© Traducerea şi permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Teodor Papuc în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curţii.
© The present text and the authorisation to republish it were granted by Teodor Papuc for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées par Teodor Papuc à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
G.L. v. Italia - 59751/15
Hotărârea din 10.9.2020 [Secția I]
Articolul 14
Discriminare
Imposibilitatea unei copile autiste de a avea parte de asistența educațională specializată la care era îndreptățită potrivit legii, în primii doi ani de învățământ primar: încălcare
În fapt – Reclamanta, copil născut în 2004 care suferă de autism non-verbal, nu a avut parte, în primii doi ani de învățământ primar, din 2010 până în 2012, de asistența specializată la care era îndreptățită în baza legislației relevante. Astfel, aceasta a fost obligată să plătească pentru o asistență specializată privată. Tribunalele administrative i-au respins cererile.
În drept – Articolul 14 din Convenție, coroborat cu articolul 2 din Protocolul nr. 1: câmpul de aplicare al articolului 14 nu includea doar interdicția de a discrimina pe criterii de dizabilitate, ci și obligația statelor de a asigura „acomodarea rezonabilă” aptă să corecteze inechitățile de facto care, fără să aibă o justificare, ar conduce la o discriminare.
Sistemul juridic italian garanta dreptul la educație pentru copiii cu dizabilități sub forma educației incluzive în cadrul școlilor principale de stat. În clasele care integrau copii cu dizabilități trebuiau să fie prezenți câte un învățător-asistent sau alți asistenți, în funcție de situația elevului.
(a) Refuzul de a-i acorda reclamantei asistență specializată – În perioada relevantă, mai multe prevederi legislative garantau dreptul la educație al copiilor cu dizabilități și protecția lor împotriva discriminării.
Prin oferirea opțiunii integrării pentru copiii cu dizabilități în instituțiile educaționale principale, legislativul național a făcut o alegere care ținea de marja sa de apreciere. În acest caz, chiar dacă legea prevedea la modul abstract „acomodarea” rezonabilă, fă a-i lăsa administrației nici cea mai mică latitudine în această privință, autoritățile naționale competente nu au precizat în termeni practici cum trebuia implementată o asemenea acomodare între 2010 și 2012, iar astfel reclamanta nu a avut parte de o asistență specializată în această perioadă, pentru a fi realizate necesitățile ei de ordin educativ.
Curtea a considerat că articolul 14 din Convenție trebuia interpretat în lumina exigențelor stabilite, inter alia, în Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități (CRPD). Acest instrument prevedea că „acomodarea rezonabilă” la care erau îndreptățite persoanele cu dizabilități corespundea cu „modificarea necesară și corespunzătoare și ajustări care nu impun o sarcină disproporționată sau incorectă”, pretinse „în cazurile particulare în care era nevoie de acestea” pentru a se asigura „beneficierea sau exercițiul tuturor drepturilor omului și a drepturilor fundamentale pe o bază egală cu alții”; și că discriminarea pe criterii de dizabilitate „include[a] toate formele de discriminare, inclusiv negarea unei acomodări rezonabile”. Măsurile de acomodare rezonabilă erau concepute să corecteze inechitățile de facto.
În mod evident, nu-i revenea Curții să ofere o definiție a „acomodării rezonabile” care să fie implementată în sfera educației, pentru a se întruni nevoile educaționale ale persoanelor cu dizabilități. Totuși, era important pentru state să fie deosebit de atente la alegerile lor în această sferă, dat fiind impactul lor asupra copiilor cu dizabilități, a căror vulnerabilitate specială nu putea fi trecută cu vederea.
În observațiile Guvernului, de vreme ce singurele fonduri disponibile au fost alocate necesităților celor care sufereau de scleroză laterală amiotrofică (ALS), autoritățile nu au dispus de resursele financiare care puteau fi alocate rapid pentru sprijinul educațional. Guvernul a menționat că administrația școlii a asigurat, din cont propriu, asistență specializată din partea personalului școlii. Totuși, Guvernul nu a oferit vreo informație despre calificările precise ale acelui personal sau despre asistența oferită, și nici nu a oferit vreun detaliu despre perioadele și orele prestate. Mai mult, școala a cheltuit 476.56 EUR pe serviciile oferite de șase persoane pentru un an școlar.
În lumina acestor explicații, reclamanta nu a putut să continue, așadar, frecventarea școlii primare în condiții echivalente cu cele de care se bucurau copiii fără dizabilități, iar acest tratament diferențiat s-a datorat dizabilității ei. Așadar, timp de doi ani, în afară de asistența privată plătită de părinții reclamantei și de câteva intervenții din partea personalului școlii, reclamanta nu a beneficiat de asistența specializată la care era îndreptățită și care ar fi trebuit să-i permită să beneficieze de serviciile educaționale și sociale ale școlii pe baze egale cu alți elevi.
(b) Procedurile din fața tribunalelor administrative – Tribunalele administrative au considerat că lipsa resurselor financiare justifica faptul că reclamantei nu i s-a oferit asistența specializată, fără a analiza dacă autoritățile au administrative au asigurat un echilibru corect între nevoile ei educaționale și capacitatea limitată a administrației de a le îndeplini, sau dacă alegațiile ei privind existența unei discriminări au fost bine-fundamentate. În particular, tribunalele nu au verificat dacă restricțiile bugetare invocate de administrație au avut același impact asupra asigurării educației în cazul copiilor fără dizabilități, în comparație cu copiii cu dizabilități.
Autoritățile naționale nu au analizat niciodată posibilitatea ca lipsa resurselor sau nevoia excepțională de a da prioritate îngrijirii persoanelor care suferă din cauza condițiilor serioase să fie compensată, nu printr-o schimbare în acomodarea rezonabilă în vederea asigurării oportunităților egale pentru copiii cu dizabilități, ci printr-o reducere în furnizarea generală de servicii educaționale, atunci când erau oferite în mod egal între elevii cu dizabilități și elevii fără dizabilități, chiar dacă acest aspect a fost deja evidențiat în hotărârile Curții de Casație. Având în vedere modelul educației incluzive adoptat în Italia, în care toți elevii erau integrați în clasele instituțiilor școlare principale și dată fiind jurisprudența Curții de Casație, orice restricție bugetară trebuia să aibă un impact echivalent asupra asigurării educației pentru elevii cu dizabilități și cei fără dizabilități aflați în situații asemănătoare.
(c) Concluzie – Autoritățile nu au urmărit să stabilească necesitățile reale ale reclamantei sau posibilele soluții care să-i permită să frecventeze școala primară în condiții echivalente, pe cât posibil, cu cele de care se bucurau alți elevi, și care să nu impună o sarcină disproporționată sau necorespunzătoare pentru administrație.
Discriminarea imputată de reclamantă a fost cu atât mai gravă cu cât a avut loc în contextul învățământului primar, unde erau predate bazele educației copiilor și ale integrării sociale, și unde copiii beneficiau de prima lor experiență de trai într-o comunitate, acest nivel al educației fiind obligatoriu în majoritatea țărilor.
Guvernul a eșuat în a demonstra că autoritățile au acționat cu diligența cerută pentru a-i garanta reclamantei exercițiul dreptului ei la educație de o manieră egală cu cea a altor elevi, astfel încât să se asigure un echilibru corect între interesele concurente în discuție.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Articolul 41: 10,000 EUR pentru prejudiciul moral; 2,520 EUR pentru prejudiciul material.
(Vezi Ponomaryovi v. Bulgaria, 5335/05, 21 iunie 2011, Nota informativă 142; Çam v. Turcia, 51500/08, 23 februarie 2016, Nota informativă 193; Şanlısoy v. Turcia (dec.), 77023/12, 8 noiembrie 2016; Enver Şahin v. Turcia, 23065/12, 30 ianuarie 2018, Nota informativă 214; Stoian v. România, 289/14, 25 iunie 2019. Vezi și articolul 15 din Carta Socială Europeană (revizuită) și Recomandarea Rec(2006)5 a Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei: Planul de acțiuni pentru promovarea drepturilor și a participării depline a persoanelor cu dizabilități în societate: îmbunătățirea calității vieții persoanelor cu dizabilități în Europa 2006-2015, adoptată pe 5 aprilie 2006)
Full & Egal Universal Law Academy