUR (cinci mii de euro) reclamantului, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 31 mai 2016, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
PREŞEDINTE, Grefier
ANDRÁS SAJÓ Marialena Tsirli
Full & Egal Universal Law Academy