Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA GHIREA c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 15778/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
26 iunie 2012
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Ghirea c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Egbert Myjer,
Ján Šikuta,
Ineta Ziemele,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,
Deliberând la 5 iunie 2012 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 15778/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Ion Ghirea („reclamantul”), la 28 aprilie 2005.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dna A.Briceac, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl V. Grosu.
3. La 18 octombrie 2010, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu articolul 29 § 1 al Convenţiei, s-a decis, de asemenea, ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.
4. Ca urmare a demisiei d-lui Mihai Poalelungi, judecător ales din partea Republicii Moldova (articolul 6 al Regulamentului Curţii), preşedintele Camerei l-a numit pe dl Ján Šikuta în calitate de judecător ad-hoc (articolul 26 § 4 al Convenţiei şi articolul 29 § 1 al Regulamentului Curţii).
ÎN FAPT
I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în anul 1956 şi locuieşte în Chişinău.
6. La 6 decembrie 1999, reclamantul, fost angajat al Serviciului Vamal, a fost acuzat de corupere pasivă. La 7 decembrie 1999, domiciliul său a fost percheziţionat. Potrivit reclamantului, după percheziţie au dispărut mai multe bunuri din locuinţa sa.
7. La 22 decembrie 2000, Judecătoria Ciocani l-a achitat pe reclamant.
8. Ca urmare a apelului înaintat de procuratura, printr-o decizie din 19 septembrie 2001, Tribunalul Chişinău a lăsat în vigoare sentința primei instanţe.
9. La 25 septembrie 2001, procuratura a înaintat recurs.
10. La 13 decembrie 2001, Curtea de Apel din Chişinău a admis recursul şi a casat deciziile din 22 decembrie 2000 şi 19 septembrie 2001, dispunând trimiterea cauzei la rejudecare în instanţa de fond.
11. La 27 iunie 2003, Judecătoria Ciocani l-a achitat din nou pe reclamant.
12. La 14 iulie 2003, Procuratura Ciocani a informat instanţa că procurorul responsabil de această cauză se afla în concediu de la 14 iulie până la 26 august 2003 şi a solicitat amânarea examinării cauzei până la revenirea acestuia.
13. La 17 iulie 2003, Judecătoria Ciocani a informat Procuratura Ciocani despre existenţa sentinţei motivate de achitare.
14. La 26 august 2003, procuratura a înaintat un apel împotriva sentinţei din 27 iunie 2003.
15. La 4 noiembrie 2003, Curtea de Apel Chişinău a respins apelul ca tardiv. Ea a menţionat următoarele:
«[apelul] a fost formulat abia la 26 august 2003 în ce timp ce procurorul [...] a fost informat despre hotărâre la 17 iulie 2003. Astfel, termenul de depunere a apelului prevăzut de articolul 402 al Codului de procedură penală nu a fost respectat.
Instanţa de apel consideră că motivul invocat de procuror, și anume faptul că acesta se afla în concediu, nu este întemeiat [...]»
16. La 31 decembrie 2003, procuratura a înaintat recurs împotriva deciziei instanţei de apel.
17. La 4 februarie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a examinat admisibilitatea recursului într-un complet din trei judecători. La 17 februarie 2004, aceasta a întors cauza la rejudecare în Curtea de Apel Chişinău. Ea a declarat în special că:
«s-a constatat că procuratura Ciocani a fost informată de către instanța de judecată despre sentința de achitare [...] la 17 iulie 2003.
Printr-o scrisoare oficială din 14 iulie 2003, procurorul adjunct [...] a informat Judecătoria Ciocani despre faptul că procurorul [responsabil de acest dosar] se afla în concediu în perioada 14 iulie – 25 august 2003.
Apelul depus de procuror a fost înregistrat la Judecătoria Ciocani la 26 august 2003, adică a doua zi după întoarcerea sa din concediu.
În conformitate cu articolul 401 al Codului de procedură penală, apelul putea fi declarat [doar] de procurorul care a participat în proces [...].
În aceste circumstanţe specifice, [Curtea Supremă de Justiţie] consideră că instanţa de apel a conchis în mod incorect că aflarea procurorului în concediu nu era un motiv întemeiat pentru nedeclararea apelului în timp.»
18. La 20 mai 2004, Curtea de Apel Chişinău a admis apelul procurorului ca fiind depus în termen şi l-a condamnat pe reclamant la amenda în mărime de 70,000 lei moldoveneşti (MDL) (4.915,04 euro (EUR) în acea perioadă), şi l-a privat de dreptul de a ocupa funcţii în serviciul vamal pe perioada de cinci ani. În ceea ce priveşte problema referitoare la data de depunere a apelului de către procuratura, ea a declarat, în special, următoarele:
«Examinând această cauză, la 27 iunie 2003, instanța de fond a pronunţat sentinţa de achitare [...], motivând-o prin faptul că actele comise de către reclamant nu constituie elemente ale unei infracţiuni, şi la 8 iulie 2003, procurorul a solicitat printr-o scrisoare oficială ca să fie informat imediat despre versiunea finală a hotărârii. Printr-o altă scrisoare oficială din 14 iulie 2003, procurorul adjunct [...] a informat Judecătoria Ciocani despre faptul că procurorul [responsabil de acest dosar] se afla în concediu în perioada 14 iulie – 26 august 2003. Prin urmare, concediul anual al procurorului este un motiv întemeiat pentru a considera că apelul acestuia a fost declarat în termen.»
19. Reclamantul a atacat această decizie cu recurs, susţinând, printre altele, că apelul procuraturii a fost depus tardiv.
20. La 3 noiembrie 2004, Curtea Suprema de Justiţie a respins recursul reclamantului.
21. Printr-o scrisoare din 6 decembrie 2011, reclamantul a informat Curtea despre intenţia sa de a depune un recurs în faţa instanţelor naţionale în conformitate cu Legea nr. 87 din 1 iulie 2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti.
II.DREPTUL INTERN RELEVANT
22. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală în vigoare la acea dată sunt următoarele:
«Articolul 401. Persoanele care pot declara apel
(1) Pot declara apel:
1) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă; ... »
«Articolul 402. Termenul de declarare a apelului
(1) Termenul de apel este de 15 zile de la data redactării sau pronunţării sentinţei integrale, dacă legea nu dispune altfel.
(2) Pentru inculpatul arestat, termenul de apel curge de la înmânarea copiei de pe sentinţa redactată, iar pentru părţile care au lipsit de la pronunţarea sentinţei – de la data comunicării în scris despre redactarea sentinţei... »
ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 AL CONVENŢIEI CU PRIVIRE LA REDESCHIDEREA PROCESULUI PENAL
23. În primul rând, reclamantul s-a plâns de admiterea de către Curtea de Apel Chişinău a unui apel tardiv declarat de procuratura, fapt care, potrivit acestuia, reprezintă o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice. De asemenea, el susţine că interpretarea oferită de către Curtea Supremă de Justiţie referitoare la prevederea, potrivit căreia apelul poate fi declarat doar de către procurorul care a participat în proces, încalcă principiul egalităţii armelor în această cauză. El a invocat articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (...) de către o instanţă (...), care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa”.
A. Admisibilitatea
1. Argumentele părţilor
24. Guvernul s-a referit la neepuizarea căilor interne de recurs. El a susţinut că reclamantul nu a formulat în faţa instanţelor naţionale pretenţiile sale înaintate în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, nici chiar în ceea ce priveşte fondul cauzei.
25. Reclamantul a contestat această declaraţie. Potrivit acestuia, prevederile relevante ale Codului de procedură penală impun Curţii Supreme de Justiţie o obligaţie de a examina ex officio chestiunile referitoare la admisibilitatea apelului, inclusiv referitoare la depunerea cu întârzierea a acestuia. De asemenea, el s-a plâns de depunerea tardivă a apelului de către procuratura, ca şi în cazul recursului depus la Curtea Supremă de Justiţie la 22 decembrie 2004.
2. Aprecierea Curţii
26. Curtea notează că în recursul său depus împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 20 mai 2004, reclamantul susţine în mod expres că apelul declarat de procuratura la 26 august 2003 a fost depus cu încălcarea termenului prevăzut de lege şi a solicitat casarea deciziei Curţii de Apel Chişinău. Având în vedere acest fapt, Curtea consideră că reclamantul a invocat cel puţin în fond pretenţiile formulate în faţa Curţii. Prin urmare, ea respinge obiecţia formulată de către Guvern în această privinţă.
27. Curtea constată că pretenţiile formulate mai sus nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. De asemenea, Curtea a notat că nu există alte temeiuri de a le declara inadmisibile. Prin urmare, aceste pretenţii sunt declarate admisibile.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
28. Reclamantul susţine că la 20 mai 2004, Curtea de Apel Chişinău a admis un apel tardiv al procuraturii, depus la 26 august 2003, fără motive pertinente. Acest fapt vine însă în contradicţie cu principiile de securitate a raporturilor juridice şi de egalitate a armelor, garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei. El susţine că printr-o decizie pronunţată anterior, Curtea de Apel a recunoscut faptul că apelul a fost depus tardiv.
29. Guvernul a contestat aceste argumente. El a susţinut că instanţele judecătoreşti au admis în mod corect apelul procuraturii în baza prevederilor articolului 401 al Codului de procedură penală (a se vedea § 22 de mai sus). Mai mult, el susţine că, în conformitate cu interpretarea acestei dispoziţii de către Curtea Supremă de Justiţie, dreptul de a declara apelul o avea doar procurorul care era responsabil de acest dosar. El susţine că apelul putea fi declarat inadmisibil în cazul nerespectării cerinţelor formale, şi anume în cazul în care acesta ar fi fost depus de către un alt procuror.
2. Aprecierea Curţii
30. Curtea reiterează că aceasta nu are drept scop să înlocuiască instanţele naţionale. Interpretarea legislaţiei naţionale ţine în primul rând de competenţa instanţelor naţionale. Acest lucru este valabil în special în ceea ce priveşte interpretarea de către instanţele naţionale a normelor de procedură, cum ar fi formele şi termenele limită de depunere a unui apel. Rolul Curţii se limitează la verificarea compatibilităţii efectelor unei asemenea interpretări cu prevederile Convenţiei, în general, şi cu principiul securităţii raporturilor juridice, în special (Platakou c. Grèce, nr. 38460/97, § 37, CEDH 2001‑I şi Dacia SRL c. Moldova, nr. 3052/04, § 75, 18 martie 2008).
31. Mai mult, Curtea reiterează că principiul egalităţii armelor – care reprezintă unul din elementele noţiunii mai largi a procesului echitabil - presupune ca fiecare parte beneficiază de o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cazul, în condiţiile care nu ar pune-o într-un dezavantaj substanţial în raport cu cealaltă parte. În final, Curtea observă că aplicarea regulilor referitoare la termenele limită este de natură să aducă atingere principiului egalităţii armelor, în cazul în care părțile nu beneficiază de aceleaşi mijloace pentru a-şi susţine argumentele (a se vedea în acest sens, Varnima Corporation International S.A. c. Grèce, nr. 48906/06, § 27, 28 mai 2009; Ben Naceur c. France, nr. 63879/00, § 32, 3 octombrie 2006; Wynen c. Belgique, nr. 32576/96, § 32, CEDH 2002-VIII).
32. În această cauză, legea procesuală care era în vigoare în perioada de referinţă stabilea că termenul de apel este de 15 zile de la data comunicării în scris despre redactarea sentinţei (a se vedea § 22 de mai sus, articolul 402 al Codului de procedură penală). Este incontestabil faptul că perioada de cincisprezece zile a început să curgă din 17 iulie 2003, data la care Judecătoria Ciocani a informat procuratura despre redactarea sentinţei. În lipsa declarării apelului în termenul stabilit, sentința pronunțată în favoarea reclamantului la 27 iunie 2003 a devenit definitivă la 1 august 2003. Procurorul a depus cererea de apel la 26 august 2003, justificând întârzierea de douăzeci şi cinci de zile de aflarea sa în concediul, care a durat de la 14 iulie până la 25 august 2003.
33. Fiind sesizată despre depunerea acestui apel tardiv, Curtea Supremă a constatat că termenul de cincisprezece zile a fost suspendat în favoarea statului, deoarece procurorul responsabil de această cauză s-a aflat în concediu. Instanţa a casat decizia Curţii de Apel şi a trimis cauza la o nouă examinare. Curtea de Apel Chişinău a acceptat argumentele Curţii Supreme de Justiţie privind admiterea recursului procurorului, a casat sentinţa de achitare a primei instanţe şi l-a condamnat pe reclamant.
34. În opinia Curţii, reclamantul de asemenea a fost dezavantajat faţă de partea acuzării, față de care putea fi prelungit termenul legal de prescripţie şi revizuire a unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea reclamantului. Chiar dacă presupunem că tratamentul preferenţial al acuzării ar fi fost justificat de interesul bunei administrări a justiţiei, Curtea a subliniat lipsa unor asemenea practici de reglementare sau practici judiciare, fapt care limitează utilizarea unor asemenea prelungiri. Curtea reiterează că în hotărârea sa Platakou c. Grèce (citată mai sus, §§ 45-48), ea a constatat o încălcare a principiului egalităţii armelor în cazul unui litigiu administrativ, ca urmare a suspendării termenului judiciar în favoarea statului în perioada concediilor judecătorilor. Având în vedere miza cererii pentru reclamant în această cauză şi amintind că, în cauzele penale cerinţele privind un "proces echitabil" sunt mult mai stricte (a se vedea, mutatis mutandis, Dombo Beheer B.V. c. Pays-Bas, 27 octombrie 1993, § 32, series A nr. 274), Curtea consideră că suspendarea termenului de prescripţie, pe motiv că procurorul responsabil de această cauză a fost în concediu, nu poate fi acceptată ca fiind compatibilă cu principiul egalităţii armelor.
35. În continuare, Curtea consideră că interpretarea oferită de către instanţele judecătoreşti naţionale prevederilor legale aplicabile în această cauză a avut un efect incompatibil cu principiul securităţii raporturilor juridice, garantat de articolul 6 al Convenţiei. Într-adevăr, interpretarea oferită de către instanţele judecătoreşti naţionale a permis statului, care a fost reprezentat de către procuror, să declare un apel în pofida expirării termenului de prescripţie. Instanţele naţionale au admis apelul acuzării şi l-au condamnat pe reclamant, astfel modificând o situaţie juridică care a devenit definitivă. Redeschiderea procedurii, care a avut drept efect casarea unei hotărâri definitive pronunţate în favoarea reclamantului, a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice (a se vedea Dacia citată mai sus, § 77).
36. Prin urmare, a avut loc violarea articolului 6 § 1 al Convenţiei.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI CU PRIVIRE LA DURATA PROCEDURII
37. Reclamantul a pretins că durata de examinare a cauzei sale a depășit limitele unui „termen rezonabil” prevăzut de articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (...) şi în termen rezonabil, de către o instanţă (...), care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa.”
38. Curtea ia notă de intenţia reclamantului de a epuiza noua cale de recurs introdusă prin Legea nr. 87 din 1 iulie 2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin neexecutarea în termen rezonabil a unei hotărâri judecătoreşti sau durata excesivă a procesului. Curtea constată că ea s-a pronunţat deja asupra acestei noi căi de recurs şi a conchis că aceasta era efectivă (a se vedea Balan c. Moldova (déc.), nr. 44746/08, 24 ianuarie 2012; Manascurta c. Moldova (déc.), nr. 31856/07, 14 februarie 2012).
39. Curtea consideră că partea cererii ce ţine de durata excesivă a procesului la nivel naţional este prematură şi trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor interne de recurs, în conformitate cu articolul 35 § § 1 şi 4 al Convenţiei.
III. CU PRIVIRE LA ALTE VIOLĂRI PRETINSE
40. Invocând articolul 6 al Convenției, de asemenea, reclamantul s-a plâns de inechitatea procedurilor. În special, el consideră ca instanţele naţionale nu au efectuat o analiză obiectivă şi în ansamblu a tuturor dovezilor prezentate. Invocând articolul 6 § 3 b al Convenției, reclamantul s-a plâns de asemenea ca procuratura nu şi-a respectat obligaţia legală de a examina probele în mod obiectiv în susţinerea vinovăției/nevinovăţiei acestuia.
41. În lumina tuturor materialelor de care dispune, și în măsura în care chestiunile pretinse țin de competența sa, Curtea constată că aceste pretenții nu dezvăluie nici o aparență a încălcării drepturilor stabilite de articolul 6 al Convenției.
42. Invocând articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, reclamantul a denunțat dispariţia mai multor bunuri care au fost confiscate în timpul percheziției efectuate în locuinţa sa la 7 decembrie 2000.
43. Curtea observă totuși că reclamantul nu a inițiat nici o acțiune în fața instanțelor naționale în vederea obținerii despăgubirii pentru dispariția pretinsă a bunurilor sale.
44. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 1, 3 și 4 al Convenției.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
45. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciul
46. Reclamantul a pretins 30,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit.
47. Guvernul susţine că nu există nici o legătură cauzală dintre violarea pretinsă și prejudiciul moral suferit. În al doilea rând, acesta susține că suma pretinsă este excesivă.
48. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, în special din cauza admiterii apelului depus tardiv de către procuratura și casării unei decizii definitive de achitare. În același timp, Curtea consideră că suma pretinsă de reclamant este excesivă. Făcând evaluarea sa în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 3,600 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
49. De asemenea, reclamantul a pretins EUR 2,000 cu titlu de costuri și cheltuieli angajate în fața Curții. Potrivit contractului semnat cu reprezentantul său, în cazul pronunțării unei hotărâri în favoarea sa de către Curte, reclamantul s-a obligat să plătească acestuia suma specificată în contract. Această sumă reprezintă onorariul avocatului plătit pentru treizeci de ore de lucru în baza tarifului de șaptezeci de euro pe oră.
50. Guvernul a susținut că numărul de ore lucrate era excesiv. În special, el subliniază faptul că costurile pentru cele cinci ore pe care avocatul le-a dedicat "pregătirii și depunerii cererii" sunt nefondate, deoarece avocatul nu a intervenit în cadrul procedurii decât după comunicarea cererii.
51. Potrivit jurisprudenței consolidate a Curții, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41 al Convenției, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, printre multe altele, Konstantin Markin c. Russie[GC], nr. 30078/06, § 171, 22 martie 2012).
52. În această cauză, având în vedere documentele de care dispune și faptul că avocatul reclamantului a intervenit în mod efectiv în cadrul procedurilor în fața Curții doar după comunicarea cererii Guvernului, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de EUR 1,000 cu acest titlu.
C.Dobânda de întârziere
53. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei cu privire la admiterea apelului depus tardiv de către procuratura admisibilă, şi restul cererii inadmisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;
3. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care să fie convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
i) 3,600 EUR (trei mii şase sute euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută;
ii) 1,000 EUR (o mie de euro), cu titlu de costuri și cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută de către reclamant;
b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
4. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 26 iunie 2012, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy