CASE OF GILLAN AND QUINTON v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

©Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu susţinerea Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii a se vedea indicaţia deplină cu privire la dreptul de autor de la sfârşitul acestui document.

©Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation has been commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information, see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

SECŢIA A PATRA

CAUZA GILLAN ŞI QUINTON împotriva MARII BRITANII

(Cererea nr. 4158/05)

  HOTĂRÂRE

STRASBOURG

12 ianuarie 2010

DEFINITIVĂ

28/06/2010

Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale

În cauza Gillan şi Quinton împotriva Marii Britanii,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul Marii Camere compuse din:

Lech Garlicki, Preşedinte,
Nicolas Bratza,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Päivi Hirvelä,
Ledi Bianku,
Nebojša Vučinić, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii,

Deliberând în şedinţă închisă la 12 mai şi 8 decembrie 2009,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată menţionată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 4158/05) depusă împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către doi cetăţeni britanici, dl Kevin Gillan şi dna Pennie Quinton („reclamanţii”), la 26 ianuarie 2005. Formularul completat al cererii a fost depus la 30 aprilie 2007.

2. Reclamanţii, cărora le-a fost acordată asistenţă judiciară, au fost reprezentaţi de către dna Corinna Ferguson, avocat din Londra. Guvernul Marii Britanii („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl John Grainger, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. Reclamanţii s-au plâns de faptul că, prin exercitarea dreptului poliţiei de a-i opri şi a-i percheziţiona, au fost încălcate drepturile lor garantate de articolele 5, 8, 10 şi 11 ale Convenţiei.

4. La 30 mai 2008, Preşedintele Camerei a decis să comunice Guvernului cererea. S-a decis, de asemenea, ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 al Convenţiei

5. La 12 mai 2009, în Clădirea Drepturilor Omului de la Strasbourg, au avut loc audieri publice (articolul 59 § 3 al Regulamentului Curţii).

În faţa Curţii au compărut:

(a) pentru Guvern
DlJ. Grainger, Agent,
DlJ. Eadie QC,
DlJ. Milford,Consilier,
DlM. Kumicki,
DlA. Mitham,
DnaJ. Gladstone, Consilieri;

(b) pentru reclamanţi
DlB. Emmerson QC,
DlA. Bailin, Consilier,
DnaC. Ferguson, Avocat.

Curtea a audiat adresările dlui Emmerson şi a dlui Eadie şi răspunsurile lor la întrebările adresate de judecători.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

6. Reclamanţii s-au născut în anul 1977 şi, respectiv, 1971 şi locuiesc în Londra.

A.Percheziţiile

7. Între 9 şi 12 septembrie 2003, în Centru Excel din Docklands, în estul Londrei, a fost organizată o Expoziţie Internaţională a Echipamentelor şi Sistemelor de Apărare („expoziţia de armament”), care a fost ţinta mai multor proteste şi demonstraţii.

8. La 9 septembrie 2003, aproximativ la ora 10.30, primul reclamant circula cu o bicicletă în apropierea expoziţiei de armament, având asupra sa un rucsac, cu intenţia de a se alătura demonstranţilor. El a fost oprit şi percheziţionat de doi colaboratori de poliţie, care i-au adus la cunoştinţă că el era percheziţionat în temeiul articolului 44 al Legii privind Combaterea Terorismului din anul 2000 („Legea din anul 2000”: a se vedea paragrafele 28-34 de mai jos), în scopul identificării obiectelor care puteau fi utilizate la comiterea de acte teroriste. În acest scop, lui i-a fost înmânată o notificare scrisă. Primul reclamant a declarat că la întrebarea lui de ce este percheziţionat, i s-a răspuns că în apropiere sunt mai mulţi demonstranţi şi că politia bănuia că aceştia ar urma să provoace dezordini. Deoarece asupra sa nu a fost găsit nimic incriminator (deşi unele hârtii tipărite cu informaţii despre demonstraţii au fost ridicate de către poliţişti), primul reclamant a fost lăsat să-şi continue deplasarea. El a fost reţinut pentru aproximativ 20 de minute.

9. La 9 septembrie, aproximativ la ora 13.15, al doilea reclamant, care purta o jachetă de fotograf şi care avea asupra sa o geantă mică şi o cameră foto, a fost oprit în apropierea expoziţiei de armament. Se pare că el a apărut din nişte tufari. Al doilea reclamant, fiind un jurnalist, se afla în această zonă pentru a filma protestele. El a fost percheziţionat de către un colaborator al Poliţiei Metropolitane, deşi prezentase legitimaţia sa de jurnalist pentru a se identifica. El a fost rugat să nu mai filmeze. Colaboratorul de poliţie i-a spus că acţionează în temeiul articolelor 44 şi 45 ale Legii din anul 2000. Asupra celui de-al doilea reclamant nu a fost găsit nimic incriminator şi el a fost lăsat să plece. Potrivit procesului-verbal de percheziţie, el a fost oprit pentru 5 minute, deşi reclamantului i s-a părut că el a fost oprit pentru aproximativ 30 de minute. El a susţinut că s-a simţit atât de intimidat şi deranjat încât nu a mai fost în stare să se alăture demonstranţilor, cu toate că intenţionase să facă un documentar sau să vândă imagini de la demonstraţie.

B.Procesul judiciar

1.Înalta Curte

10. Reclamanţii au contestat în instanţă legalitatea opririi şi percheziţionării lor. Înainte de şedinţa Înaltei Curţi, Ministrul de Interne a permis reclamanţilor o procedură de examinare a cauzei lor de către Înalta Curte în şedinţă închisă, beneficiind de asistenţa unui avocat special, precum şi accesul la materiale secrete de bază care au servit drept temei pentru decizia Ministrului de Interne de a confirma autorizaţia (articolul 46 al Legii din anul 2000: a se vedea paragrafele 30-31 de mai jos). Cu toate acestea, reclamanţii au indicat că ei nu considerau necesar sau potrivit de a accepta aceste propuneri, deoarece ei nu intenţionau să conteste aprecierea existenţei unei ameninţări generale de terorism împotriva Marii Britaniei. În schimb, în primul rând ei au susţinut că autorizaţia şi confirmarea acesteia erau ultra vires şi ilegale, având în vedere că acestea făceau parte din programul periodic al autorizaţiilor care cuprindea toată zona Londrei, întrucât au existat o serie de indicii clare potrivit cărora intenţia Parlamentului a fost de a autoriza şi confirma percheziţiile în temeiul articolului 44 al Legii din anul 2000 („autorizaţia prevăzută de articolul 44”) doar ca răspuns la o ameninţare teroristă iminentă pentru o localitate specifică, în privinţa căreia dreptul general de a opri şi percheziţiona era inadecvat. În al doilea rând, reclamanţii au declarat că utilizarea de către colaboratorii de poliţie a autorizaţiei prevăzute de articolul 44 pentru a-i opri şi percheziţiona la expoziţia de armament era contrară intenţiei legiuitorului şi ilegală, şi fie că colaboratorii de poliţie nu au primit nicio indicaţie, fie indicaţii au fost oferite în aşa fel încât să permită colaboratorilor de poliţie să abuzeze de atribuţiile lor de serviciu. În al treilea rând, reclamanţii au susţinut că autorizaţiile prevăzute de articolul 44 şi exercitarea acestor competenţe constituie o ingerinţă disproporţională în drepturile lor prevăzute de articolele 5, 8, 9, 10 şi 11 ale Convenţiei.

11. La 31 octombrie 2003, Tribunalul Divizional a respins cererea ([2003] EWHC 2545). Pronunţând hotărârea instanţei, Lord Justice Brooke a declarat că Parlamentul a avut drept scop ca autorizaţia prevăzută de articolul 44 să acopere toată zona de activitate a poliţiei în răspuns la ameninţarea generală a activităţii teroriste pe scară largă şi că autorizaţia şi confirmarea ulterioară a acesteia de către Ministrul de Interne nu erau ultra vires.

În privinţa celui de-al doilea argument al reclamanţilor, Brooke LJ a constatat următoarele:

„Majoritatea populaţiei britanice speră că drepturile poliţiei prevăzute de articolul 44 sunt total inutile în această ţară, în special în perioada de pace. Oamenii au fost întotdeauna liberi în această ţară să vină şi să plece oriunde ei doresc, cu excepţia situaţiei în care poliţia are motive rezonabile să-i oprească. Cu toate acestea, Parlamentul a considerat că având în vedere ameninţările contemporane impuse de terorismul internaţional şi terorismul irlandez disident, noi, ca naţiune, ar trebui să ne bucurăm de faptul că poliţia să poată să ne oprească şi să ne percheziţioneze la decizia lor pentru a căuta asupra noastră obiecte care ar putea fi legate de terorism.

Este evident că, dacă poliţia face abuz de aceste drepturi şi le foloseşte în mod disproporţional împotriva celor pe care nu îi consideră prieteni, teroriştii vor avea doar de câştigat. Dreptul de a demonstra paşnic împotriva unei expoziţii de armament este la fel de important ca şi dreptul la plimbare sau dreptul de a merge cu bicicleta pe străzile Londrei fără a fi oprit de către poliţie, cu excepţia situaţiei în care există motive rezonabile. Dacă poliţia doreşte să utilizeze acest drept excepţional de a opri şi de a percheziţiona o persoană fără un motiv, ea trebuie să exercite acest drept astfel încât să nu fie înaintate plângeri legitime privind abuzul arbitrar de acest drept.

Cu toate acestea, nu suntem convinşi de faptul că comportamentul poliţiei din 9 septembrie oferă dlui Gillan sau dnei Quinton dreptul la un remediu de drept public. Nu există suficiente probe pentru a ne convinge că, în absenţa probelor despre faptul că aceste drepturi erau folosite în mod obişnuit în situaţii care ar putea reprezenta ţinte simbolice, expoziţia de armament era o ocazie care reprezenta un interes deosebit pentru poliţie pentru a-i convinge că era necesară aplicarea drepturilor prevăzute de articolul 44... . Însă situaţia a fost destul de aproape de un abuz, şi poliţia metropolitană ar trebui să-şi revizuiască programul de instruire şi informare, precum şi limbajul folosit în formele standarde pe care le foloseşte în privinţa opririlor/percheziţiilor prevăzute de articolul 44, dacă ei doresc să evite contestări similare în viitor. ...”

În final, instanţa a apreciat că aceste măsuri au fost prevăzute de lege şi nu erau disproporţionale, având în vedere pericolul evident al unor atacuri teroriste în Londra.

2.Curtea de Apel

12. Curtea de Apel a pronunţat hotărârea sa la 29 iulie 2004 ([2004] EWCA Civ 1067). În privinţa interpretării corecte a legislaţiei, aceasta a constatat următoarele:

„Este clar că, ca excepţie, Parlamentul a permis oprirea şi percheziţionarea la alegere a persoanelor, însă, după cum am indicat deja la examinarea conţinutului articolelor relevante, Parlamentul a condiţionat aplicarea acestui drept de anumite garanţii de protecţie. De acest drept se va face uz doar pentru un singur scop specific şi pentru o perioadă determinată pentru care este eliberată autorizaţia de către colaboratorul superior de poliţie, care trebuie să fie confirmată de către Ministrul de Interne. Mai mult, autorizaţia are un termen limitat de aplicare, cu excepţia situaţiei în care este reînnoită.

Nu considerăm surprinzător faptul că cuvântul ‘necesar’ apare în articolul 44 (3) în combinaţie cu dreptul de a autoriza. Potrivit intenţiei legii, modul de aplicare a acestui drept rămâne la discreţia colaboratorului superior de poliţie. Suntem de acord cu argumentarea Tribunalului Divizional în privinţa folosirii sensului obişnuit al cuvântului - avantajos. Faptul că un asemenea drept poate fi exercitat când colaboratorul de poliţie consideră benefică exercitarea dreptului de prevenire a actelor de terorism corespunde în întregime cadrului legislativ.

Dacă sunt interpretate în acest fel, articolele 44 şi 45 nu contravin prevederilor articolelor CEDO. Dacă aceste articole sunt încălcate, acest fapt s-ar datora modului de exercitare a acestor competenţe, şi nu existenţei lor. Orice violare posibilă a CEDO depinde de circumstanţele în care este exercitat acest drept.”

13. Curtea de Apel nu a considerat necesar să determine faptul dacă se aplică articolul 5 § 1 al Convenţiei, deoarece ea a constatat că orice privare de libertate era justificată în temeiul articolului 5 § 1(b) al Convenţiei. Cu toate acestea, ea a constatat că nu a existat nicio lipsire de libertate, luând în consideraţie atât natura limitată a ingerinţei în cazul unei opriri sau percheziţionări normale, cât şi faptul că scopul principal al acestor măsuri nu este lipsirea de libertate a unei persoane, ci mai degrabă efectuarea unor verificări. De asemenea, ea consideră că nu se aplică articolele 10 şi 11 ale Convenţiei. Cu toate că probele aduse de reclamanţi au oferit un motiv de îngrijorare că acest drept ar fi fost utilizat împotriva lor pentru a controla sau a descuraja participarea lor la demonstraţie, acest fapt nu a fost verificat, deoarece argumentul lor nu a fost îndreptat spre corespunderea legislaţiei cu Convenţia şi folosirea în mod corespunzător a dreptului de a opri şi a percheziţiona ca o măsură de durată limitată pentru a căuta articole legate de terorism nu ar afecta drepturile la libertatea de exprimare sau întrunire.

14. Comisarul Poliţiei Metropolitane pârât a confirmat faptul că măsurile de oprire şi percheziţionare au reprezentat ingerinţă în drepturile reclamanţilor garantate de articolul 8 al Convenţiei, şi Curtea de Apel a acceptat că această abordare era corectă, descriind articolul 44 ca fiind „un drept extrem de larg care permite ingerinţa în viaţa privată a membrilor publicului”. Cu toate acestea, el consideră că ingerinţa era în conformitate cu legea din următoarele motive:

„Documentul care este criticat aici este legea, nu autorizaţia. La fel ca orice altă lege, această lege este un document public. Şi prevederile acesteia nu sunt arbitrare sub nicio formă. Cu toate că nu este nevoie ca înainte de a opri un cetăţean într-un anumit caz colaboratorul de poliţie să deţină probe pentru a bănui prezenţa unor obiecte suspicioase (articolul 45(1)(b)), el poate fi autorizat să facă uz de aceste drepturi pentru scopuri limitate, şi atunci când a fost luată decizia că exercitarea acestor drepturi este necesară pentru scopul major de prevenire a actelor de terorism (articolul 44(3)). Sistemul astfel controlat nu poate fi numit arbitrar sub nicio formă şi nu poate fi privat de statutul de ‘lege’ în sensul autonom al acestui termen, după cum acesta este înţeles în jurisprudenţa Curţii. În ciuda faptului că autorizaţiile şi confirmarea acestora nu sunt publice, deoarece se consideră în mod raţional că publicarea acestora ar putea dăuna eficienţei atribuţiilor de a opri şi a percheziţiona şi deoarece persoana care este oprită are dreptul să facă o declaraţie scrisă în temeiul articolului 45(5), în acest context lipsa caracterului public nu înseamnă că exercitarea acestor drepturi nu era o procedură prevăzută de lege.”

Mai mult, având în vedere natura ameninţărilor teroriste împotriva Marii Britaniei, nu se poate spune că autorizarea şi confirmarea acestor măsuri, ca şi principiul general, a fost disproporţională: dezavantajul ingerinţei şi constrângerii impuse chiar şi asupra unui număr mare de persoane prin faptul că ei sunt opriţi şi percheziţionaţi nu se poate compara cu avantajul care reiese din posibilitatea împiedicării sau descurajării comiterii unui atac terorist. Având în vedere caracterul expoziţiei de armament, locaţia acesteia în apropierea unui aeroport şi locul incidentului terorist precedent (legat de Irlanda de Nord), precum şi faptul că se desfăşura un protest, poliţia a fost în drept să decidă necesitatea exercitării atribuţiilor sale în temeiul articolului 44. Cu toate acestea, având în vedere caracterul inadecvat al dovezilor oferite de poliţie cu privire la aplicarea drepturilor prevăzute de articolul 44 în imediata apropiere de expoziţia de armament, era imposibil de a ajunge la o concluzie în ceea ce priveşte legalitatea şi proporţionalitatea exercitării drepturilor respective împotriva reclamanţilor.

3.Camera Lorzilor

15. La 8 martie 2006, Camera Lorzilor a respins în unanimitate recursul reclamanţilor ([2006] UKHL 12). Lord Bingham, cu care au fost de acord ceilalţi lorzi, a început prin următoarea observaţie:

„1. Este o tradiţie veche şi mult apreciată în ţara noastră ca toate persoanele să fie libere să meargă pe străzile ţării şi să fie sigure că nu vor fi oprite şi percheziţionate de poliţie cu excepţia cazului în care sunt suspectate în mod rezonabil de comiterea unei infracţiuni. Această tradiţie a fost protejată cu atâta zel, încât a devenit aproape un principiu constituţional. Însă aceasta nu este o regulă absolută. În prezent, şi deja de câţiva ani, există excepţii legale la această regulă. Aceste recursuri se referă la o excepţie prevăzută în articolele 44-47 ale Legii terorismului din anul 2000 ("Legea din anul 2000"). Recurenţii contestă modul de aplicare a acestor articole şi, în ultimă instanţă, articolele înseşi. Deoarece orice abatere de la regula standard necesită o examinare atentă, contestarea acesteia ridică chestiuni de importanţă generală.”

16. Prima chestiune examinată de Camera Lorzilor se referea la conţinutul legii. Reclamanţii au susţinut că articolul 44(3) trebuie interpretat în sensul permiterii emiterii unei autorizaţii doar cu condiţia că drepturile respective erau necesare şi adecvate în toate circumstanţele pentru prevenirea terorismului. Lord Bingham a respins această interpretare, deoarece cuvântul „necesar” din articol avea un sens destul de diferit de cuvântul „util”. El a continuat:

„14. ... Însă există şi alte motive pentru a respinge acest argument. După cum a fost deja recunoscut, este adevărat că articolul 45(1)(b), fără a fi nevoie de îndeplinirea condiţiei de bănuială rezonabilă, se îndepărtează de la regula obişnuită aplicabilă în cazul în care un poliţist îşi exercită dreptul de a opri şi percheziţiona. Prin urmare, cuvântului "necesar" se poate oferi o semnificaţie care, în limitele admise de interpretare, să nu fie mai largă decât o cere contextul. Examinarea contextului legal însă arată că autorizarea şi drepturile respective sunt foarte strâns reglementate, nelăsând loc pentru concluzia că Parlamentul nu a avut în vedere ce a spus. Într-adevăr totul indică asupra faptului că Parlamentul a recunoscut importanţa dreptului pe care l-a conferit, şi de asemenea a considerat acest drept ca fiind o măsură adecvată pentru protecţia publicului împotriva riscurilor grave generate de terorism, cu condiţia ca acest drept să fie supus unor constrângeri eficiente. Legislaţia conţine o serie de astfel de constrângeri. În primul rând, în conformitate cu articolul 44 (1) sau (2) o autorizaţie poate fi acordată numai în cazul în care persoana care o emite o consideră (şi, se subînţelege de la sine, o consideră în mod rezonabil) oportună "pentru prevenirea actelor de terorism". Autorizaţia trebuie emisă pentru acest obiectiv prioritar. În al doilea rând, autorizaţia poate fi emisă numai de către un colaborator superior de poliţie. În al treilea rând, autorizaţia nu se poate extinde dincolo de limita zonei de activitate a poliţiei, şi nu trebuie să fie chiar atât de extinsă. În al patrulea rând, autorizaţia se limitează la o perioadă de 28 de zile, şi nu trebuie să fie chiar atât de lungă. În al cincilea rând, autorizaţia trebuie să fie raportată Ministrului de Interne imediat. În al şaselea rând, dacă nu este confirmată de către Ministrul de Interne, autorizaţia încetează după 48 de ore. În al şaptelea rând, Ministrul de Interne poate reduce durata unei autorizaţii, sau o poate anula de la o anumită dată. În al optulea rând, o autorizaţie reînnoită trebuie supusă aceleiaşi proceduri de confirmare. În al nouălea rând, competenţele oferite unui poliţist în baza unei autorizaţii eliberate în temeiul articolelor 44 (1) sau (2) pot fi exercitate doar pentru a căuta obiecte de tipul celor care ar putea fi utilizate în terorism. În al zecelea rând, Parlamentul a prevăzut în articolul 126 obligaţia de a-i raporta despre aplicarea acestei legi cel puţin odată pe an, ceea ce a fost făcut cu rigoare, corectitudine şi expertiză lăudabilă de către Lordul Carlile de Berriew QC. În sfârşit, este evident că orice aplicare abuzivă a competenţei de a autoriza sau de a confirma sau percheziţiona va expune persoana competentă care emite autorizaţia, Ministrul de Interne sau, după caz, poliţistul, la acţiuni legale de corecţie.

15. Principiul legalităţii nu se aplică în acest context, deoarece chiar dacă admitem faptul că aceste articole încalcă un drept fundamental al omului, acest argument fiind însă unul discutabil, aceasta nu se face prin cuvinte generale, ci prin dispoziţii cu caracter detaliat, specific şi fără ambiguităţi. De asemenea recurenţii nu sunt asistaţi de Ministerul de Interne. Acest lucru ar putea de asemenea reprezenta un răspuns oficial prudent la contestaţia recurenţilor, şi la îndemnul Lordului Carlile ca aceste drepturi să fie utilizate moderat. Însă aceasta nu poate, chiar şi ipotetic vorbind, afecta interpretarea articolului 44 (3). Efectul acestui sub-articol este că o autorizaţie poate fi acordată dacă, şi numai dacă, persoana care o acordă consideră că dreptul de a opri şi a percheziţiona poate avea o valoare practică şi o utilitate semnificativă pentru încercarea de a atinge scopul public pentru care aceste articole sunt menite, şi anume – prevenirea actelor de terorism.”

17. Lord Bingham a respins argumentele reclamanţilor potrivit cărora „programul succesiv” al autorizaţiilor a fost ultra vires, şi a declarat următoarele:

„18. Al doilea, şi principalul motiv de critică al recurenţilor, s-a referit la succesiunea autorizaţiilor care avea efect în întregul district al Poliţiei Metropolitane din februarie 2001 continuând până în septembrie 2003. Ei au sugerat că autorizarea exercitării unui drept excepţional pentru a contracara o ameninţare deosebită şi specifică este un lucru, dar este cu totul altceva de a autoriza, cum a fost şi cazul, o interdicţie prelungită în toată zona Londrei. Din nou, acest argument nu este unul lipsit de atractivitate. Se poate presupune că o autorizaţie reînnoită în fiecare lună ar putea deveni un produs al unui exerciţiu birocratic de rutină şi nu o apreciere informată a circumstanţelor cauzei cerută în mod evident de articolele 44 şi 46. Însă toate autorizaţiile şi confirmările relevante acestor apeluri s-au încadrat în limitele legale privind durata şi zona de acoperire. Reînnoirea a fost autorizată în mod expres de articolul 46 (7). Autorizaţiile şi confirmările corespundeau literei legii. Dovezile prezentate de comisarul adjunct şi Catherine Byrne nu susţin, şi chiar contrazic, concluzia unui exerciţiu de rutină birocratic. Se prea poate ca Parlamentul, legiferând înainte de evenimentele din septembrie 2001, nu a avut în vedere o serie continuă de autorizaţii. Însă intenţia evidentă a acestuia era ca să existe posibilitatea ca toate drepturile prevăzute de articolul 44 să poată fi exercitate în cazul unei ameninţări teroriste, pe care acestea ar putea-o contracara, şi modelul de reînnoire al autorizaţiilor, care s-a dezvoltat până în septembrie 2003 (se pare că asemenea model s-a schimbat ulterior), a fost el însuşi un produs al refuzului de principiu al Parlamentului de a conferi drepturile excepţionale de a opri şi a percheziţiona în mod continuu şi la nivel de toată ţară. Raportând cu privire la funcţionarea Legii din anul 2000 în perioada anilor 2002 şi 2003, Lordul Carlile ... a constatat că articolele 44 şi 45 au rămas necesare şi proporţionale riscului continuu şi real prezentat de către terorism, şi a constatat că Londra era „un loc special, cu obiective vulnerabile şi clădiri rezidenţiale relevante în aproape fiecare cartier.”

18. La întrebarea dacă vreunul din reclamanţi a fost privat de libertate ca urmare a opririi şi percheziţionării lor, Lord Bingham s-a referit la lipsa unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la fapte analogice şi a acceptat faptul că au existat unele caracteristici similare privării de libertate, cum ar fi caracterul coercitiv al măsurii. Cu toate acestea, deoarece de obicei procedura este relativ scurtă şi de obicei persoana oprită nu este arestată, încătuşată, închisă sau strămutată într-un alt loc, o astfel de persoană nu ar trebui să fie considerată „reţinută sau arestată, dar mai degrabă oprită în sensul reţinerii de la treburile personale sau ţinută în aşteptare”. Prin urmare, articolul 5 nu se aplică.

19. În privinţa aplicării articolului 8, Lord Bingham:

„28. ... punea la îndoială faptul că o percheziţie obişnuită şi superficială a unei persoane reprezintă o încălcare a vieţii sale private. Este adevărat că conceptul de ‘viaţă privată’ a fost interpretat în mod generos astfel încât să includă drepturi largi la autonomie personală. Însă din jurisprudenţa Curţii reiese clar că ingerinţa trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate pentru a reprezenta o violare a Convenţiei, care este, în cele din urmă, interesată de respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, şi eu tind să cred că o percheziţie superficială şi obişnuită a unei persoane şi o simplă deschidere a genţilor, de tipul acţiunilor la care sunt supuşi fără obiecţii pasagerii, de exemplu, în aeroporturi, cu greu poate fi considerată că a atins acest nivel.”

20. Lord Bingham consideră că dacă este aplicat în mod corespunzător în conformitate cu legea şi codul A, dreptul de a opri şi a percheziţiona în temeiul articolelor 44-45 nu va încălca drepturile unei persoane prevăzute de articolele 10 sau 11 ale Convenţiei.

21. În ciuda îndoielilor sale cu privire la aplicabilitatea articolelor 5, 8, 10 sau 11, Lord Bingham a analizat în continuare dacă dreptul de a opri şi percheziţiona o persoană corespundea cerinţei de „legalitate” prevăzute de Convenţie, după cum urmează:

„34. Cerinţa de legalitate din Convenţie abordează caracteristici extrem de importante ale statului de drept. Exercitarea de către funcţionarii publici a competenţelor lor care afectează membrii publicului, trebuie să fie reglementată prin norme de drept clare şi accesibile publicului. Publicul nu trebuie să fie vulnerabil la ingerinţele din partea funcţionarilor publici care ar putea acţiona în baza capriciilor personale, a răutăţii, a preferinţelor sau altui scop decât cel pentru care le-au fost oferite competenţele respective. În acest context, anume aceasta reprezintă arbitrariul, care este antiteza legalităţii. Acesta este testul pe care trebuie să-l treacă orice ingerinţă sau derogare de la un drept prevăzut de Convenţie pentru a evita o încălcare.

35. În opinia mea, modul de a opri şi a percheziţiona o persoană în această cauză au trecut acest test. Legea din anul 2000 informează publicul că, dacă sunt autorizate şi confirmate în mod corespunzător, aceste drepturi sunt utilizabile. Aceasta defineşte şi limitează drepturile cu o precizie considerabilă. Codul A, care este un document public, descrie procedura în mod detaliat. Legea şi Codul nu cer ca faptele sau detaliile unei autorizaţii să fie făcute publice, chiar şi retroactiv, dar mă îndoiesc că ele trebuie considerate ca ‘legea’ ci mai degrabă o procedură pentru aplicarea legii. În orice caz, cerinţa ca autorizaţia sau confirmarea acesteia să fie făcute publice în mod retroactiv ar minimaliza o sursă importantă de protecţie a publicului. Eficacitatea unei asemenea măsuri ar fi diminuată în mod semnificativ dacă potenţialii infractori ar fi alertaţi în prealabil. Toate persoanele care sunt oprite şi percheziţionate trebuie să fie informate de către poliţist despre tot ce trebuie să ştie. În exercitarea drepturilor sale, poliţistul nu are libertate să acţioneze în mod arbitrar, şi în caz contrar este iniţiat un proces civil împotriva lui. Este adevărat că el nu are nevoie de un motiv de bănuială pentru a opri şi percheziţiona un membru al publicului. Acest lucru nu poate, în mod realist, fi interpretat ca un mandat pentru a opri şi percheziţiona persoanele care nu sunt în mod evident suspectate de terorism, fapt care ar fi inutil şi ar consuma timp. Şi acest lucru are ca scop asigurarea faptului ca un poliţist să nu fie împiedicat să oprească şi să percheziţioneze o persoană pe care o suspectează că ar fi un potenţial terorist de teama că el nu va putea prezenta motive întemeiate ale bănuielii sale. Nu vrem să sugerăm că poliţiştii în aceste cauze şi-au exercitat drepturile în mod discriminatoriu (o afirmaţie imposibilă în circumstanţele acestei cauze), şi prefer să nu spun nimic pe tema discriminării.”

22. Lord Hope of Craighead a fost de acord cu Lordul Bingham. În special, el consideră că drepturile de a opri şi a percheziţiona au fost în conformitate cu principiul legalităţii din următoarele motive:

„48. Prezenţa colaboratorilor de poliţie echipaţi cu un pachet de formulare 5090 de a opri/percheziţiona, care sunt folosite pentru a înregistra faptul că o persoană sau mijlocul de transport au fost oprite în temeiul articolelor 44 (1) sau 44 (2), a devenit o privelişte obişnuită în centrul Londrei, începând cu atentatele sinucigaşe comise la 7 iulie 2005 şi tentativele de a repeta aceste atacuri două săptămâni mai târziu. Ei pot fi văzuţi în interiorul barierelor de la staţiile de metrou din Londra, unde ei urmăresc cum oamenii trec prin bariere şi, ocazional, opresc şi percheziţionează persoanele care le atrag atenţia. Majoritatea oamenilor care cunosc despre prezenţa poliţiei se află acolo pentru că vor să utilizeze sistemul de transport. Persoanele care călătoresc sunt reasigurate de ceea ce văd că face poliţia la bariere. Ei sunt în prima linie a celor care ar fi în pericol în cazul producerii unui alt atac terorist. Dar probabil cei care sunt aleşi, opriţi şi percheziţionaţi în acest fel ar putea vedea lucrurile diferit. Ei pot considera că acest proces este incomod, deranjant şi iritant. Având în vedere că acest proces are loc în public, ei de asemenea l-ar putea considera jenant. Aceasta ar putea fi mai ales cazul atunci când ei consideră, contrar faptelor, că sunt discriminaţi pe motive de rasă. Aceste caracteristici ale procesului dau naştere următoarei întrebări. Sunt oare limitele prevăzute pentru a face uz de aceste drepturi suficiente pentru a răspunde la provocarea potrivit căreia drepturile garantate de Convenţie ale unei persoane percheziţionate sunt încălcate, deoarece utilizarea lor este imprevizibilă şi arbitrară?

49. Din perspectiva acestei persoane toate cărţile sunt în mâinile poliţiei. Ei sunt aceia, şi nu publicul larg, care cunosc că o autorizaţie este în vigoare şi zona în care aceasta se aplică. Ei sunt aceia care decid când şi unde într-o anumită zonă ei ar trebui să-şi exercite competenţele ce le-au fost oferite. Ei sunt aceia care decid care persoane sau mijloace de transport ar trebui oprite şi percheziţionate. Potrivit articolelor 44 (1) şi 44 (2), este clar că aceste competenţe pot fi exercitate doar de către un poliţist în uniformă. Articolul 45 (1) (a) prevede că aceste competenţe pot fi exercitate doar în scopul căutării unor articole de tipul celor care ar putea fi utilizate în acte de terorism. Însă nu este prevăzut nici un criteriu în lege sau în orice alt document public cu privire la starea de spirit în care poliţistul ar trebui să se afle înainte de a exercita aceste competenţe.

50. Articolul 45(1)(b) prevede că aceste competenţe pot fi exercitate indiferent de faptul dacă poliţistul are motive să suspecteze prezenţa unor articole de tipul celor care ar putea fi utilizate în acte de terorism. În sensul Legii, definiţia cuvântului ‘terorism’ este una largă, iar interpretarea este lăsată la latitudinea fiecărui colaborator de poliţie în mod individual. Primul indiciu pentru membrii publicului că ei ar putea fi opriţi şi percheziţionaţi este emiterea ordinului care permite oprirea oamenilor. Cei care sunt bine informaţi ar putea obţine unele indicii cu privire la ce se pune la cale atunci când văd poliţişti cu pachete de formulare în mâini privind în direcţia lor. Însă pentru cei mai mulţi oameni ordinul de a opri va fi o surpriză. Cu excepţia situaţiei în care ei au asupra lor obiecte de genul celor pe care poliţistul are dreptul să le caute, ele se pot întreba de ce au fost aleşi şi trataţi în modul în care sunt trataţi.

51. Există, desigur, un argument puternic de cealaltă parte. Pentru ca procedura de oprire şi percheziţionare să fie una eficientă în identificarea şi prevenirea celor care planifică să comită acte de terorism, aceasta trebuie să rămână aşa. Publicarea informaţiei cu privire la timpul la care şi locurile în care se vor produce actele de terorism va ajuta teroristul. Acest fapt va împiedica activitatea serviciilor secrete. În cazul în care sunt oferite avertismente prealabile, pot fi utilizate metode sofisticate de deghizare şi mascare. Este de aşteptat ca cei implicaţi în acte de terorism vor profita din plin de orice informaţii publicate cu privire la timpul şi locul de exercitare a acestor competenţe. Prin urmare, pentru ca acţiunile poliţiei să fie cu un pas înaintea teroriştilor, poliţia trebuie să fie liberă să decidă când şi unde să autorizeze utilizarea acestei proceduri şi pe cine să oprească în baza îndemnului de moment. Oare trebuie acest sistem trebuie să fie considerat ilegal în temeiul drepturilor prevăzute de Convenţie... pentru motivul că este arbitrar?

...

55. ... Utilizarea competenţelor oferite de articolul 44 trebuie privită în contextul legislaţiei care reglementează aceste competenţe. Necesitatea utilizării acestora în orice moment şi în orice loc unde se aplică autorizaţia, şi confirmarea autorizaţiei timp de 48 de ore, oferă un context legal care este uşor accesibil cetăţeanului. Acesta oferă un sistem de control reglementat asupra exercitării competenţelor care permite persoanei care este oprită şi percheziţionată, dacă doreşte, să probeze legalitatea acestuia în instanţele de judecată. În acest caz, autorizaţia şi confirmarea acesteia vor reprezenta la necesitate dovezi relevante pentru a permite testarea legii în mod corespunzător. Instrucţiunile din punctul 2.25 din Codul A avertizează poliţiştii că aceste competenţe trebuie utilizate doar pentru motive legate de terorism, şi la exercitarea acestora o atenţie deosebită trebuie acordată pentru a nu discrimina membrii grupurilor etnice minoritare. Aceste prevederi nu pot fi mai exacte decât sunt în realitate. Însă acestea au scopul de a aduce aminte că există o structură de drept în cadrul căreia trebuie exercitate aceste drepturi. Un poliţist care acţionează în aceste limite nu exercită drepturile oferite de articolul 44 în mod arbitrar.

56. Potrivit cuvintelor de încheiere din alineatul 67 din decizia în cauza Malone v United Kingdom (1985) 7 EHRR 14, suficienţa acestor măsuri trebuie să fie echilibrată în raport cu natura şi gradul de ingerinţă în drepturile cetăţenilor garantate de Convenţie, care ar putea să rezulte din exercitarea competenţelor oferite autorităţii publice. Lucrurile pe care un poliţist le-ar putea face când îşi exercită competenţele în temeiul articolului 44 sunt limitate de prevederile articolului 45 (3) şi 45 (4). Probabil, el nu va cere persoanei să scoată hainele în public, cu excepţia celor specificate, iar persoana poate fi oprită numai pentru o perioadă rezonabilă de timp pentru a permite percheziţionarea la sau în apropierea locului în care persoana sau mijlocul de transport au fost oprite. Gradul de ingerinţă nu este foarte mare având în vedere importanţa evidentă a scopului pentru care s-a recurs la aceasta. În opinia mea, structura legii în temeiul căreia se exercită aceste competenţe este suficientă în toate circumstanţele pentru a satisface criteriul de legalitate.

57. Trebuie de remarcat, desigur, că probabil cea mai bună metodă de protecţie împotriva abuzului de putere, în practică, poate fi găsită în instruire, supraveghere şi disciplina poliţiştilor care urmează să exercite asemenea competenţe. Încrederea populaţiei în poliţie şi relaţiile bune cu cei care aparţin minorităţilor etnice sunt cele mai importante atunci când sunt exercitate competenţele excepţionale de tipul celor care sunt examinate în această cauză. Legea va oferi căi de recurs în cazul în care dreptul de a opri şi a percheziţiona este exercitat în mod necorespunzător. Însă aceste căi de recurs sunt de ultimă instanţă. Pe primul loc se află prevenirea oricărui abuz de putere şi un control mai strict al utilizării acestor drepturi.”

23. Lord Brown al Eaton-under-Heywood a observat, inter alia:

„74. Având în vedere caracterul excepţional al competenţelor (deşi, aşa cum a explicat Lord Bingham, acestea nu sunt nici unice, nici deosebit de noi) prevăzute de [articolul 44] (care deseori sunt descrise ca şi competenţe de a efectua percheziţia aleatorie, pentru exercitarea căreia nu este necesar să existe o bănuială rezonabilă a unor activităţi ilicite), aşa cum era de aşteptat, aceste competenţe de asemenea presupun o mare varietate de restricţii şi măsuri de protecţie. Cele mai relevante restricţii pentru impactul acestor competenţe asupra publicului din teren sunt probabil următoarele. Aceste competenţe pot fi utilizate numai de către un poliţist în uniformă (articolul 44 (1) şi (2)). Acestea pot fi folosite doar pentru a căuta obiecte legate de terorism (articolul 45 (1) (a)). Persoana percheziţionată nu trebuie impusă să scoată haine în public, cu excepţia pălăriei, încălţămintei, hainei exterioare, jachetei sau mănuşilor (articolul 45 (3)). Percheziţia trebuie efectuată la sau în apropierea locului în care persoana sau mijlocul de transport este oprit (articolul 45 (4)). Şi persoana sau mijlocul de transport pot fi oprite numai pentru o perioadă de timp care este considerată rezonabilă pentru a permite o asemenea percheziţie (articolul 45 (4)). Cu toate că această procedură de oprire şi percheziţionare poate fi privită de mai mulţi oameni ca fiind una nedorită şi incomodă, cât de radicală nu ar fi ea şi aceasta reiese din înţelegerea noastră tradiţională a limitelor atribuţiilor poliţiei, se poate cu greu de spus că aceasta constituie o invazie semnificativă în libertăţile noastre fundamentale civile. Cu toate acestea, după cum recunosc şi respondenţii noştri pe bună dreptate, având în vedere că, în anumite cazuri, o astfel de procedură ar putea fi suficient de deranjantă pentru exercitarea dreptului unei persoane la respectarea vieţii sale private garantat de articolul 8, şi având în vedere de asemenea că se poate face abuz de această competenţă – consecinţa inevitabilă a exercitării acesteia nu necesită vreun motiv de bănuială din partea colaboratorului de poliţie – în mod evident poate exista argumentul că această schemă nu corespunde Convenţiei care cere ca această competenţă să fie ‘în conformitate cu legea.’

75. Pentru ca această cerinţă să fie îndeplinită ... nu este suficient ca ingerinţa în dreptul la viaţa privată garantat de Convenţie să fie prevăzută în dreptul intern (după cum în acest caz dreptul respectiv este prevăzut în mod clar în Legea din anul 2000); această lege nu doar trebuie să fie suficient de accesibilă publicului (după cum este în această cauză – spre deosebire, de exemplu, de poziţia în cauza Malone v United Kingdom (1985) 7 EHRR 14); legea nu doar trebuie să fie previzibilă în mod rezonabil, pentru a permite celor vizaţi să ajusteze conduita lor în mod corespunzător (cerinţa care cu siguranţă este îndeplinită aici prin recunoaşterea de către public, chiar din condiţiile legislaţiei, a faptului că şoferii şi pietonii pot fi supuşi acestei forme de percheziţie aleatorie şi sunt obligaţi să se conformeze acesteia), dar trebuie să existe, de asemenea, garanţii suficiente pentru a evita riscul exercitării arbitrare a competenţelor sau abuzului acestora.

76. Aşa cum am înţeles din argumentul recurenţilor, acesta se bazează în mare parte pe această ultimă cerinţă: dl Singh susţine că această competenţă poate fi uşor utilizată într-un mod arbitrar şi prea dificil de a fi protejată împotriva unor asemenea abuzuri. El recunoaşte că în cazul în care se va face abuz de aceste competenţe într-un anumit caz, va exista posibilitatea pornirii unui proces civil împotriva colaboratorului de poliţie vizat pentru recuperarea prejudiciului cauzat (şi, fără îndoială, aplicarea măsurilor disciplinare în privinţa poliţistului). El susţine însă că, de obicei, va fi imposibil de a stabili un abuz de putere având în vedere că nu sunt necesare motive speciale pentru exercitarea aparent legală a acestuia. Să presupunem, de exemplu, că un colaborator de poliţie exercită această competenţă, de fapt, din motive proprii de discriminare rasială, cum ar putea fi stabilit acest fapt? Pur şi simplu nu există garanţii eficiente împotriva unor astfel de abuzuri şi criterii adecvate în baza cărora se va stabili corectitudinea utilizării acestora. Desigur paragraful 2.25 din Codul A prevede (un cod publicat care a fost elaborat în conformitate cu articolul 66 al Legii Poliţiei şi Probelor în Procesul Penal din anul 1984) că: ‘În exercitarea acestor competenţe, colaboratorii de poliţie trebuie să fie deosebit de prudenţi să nu discrimineze membrii grupurilor etnice minoritare’. Dar, după cum afirmă reclamanţii, nu există o modalitate de a respecta această cerinţă cu privire la exercitarea unor competenţe atât de largi şi aleatorii. Aceasta nu este posibil, susţine [reprezentantul reclamanţilor], decât prin oprirea şi percheziţionarea literalmente a fiecărei persoane (cum, desigur, are loc în aeroporturi şi la intrarea în unele clădiri specifice) sau prin oprirea şi percheziţionarea, în baza strict numerică, spre exemplu a fiecărei a zecea persoană. Doar în una din aceste situaţii, argumentul recurenţilor îi face să recunoască dacă o asemenea competenţă ar putea fi exercitată în conformitate cu principiul securităţii raporturilor juridice: altfel nu pot exista garanţii necesare pentru a satisface cerinţa Convenţiei cu privire la ‘calitatea legii’ ...

77. Eu aş respinge un asemenea argument. În primul rând, mi se pare imposibil de a exercita competenţele în temeiul articolului 44 în mod eficient în oricare dintre modalităţile propuse. Imaginaţi-vă că, în urma atentatelor din metroul din Londra din iulie anul trecut, poliţia ar încerca să oprească şi să percheziţioneze fiecare persoană care intră în staţia de metrou sau chiar fiecare a zecea persoană (sau a sută). Nu doar că o astfel de sarcină ar fi aproape imposibil de îndeplinit, dar în opinia mea aceasta ar submina însăşi scopul real şi valoarea acestei competenţe. După cum Lord Bingham afirmă în paragraful 35 din opinia sa, "dreptul de a opri şi percheziţiona persoanele care nu sunt în mod evident suspectate de terorism nu este de fapt inutil şi consumator de timp [ci] mai degrabă asigură faptul ca poliţistul să nu fie descurajat să oprească şi să percheziţioneze o persoană pe care o suspectează că ar fi un potenţial terorist de teama că el nu-şi va putea întemeia bănuiala sa.’ În primul rând, sperăm că potenţialii terorişti vor fi descurajaţi (ca să poarte asupra lor instrumentele comerţului lor), ştiind despre riscul de a fi percheziţionaţi în mod aleatoriu, şi, în al doilea rând, că prin exercitarea acestui drept, colaboratorii de poliţie ar putea uneori găsi asemenea obiecte (în cazuri foarte rare) şi, prin urmare, submina sau preveni un atac terorist planificat. Nici unul dintre aceste obiective nu vor fi împlinite de către colaboratorii de poliţie în cazul percheziţionării persoanelor celor mai puţin susceptibile de a prezenta un risc în locul celor în privinţa cărora au bănuială că ar avea intenţia de a comite acte de terorism.

78. În raportul său din anul 2001 privind funcţionarea Legii din anul 1989 cu privire la prevenirea terorismului (prevederile temporare) (modificată după cum a explicat Lord Bingham în paragraful 9 din opinia sa) şi Irlanda de Nord (dispoziţii de urgenţă) din anul 1996, dl John Rowe QC a spus următoarele despre dreptul de a opri şi a percheziţiona pe cei care intră sau ies din M, cu scopul de a afla dacă aceştia au fost implicaţi în acte de terorism:

‘Oprirea „intuitivă”

37. Este imposibil de a exagera valoarea acestor opriri...

38. Ar trebui să explic ce am în vedere prin „oprirea intuitivă”. Este vorba despre o oprire care se face „la rece” sau „la întâmplare” – dar eu prefer cuvintele „în baza intuiţiei” – fără a avea cunoştinţe anterioare cu privire la persoana sau mijlocul de transport care este oprit.

39. Nu cred că o astfel de oprire a persoanelor sau mijloacelor de transport de către un colaborator de poliţie instruit în acest domeniu se efectuează „la rece” sau „la întâmplare”. Colaboratorul de poliţie este instruit şi are experienţă în ceea ce ţine de caracteristicile şi circumstanţele terorismului şi grupurilor teroriste, şi, prin urmare, el sau ea pot observa lucruri pe care omul de rând nu le-ar observa, sau el sau ea pur şi simplu pot avea intuiţia unui colaborator de poliţie. Adesea motivul pentru o astfel de oprire nu poate fi explicat unei persoane de rând.’

79. Mai târziu, în raportul său, dl Rowe a remarcat că dreptul general de a opri şi a percheziţiona, iniţial inclus în articolele 13A şi 13B ale Legii din anul 1989 ‘a fost utilizat moderat, şi pentru un motiv bun’. Sunt de acord că drepturile prevăzute de articolul 44 (în versiunea prezentă) ar trebui să fie exercitate moderat, o recomandare care a fost repetată în mai multe rapoarte anuale cu privire la Legea din anul 2000 de către Lord Carlile of Berriew QC, autoritatea de verificare independentă în domeniul legislaţiei teroriste numit ca succesor al dlui Rowe – a se vedea cel mai recent paragraf 106 din raportul său din anul 2005, în care el sugerează că utilizarea acestui drept ‘ar putea fi redusă cu cel puţin 50 procente, fără a crea un risc semnificativ pentru public sau a aduce detriment poliţiei." În viziunea mea, însă, este cu atât mai important ca aceste drepturi să fie exercitate mai degrabă în baza intuiţiei colaboratorilor de poliţie, decât în mod aleatoriu pentru toată lumea în adevăratul sens al cuvântului, de parcă ar exista un merit special de a opri şi percheziţiona oamenii care în opinia colaboratorilor de poliţie nu reprezintă niciun fel de ameninţare. Pe scurt, valoarea acestei legislaţii, la fel ca şi în cazul legislaţiei care permite oprirea şi percheziţionarea oamenilor în porturi, constă în faptul că aceasta permite colaboratorilor de poliţie să oprească oamenii într-un mod pe care dl Rowe l-a caracterizat ca intuitiv.

80. După cum a remarcat Privy Counsellor Review Committee, prezidat de Lord Newton de Braintree, în raportul său din decembrie 2003 privind Anti-Terorism, Crimă şi Securitate din anul 2001:

‘Teroriştii sofisticaţi îşi schimbă profilul şi metodele pentru a nu fi un obiectiv static. De exemplu, se raportează că Al Qaeda pune un accent deosebit pe recrutarea convertiţilor musulmani, deoarece ei consideră că este mai puţin probabil ca aceştia să fie examinaţi de către autorităţi.’

Cu toate acestea, mi se pare inevitabil că atâta timp cât sursa principală a riscului terorist împotriva căruia a fost autorizată aplicarea drepturilor prevăzute de articolul 44 vine de la Al-Qaida, un număr disproporţional al celor opriţi şi percheziţionaţi vor fi cei de origine asiatică (în special dacă se întâmplă că ei poartă rucsacuri sau haine aparent voluminoase care pot conţine obiecte legate de terorism).

81. Este oare o asemenea concluzie în contradicţie cu jurisprudenţa Curţii sau cu legislaţia internă împotriva discriminării? În opinia mea, nu este, dar cu condiţia că colaboratorii de poliţie care exercită aceste atribuţii pe teren acordă o atenţie cuvenită paragrafului 2.25 din Codul A:

‘Selectarea persoanelor oprite în conformitate cu articolul 44 al Legii terorismului din anul 2000 trebuie să reflecte o evaluare obiectivă a ameninţării pe care o reprezintă diverse grupuri teroriste active în Marea Britanie. Aceste competenţe nu trebuie să fie utilizate pentru a opri şi percheziţiona din motive care nu au legătură cu terorismul. În exercitarea acestor competenţe, colaboratorii de poliţie trebuie să fie atenţi să nu discrimineze membrii grupurilor etnice minoritare. Cu toate acestea, pot exista circumstanţe în care colaboratorul de poliţie trebuie să ţină cont de originea etnică a persoanei la selectarea celor care vor fi opriţi ca răspuns la o ameninţare specifică cu terorism (spre exemplu, unele grupuri teroriste internaţionale sunt asociate unor anumite identităţi etnice).’

Prin urmare, originea etnică poate şi trebuie să fie luată în consideraţie în luarea deciziei privind persoanele care trebuie oprite şi percheziţionate şi dacă este necesară oprirea şi percheziţionarea lor, cu condiţia ca acest drept să fie utilizat atent, iar selectarea să se facă în baza motivelor legate de presupusa ameninţare teroristă şi nu a motivelor de discriminare rasială.”

C.Procedura în cadrul Tribunalului de District

24. La 8 septembrie 2004, reclamanţii de asemenea au depus o cerere la Tribunalul de District, inter alia, solicitând recuperarea despăgubirilor în temeiul Legii cu privire la drepturile omului din anul 1998, pe motiv că poliţia şi-a exercitat dreptul său de a opri şi a percheziţiona în mod ilegal în privinţa fiecărui reclamant şi cu violarea articolelor 8, 10 şi 11 ale Convenţiei, mai degrabă cu scopul de a controla sau de a descuraja participarea lor la demonstraţie, decât pentru a căuta obiecte legate de terorism. Cererea lor a fost suspendată în aşteptarea rezultatului recursului depus de către aceştia la Camera Lorzilor şi în cele din urmă aceasta a fost examinată în februarie 2007. Tribunalul de District a respins pretenţiile reclamanţilor şi a stabilit că poliţia şi-a exercitat în mod corespunzător şi legal atribuţiile sale în privinţa fiecăruia dintre ei. Reclamanţii nu au atacat această hotărâre.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ

A. Introducerea dreptului poliţiei de a opri şi percheziţiona persoanele fără existenţa unei bănuieli rezonabile

25. Colaboratorii de poliţie au dreptul de a opri şi percheziţiona persoanele în baza mai multor acte normative. Spre exemplu, articolul 1 al Legii poliţiei şi probelor în procesul penal din anul 1984 permite unui colaborator de poliţie care are temeiuri rezonabile de bănuială să oprească şi să percheziţioneze o persoană ori un mijloc de transport pentru a căuta obiecte furate sau interzise. Articolul 60 al Legii ordinii publice şi justiţiei penale din anul 1994 permite unui colaborator superior de poliţie să autorizeze oprirea şi percheziţionarea persoanelor şi mijloacelor de transport, atunci când există motive întemeiate de a crede că aceasta ar permite prevenirea incidentelor deosebit de violente sau că persoanele respective au asupra lor instrumente periculoase sau arme de atac.

26. Dreptul poliţiei de a opri şi percheziţiona în mod aleatoriu pentru a preveni acte teroriste a fost introdusă pentru prima dată ca răspuns la atentatele din şi în apropierea Londrei în perioada dintre anii 1992 şi 1994. Prin articolul 81 al Legii ordinii publice şi justiţiei penale din anul 1994 a fost introdus un articol nou 13A în cuprinsul Legii privind prevenirea terorismului din anul 1989 (prevederi temporare) („Legea din anul 1989”) cu un conţinut similar celui din articolul 44 al Legii din anul 2000 (a se vedea paragraful 30 de mai jos), însa fără condiţia privind necesitatea confirmării autorizaţiei de către Ministrul de Interne. Legea privind prevenirea terorismului din anul 1996 (competenţe suplimentare) a introdus o competenţă suplimentară şi separată de a opri şi percheziţiona pietonii, în temeiul articolului 13B al Legii din anul 1989. Legea din anul 1996 a introdus de asemenea pentru prima dată procedura de confirmare a autorizaţiei de către Ministrul de Interne.

B.Argumentele privind necesitatea păstrării dreptului de a opri şi a percheziţiona fără existenţa unei bănuieli rezonabile

27. În anul 1995, Guvernul a cerut Lord-ului Lloyd of Berwick, un judecător al Camerei Lorzilor, să investigheze necesitatea adoptării unei legislaţii specifice privind combaterea terorismului în Marea Britanie ca urmare a diminuării terorismului legat de Irlanda de Nord. Investigaţia a inclus examinarea faptului dacă mai exista necesitatea competenţei echivalente cu cea reglementată în articolele 13a şi 13b din Legea din anul 1989. În raportul său (Cm 3420, § 10, octombrie 1996), Lord Lloyd a menţionat că în perioada februarie – august 1996, poliţia din Londra a percheziţionat 9,700 de şoferi şi pasageri şi 270 de pietoni în temeiul articolelor 13a şi 13b din Legea din anul 1989. Atunci când a examinat necesitatea menţinerii unor drepturi similare privind combaterea terorismului în actele legislative permanente care ar putea fi adoptate, el a menţionat că decizia de a oferi poliţiei dreptul de a opri şi a percheziţiona în mod aleatoriu nu trebuia să fie luată cu uşurinţă. Pe de altă parte, existau dovezi potrivit cărora mai mulţi terorişti au fost interceptaţi de către colaboratorii alertaţi aflaţi în patrulare, iar în cel puţin un caz a fost evitată o catastrofă potenţială. El a mai spus, de asemenea, că au existat motive de a crede că într-o anumită măsură teroriştii au fost descurajaţi de posibilitatea verificărilor rutiere efectuate de poliţie şi de riscul potenţial de a fi interceptaţi. El a comentat:

„În ceea ce priveşte aplicarea, cifrele arată că acest drept a fost aplicat cu mare discreţie. Condiţia ca autorizaţia să fie eliberată de către un colaborator superior de poliţie este un mecanism important de control. Un mare număr de cereri au fost respinse. Acest fapt ne linişteşte. Poliţia este foarte sensibilă în ceea ce priveşte daunele care ar putea fi cauzate dacă ar exista vreodată un motiv de a bănui că competenţele lor au fost folosite pentru orice alt scop decât drept o măsură de combatere a terorismului.”

În cele din urmă, Lord Lloyd a recomandat ca drepturile prevăzute de articolele existente 13a şi 13b să fie păstrate în legislaţia permanentă. De asemenea, el a recomandat ca, confirmarea Ministrului de Interne să fie obligatorie în privinţa fiecărei prevederi. Având în vedere că Legea poliţiei şi probelor în procesul penal şi Codul A aplică în privinţa dispoziţiilor referitoare la terorism aceleaşi standarde ca şi în cazul altor drepturi prevăzute de lege de a opri şi a percheziţiona, el consideră că nu există necesitatea introducerii unor garanţii suplimentare.

C.Legea privind terorismul din anul 2000

28. Prin Legea din anul 2000 s-a intenţionat revizuirea, modernizarea şi consolidarea legislaţiei referitoare la terorism în lumina, inter alia, raportului Lord-ului Lloyd.

Potrivit articolului 1, „terorismul” este definit după cum urmează:

„(1) În sensul prezentei Legi ‘terorismul’ înseamnă utilizarea sau ameninţarea cu acţiuni în cazul în care –

(a) acţiunea se încadrează în aliniatul (2),

(b) utilizarea sau ameninţarea are drept scop a influenţa guvernul sau a intimida populaţia ori o parte din ea, şi

(c) utilizarea sau ameninţarea are drept scop de a promova idei politice, religioase sau ideologice.

(2) Acţiunea se încadrează în această subsecţiune dacă aceasta –

(a) implică acte grave de violenţă împotriva unei persoane,

(b) implică daune esenţiale proprietăţii,

(c) pune în pericol viaţa unei persoane, alta decât cea a persoanei care comite acţiunea,
(d) creează un risc grav pentru sănătatea sau siguranţa populaţiei ori a unei părţi din ea, sau

(e) este concepută să intervină sau să perturbe în mod serios un sistem electronic.

(3) Utilizarea sau ameninţarea cu acţiuni care se încadrează în aliniatul (2), care implică utilizarea armelor de foc sau substanţelor explozive, reprezintă terorism indiferent dacă condiţia din aliniatul (1)(b) este îndeplinită.

(4) În acest paragraf –

(a) ‘acţiune’ include acţiuni în afara Marii Britanii,

(b) referinţă la o persoană sau proprietate înseamnă o referinţă la orice persoană, sau la proprietate, indiferent unde se află aceasta,

(c) o referinţă la public înseamnă o referinţă la populaţia unei alte ţări decât Marea Britanie, şi

(d) ‘guvern’ înseamnă guvernul Marii Britanii, a unei părţi din Marea Britanie sau a unei ţări alta decât Marea Britanie.

(5) În prezenta Lege referinţa la măsurile luate în vederea terorismului include o referinţă la măsurile luate în beneficiul unei organizaţii interzise.”

29. Articolele 41-43 ale Legii din anul 2000, în subcapitolul „Persoane suspectate de terorism”, prevede posibilitatea arestării fără mandat, precum şi percheziţionarea unei încăperi sau a unei persoane de către un colaborator de poliţie. În fiecare din aceste situaţii trebuie să existe o bănuială rezonabilă că persoana arestată sau percheziţionată este un terorist.

30. Articolele 44-47, în subcapitolul „Dreptul de a opri şi a percheziţiona”, nu prevăd necesitatea existenţei unei bănuieli rezonabile. Aceste articole prevăd o procedură care include trei etape.

Conform articolului 44, prima etapă o reprezintă autorizaţia:

„44(1) O autorizaţie emisă în temeiul acestui aliniat autorizează orice poliţist în uniformă să oprească un mijloc de transport într-o zonă sau într-un loc menţionat în autorizaţie şi să percheziţioneze –

(a) mijlocul de transport;

(b) şoferul mijlocului de transport;

(c) pasagerul mijlocului de transport;

(d) orice obiect aflat în sau pe mijloc de transport sau purtat de şofer sau pasager.

(2) O autorizaţie emisă în baza acestui aliniat autorizează orice poliţist în uniformă să oprească un pieton într-o zonă sau loc menţionat în autorizaţie şi să percheziţioneze –

(a) pietonul;

(b) orice obiect purtat de către acesta.

(3) O autorizaţie în baza aliniatelor (1) sau (2) poate fi emisă doar dacă persoana care o emite o consideră necesară pentru prevenirea unor acte de terorism.

(4) O autorizaţie poate fi emisă –

(a) de către un colaborator de poliţie care are cel puţin gradul unui asistent al şefului poliţiei, atunci când zona ori locul menţionat reprezintă o parte sau toată zona de activitate a poliţiei aflată în afara Irlandei de Nord, alta decât cea menţionată în paragrafele (b) sau (c);

(b) de către un colaborator de poliţie pe district cel puţin cu gradul de comandant al poliţiei metropolitane, atunci când zona ori locul menţionat fac parte în întregime sau parţial dintr-un district al poliţiei metropolitane;

(c) de către un colaborator de poliţie responsabil de centrul Londrei care are cel puţin gradul de comandant al forţelor de poliţie din centrul Londrei, atunci când zona ori locul menţionat fac parte în întregime sau parţial din centrul Londrei;

(d) de către un [membru al serviciului poliţiei Irlandei de Nord] care are cel puţin gradul unui asistent al şefului poliţiei, atunci când zona ori locul menţionat fac parte în întregime din Irlanda de Nord.

(5) Când autorizaţia este emisă în formă orală, persoana care o emite urmează să o confirme în scris cât mai repede posibil.”

Conform articolului 46(1)-(2), o autorizaţie începe să-şi producă efectele la momentul emiterii şi expiră la data stabilită, dar nu mai târziu de 28 de zile. Existenţa şi conţinutul autorizaţiilor emise în baza articolului 44 nu sunt făcute publice.

31. A doua etapă este confirmarea, reglementată de articolul 46(3)-(7). Emitentul unei autorizaţii trebuie să informeze Ministrul de Interne cât mai repede posibil în mod rezonabil. Dacă Ministrul de Interne nu confirmă autorizaţia în termen de 48 de ore din momentul emiterii, efectul acesteia încetează (fără însă a invalida orice act săvârşit în cele 48 de ore). La confirmarea unei autorizaţii, Ministrul de Interne poate stabili un alt termen de expirare, care poate fi mai scurt, dar nu mai lung. De asemenea, el poate anula o autorizaţie, care începe să producă efecte la un anumit moment specificat. Când o autorizaţie este reînnoită în termen legal, se va aplica aceeaşi procedură de confirmare. Ministrul de Interne nu poate schimba zona de acoperire geografică a unei autorizaţii, însă îşi poate retrage confirmarea dacă consideră că zona acoperită este prea mare.

32. Conform articolului 45, cea de-a treia etapă presupune exercitarea dreptului de a opri şi percheziţiona de către un poliţist:

„(1) Atribuţiile acordate conform autorizaţiei în temeiul articolului 44(1) sau (2) –

(a) pot fi exercitate doar în scopul căutării unor obiecte de tipul celor care ar putea fi folosite în scopuri teroriste, şi

(b) pot fi exercitate indiferent dacă colaboratorul de poliţie are sau nu motive de a bănui prezenţa unor asemenea obiecte.

(2) Colaboratorul de poliţie poate ridica şi reţine un obiect pe care îl descoperă în cadrul unei percheziţii efectuate în baza articolului 44(1) sau (2) şi în privinţa căruia are motive întemeiate de a crede că ar putea fi folosite în scopuri teroriste.

(3) În exercitarea drepturilor prevăzute de autorizaţie, colaboratorul de poliţie nu poate cere vreunei persoane să-şi scoată în public un articol de îmbrăcăminte, cu excepţia pălăriei, încălţămintei, hainei exterioare, jachetei sau mănuşilor.

(4) Când un colaborator de poliţie intenţionează să percheziţioneze o persoană sau un mijloc de transport în baza articolului 44(1) sau (2), acesta poate reţine persoana sau mijlocul de transport pentru o perioadă de timp rezonabilă, necesară pentru efectuarea percheziţiei la locul sau în apropierea locului unde persoana sau mijlocul de transport a fost oprit.

(5) Atunci când –

(a) un pieton sau mijloc de transport este oprit în baza articolului 44(1) sau (2) şi

(b) conducătorul mijlocului de transport sau pietonul solicită o declaraţie scrisă care să ateste oprirea mijlocului de transport sau a lui personal în baza articolului 44(1) sau (2), în acest sens va fi întocmită o declaraţie scrisă.

(6) O cerere conform alin. (5) trebuie depusă în termen de 12 luni de la data când mijlocul de transport sau pietonul a fost oprit.”

33. Aceste drepturi sunt suplimentare celorlalte drepturi oferite unui poliţist prin lege (Legea din anul 2000, pct. 114). Potrivit articolului 47, refuzul de a se opri la cererea colaboratorului de poliţie, sau împiedicarea intenţionată a colaboratorului de poliţie de a-şi exercita atribuţiile conferite printr-o autorizaţie emisă în conformitate cu articolul 44 (1) sau (2) constituie o infracţiune care se pedepseşte cu închisoare sau amendă sau ambele.

34. Articolele 44-47 din Legea din anul 2000 au intrat în vigoare la 19 februarie 2001. În cadrul procedurilor la nivel naţional din această cauză a fost dezvăluit faptul că, ulterior au fost emise şi confirmate în total 44 de autorizaţii, fiecare acoperind întregul district al Poliţiei Metropolitane şi fiecare fiind emisă pentru o perioadă maximă admisă (de 28 de zile).

D.Codul bunelor practici

35. Codul bunelor practici a fost emis de către Ministrul de Interne la 1 aprilie 2003 pentru a îndruma colaboratorii de poliţie în exercitarea tuturor atribuţiilor legale de oprire şi percheziţionare. Acest document trebuie să fie disponibil în toate secţiile de poliţie pentru consultarea colaboratorilor de poliţie şi este un document public.

36. Codul cere, inter alia, că asemenea atribuţii trebuie să fie „folosite în mod corect şi responsabil cu privire la persoanele percheziţionate”. Potrivit Codului, drepturile prevăzute de articolul 44 al Legii din anul 2000 „nu trebuie să fie utilizate pentru a opri şi a percheziţiona în baza motivelor care nu au legătură cu terorismul” şi că aceste atribuţii trebuie să fie utilizate doar „pentru a căuta obiectele care ar putea fi utilizate în scopuri teroriste”. În paragrafele 1.2 şi 1.3, Codul prevede următoarele:

„1.2 Ingerinţa în libertatea persoanei oprite sau percheziţionate trebuie să fie scurtă şi reţinerea în scopul percheziţiei trebuie să aibă loc la sau în apropierea locului de oprire.

1.3 În cazul în care aceste principii fundamentale nu sunt respectate, utilizarea dreptului de a opri şi a percheziţiona poate fi pusă la îndoială. Neaplicarea acestui drept în mod corespunzător reduce din eficacitatea acestuia. Oprirea şi percheziţia unei persoane poate juca un rol important în identificarea şi prevenirea crimelor, şi aplicarea adecvată a acestui drept le face mai eficiente.”

Paragraful 3.5 al Codului prevede următoarele:

„Nu există nici un drept de a cere unei persoane să-şi scoată îmbrăcăminte în public, alta decât îmbrăcămintea exterioară, jacheta sau mănuşile, cu excepţia situaţiei prevăzute de articolul 45 (3) al Legii privind terorismul din anul 2000 (care împuterniceşte poliţistul care efectuează o percheziţie în conformitate cu articolul 44 (1) sau 44 (2) al acestei Legi să ceară persoanei respective să scoată pălăria şi încălţămintea în public) ... Percheziţia în public a îmbrăcămintei unei persoane care nu a fost scoasă trebuie să se limiteze la examinarea superficială a articolelor de îmbrăcăminte exterioară. Acest lucru însă nu-l împiedică pe colaboratorul de poliţie să pună mâna în buzunarele din îmbrăcămintea exterioară, să verifice gulerul, şosetele şi încălţămintea persoanei, dacă acest lucru este necesar în circumstanţele respective pentru a găsi obiectul care este căutat sau pentru a ridica şi a examina orice alt obiect care este bănuit în mod rezonabil de a fi obiectul de căutare. Din aceleaşi motive, în ciuda restricţiilor cu privire la dreptul de a scoate pălăria, colaboratorul de poliţie poate de asemenea verifica şi părul persoanei în public...”

Înainte de efectuarea percheziţiei este necesar de a lua câteva măsuri în conformitate cu paragraful 3.8:

„3.8 Înainte de efectuarea percheziţiei unei persoane sau mijlocului de transport reţinut, colaboratorul de poliţie trebuie să ia măsurile necesare pentru a oferi persoanei care urmează să fie percheziţionată sau care conduce mijlocul de transport următoarele informaţii:

(a) că aceasta este oprită pentru efectuarea percheziţiei;

(b) numele colaboratorului de poliţie (cu excepţia percheziţiei legate de investigaţia actelor de terorism, sau în alte cazuri în care colaboratorul de poliţie consideră în mod rezonabil că identificarea sa îl poate pune în pericol, şi în acest caz trebuie prezentat un mandat sau un alt număr de identificare) şi numele secţiei de poliţie la care activează colaboratorul respectiv de poliţie;

(c) competenţa legală de a efectua percheziţia; şi

(d) o explicaţie clară;

(i) scopul percheziţiei în sensul obiectului sau obiectelor în privinţa cărora există dreptul de a efectua percheziţia; ...

(iii) în cazul atribuţiilor care nu necesită bănuiala rezonabilă ..., caracterul atribuţiei sau orice autorizaţie necesară şi faptul că aceasta a fost emisă.”

Paragraful 3.9 obligă colaboratorii de poliţie care efectuează percheziţia să poarte uniforma. În paragrafele 3.10 - 3.11, Codul mai prevede următoarele:

„3.10 Înainte de percheziţie colaboratorul de poliţie trebuie să informeze persoana (sau proprietarul sau persoana responsabilă de mijlocul de transport care urmează să fie percheziţionat) despre dreptul acesteia la o copie a procesului-verbal de percheziţie, inclusiv dreptul la procesul-verbal de percheziţie în cazul în care este depusă o cerere în acest sens în termen de 12 luni, în cazul în care întocmirea procesului-verbal în acel moment este imposibilă. În cazul în care procesul-verbal nu este întocmit la timp, persoana de asemenea trebuie informată despre modalitatea de a obţine o copie a acestuia... De asemenea, persoana trebuie informată despre dreptul poliţiei de a opri şi percheziţiona, precum şi despre drepturile persoanei în aceste circumstanţe.

3.11 În cazul în care persoana care urmează să fie percheziţionată sau care este responsabilă de un mijloc de transport care urmează să fie percheziţionat, pare să nu înţeleagă ceea ce i se spune, sau există îndoială cu privire la capacitatea persoanei de a înţelege limba engleză, colaboratorul de poliţie trebuie să ia măsurile necesare pentru a informa persoana respectivă despre drepturile sale şi oricare dispoziţii relevante din acest Cod. În cazul în care persoana este surdă sau nu înţelege limba engleză şi este însoţită de cineva, colaboratorul de poliţie trebuie să încerce să determine dacă această persoană poate interpreta sau ajuta colaboratorul de poliţie să ofere informaţiile necesare în alt mod.”

Un proces-verbal trebuie întocmit la acel moment sau cât de repede posibil (paragraful 4.1):

„4.1 Colaboratorul de poliţie care a efectuat percheziţia exercitând dreptul său prevăzut de acest Cod, trebuie să întocmească un proces-verbal la momentul respectiv, cu excepţia cazului în care există circumstanţe excepţionale care ar face acest lucru imposibil (de exemplu, în situaţiile care implică dezordini publice sau când prezenţa colaboratorului de poliţie este necesară de urgenţă în altă parte). Dacă procesul-verbal nu este întocmit la timp, colaboratorul de poliţie trebuie să-l întocmească ulterior cât mai curând posibil. Pot exista situaţii în care nu există posibilitatea de a obţine informaţiile necesare pentru a finaliza un proces-verbal, însă colaboratorul de poliţie trebuie să întreprindă toate măsurile necesare în acest sens.”

E.Rapoartele Lord-ului Carlile of Berriew QC privind aplicarea dreptului de a opri şi percheziţiona prevăzute de articolul 44

37. Articolul 126 al Legii din anul 2000 cere Ministrului de Interne să prezinte în faţa Parlamentului un raport cu privire la funcţionarea legii cel puţin o dată la fiecare 12 luni şi Lord-ul Carlile of Berriew QC a fost numit în calitate de autoritate responsabilă de verificarea independentă pentru a pregăti, inter alia, raportul anual.

38. În paragraful 5.8 al raportului său privind funcţionarea Legii din anul 2001, Lord-ul Carlile a făcut un rezumat al aplicării articolelor 44-47 şi a declarat:

„Eu nu am constatat careva dificultăţi în legătură cu exercitarea acestor competenţe. Acestea au fost utilizate pe scară largă în anul 2001. Eu am examinat lista completă a acestor autorizaţii emise în aproape toate zonele controlate de poliţia din Marea Britanie. Nu este în interesul public să ofer detalii cu privire la motivele şi evenimentele. Sunt mulţumit că aplicarea acestor drepturi funcţionează bine şi că acestea sunt folosite pentru a proteja interesul public şi instituţiile publice, precum şi siguranţa publică şi securitatea statului. De asemenea, eu am examinat documentaţia utilizată pentru autorizaţiile emise în temeiul articolului 44. Aceasta are drept scop să limiteze incomodităţile create pentru publicul larg, şi să asigure ca nicio autorizaţie să nu fie acordată fără motive detaliate şi documentate.”

39. În „Raportul privind funcţionarea Legii terorismului din anul 2000 în perioada anilor 2002 şi 2003” elaborat de Lord-ul Carlile, el a declarat următoarele cu privire la competenţele poliţiei prevăzute de articolul 44:

Partea a 5-a din Lege include competenţele poliţiei referitoare la combaterea terorismului în situaţii operaţionale. Pe parcursul anului 2003, aceste competenţe au devenit mai controversate, mai ales din cauza nivelului sporit al protestelor generate de războiul împotriva Irakului. În special, articolul 44 a fost motivul de nelinişte şi al dezbaterilor considerabile.

...

75. Anul trecut am afirmat că nu am constatat probleme deosebite în ceea ce priveşte funcţionarea acestor dispoziţii în anul 2001. Situaţia a fost diferită în anul 2003. Am primit multe plângeri, unele din partea organizaţiilor şi altele din partea persoanelor fizice. Eu nu pot comenta aici în privinţa cazurilor individuale ...

...

79. În Londra au fost emise autorizaţii pentru 28 de zile pentru întreaga zonă controlată de Poliţia Metropolitană şi Poliţia din centrul Londrei. Am văzut cifre detaliate cu privire la utilizarea acestor competenţe în fiecare colţ din această zonă. În unele părţi din Londra competenţele prevăzute de articolul 44/45 au fost utilizate foarte puţin. În altele, cu obiective evidente, cum ar fi aeroportul sau Parlamentul, aceste competenţe au fost utilizate mai extins, aşa cum şi ar fi de aşteptat. Nu există nici un colţ în Londra unde aceste competenţe nu ar fi fost utilizate în perioada între începutul lui februarie 2001 şi sfârşitul lui august 2003, perioada pentru care eu dispun de date statistice. În acest context există diferenţe enorme între cartiere: Eu cred că aceasta este o dovadă a deciziilor operaţionale luate de poliţie în cazuri particulare. Specificul Londrei înseamnă că un terorist ar putea trăi într-un cartier, avea asociaţi în alte cartiere, şi avea obiective în cu totul alte cartiere. În prezent nu există un alt oraş cu aplicarea continuă a autorizaţiilor emise în temeiul articolului 44.

...

83. Părerea Lord-ului Justice Brooke [în această cauză: a se vedea paragraful 11 de mai sus] reflectă cu exactitate îngrijorările mele în acest sens. În timp ce autorizaţiile emise în temeiul articolului 44 pentru zona Poliţiei Metropolitane, precum şi pentru unele părţi din Gloucestershire şi zonele învecinate, au fost justificate la momentul respectiv şi au reprezentat o dovadă a controlului jurisdicţional, utilizarea lor a provocat anxietate. Această anxietate reiese din conţinutul articolului 45, şi din dificultatea cu care se confruntă colaboratorii de poliţie în situaţii reale în privinţa deciziilor legislative complexe.

84. În conformitate cu articolul 45, percheziţia în temeiul articolului 44/45 poate fi efectuată de către un poliţist într-o zonă autorizată indiferent dacă el are motive de bănuială, dar numai ‘în privinţa obiectelor de tipul celor care ar putea fi utilizate în legătură cu terorismul’. Acest lucru necesită, cel puţin teoretic, ca colaboratorii de poliţie să analizeze situaţia în timpul (a) opririi, (b) începerii percheziţiei, şi (c) în timpul percheziţiei. În cazul în care percheziţia se începe în conformitate cu articolul 45 (1) (a), dar colaboratorul de poliţie îşi dă seama la un moment dat că, în realitate, el caută obiecte care nu au de-a face cu terorismul, acesta trebuie să schimbe procedura de percheziţie în conformitate cu [Legea terorismului din anul 2000] într-o altă procedură. Astfel, se cere prea mult de la un colaborator de poliţie care probabil că a fost instruit în mod superficial la locul de testare.

...

86. În opinia mea, articolul 44 şi articolul 45 rămân necesare şi proporţionale riscului permanent şi grav pe care îl prezintă terorismul. Londra este un loc special, cu obiective vulnerabile şi clădiri rezidenţiale relevante în aproape fiecare cartier. Utilizarea autorizaţiilor prevăzute de articolul 44 în alte părţi din ţară a fost relativ redusă. Cu toate acestea, aş îndemna Ministerul de Interne şi [Asociaţia Colaboratorilor Şefi de Poliţie] ... să elaboreze în această privinţă instrucţiuni noi, scurte, clare şi, de preferinţă, acceptate la nivel naţional pentru toţi colaboratorii de poliţie din zonele autorizate în temeiul articolului 44. Toate briefing-urile ar trebui să le reamintească colaboratorilor de poliţie că, chiar şi în cazul în care există o autorizaţie emisă în temeiul articolului 44, în privinţa unor persoane oprite pot fi utilizate şi alte competenţe mai relevante dreptului de a opri şi percheziţiona. În timp ce sunt de acord cu şeful poliţiei din Gloucestershire că aceste competenţe sunt destul de largi, şi cu Poliţia Metropolitană că acestea pot avea o mare utilitate în protecţia publicului, la utilizarea acestor competenţe o atenţie deosebită trebuie acordată dreptului important de a protesta în limitele legii.”

40. În raportul său privind aplicarea Legii din anul 2000 în anul 2005 (mai 2006), Lord Carlile a comentat:

„91. În anul 2003 şi 2004 eu am primit multe plângeri, unele din partea organizaţiilor şi altele din partea persoanelor fizice, cu privire la aplicarea articolelor 44 şi 45. Aceste litigii au fost luate în serios de către poliţie. Ca rezultat, am oferit consultaţie şi am reuşit să contribui la asigurarea unei mai bune înţelegeri în rândul forţelor de poliţie în privinţa utilităţii şi limitelor articolelor 43-45.  

92. Lucrul important este că colaboratorii de poliţie, exercitând uneori competenţe relativ necunoscute pe teren, şi uneori în condiţii de stres, ar trebui să cunoască mai bine domeniul de aplicare şi limitele acestor competenţe.

Competenţele legate de terorism ar trebui să fie utilizate în scopuri legate de terorism; altfel credibilitatea lor este grav afectată. Un incident care a avut loc la 31 martie 2006 la spitalul din Staffordshire a subliniat încă o dată acest lucru. Într-o comunitate diversă utilizarea greşită a atribuţiilor împotriva persoanelor care nu sunt terorişti are ca efect deteriorarea relaţiilor în comunitate.

...

95. ... Autorizaţiile emise în temeiul [articolului 44] au fost utilizate pe scară largă în anul 2005, ceea ce era de aşteptat în perioada imediată după evenimentele din 7 şi 21 iulie.

96. Până în prezent competenţele prevăzute de articolul 44 nu au fost niciodată autorizate de către forţele de poliţie scoţiană, deşi acestea sunt aplicabile şi în Scoţia. Eu am crezut că se va face uz de aceste competenţe pentru reuniunea summit-ului G8 din Scoţia din anul 2005. Însă nu a fost aşa. Cu excepţia Londrei, mă îndoiesc că există dovezi că Scoţia, spre deosebire de ​​alte părţi ale ţării, este mai puţin expusă riscului de terorism. Acest lucru perpetuează întrebarea de ce articolul 44 este necesar în Anglia şi Ţara Galilor dacă acesta nu este necesar în Scoţia. Nu există altă prevedere specifică legii Scoţiei care să explice diferenţa de abordare. Cel puţin acest lucru demonstrează că celelalte atribuţii sunt, în general, perfect adecvate pentru majoritatea scopurilor.

97. Părerea mea rămâne aceeaşi ca şi cea exprimată un an în urmă – mi se pare greu de înţeles de ce autorizaţiile prevăzute de articolul 44 sunt percepute ca fiind necesare în unele zone, dar nu în altele cu profiluri de risc foarte similare.

98. Rămân de părere că articolul 44 ar putea fi aplicat mai puţin şi mă aştept că aceasta să se întâmple. Există puţine dovezi sau chiar nici una care ar demonstra că utilizarea articolului 44 are potenţialul de a preveni un act terorist, în comparaţie cu alte drepturi de a opri şi percheziţiona.

99. Ministerul de Interne examinează cererile foarte viguros. Abordarea obişnuită a poliţiei este de a le refuza, cu excepţia cazurilor în care există circumstanţe absolut clare.

100. În opinia mea, articolul 44 şi articolul 45 rămân necesare şi proporţionale riscului permanent şi grav pe care îl prezintă terorismului. Londra este un loc special, cu obiective vulnerabile şi clădiri rezidenţiale relevante în aproape fiecare cartier, şi aplicarea destul de extinsă a acestor articole este clară. Cu toate acestea, accentuez că acestea ar trebui să fie utilizate moderat. În cazul existenţei dovezilor cu privire la comiterea unui abuz, mai ales într-un mod arbitrar, instanţele de judecată nu vor fi îngăduitoare şi ar putea admite cereri de abrogare. Aceasta încalcă grav aşteptarea rezonabilă a publicului larg că ei se vor confrunta cu intervenţia poliţiei în viaţa lor (chiar şi atunci când sunt protestatari) doar în cazul în care există o bănuială rezonabilă că ei vor comite o infracţiune.”

41. În raportul său privind aplicarea Legii din anul 2000 în anul 2006 (iunie 2007), Lord Carlile a observat următoarele:

„113. Părerea mea exprimată în ultimii doi ani rămâne aceeaşi – mi se pare greu de înţeles de ce autorizaţiile eliberate în temeiul articolului 44 sunt considerate necesare în unele zone, dar nu în altele cu profiluri de risc foarte similare.

114. Sunt în continuare sigur că articolul 44 ar putea fi utilizat mai puţin şi mă aştept că acesta să se întâmple. Există puţine dovezi sau chiar deloc că utilizarea articolului 44 are potenţialul de a preveni un act de terorism, în comparaţie cu alte drepturi legale de a opri şi percheziţiona. Utilitatea acestuia a fost pusă la îndoială în mod public de către personalul de conducere al Poliţiei Metropolitane cu experienţă vastă în combaterea terorismului.

115. Ministerul de Interne continuă să examineze cererile în mod critic. Cred că acesta ar putea şi ar trebui să le refuze mai des. Există cazuri în care dreptul de a opri şi percheziţiona în scopul asigurării ordinii publice este la fel de eficient – şi acesta este întotdeauna mai acceptabil pentru cei opriţi şi percheziţionaţi.

116. În opinia mea, articolul 44 şi articolul 45 rămân necesare şi proporţionale riscului permanent şi grav al terorismului. Cu toate acestea, subliniez din nou că acestea ar trebui să fie utilizate moderat. Aceste articole încalcă aşteptarea rezonabilă a publicului larg că ei se vor confrunta cu intervenţia poliţiei în viaţa lor (chiar şi atunci când sunt protestatari) doar în cazul în care există o bănuială rezonabilă că ei vor comite o infracţiune.”

42. În raportul său privind aplicarea Legii din anul 2000 în anul 2007 (iunie 2008), Lord Carlile a menţionat că critica competenţelor prevăzute în articolul 44 a sporit şi mai mult anul trecut şi a continuat:

„130. Sunt sigur, dincolo de orice îndoială, că articolul 44 ar putea fi utilizat mai puţin şi mă aştept că acesta să se întâmple. Există puţine dovezi sau nici o dovadă că utilizarea articolului 44 are potenţialul de a preveni un act de terorism, în comparaţie cu dreptul legal de a opri şi percheziţiona. În timp ce percheziţiile efectuate în temeiul acestui articol pentru comiterea altor infracţiuni au fost urmate de arestări, nici unul din multele mii de percheziţii nu a fost legat de o infracţiune de terorism. ...”

Cu toate acestea, el a conchis că având în vedere ameninţarea teroristă continuă, aceste atribuţii rămân necesare şi proporţionale.

43. În final, în raportul său privind aplicarea Legii din anul 2000 în anul 2008 (iunie 2009), Lord Carlile a comentat următoarele:

„140. Exemple ale utilizării proaste sau inutile a articolului 44 sunt multiple. Am dovezi ale cazurilor în care persoana oprită este într-un mod atât de evident departe de orice profil cunoscut al terorismului, încât, în mod realist, nu există nici cea mai mică posibilitate ca el/ea să fie un terorist, şi nu există nici un alt element care ar justifica oprirea. Într-un anumit caz, persoanele erau oprite doar în baza unui criteriu numeric, care este aproape sigur ilegal şi cu siguranţa nu a reprezentat o utilizare inteligentă a procedurii. Colaboratorii de poliţie de grad înalt trebuie să aibă în vedere faptul că oprirea în temeiul articolului 44 fără existenţa unei bănuieli este o ingerinţă în libertatea de mişcare a persoanei oprite. Eu cred că este total greşit de a opri o persoană doar în scopul de a avea un echilibru rasial în statisticile bazate pe articolul 44. Există însă ample dovezi anecdotice că acest lucru se întâmplă. Pot să înţeleg foarte bine îngrijorarea poliţiei ca ei să nu fie acuzaţi de prejudecată, însă utilizarea acestor resurse preţioase pe nişte percheziţii nemeritate care sunt de la sine evidente nu este înţeleaptă. Aceasta, de asemenea, reprezintă o ingerinţă în libertăţile civile ale persoanei care a fost oprită pur şi simplu pentru a ‘echilibra’ statisticile. Criteriile pentru oprirea persoanelor în temeiul articolului 44 trebuie să se bazeze pe temeiuri obiective, şi nu pe considerente rasiale: dacă însă o bază obiectivă produce un dezechilibru etnic, acesta trebuie privit ca o consecinţă proporţională a acţiunilor operaţionale ale poliţiei.

141. În anul 2008 au fost elaborate instrucţiuni de practici utile privind oprirea şi percheziţionarea în legătură cu terorism de către Agenţia naţională privind îmbunătăţirea activităţii poliţiei din partea Asociaţiei Colaboratorilor Superiori de Poliţie [AOSP]. Acest ghid accentuează cerinţele esenţiale, care includ următoarele –

● Aceste competenţe sunt excepţionale

● Acoperirea geografică a autorizaţiei emise în temeiul articolului 44 trebuie să fie clar definită

● Testul legal constă în promptitudine în scopul prevenirii actelor de terorism

● Evaluările impactului asupra comunităţii reprezintă o parte vitală a procesului de autorizare

● Ministrului Afacerilor Interne trebuie să-i fie furnizate justificări detaliate pentru emiterea autorizaţiilor în temeiul articolului 44

● Colaboratorii superiori de poliţie trebuie să fie pregătiţi ca Ministrul de Interne să efectueze un control detaliat şi riguros înainte de a decide confirmarea autorizaţiilor

● În zona pentru care a fost eliberată autorizaţia trebuie distribuite pliante în atenţia publicului larg

● Colaboratorii de poliţie trebuie să ţină o evidenţă strictă

...

146. Părerea mea rămâne aceeaşi ca şi cea exprimată în ultimii patru ani, dar este consolidată – mi se pare greu de înţeles de ce autorizaţiile eliberate în temeiul articolului 44 sunt considerate necesare în unele zone şi în privinţa unor locuri, dar nu în altele cu profiluri de risc foarte similare. Nu este necesar de a solicita sau de a aproba utilizarea acestui articol în cazul în care dreptul de a opri şi percheziţiona în alte scopuri este relevant şi permite aplicarea acestuia. Scopul principal al acestuia este de a se ocupa cu locuri operaţional dificile în perioade de stres, atunci când există un risc sporit că teroriştii vor obţine acces la o destinaţie de importanţă majoră. Spre exemplu, nu am nici o obiecţie că acest drept să fie utilizat atent în timpul unei demonstraţii majore la aeroportul Heathrow din Londra: teroriştii ar putea folosi posibilitatea de participare la o asemenea demonstraţie pentru a intra, fotografia sau cerceta în alt mod, şi astfel pot aduna cunoştinţe despre o potenţială ţintă, cum ar fi Heathrow. De asemenea, eu nu am obiecţii faţă de aplicarea acestui articol la sau în apropierea infrastructurii importante sau locurilor de deosebită importanţă naţională.

147. Mă simt acum frustrat de faptul că Poliţia Metropolitană încă nu limitează autorizaţiile emise în temeiul articolului 44 la doar câteva cartiere, sau părţi de cartiere, şi le emite pentru toată zona. Eu nu văd justificare pentru ca întreaga zonă a Londrei Mari să fie permanent inclusă în autorizaţie, şi intenţia acestui articol nu a fost de a transforma Londra într-un loc unde se aplică în permanenţă dreptul special la percheziţie. Cu toate acestea, curând va fi iniţiat un proiect-pilot, în care acest articol va fi aplicat într-un mod diferit. Eu voi examina acest proiect foarte atent. Numărul alarmant de mare al utilizări acestor atribuţii (între 8,000 şi 10,000 de opriri pe lună la începutul anului 2009) reprezintă o veste proastă, şi eu sper că peste un an situaţia va fi mai bună. Cifrele, şi o mică analiză a acestora, arată că articolul 44 este folosit ca un instrument pentru a ajuta uneori colaboratorii de poliţie în combaterea altor infracţiuni decât cele de terorism, iar acest lucru este inacceptabil.

148. Sunt sigur, dincolo de orice îndoială, că acest articol ar putea fi utilizat mult mai puţin. Există puţine dovezi sau nici o dovadă că utilizarea articolului 44 are potenţialul de a preveni un act de terorism, în comparaţie cu alte drepturi legale de a opri şi percheziţiona. În timp ce în urma percheziţiilor efectuate în temeiul acestui articol în cazul altor infracţiuni au fost arestate persoane, nici unul din multele mii de percheziţii nu a avut ca efect condamnarea persoanelor pentru o infracţiune de terorism. Utilitatea acestuia a fost pusă la îndoială în mod public şi privat de către personalul de conducere al Poliţiei Metropolitane care au o experienţă vastă în combaterea terorismului.

149. Utilizarea mai rară a articolului 44 în alte locuri decât Londra nu înseamnă că celelalte locuri sunt mai puţin sigure, sau mai predispuse la terorism. Există diferite moduri de a atinge acelaşi scop. Efectul utilizării extinse a acestui articol asupra relaţiilor comunitare este, fără îndoială, negativ. Percheziţia în temeiul unei bănuieli rezonabile şi declarate, deşi nu este un test în sine, este totuşi mai uşor înţeleasă şi conferă mai multă siguranţă publicului.

150. Eu subliniez că nu sunt în favoarea abrogării articolului 44. Având în vedere punctele de vedere exprimate mai sus, în opinia mea, articolul 44 şi articolul 45 rămân necesare şi proporţionale riscului permanent şi grav al terorismului.”

F.Statisticile Ministerului Justiţiei privind rase şi utilizarea dreptului de a opri şi percheziţiona în temeiul articolului 44

44. Conform articolului 95 al Legii justiţiei penale din anul 1991, Ministrul de Interne are obligaţia de a publica informaţii cu privire la sistemul de justiţie penală cu referinţă la evitarea discriminării pe motiv de rasă. Într-un raport publicat în octombrie 2007 în conformitate cu această obligaţie, „Statistici privind rase şi sistemul de justiţie penală - 2006”, Ministerul Justiţiei a menţionat următoarele:

„În anul 2005/6, au fost efectuate în total 44,543 de percheziţii în conformitate cu articolul 44 (1) şi 44 (2) din Legea privind terorismul din anul 2000, comparativ cu 33,177 în anul 2004/5, ceea ce reprezintă o creştere totală de 34% (Tabelul 4.6). Percheziţiile persoanelor de origine asiatică a crescut de la 3,697 la 6,805 (cu 84%), percheziţiile persoanelor de culoare a crescut de la 2,744 la 4,155 (cu 51%). De asemenea, a crescut numărul percheziţiilor persoanelor din alte grupuri etnice de la 1,428 în anul 2004/5 la 1,937 în anul 2005/6 (cu 36%), precum şi a persoanelor de culoare albă de la 24,782 în anul 2004/5 la 30,837 în anul 2005/6 (cu 24%). Mai mult de jumătate de percheziţii au avut loc în zona Poliţiei Metropolitane şi 15% în centrul Londrei, comparativ cu 40% şi respectiv 20% în anul 2004/5. Creşterile mari în comparaţie cu anul 2004/5 pot fi parţial explicate de atentatele de la Londra din 7 iulie 2005. Ca şi în cazul opririlor şi percheziţiilor în conformitate cu s.1 APCE, activităţile stradale sporite ale poliţiei au dus la o creştere în aplicarea dreptului de a opri şi percheziţiona în temeiul articolului 44 al Legii terorismului din anul 2000.

În anul 2005/6, au fost efectuate 25,479 de percheziţii ale deţinătorilor mijloacelor de transport în conformitate cu articolul 44 (1) (tabelul 4.7). Şaptezeci şi cinci de procente din cei percheziţionaţi în anul 2005/6 au fost de culoare albă, 11% de origine asiatică şi 8% de culoare. Comparativ cu anul 2004/5, a avut loc o uşoară creştere a proporţiei persoanelor percheziţionate de culoare albă şi o uşoară scădere a numărului persoanelor de culoare percheziţionate în temeiul acestei dispoziţii. Ca urmare a percheziţiilor în temeiul articolului 44 (1), au fost efectuate patruzeci şi şase de arestări ale deţinătorilor de mijloace de transport în legătură cu terorism, comparativ cu 38 în anul precedent. Ca urmare a aplicării acestei prevederi, între anul 2004/5 şi 2005/6 au fost efectuate 246 de arestări în temeiul legislaţiei non-teroriste, ceea ce reprezintă o cifră constantă. Cele mai multe arestări efectuate în urma percheziţiei în temeiul articolului 44 (1) au avut loc în Londra. Cel mai probabil acest fapt reflectă utilizarea sporită a acestor competenţe în Londra.

Numărul de opriri şi percheziţii ale pietonilor în conformitate cu articolul 44 (2) aproape s-a dublat între anul 2004/5 şi 2005/6, astfel încât în anul 2005/6 au fost înregistrate 19,064 de opriri şi percheziţii. Această creştere a fost reprezentată de creşterea în aplicarea competenţelor respective în Londra. Aplicarea acestor competenţe în zonele din afara Londrei a scăzut cu 19% între anul 2004/5 şi 2005/6. În anul 2005/6, 61% dintre persoanele oprite în conformitate cu articolul 44 (2) au fost de culoare albă, comparativ cu 74% în anul 2004/5 şi 72% în anul 2003/4. Proporţiile persoanelor de culoare şi de origine asiatică a scăzut la 11% şi, respectiv, 21% în anul 2005/6. În anul 2005/6, au fost efectuate 59 de arestări în legătură cu terorismul în conformitate cu articolul 44 (2) comparativ cu 24 în anul precedent şi cinci în anul 2003/4. Arestările în temeiul legislaţiei non-teroriste au crescut de la 153 în anul 2004/5 la 212 în anul 2005/6.”

45. În raportul publicat în anul următor, în iulie 2008, „Statistici privind rase şi sistemul de justiţie penală - 2006/7”, Ministerul Justiţiei a menţionat următoarele:

„În anul 2006/7 au fost efectuate un număr total de 37,000 de percheziţii în conformitate cu articolul 44 (1) şi 44 (2) al Legii terorismului din anul 2000, în comparaţie cu 45,000 în anul 2005/6, ceea ce reprezintă o scădere de 16.5% (tabelul 4.6). În peste o treime din zonele de activitate ale poliţiei nu a fost înregistrată nici o aplicare a acestei atribuţii în anul 2006/7. Percheziţiile au scăzut pentru toate grupurile etnice, dar cea mai mare scădere a fost înregistrată în privinţa oamenilor de origine asiatică (19.1%), aceasta fiind urmată de grupul persoanelor de culoare albă (15.8%), şi din celelalte categorii (15.4%), iar în cele din urmă persoanele de culoare (13.3%). În nouă zone a crescut numărul percheziţiilor efectuate în conformitate cu articolul 44 şi acest număr include zona [Poliţiei Metropolitane] care a înregistrat o creştere de 11.3%. Acest număr reprezintă un contrast puternic cu situaţia din centrul Londrei, unde a existat o scădere de 69.2%. Proporţia persoanelor de origine asiatică percheziţionate în conformitate cu articolul 44 din zona Poliţiei Metropolitane (19.1%) a depăşit proporţia persoanelor de culoare (12.5%).

În anul 2006/7, au fost efectuate 23,000 de percheziţii ale deţinătorilor mijloacelor de transport în conformitate cu articolul 44 (1) (tabelul 4.7). Şaptezeci şi două de procente dintre cei percheziţionaţi în această perioadă au fost de culoare albă, ceea ce reprezintă o scădere cu trei procente comparativ cu anul precedent, 10% au fost de culoare (cu 2 procente), şi 13% au fost de origine asiatică (cu 2 procente). În legătură cu acte de terorism au fost efectuate paisprezece arestări ale deţinătorilor mijloacelor de transport în urma percheziţiilor în temeiul articolului 44 (1), comparativ cu 46 în anul precedent. Patru dintre acestea au implicat persoane de culoare şi patru – persoane de origine asiatică. Ca urmare a utilizării acestei prevederi, între anul 2004/5 şi 2006/7, numărul arestărilor în temeiul legislaţiei non-teroriste a rămas constant de 246 de cazuri.

Între anul 2005/6 şi 2006/7, numărul de opriri şi percheziţii ale pietonilor în temeiul articolului 44 (2) a scăzut cu peste 28%, de la 19,000 la 13,700. Această scădere se datorează în mare parte descreşterii în centrul Londrei a cazurilor de la 3,149 la 425 în cursul perioadei de doi ani. Proporţia pietonilor de culoare albă percheziţionaţi în conformitate cu articolul 44 (2) a crescut faţă de anul precedent în total de la 61% la 66%. Oamenii de origine asiatică rămân a fi cea mai mare categorie a minorităţilor etnice percheziţionate (17%) şi, ulterior, arestate în legătură cu terorism (29%).”

46. Cel mai recent raport, „Statistici pe rasă şi sistemul de justiţie penală 2007/8”, publicat în aprilie 2009, a înregistrat o creştere semnificativă în utilizarea competenţelor prevăzute de articolul 44:

„În anul 2007/08 au fost efectuate un număr total de 117,278 de percheziţii a persoanelor în conformitate cu articolul 44 (1) şi 44 (2) al Legii terorismului din anul 2000, comparativ cu 37,197 în anul 2006/07, ceea ce reprezintă o creştere de 215% (tabelul 4.6). Mai puţin de o cincime (19%) din zonele de activitate ale poliţiei nu au înregistrat nici un caz de aplicare a acestor competenţe în anul 2007/08. Numărul de percheziţii a crescut pentru toate grupurile etnice, dar cea mai mare creştere a fost înregistrată în privinţa persoanelor de culoare (322%), aceasta fiind urmată de persoanele de origine asiatică (277%), cele din alte categorii (262%), iar în cele din urmă persoanele de culoare albă (185%).

Creşterea semnificativă a cazurilor de oprire şi percheziţie efectuate în temeiul Legii privind terorismul reflectă în mare măsură creşterea utilizării acestor competenţe de către Poliţia Metropolitană. În anul 2007/08, Poliţia Metropolitană a efectuat 87% de percheziţii în conformitate cu articolul 44 (1) şi 44 (2) al Legii privind terorismul din anul 2000, comparativ cu 68% din cele efectuate în anul 2006/07. Poliţia Metropolitană a utilizat aceste atribuţii de 76,496 ori mai des decât în anul precedent, ceea ce reprezintă o creştere de 303%. Această creştere este direct imputabilă răspunsului viguros al Poliţiei Metropolitane la ameninţarea reţelelor teroriste în Londra de la atacul cu bombă de la Haymarket în anul 2007.

Tabelele 4.7 şi 4.8 prezintă zonele de activitate ale poliţiei, unde numărul total al celor opriţi şi percheziţionaţi în temeiul s. 44 (1) şi (2) din Legea privind terorismul din anul 2000 a depăşit 1,000 de persoane în anul 2007/08. În anul 2007/08, au fost efectuate 65,217 de percheziţii ale deţinătorilor mijloacelor de transport în conformitate cu articolul 44 (1) (tabelul 4.7). Şaizeci şi patru procente din cei percheziţionaţi în această perioadă au fost de culoare albă, ceea ce reprezintă o scădere de opt procente faţă de anul precedent, 13% erau de culoare (cu 3 procente mai mult), şi 16% erau de origine asiatică (cu 4 procente mai mult). Au fost efectuate treizeci şi patru de arestări ale deţinătorilor mijloacelor de transport în legătură cu terorism în temeiul articolului 44 (1), comparativ cu 14 cazuri anul precedent. Nouă dintre acestea au implicat persoane de culoare şi 10 – persoane de origine asiatică. Numărul arestărilor efectuate în temeiul legislaţiei non-teroriste ca urmare a aplicării dreptului de a opri şi percheziţiona în conformitate cu articolul 44 (1) a crescut de la 665 la 246 în anul 2006/07.

Numărul de opriri şi percheziţii ale deţinătorilor mijloacelor de transport în temeiul articolului 44 (2) a crescut cu 280% în perioada între anul 2006/07 şi 2007/08, de la 13,712 la 52,061 (tabelul 4.8). După cum s-a menţionat deja, această creştere mare poate fi atribuită răspunsului riguros al Poliţiei Metropolitane la atacul cu bombă de la Haymarket. Proporţia pietonilor de culoare albă percheziţionaţi în temeiul articolului 44 (2) a scăzut faţă de anul precedent de la 66% în total la 61%. Oamenii de origine asiatică continuă să reprezinte cea mai mare grupă de minorităţi etnice percheziţionate (19%) şi, ulterior, arestate în legătură cu terorism (29%).”

G.Al şaptelea raport al Comisiei Comune pentru Drepturile Omului

47. În raportul său, „Demonstrând respectarea drepturilor? Gestionarea protestelor de către poliţia din perspectiva abordării bazate pe drepturile omului”, publicat în martie 2009, comisia parlamentară unificată pentru drepturile omului a recomandat următoarele, în legătură cu articolul 44 al Legii din anul 2000:

„Atribuţiile de combatere a terorismului

86. Un număr semnificativ de martori au exprimat îngrijorări serioase în privinţa utilizării atribuţiilor de combatere a terorismului faţă de protestatari, în special dreptul prevăzut de articolul 44 al Legii privind terorismul din anul 2000 de a opri şi percheziţiona fără bănuială. Martorii au sugerat că utilizarea acestor atribuţii contravine Ghidului OSCE/ODIHR, care menţiona următoarele:

Legislaţia naţională menită să contracareze terorismul sau ‘extremismul’ trebuie să definească aceşti termeni în sens îngust, pentru a nu include forme de nesupunere civică şi proteste, promovarea unor idei politice, religioase sau ideologice; sau încercări de a exercita influenţă asupra altor categorii de persoane din societate, guvernului, sau opiniei internaţionale.

87. Uniunea Naţională a Jurnaliştilor s-a plâns de faptul că poliţia s-a bazat pe Legea terorismului din anul 2000 pentru a împiedica jurnaliştii să meargă la demonstraţii. Unii martori au menţionat că restricţiile aplicate asupra desfăşurării protestelor paşnice au fost tot mai des justificate de ameninţarea la adresa securităţii statului. Următorul comentariu al lui David Mead reflectă punctele de vedere ale mai multor martori:

... nu poate exista nici o justificare pentru aplicarea legislaţiei anti-teroriste în vederea asigurării ordinii publice de către poliţie în timpul protestelor/ în privinţa protestatarilor şi o asemenea aplicare a legislaţiei diminuează ameninţarea reală pe care o reprezintă teroriştii pentru noi toţi.

88. Exemple răsunătoare ale utilizării necorespunzătoare a atribuţiilor de combatere a terorismului includ: împiedicarea lui Walter Wolfgang de a re-intra la conferinţa Partidului Laburist din Brighton în anul 2005, ca urmare a expulzării lui fizice pentru adresarea unui şir de întrebări Ministrului de Externe Jack Straw MP; precum şi oprirea şi percheziţionarea unui protestatar şi a unui jurnalist în cadrul expoziţiei de armament de la Centrul Excel din Docklands, Estul Londrei în anul 2003. Exemplele mai puţin cunoscute includ oprirea şi percheziţionarea persoanelor care au demonstrat la bazele militare sau persoanele care poartă sloganuri pe tricouri.

89. Societatea de Cercetare şi Apărare şi autorul şi comentatorul Richard D. North (inclusiv extremiştii care apără drepturile animalelor) sunt protestatari care nu au nimic în comun cu teroriştii. Dl North a spus următoarele ‘terorismul este un cuvânt care ar trebui rezervat pentru insurgenţă, sau gherilă de război asimetric". În schimb, Huntingdon Life Sciences a susţinut în privinţa protestului organizat împotriva activităţilor sale de către activiştii care promovează drepturile animalelor că ‘a fost acordată o atenţie insuficientă competenţelor legate de combaterea terorismului în privinţa unor acţiuni care erau considerate în practică (dar nu după nume) terorism intern’.

90. Atunci când am întrebat pe reprezentanţii poliţiei dacă era potrivit de a utiliza atribuţiile de combatere a terorismului împotriva protestatarilor, AAC Allison a răspuns că ‘există situaţii în care avem nevoie să utilizăm atribuţiile noastre menite să combată terorismul: aş spune că de aceea şi le avem’.

91. În răspuns la aceeaşi întrebare, Ministrul a declarat că atribuţiile de combatere a terorismului trebuie să fie utilizate doar în legătură cu terorismul. El a menţionat că Prim-ministru a dispus o revizuire a modalităţii de utilizare a dreptului de a opri şi percheziţiona şi ca rezultat au fost publicate noi instrucţiuni. Cu toate acestea, el a subliniat următoarele: 

Dacă se desfăşoară un protest mare lângă o centrală electrică mare sau lângă aeroport, [...], este foarte dificil să afirmăm că în aceste situaţii poliţia nu trebuie în nici un caz să utilizeze atribuţiile sale de combatere a terorismului, având în vedere că noi toţi cunoaştem că este foarte posibil ca în rândul protestatarilor legitimi să se infiltreze una, două persoane, care ar putea avea alte planuri ...

92. Potrivit noii instrucţiuni privind oprirea şi percheziţia persoanelor, dreptul de a opri şi percheziţiona în temeiul articolelor 43 şi 44 ale Legii terorismului din anul 2000 permit colaboratorului de poliţie doar să ‘caute obiecte-dovezi care au legătură cu terorismul’ şi că ‘atribuţiile [prevăzute de articolul 44] trebuie să fie folosite cu măsură. În lumina deciziei Camerei Lorzilor în cauza Gillan, care se referea la utilizarea dreptului de a opri şi percheziţiona protestatarii şi jurnaliştii care nu se aflau în cadrul expoziţiei armamentului din Docklands din Londra, instrucţiunile menţionează că opririle şi percheziţiile nu trebuie niciodată să fie utilizate pentru efectuarea unor percheziţii arbitrare, dar trebuie să se bazeze pe criterii obiective.

Aceste instrucţiuni se referă la proteste, şi menţionează că aplicarea articolului 44 poate fi de asemenea adecvată pentru evenimente publice mari care ar putea fi ţinta unor atacuri teroriste, dar de asemenea menţionează că ‘colaboratorilor de poliţie trebuie să li se aducă aminte în cadrul briefing-urilor că dreptul lor de a opri şi a percheziţiona în conformitate cu Legea terorismului din anul 2000 nu trebuie să fie niciodată utilizat drept o tactică de protecţie a ordinii publice.’ Singura referinţă la drepturile omului se află în secţiunea din instrucţiuni privind conţinutul evaluării impactului asupra comunităţii: aceasta sugerează că ‘cerinţele din Legea privind drepturile omului din anul 1998’ ar trebui să fie incluse în evaluarea impactului asupra comunităţii. Deşi nu se referă în mod specific la jurnalişti, instrucţiunea prevede că Legea terorismului din anul 2000, chiar şi în cazul aplicării articolului 44, nu împiedică fotografierea. În plus, cu toate că card-urile de filmare şi de memorie pot fi ridicate ca urmare a percheziţiei, colaboratorii de poliţie nu au competenţa de a şterge imaginile sau a distruge filmul.

93. În timp ce noi acceptăm că pot exista situaţii în care poliţia consideră în mod rezonabil, în baza informaţiilor oferite de serviciile secrete, că o anumită demonstraţie ar putea fi folosită pentru a ascunde un atac terorist sau poate deveni o ţintă a actelor de terorism, nu am auzit nici un exemplu de acest fel în practică. Suntem îngrijoraţi de rapoartele pe care le-am primit, potrivit cărora poliţia utilizează competenţele sale privind combaterea terorismului împotriva protestatarilor paşnici. Nu ne este clar dacă aceasta reiese dintr-o decizie deliberată a poliţiei de a utiliza un instrument legal pe care îl deţine în prezent dacă colaboratorii de poliţie individuali îşi exercită competenţele lor în mod inadecvat. Oricare ar fi motivul, această chestiune trezeşte îngrijorare. Salutăm comentariile Ministrului că legislaţia privind combaterea terorismului nu ar trebui să fie utilizată pentru a proteja ordinea publică în timpul protestelor. De asemenea, salutăm recomandarea din noua instrucţiune, potrivit căreia drepturile omului trebuie să fie incluse în evaluările impactului asupra comunităţii. Recomandăm ca noua instrucţiune cu privire la utilizarea dreptului de a opri şi percheziţiona prevăzut de articolul 44 să fie modificată pentru a clarifica faptul că atribuţiile de combatere a terorismului nu trebuie să fie utilizate împotriva protestatarilor paşnici. De asemenea, instrucţiunea trebuie să facă referinţă specifică la obligaţia poliţiei de a acţiona în conformitate cu drepturile omului, inclusiv, spre exemplu, prin specificarea drepturilor omului care trebuie protejate în cadrul unui protest.”

H.Propunerea Poliţiei Metropolitane privind reducerea utilizării în Londra a drepturilor prevăzute de articolul 44

48. În mai 2009, Poliţia Metropolitană a publicat un raport care rezumă concluziile sale privind revizuirea utilizării dreptului prevăzut de articolul 44 al Legii din anul 2000. Potrivit raportului, „concluziile constatate” din analiza efectuată au susţinut o abordare trei-laterală a utilizării competenţelor, şi anume faptul că aceste competenţe trebuie să fie aplicate în apropierea locurilor din Londra care au o importanţă simbolică sau strategică cheie, dar în alte locuri, cu excepţia cazului în care există autorizaţia în baza directivelor speciale, colaboratorii de poliţie trebuie doar să oprească şi să percheziţioneze persoanele folosind dreptul respectiv prevăzut de articolul 43 al Legii din anul 2000, atunci când au avut motive să bănuiască că persoana ar putea fi implicată într-o infracţiune legată de terorism.

ÎN DREPT

49. Reclamanţii au pretins că oprirea şi percheziţionarea lor de către poliţie în temeiul articolelor 44-47 ale Legii din anul 2000 a dus la încălcarea drepturilor lor prevăzute de articolele 5, 8, 10 şi 11 ale Convenţiei.

Articolul 5 prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;

b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;

c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;

d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;

e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.

5. Orice persoană care este victimă unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.”

Articolul 8 prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

Articolul 10 prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Executarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

Articolul 11 prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”

I.ADMISIBILITATEA

50. Guvernul a susţinut că reclamanţii nu au epuizat toate căile interne de recurs. În primul rând, ei nu au acceptat propunerea Înaltei Curţi de a organiza o şedinţă cu uşi închise în prezenţa unui avocat special care să ajute la determinarea faptului dacă, în lumina tuturor probelor referitoare la riscul atacurilor teroriste, emiterea şi confirmarea autorizaţiei de către poliţie şi Ministrul de Interne în temeiul articolului 44 al Legii din anul 2000 a fost justificată (a se vedea paragraful 10 de mai sus). În al doilea rând, reclamanţii nu au atacat hotărârea Tribunalului de District, prin care pretenţiile lor privind aplicarea ilegală şi pentru un scop necorespunzător al dreptului poliţiei de a-i opri şi percheziţiona în imediata apropiere de expoziţia de armament, au fost respinse (a se vedea paragraful 24 de mai sus). Prin urmare, în măsura în care reclamanţii au susţinut în faţa Curţii că fie că ordinul de autorizaţie emis în această cauză, fie măsurile de oprire şi percheziţionare folosite împotriva lor de către poliţie nu au fost justificate în circumstanţele acestei cauze, ei nu au epuizat toate căile interne de recurs.

51. Reclamanţii au susţinut că pretenţia lor formulată în faţa Curţii se referea la compatibilitatea dispoziţiilor legale cu prevederile Convenţiei; şi prin urmare, ei au declarat că, chiar dacă această competenţă a fost utilizată în conformitate cu dreptul intern, aceasta a încălcat drepturile garantate de Convenţie. Pretenţia lor a fost examinată în cadrul procedurilor naţionale până la şi inclusiv de către Camera Lorzilor. În timp ce era adevărat că ei nu au contestat informaţiile care au dus la emiterea autorizaţiei prevăzute de articolul 44 în faţa instanţelor naţionale, acest fapt de asemenea nu făcea parte din pretenţiile lor formulate în această cerere. Procedura în faţa Tribunalului de District a rămas în vigoare până la pronunţarea hotărârii de către Camera Lorzilor. Odată cu pronunţarea acestei hotărâri, procedura reluată în faţa Tribunalului de District era limitată la determinarea faptului dacă competenţele prevăzute de articolul 44 au fost exercitate în conformitate cu dreptul intern. Prin urmare, recursul depus împotriva hotărârii Tribunalului de District nu a reprezentat un recurs efectiv în privinţa pretenţiilor reclamanţilor formulate în temeiul Convenţiei.

52. Curtea observă că pretenţiile reclamanţilor în această cauză se concentrează asupra compatibilităţii generale a dreptului de a opri şi percheziţiona cu prevederile Convenţiei menţionate mai sus. Scopul lor nu era să conteste faptul dacă dreptul prevăzut de articolul 44 care s-a aplicat în privinţa lor a fost justificat în baza informaţiilor de care dispunea comisarul Poliţiei Metropolitane şi Ministrul de Interne, nici faptul dacă colaboratorii de poliţie i-au oprit „cu scopul de a căuta obiecte care ar putea fi utilizate în scopuri teroriste.” Prin urmare, deoarece reclamanţii nu au contestat faptul dacă oprirea şi percheziţionarea lor a fost efectuată în conformitate cu prevederile Legii din anul 2000, căile de recurs identificate de Guvern nu au fost nici relevante, nici eficiente în privinţa plângerilor formulate în faţa Curţii. Prin urmare, Curtea respinge obiecţia preliminară a Guvernului.

53. Suplimentar, Curtea notează că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea mai notează că aceasta nu este inadmisibilă dintr-un alt temei. Astfel, aceasta trebuie declarată admisibilă.

II. FONDUL

A. Pretinsa violare a articolului 5 al Convenţiei

1.Argumentele părţilor

54. Reclamanţii au susţinut că, atunci când colaboratorii de poliţie i-au oprit şi i-au percheziţionat, ei au fost privaţi de libertate în sensul articolului 5 § 1 al Convenţiei. A fost relevant faptul că colaboratorul de poliţie era în drept să impună respectarea procedurii prevăzute de articolul 44 şi avea competenţe exprese de a folosi forţa rezonabilă şi/sau de a reţine o persoană care refuză să se supună. Respectarea ordinilor colaboratorilor de poliţie nu era la discreţia reclamanţilor şi în cazul în care ei refuzau să se supună, împotriva lor putea fi pornită urmărirea penală. Libertatea lor a fost complet limitată: ei nu puteau pur şi simplu să se întoarcă şi să plece. Mai mult, acest drept absolut de a restricţiona libertatea persoanei la mişcare a fost prevăzut în scopul asigurării dreptului la percheziţie, şi prin urmare nu este întâmplător. În timp ce procedura poate fi, uneori, relativ scurtă, aceasta nu este întotdeauna aşa, având în vedere mai ales amploarea dreptului la percheziţie şi faptul că o persoană poate fi rugată să rămână cu colaboratorul de poliţie atâta timp cât era în mod rezonabil necesar pentru a efectua percheziţia.

Potrivit argumentului reclamanţilor, în cazul în care era aplicat articolul 5 al Convenţiei, măsurile în cauză nu erau „legale” şi nu erau „în conformitate cu procedura prevăzută de lege”, din cauza amplorii discreţiei acordate statului.

55. Guvernul a declarat că Curtea niciodată nu a constatat faptul că exercitarea dreptului de a opri şi percheziţiona o persoană reprezintă privarea de libertate în sensul articolului 5 al Convenţiei. Mai mult, instituţiile create în baza Convenţiei au refuzat în mod repetat să constate că restricţiile asupra libertăţii care erau mult mai intruzive decât cele din această cauză intrau în sfera de aplicare a prevederilor articolului 5 al Convenţiei (Guvernul a făcut referinţă, inter alia, la hotărârea în cauza Raimondo v. Italia, 22 februarie 1994, Seria A nr. 281‑A; Trijonis v. Lituania, nr. 2333/02, 15 decembrie 2005; Raninen v. Finlanda, 16 decembrie 1997, Rapoarte ale Hotărârilor şi Deciziilor 1997‑VIII; Gartukayev v. Rusia, nr. 71933/01, 13 decembrie 2005; şi, de asemenea, Cyprus v. Turcia, nr. 8007/77, decizia comisiei din 10 iulie 1978, Decizii şi Rapoarte (DR) 13, p. 85, § 235; X. v. Germania, nr. 8334/78, decizia comisiei din 7 mai 1981, DR 24, p. 131; Guenat v. Elveţia, nr. 2472/94, decizia comisiei din 10 aprilie 1995, DR 81-B, p. 13). Guvernul a susţinut că, atunci când dreptul de a opri şi percheziţiona este analizat în acest context, exercitarea acestuia în mod obişnuit de către poliţie în condiţii obişnuite evident nu ar angaja aplicarea articolului 5 al Convenţiei, şi prin urmare articolul 5 nu este aplicat nici în cauzele reclamanţilor. Au existat o serie de caracteristici specifice împotriva aplicării articolului 5 al Convenţiei în circumstanţele specifice ale cauzei fiecărui reclamant. În primul rând, durata percheziţiilor (20 de minute în privinţa primului reclamant, şi cinci sau 30 de minute în privinţa celui de-al doilea reclamant) a fost în mod evident insuficientă pentru a ajunge la o privare de libertate, în absenţa unor factori agravanţi. În al doilea rând, scopul pentru care poliţia a exercitat atribuţiile sale nu a fost să lipsească reclamanţii de libertatea lor, ci să efectueze o percheziţie scurtă pentru a căuta obiectele specificate. În al treilea rând, reclamanţii nu au fost arestaţi şi asupra lor nu a fost exercitată nicio forţă. În al patrulea rând, nu a existat o izolare într-un loc restrâns. În al cincilea rând, reclamanţii nu au fost plasaţi într-un loc de detenţie şi nu li s-a cerut să vină într-un anumit loc: ei au fost percheziţionaţi pe loc.

În continuare, Guvernul a susţinut că dacă, contrar argumentelor sale, Curtea va decide că articolul 5 al Convenţiei se aplică în această cauză, oprirea şi percheziţia fiecărui reclamant a fost legală şi justificată în conformitate cu articolul 5 § 1(b) al Convenţiei.

2.Aprecierea Curţii

56. Curtea reiterează că articolul 5 § 1 al Convenţiei nu se referă la simple restricţii privind libertatea de mişcare; asemenea restricţii sunt reglementate de articolul 2 al Protocolului nr. 4 la Convenţie, care nu a fost ratificat de Marea Britanie. Pentru a stabili faptul dacă cineva a fost „privat de libertatea” sa, în sensul articolului 5 al Convenţiei, punctul de plecare va fi situaţia concretă a persoanei şi trebuie de ţinut cont şi de o serie întreagă de criterii, cum ar fi tipul, durata, efectele şi modul de aplicare a măsurii în cauză. Diferenţa dintre privarea de libertate şi restricţii la libertate este doar una de grad sau intensitate, şi nu una de caracter sau conţinut. Deşi procesul de clasificare în una din aceste categorii se dovedeşte a fi uneori o sarcină deloc uşoară şi unele cazuri aflate la limită reprezintă doar o chestiune de opinie, Curtea nu poate să evite o selecţie de care depinde aplicabilitatea sau inaplicabilitatea articolului 5 al Convenţiei (a se vedea Guzzardi v. Italia, 6 noiembrie 1980, §§92-93, Seria A nr. 39; Ashingdane v. Marea Britanie, 28 mai 1985, § 41, Seria A nr. 93; H.L. v. Marea Britanie, nr. 45508/99, § 89, CEDO 2004‑IX).

57. Curtea constată că, deşi perioada de timp în care reclamanţii au fost opriţi şi percheziţionaşi nu a depăşit 30 de minute, în această perioadă reclamanţii au fost privaţi de orice posibilitate de mişcare. Ei au fost obligaţi să rămână în locul unde se aflau şi să se supună percheziţiei; şi dacă ei refuzau, eu puteau fi arestaţi, ţinuţi la sediul poliţiei şi puşi sub acuzare. Acest element de constrângere este specific privării de libertate în sensul articolului 5 § 1 al Convenţiei (a se vedea, spre exemplu, Foka v. Turcia, nr. 28940/95, §§ 74-79, 24 iunie 2008). În acest caz, însă, Curtea nu este trebuie să decidă asupra acestei chestiuni în lumina constatărilor sale de mai jos privind articolul 8 al Convenţiei.

B. Pretinsa violare a articolului 8 al Convenţiei

1.Dacă a avut loc o ingerinţă în drepturile reclamanţilor prevăzute de articolul 8 al Convenţiei

58. În primul rând, Curtea va examina dacă oprirea şi percheziţia au constituit o ingerinţă în drepturile reclamanţilor la respectarea vieţii private.

a.Argumentele părţilor

59. Reclamanţii au subliniat că Curtea de Apel a descris articolul 44 ca oferind „un drept extrem de larg care permite ingerinţa în viaţa privată a membrilor publicului larg” şi Comisarul Poliţiei Metropolitane a recunoscut în instanţa naţională că exercitarea acestui drept a reprezentat o ingerinţă în drepturile persoanei prevăzute de articolul 8 al Convenţiei (a se vedea paragraful 14 de mai sus). Ei au susţinut că Lord Bingham a greşit când a conchis că articolul 8 al Convenţiei nu era aplicabil pentru că „o percheziţie superficială obişnuită a unei persoane şi o deschidere a genţilor, de tipul acţiunilor la care sunt supuşi fără obiecţii pasagerii, de exemplu, în aeroporturi, cu greu poate fi considerată că a atins” nivelul de gravitate necesar. Ei au motivat că o persoană în aeroport se lasă percheziţionată deoarece cunoaşte că funcţionarii aeroportului au împuterniciri de constrângere şi deoarece libertatea de a călători pe calea aeriană este condiţionată de acordul la o eventuală percheziţie. Prin urmare, o astfel de persoană are alegerea fie a nu călători cu avionul fie a nu lua asupra sa obiecte personale pe care el/ea nu ar dori ca să fie examinate în public. Articolul 44 este, totuşi, calitativ diferit. Cetăţenii angajaţi în afaceri legale ar putea fi rugaţi în orice loc public şi fără vreo notificare prealabilă sau vreo bănuială rezonabilă privind comiterea unor activităţi ilicite indiferent de caracterul lor, să prezinte toate obiectele lor personale pentru o examinare detaliată. Ei nu ar mai avea posibilitatea să se întoarcă şi să plece, după cum ei ar fi putut dacă, spre exemplu, ar ezita să intre într-o clădire publică unde se efectua percheziţia la intrare. Ei nu ar cunoaşte în prealabil despre faptul că se aflau într-o zonă unde se exercita dreptul poliţiei prevăzut de articolul 44. În jurisprudenţa sa, spre exemplu în hotărârea în cauza Peck v. Marea Britanie, nr. 44647/98, §§ 57-63, CEDO 2003-I, Curtea a precizat că o persoană nu pierde în mod automat drepturile sale la viaţa privată pur şi simplu prin faptul că îşi scoate obiecte personale într-un loc public, cum ar fi în stradă. Mai mult, firul comun care trece prin articolul 8 al Convenţiei se referă la autonomia personală. Acest concept a fost subminat substanţial de dreptul poliţiei de a solicita supunerea faţă de procedura coercitive a percheziţiei într-un loc public, mai ales având în vedere că în lipsa unei înştiinţări prealabile, fiecare persoană trebuie să ştie că, oricând s-ar afla într-un loc public, el/ea poate fi percheziţionat.

60. Guvernul a susţinut că percheziţiile reclamanţilor nu constituie o ingerinţă în dreptul lor la respectarea vieţii private. Nu orice act care ar putea afecta autonomia sau integritatea fizică a unei persoane ar constitui o asemenea ingerinţă (a se vedea Costello-Roberts v. Marea Britanie, § 36, hotărâre din 25 martie 1993, Seria A nr. 247-C). Faptul dacă o anumită măsură a adus atingere dreptului la viaţă privată şi autonomiei sau integrităţii fizice a unei persoane va depinde atât de gravitatea acestei măsuri, cât şi de gradul în care acţiunile persoanei în cauză afectează viaţa publică sau interesele altor persoane. În timp ce Guvernul a admis că, în anumite circumstanţe, o percheziţie deosebit de intruzivă ar putea reprezenta o ingerinţă în articolul 8 al Convenţiei, acesta a susţinut că o percheziţie normală, respectuoasă, efectuată în conformitate cu articolul 45 al Legii din anul 2000 nu va reprezenta şi nu a reprezentat o ingerinţă în cauzele reclamanţilor. Reclamanţii nu au fost percheziţionaţi acasă, sau chiar într-o secţie de poliţie, dar chiar la faţa locului. În conformitate cu Codul (a se vedea paragraful 36 de mai sus), deoarece nici unul dintre reclamanţi nu a fost rugat să scoată vreun articol de îmbrăcăminte, au fost examinate doar articolele de îmbrăcăminte exterioară şi plasele, de tipul percheziţiei care se efectuează în mod regulat în privinţa pasagerilor în aeroporturi. Reclamanţilor nu li s-a cerut să prezinte alte detalii personale, în afara de numele lor, adresele şi locuri de naştere. În ambele cazuri, ingerinţa a fost de durată relativ scurtă. Mai mult, reclamanţii erau deja în contact cu sfera publică prin implicarea lor voluntară într-o demonstraţie publică. Faptul că în alte circumstanţe ar putea fi efectuată o percheziţie mai intruzivă nu a permis reclamanţilor în această cauză să se plângă de vreo ingerinţă în drepturile lor prevăzute în articolul 8 al Convenţiei: Curtea nu a examinat funcţionarea posibilă a legislaţiei in abstracto.

b.Aprecierea Curţii

61. După cum a remarcat Curtea în alte situaţii, conceptul de „viaţă privată” este un termen foarte larg, care nu poate fi definit în mod exhaustiv. El include integritatea fizică şi psihologică a unei persoane. Noţiunea de autonomie personală este un principiu important care subliniază interpretarea garanţiilor pe care le conţine (a se vedea Pretty v. Marea Britanie, nr. 2346/02, § 61, CEDO 2002-III). Acest articol de asemenea protejează dreptul la identitate şi dezvoltare personală, precum şi dreptul de a stabili relaţii cu alte persoane şi cu lumea din jur. Totodată acesta poate include activităţi profesionale sau comerciale. Prin urmare, există o zona de interacţiune a persoanei cu alte persoane din jur, chiar şi într-un context public care ar putea face parte din sfera „vieţii private”. Există o serie de elemente relevante pentru a aprecia dacă viaţa privată a unei persoane este afectată prin măsurile aplicate în afara casei sau locuinţei sale. În această privinţă, aşteptările rezonabile ale unei persoane în ceea ce priveşte viaţa sa privată pot constitui un factor important, dar nu în mod necesar decisiv (a se vedea P.G. şi J.H. v. Marea Britanie, nr. 44787/98, §§ 56-57, CEDO 2001-IX şi Peck, citată mai sus, §§ 57-63). În cauza Foka, citată mai sus, § 85, în care geanta reclamantului a fost suspusă unei percheziţii forţate de către grăniceri, Curtea a constatat că „orice percheziţie efectuată de către autorităţi asupra unei persoane aduce atingere vieţii sale private”.

62. În ceea ce priveşte circumstanţele acestei cauze, Curtea a constatat că articolele 44-47 ale Legii din anul 2000 permit colaboratorilor de poliţie în uniformă să oprească şi să percheziţioneze corporal orice persoană aflată în interiorul ariei geografice acoperite de autorizaţie, cât şi obiectele aflate asupra sa. Colaboratorii de poliţie pot cere persoanei să-şi scoată pălăria, încălţămintea, îmbrăcămintea exterioară şi mănuşile. Paragraful 3.5 din Codul bunelor practici precizează ca colaboratorul de poliţie poate pune mâna în buzunarele persoanei, îi poate verifica gulerul, şosetele şi încălţămintea, şi îi poate verifica părul. Percheziţia are loc în public şi refuzul de a se supune percheziţiei poate fi asimilat unei infracţiuni care se pedepseşte cu închisoare sau amenda ori ambele (a se vedea paragraful 33 de mai sus). În cadrul procedurilor la nivel naţional, chiar dacă Camera Lorzilor şi-a exprimat îndoiala cu privire la aplicarea articolului 8 al Convenţiei, deoarece ingerinţa nu prezenta un nivel suficient de gravitate, Comisarul Poliţiei Metropolitane a admis faptul că aplicarea măsurilor prevăzute de articolul 44 a reprezentat o ingerinţă în exercitarea drepturilor persoanei prevăzute de articolul 8 al Convenţiei, iar Curtea de Apel le-a descris ca fiind „competenţe deosebit de largi care aduc atingere vieţii private a membrilor publicului” (a se vedea paragrafele 14 şi 19 de mai sus).

63. Guvernul susţine că, în anumite circumstanţe, o percheziţie deosebit de intruzivă poate reprezenta o ingerinţă în drepturile persoanei prevăzute de articolul 8 al Convenţiei, cum ar fi percheziţia care include răsfoirea unei agende, a unui jurnal ori a corespondenţei personale, în timp ce o percheziţie superficială care nu implică descoperirea unor astfel de date personale nu reprezintă o ingerinţă. Curtea nu poate accepta acest punct de vedere. Ori de câte ori corespondenţa, jurnalele sau alte documente personale ale unei persoane sunt descoperite şi făcute publice, sau în cazul în care alte obiecte cu caracter personal sunt găsite în cadrul percheziţiei, Curtea consideră că utilizarea unor asemenea măsuri coercitive permise de legislaţie de a opri sau perchiziţiona o persoană, hainele şi lucrurile sale personale, reprezintă în mod evident o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii private. Cu toate că percheziţia este efectuată într-un loc public, aceasta nu înseamnă că articolul 8 al Convenţiei nu este aplicabil. În opinia Curţii, caracterul public al percheziţiei poate, în anumite cazuri, spori gravitatea ingerinţei din cauza umilinţei şi ruşinii la care sunt supuse persoanele. Aşadar, informaţiile cu caracter personal aflate în pungile, portofelele, agendele sau jurnalele personale, îl pot pune pe proprietarul lor într-o situaţie jenantă, ori de câte ori acestea sunt expuse la vederea însoţitorilor săi ori a publicului larg.

64. De asemenea, Curtea consideră că această ingerinţă nu se poate compara cu percheziţiile la care sunt supuşi în mod obligatoriu călătorii în aeroporturi sau la intrări în clădiri publice. Nu este necesar de a ne pronunţa asupra faptului dacă percheziţia persoanei şi a bagajelor sale în asemenea circumstanţe reprezintă o ingerinţă în drepturile persoanei garantate de articolul 8 al Convenţiei, deşi aceasta este în mod evident justificată de motive de securitate, deoarece din motivele invocate de către reclamanţi aceste situaţii nu pot fi comparate. Se presupune că o persoană care consimte la călătoria cu avionul consimte la fel la efectuarea unei percheziţii prin faptul că alege să călătorească. Aceste persoane cunosc că bagajele lor pot fi percheziţionate înainte de îmbarcare şi se bucură de o libertate de alegere, deoarece pot lua asupra lor unele obiecte personale, evitând astfel orice percheziţie. Dreptul poliţiei de a percheziţiona în temeiul articolului 44 este de natură diferită. Persoana poate fi oprită oriunde şi oricând, fără o înştiinţare prealabilă şi fără posibilitatea de a alege dacă să se supună percheziţiei.

65. Fiecare dintre reclamanţi a fost oprit de un colaborator de poliţie şi obligat să se supună unei percheziţii conform articolului 44 al Legii din anul 2000. Din motivele prezentate mai sus, Curtea consideră că aceste percheziţii au constituit o ingerinţă în dreptul persoanei la viaţa privată în temeiul articolului 8 al Convenţiei. O asemenea ingerinţă este justificată conform paragrafului 2 al articolului 8 al Convenţiei doar dacă aceasta este „prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime din cele prezentate în paragraful 2 şi este „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge scopul sau scopurile prevăzute (a se vedea, spre exemplu, Liberty şi Alţii v. Marea Britanie, nr. 58243/00, § 58, CEDO 2008-...).

2.Dacă ingerinţa a fost „prevăzută de lege”

a.Argumentele părţilor

i. Reclamanţii

66. Reclamanţii au susţinut că obiectul principiului securităţii raporturilor juridice prevăzut de Convenţie a fost de a oferi persoanelor protecţie împotriva ingerinţei arbitrare din partea autorităţilor publice. În continuare, ei au susţinut că „legea” trebuie să fie accesibilă, previzibilă şi compatibilă cu principiul supremaţiei legii, şi să reglementeze clar circumstanţele în care pot fi exercitate competenţele, permiţând astfel membrilor publicului să-şi reglementeze comportamentul lor şi să prevină consecinţele acţiunilor lor. Statului nu îi poate fi acordată o putere de discreţie absolută; în plus, domeniul de aplicare al oricărui drept oferit statului trebuie să fie definit cu mare precizie, astfel încât să fie clare condiţiile în care aceste drepturi pot fi exercitate. În plus, trebuie să existe garanţii juridice împotriva abuzului.

67. Reclamanţii au susţinut că criteriul accesibilităţii nu a fost respectat în cauza lor. Spre deosebire de articolele 44-47 din Legea din anul 2000, care erau suficient de accesibile publicului, autorizaţia şi confirmarea nu erau. Astfel, un membru al publicului cunoaşte despre faptul că poliţiei îi poate fi conferit dreptul în temeiul articolului 44 de a opri şi a percheziţiona, dar nu cunoaşte dacă acest drept a fost conferit la un moment sau într-un loc anumit. El nu cunoaşte despre faptul dacă, în cazul în care merge într-un anumit loc, el poate fi oprit şi percheziţionat şi, în cazul în care el era oprit şi percheziţionat, el nu cunoaşte faptul dacă colaboratorul de poliţie este autorizat să efectueze o asemenea procedură. Atunci când acest drept este oferit unui poliţist, fapt care este necunoscut publicului, dreptul poliţistului de a opri şi a percheziţiona era larg şi definit în mod vag; existenţa motivelor de bănuială nu era necesară şi unica condiţia era ca acest drept să poată fi exercitat numai pentru percheziţionarea persoanelor cu scopul căutării obiectelor de tipul celor care puteau fi utilizate în scopuri teroriste.

68. Ei au susţinut că, deşi prin Legea din anul 2000 şi Codul A (a se vedea paragrafele 28-36 de mai sus) publicul era informat cu privire la existenţa şi domeniul de aplicare a competenţelor prevăzute de articolul 44, în cazul în care exista o autorizaţie corespunzătoare, nu era necesar de a face publice detaliile autorizaţiei chiar şi retrospectiv. În opinia reclamanţilor, eficienţa competenţelor prevăzute de articolul 44 nu ar fi afectată prin notificarea prealabilă despre existenţa acestora. Notificarea prealabilă ar consolida efectul negativ al măsurii. Mai mult, existenţa şi domeniul de aplicare al altor competenţe referitoare la oprire şi percheziţie, spre exemplu, în porturi şi la frontiere, erau publicate fără a afecta eficacitatea acestora. În cadrul procedurilor interne, Guvernul a fost de acord să facă publică în mod retroactiv informaţia cu privire la autorizaţiile relevante acestei cauze, care acopereau întreaga zonă de activitate a Poliţiei Metropolitane. Nu ar fi corect de afirmat că scopul utilizării competenţelor prevăzute de articolul 44 ar fi „în întregime subminat” deoarece acum era cunoscut domeniul de aplicare al autorizaţiei.

69. Reclamanţii au mai pretins că existau garanţii insuficiente împotriva abuzului dreptului de a opri şi percheziţiona. Guvernul a numit un organ de verificare independent pentru a analiza funcţionarea Legii din anul 2000 (a se vedea paragrafele 37-43 de mai sus). Cu toate acestea, în ceea ce priveşte aplicarea la nivel naţional a competenţelor prevăzute de articolul 44 „în sens larg”, Lord Carlile, spre exemplu, a decis că oferirea detaliilor cu privire la motivele şi evenimentele vizate nu erau în interesul publicului.

70. Nicio autorizaţie judiciară prealabilă nu era necesară pentru exercitarea acestor competenţe şi posibilitatea iniţierii unei acţiuni în faţa Tribunalului de District pentru a determina dacă aceste competenţe au fost utilizate în mod corespunzător şi legal era o măsură de protecţie total inadecvată împotriva utilizării lor abuzive şi arbitrare. Revizuirea ex post facto a exercitării competenţelor de către Tribunalul de District într-o anumită cauză nu a remediat lipsa securităţii raporturilor juridice asociate cu aceste competenţe. În cauzele reclamanţilor a fost ilustrat acest punct de vedere: odată ce Camera Lorzilor a respins pretenţiile lor în temeiul Convenţiei, Tribunalul de District ar putea doar să determine dacă colaboratorii de poliţie într-adevăr căutau obiecte legate de terorism şi dacă era evident că reclamanţii nu erau suspectaţi de terorism, o întrebare la care un răspuns pozitiv era practic imposibil. Eliminarea criteriului de „bănuială rezonabilă”, sau a oricărui alt temei obiectiv pentru percheziţie, va pune cetăţenii într-o poziţie extrem de vulnerabilă faţă de exercitarea arbitrară a competenţelor care sunt restricţionate doar de onestitatea colaboratorilor de poliţie de a divulga tipul de obiecte incriminatorii pe care le căuta cu această ocazie. Lipsa oricăror garanţii practice şi efective era combinată cu caracterul aparent larg al definiţiei „obiectelor de tipul celor care ar putea fi utilizate în legătură cu terorismul”. Prin urmare, exista un risc real al utilizării abuzive a acestor competenţe, mai degrabă pentru reglementarea protestelor sau pentru menţinerea ordinii publice, decât pentru contracararea terorismului. Acest lucru a avut în mod evident consecinţe profunde pentru libertăţile civile din Marea Britanie, în special, având în vedere că la momentul faptelor din această cauză autorizaţia existentă acoperea întreaga zonă de activitate a Poliţiei Metropolitane; că aceasta era reînnoită în mod continuu în fiecare lună, de aproape şase ani; şi că această autorizaţie nu era utilă sau adecvată, dar numai „necesară” pentru prevenirea terorismului.

ii.Guvernul

71. Guvernul a susţinut că criteriul legalităţii, în temeiul Convenţiei, a fost îndeplinit în această cauză prin combinaţia prevederilor legislative; informaţiilor furnizate persoanelor în urma efectuării percheziţiei în temeiul articolului 44; instrucţiunilor exacte din Cod cu privire la modul în care trebuiau exercitate competenţele legate de percheziţie; precum şi a posibilităţii de utilizare a procedurilor judiciare pentru a contesta aplicarea acestor competenţe de către poliţie în cazurile individuale. Efectul articolelor 44-45 din Legea din anul 2000 era reglementat în mod clar. Prin aceste articole cetăţenii erau informaţi în prealabil despre posibilitatea de a fi opriţi şi percheziţionaţi şi erau oferite garanţii împotriva abuzului, în exces de dispoziţii de drept intern pe care Curtea sau Comisia în anumite cazuri le-a considerat suficient de previzibile în contextul securităţii naţionale (spre exemplu, în hotărârea în cauza, Brind v. Marea Britanie (dec.), nr. 18714/91, 9 mai 1994; Al-Nashif v. Bulgaria, nr. 50963/99, §§ 117-129, 20 iunie 2002; Esbester v. Marea Britanie (dec.), nr. 18601/91, 2 aprilie 1993).

72. În acest sens, cadrul legal al articolelor 44-46 din Legea din anul 2000 defineşte în mod detaliat şi limitează scopurile pentru care ar putea fi folosit dreptul la percheziţie; persoanele care pot emite autorizaţiile; în ce condiţii şi pentru ce perioadă de timp ar putea fi emise autorizaţiile; cine ar putea confirma aceste autorizaţii; în ce condiţii şi pentru ce perioade ar putea fi acordate autorizaţiile şi în ce condiţii ar putea fi exercitate atribuţiile de percheziţie. În plus, Codul, care era un document public, a stabilit instrucţiuni foarte detaliate cu privire la exercitarea dreptului de a opri şi percheziţiona. Codul cere colaboratorului de poliţie care efectuează o percheziţie să explice persoanei care a fost oprită cu scopul de a efectua percheziţia natura atribuţiilor legale exercitate, precum şi faptul şi natura autorizaţiilor emise în scopul efectuării percheziţiei. Autorizaţia poate fi contestată prin intermediul procedurii judiciare pe motiv că prin aceasta au fost depăşite competenţele acordate în temeiul articolului 44 al Legii din anul 2000. În cazul în care se pretinde că percheziţia a fost efectuată în scopuri neadecvate, sau contrar prevederilor Legii din anul 2000 sau a Codului, aceasta putea fi contestată prin intermediul unor proceduri judiciare sau printr-o acţiune depusă la Tribunalul de District pentru recuperarea daunelor cauzate. Mai multă protecţie împotriva ingerinţelor arbitrare în drepturile persoanelor a fost oferită prin supravegherea realizată de către Lord Carlile, care a fost numit în calitate de autoritatea de verificare independentă pentru monitorizarea exercitării competenţelor prevăzute de Legea din anul 2000.

73. Guvernul a respins afirmaţia reclamanţilor că autorizaţiile ar trebui să fie publicate în prealabil. În primul rând, şi cel mai important este că acest lucru ar submina în întregime scopul de acordare a acestor autorizaţii. Publicarea datelor cu privire la autorizaţiile ar divulga în mod implicit informaţia despre locurile în care astfel de măsuri de protecţie împotriva atacurilor teroriste nu au fost puse în aplicare, identificându-le ca ţinte uşoare pentru terorişti. Aceasta ar submina capacitatea poliţiei de a utiliza dreptul său de a opri şi a percheziţiona în mod eficient, fără a oferi teroriştilor un avertisment prealabil în cazul în care ei suspectează derularea activităţii teroriştilor. Aceasta de asemenea ar ajuta teroriştii să evalueze eficienţa statului în înfiltrarea în reţelele lor sau să înţeleagă activităţile lor.

74. Guvernul a susţinut că au existat garanţii adecvate împotriva abuzului de putere. Combinarea supravegherii de către un organ de verificare independent şi controlului exercitat de către instanţele naţionale a asigurat faptul ca atribuţiile prevăzute de articolele 44-46 să nu fie folosite în mod arbitrar. Spre exemplu, în cazul reclamanţilor, Tribunalul de District a fost capabil să examineze, şi a examinat, faptul dacă colaboratorii de poliţie au folosit competenţele lor prevăzute de articolul 45 pentru un scop corect, şi anume pentru a căuta articole care ar putea fi folosite în scopuri teroriste. Colaboratorii nu aveau libertatea să acţioneze în mod arbitrar. Reclamanţii aveau dreptul să-i confrunte în contradictoriu şi instanţa de judecată avea libertatea să-şi formeze propria opinie cu privire la dovezile lor. Faptul că, în această cauză, Tribunalul a acceptat dovezile colaboratorilor de poliţie în nici un fel nu a indicat asupra faptului că supravegherea sa a fost inadecvată. 

75. În opinia Guvernului, plângerile reclamanţilor în această privinţă au reprezentat, în esenţă, un atac colateral asupra neîndeplinirii criteriului privind „bănuială rezonabilă” din articolele 44-46 din Legea din anul 2000. Însă există motive întemeiate pentru ca colaboratorii de poliţie să nu acţioneze în baza bănuielii rezonabile: după cum a subliniat Lord Bingham în Camera Lorzilor (a se vedea paragraful 21 de mai sus), şi anume de a asigura faptul că colaboratorul de poliţie să nu fie împiedicat să oprească şi să percheziţioneze o persoană pe care el o suspectează că ar fi un potenţial terorist de teama că el nu va putea aduce motive întemeiate ale bănuielii sale. Aceasta reflectă faptul că serviciile secrete furnizau rar informaţii complete despre locul şi timpul în care ar putea fi produs un atac terorist şi, astfel, deciziile vitale trebuiau luate în baza unor informaţii parţiale.

b.Aprecierea Curţii

76. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa bine stabilită, potrivit căreia sintagma „prevăzută de lege” necesită ca măsurile contestate să aibă un temei legal în legislaţia internă şi să fie compatibile cu principiul preeminenţei dreptului, menţionat explicit în preambulul Convenţiei şi care reiese din obiectul şi din scopul articolului 8 al Convenţiei. Prin urmare, legea trebuie să fie suficient de accesibilă şi previzibilă, şi anume să fie formulată cu suficientă precizie pentru a permite persoanei - chiar cu ajutor de specialitate – să-şi modeleze comportamentul său (S. şi Marper v. Marea Britanie [MC], nr. 30562/04 şi 30566/04, §§ 95 şi 96, CEDO 2008-...).

77. Pentru ca legislaţia internă să îndeplinească aceste criterii aceasta trebuie să prevadă un mecanism legal de protecţie împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor în drepturile garantate de Convenţie. În problemele care afectează drepturile fundamentale, acordarea statului a marjei de apreciere sub forma unor competenţe nelimitate ar fi contrară principiului preeminenţei dreptului, unul din principiile de bază ale unei societăţi democratice prevăzute de Convenţie. Prin urmare, legea trebuie să prevadă cu suficientă claritate limitele marjei de apreciere acordate autorităţilor competente şi modul de exercitare a acesteia (Rotaru v. Romania [MC], nr. 28341/95, § 55, CEDO 2000-V; Hasan şi Chaush v. Bulgaria [MC], nr. 30985/96, § 4, CEDO 2000-XI; Maestri v. Italia [MC], nr. 39748/98, § 30, CEDO 2004‑I; a se vedea de asemenea, printre alte exemple, Silver şi Alţii v. Marea Britanie, 25 martie 1983, §§ 88-90, Seria A nr. 61; Funke v. Franţa, §§ 56-57, hotărâre din 25 februarie 1993, Seria A nr. 256-A; Al-Nashif v. Bulgaria, nr. 50963/99, § 119, 20 iunie 2002; Ramazanova şi Alţii v. Azerbaijan, nr. 44363/02, § 62, 1 februarie 2007; Glas Nadezhda EOOD şi Anatoliy Elenkov v. Bulgaria, nr. 14134/02, § 46, CEDO 2007‑XI (extrase); Vlasov v. Rusia, nr. 78146/01, § 125, 12 iunie 2008; Meltex Ltd şi Movsesyan v. Armenia, nr. 32283/04, § 81, 17 iunie 2008). Nivelul de claritate al legislaţiei interne - care nu poate să acopere fiecare situaţie posibilă – depinde în mare măsură de conţinutul instrumentului în cauză, domeniul de aplicabilitate, precum şi numărul şi statutul celor cărora li se adresează (a se vedea, spre exemplu, Hashman şi Harrup v. Marea Britanie [MC], nr. 25594/94, § 31, CEDO 1999‑VIII; S. şi Marper, citată mai sus, § 96).

78. Nu se contestă faptul că măsurile aplicate în această cauză au un temei legal în dreptul intern, şi anume articolele 44-47 din Legea din anul 2000 (a se vedea paragrafele 28-34 de mai sus). Mai mult, Codul bunelor practici, care este un document public, stabileşte detaliat modul în care colaboratorii de poliţie trebuie să efectueze o percheziţie (a se vedea paragrafele 35-36 de mai sus).

79. Totuşi, reclamanţii pretind că aceste prevederi oferă o discreţie excesiv de largă poliţiei, atât în ceea ce priveşte autorizarea dreptului de a opri şi percheziţiona, cât şi în ceea ce priveşte aplicarea acestui drept în practică. Camera Lorzilor a considerat că această discreţie era supusă unui control eficient, iar Lord Bingham a identificat unsprezece restricţii aplicate în privinţa abuzului de putere (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Cu toate acestea, în opinia Curţii, garanţiile prevăzute de dreptul intern nu şi-au demonstrat eficienţa pentru a îngrădi în mod real competenţele largi acordate statului şi a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva ingerinţelor arbitrare.

80. În primul rând, Curtea observă că colaboratorul superior de poliţie, la care se face referinţă în articolul 44(4) al Legii, este împuternicit să autorizeze orice colaborator de poliţie în uniformă să oprească şi să percheziţioneze pietonii în orice zonă din jurisdicţia sa, dacă el „consideră că această măsură este necesară pentru prevenirea actelor de terorism”. Totuşi, „necesar” nu înseamnă mai mult decât „avantajos” sau „util”. La faza emiterii autorizaţiei, nu există nici o cerinţă legală ca dreptul de a opri şi a percheziţiona să fie considerat „necesar” şi, prin urmare, nici o cerinţă privind evaluarea proporţionalităţii măsurii. Autorizaţia trebuie să fie confirmată de către Ministrul de Interne în termen de 48 de ore. Ministrul de Interne nu poate modifica zona geografică menţionată în autorizaţie şi, chiar dacă teoretic poate refuza să o confirme, sau stabili un termen mai scurt, se pare că, în practică, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Cu toate că exercitarea competenţelor oferite de autorizaţie şi confirmarea acesteia sunt susceptibile controlului judiciar, competenţele oferite de lege sunt atât de larg încât reclamanţilor le este foarte dificil de a demonstra că autorizaţia şi confirmarea acesteia sunt ultra vires sau reprezintă un abuz de putere.

81. Autorizaţia trebuie să fie limitată la 28 de zile, însa aceasta poate fi prelungită. Ea nu poate trece de limita teritorială de competenţă a poliţiei şi poate fi limitată geografic în interiorul acestei limite. Totuşi, multe zone de activitate ale poliţiei în Marea Britanie acoperă zone întinse cu populaţie mare. Zona de activitate a Poliţiei Metropolitane, unde reclamanţii au fost opriţi şi percheziţionaţi, se întinde pe tot teritoriul Londrei Mari (Greater London). Lipsa unor restricţii temporare şi geografice oferite de Parlament, care ar fi necesare pentru a asigura un mecanism de control asupra emiterii autorizaţiilor de către stat, este demonstrată de faptul că autorizaţia acordată în zona Poliţiei Metropolitane a fost reînnoită continuu „în mod periodic” din momentul în care aceste competenţe au fost acordate pentru prima dată (a se vedea paragraful 34 de mai sus).

82. O garanţie suplimentară este oferită de către organul de verificare independent (a se vedea paragraful 37 de mai sus). Totuşi, competenţele acestuia sunt limitate la o simplă apreciere generală a modului în care sunt aplicate dispoziţiile legii şi nu include dreptul de a anula sau modifica autorizaţiile, în ciuda faptului că în fiecare din rapoartele sale începând cu mai 2006, el şi-a exprimat punctul său de vedere cu privire la faptul că „articolul 44 ar putea fi utilizat mai puţin şi mă aştept că acesta să se întâmple” (a se vedea paragrafele 38-43 de mai sus).

83. Dreptul discreţionar de care se bucură fiecare colaborator de poliţie reprezintă un alt motiv de îngrijorare. La efectuarea percheziţiei, colaboratorul de poliţie este obligat să se supună dispoziţiilor cuprinse în Cod. Acesta, însă, reglementează în principal modul concret de oprire şi percheziţie, şi nu prevede vreo restricţie asupra înseşi deciziei colaboratorului de poliţie de a opri şi percheziţiona. După cum a explicat Camera Lorzilor, această decizie se bazează exclusiv pe existenţa unei „bănuieli” sau „intuiţii profesionale” a colaboratorului în cauză (a se vedea paragraful 23 de mai sus). Pentru aceasta nu este necesar de a demonstra existenţa unei bănuieli rezonabile; de asemenea nu este necesar ca să existe vreo bănuială chiar subiectivă în privinţa persoanei oprite şi percheziţionate. Singura condiţie este ca percheziţia să fie efectuată cu scopul de a găsi obiecte care însă fac parte dintr-o categorie foarte largă care acoperă numeroase obiecte pe care orice persoană le poate avea asupra sa. În situaţia în care o persoană este oprită pe stradă în scopul găsirii unor asemenea obiecte, colaboratorul de poliţie nici măcar nu trebuie să justifice bănuiala sa privind prezenţa unor astfel de obiecte. După cum a constatat Lord Brown din Camera Lorzilor în privinţa dreptului de a opri şi percheziţiona prevăzut de articolul 44 „cât de radical nu ar fi, acesta reiese din înţelegerea noastră tradiţională a limitelor atribuţiilor poliţiei” (a se vedea paragraful 23 de mai sus).

84. Curtea a rămas surprinsă de statisticile şi alte probe care arată nivelul până la care au ajuns colaboratorii de poliţie în aplicarea măsurilor de oprire şi percheziţionare prevăzute de articolul 44 din Legea din anul 2000. În anul 2004/5, Ministerul Justiţiei a înregistrat în total un număr de 33,177 de percheziţii, 44,545 în anul 2005/6, 37,000 în anul 2006/7 şi 117,278 în anul 2007/8 (a se vedea paragrafele 44-46 de mai sus). În Raportul său privind executarea Legii din anul 2007, Lord Carlile a notat că în timp, ce au fost efectuate arestări pentru comiterea altor crime ca urmare a percheziţiilor efectuate în temeiul articolului 44, nici una din multele mii de percheziţii nu s-a referit la infracţiunea de terorism; în raportul său din anul 2008, Lord Carlile a declarat că exemple ale utilizării proaste şi inutile a articolului 44 sunt multiple, şi există dovezi ale cazurilor în care persoana oprită era în mod evident atât de departe de orice profil cunoscut al terorismului, încât în mod realist, nu exista nici cea mai mică posibilitate ca el/ea să fie un terorist, şi nici un alt temei care ar justifica oprirea.

85. În opinia Curţii, există un risc evident al arbitrariului în acordarea unor asemenea competenţe largi colaboratorilor de poliţie. Deşi în aceste cauze nu au fost percheziţionate persoane de culoare sau de origine asiatică, riscul utilizării discriminatorii a unor asemenea competenţe împotriva acestor categorii de persoane este unul real, după cum se recunoaşte în hotărârile Lord-ului Hope, Lord-ului Scott şi Lord-ului Brow. Potrivit statisticilor disponibile, aceste drepturi sunt exercitate în mod disproporţional în cazul persoanelor de culoare şi a celor de origine asiatică, cu toate că organul de verificare independent a menţionat în ultimul său raport că de asemenea există practica opririi şi percheziţiei persoanelor de culoare albă doar cu scopul de a echilibra statisticile în privinţa raselor (a se vedea paragrafele 43-44 de mai sus). În plus, există riscul că aceste drepturi formulate pe larg să fie utilizate în mod abuziv împotriva demonstranţilor şi protestatarilor, încălcându-se astfel articolul 10 şi/sau articolul 11 al Convenţiei.

86. Guvernul susţine că garanţiile împotriva abuzurilor există sub forma dreptului oricărei persoane de a contesta măsura opririi şi percheziţionării pe calea controlului judecătoresc ori printr-o acţiune prin care se solicită recuperarea prejudiciului cauzat. Însă circumstanţele acestei cauze demonstrează în mod evident limitele acestor două modalităţi. Mai exact, în absenţa oricărei obligaţii din partea colaboratorului de poliţie de a demonstra existenţa unei bănuieli rezonabile, este dificil, dacă nu chiar imposibil, de a demonstra că aceste drepturi au fost exercitate în mod corespunzător.

87. În concluzie, Curtea consideră că atât competenţa de emitere a autorizaţiei şi confirmarea acesteia, cât şi cea de a opri şi percheziţiona conform articolelor 44 şi 45 ale Legii din anul 2000 nu sunt suficient de clar reglementate şi nici susceptibile de a oferi garanţii legale împotriva abuzurilor. Prin urmare, acestea nu sunt „prevăzute de lege” şi astfel a existat o violare a articolului 8 al Convenţiei.

C.Pretinse violări ale articolelor 10 şi 11 ale Convenţiei

88. În continuare, reclamanţii au susţinut că au fost încălcate drepturile lor la libertatea de exprimare în conformitate cu articolul 10 al Convenţiei, precum şi la libertatea de întrunire în conformitate cu articolul 11 al Convenţiei. Ei au susţinut că oprirea şi percheziţionarea lor care a avut ca efect întârzierea, chiar şi temporară, a raportării sau filmării contemporane a unui protest a constituit o ingerinţă în drepturile garantate de articolul 10 al Convenţiei. S-a mai constatat că însăşi legislaţia, care nu prevede garanţii adecvate, ar putea de asemenea avea un efect de intimidare şi descurajare a exercitării acestor drepturi în forma unor proteste paşnice şi că aceasta a fost întocmai poziţia în cauza primului reclamant.

89. Guvernul a susţinut că nici existenţa dreptului de a opri şi percheziţiona, şi nici exercitarea acestor drepturi în circumstanţele specifice ale cauzei reclamanţilor, nu a constituit o ingerinţă în drepturile lor garantate de articolul 10 sau 11 ale Convenţiei.

90. În lumina concluziei sale sus-menţionate că a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei, Curtea nu consideră necesar să examineze restul pretenţiilor reclamanţilor formulate în temeiul Convenţiei.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

91. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciul

92. Reclamanţii au susţinut că ei s-au simţit descurajaţi şi intimidaţi de acţiunile poliţiei şi că era potrivit ca Curtea să le acorde la fiecare o compensaţie în mărime de câte GBP 500 cu titlu de prejudiciu moral.

93. Guvernul a susţinut că, având în vedere durata scurtă a opririi şi percheziţiei, nu trebuie acordată nicio compensaţie monetară.

94. Curtea este de acord cu Guvernul că, în circumstanţele acestei cauze, simpla constatare a unei încălcări constituie prin sine o satisfacţia echitabilă suficientă.

B. Costuri şi cheltuieli

95. Reclamanţii au mai pretins GBP 40,652.06, inclusiv taxa pe valoare adăugată (TVA), cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii. Aceste sume includ GBP 8,178.92 cu titlu de costuri ale Liberty (care percept GBP 210 pe oră pentru avocaţii principali şi GBP 111 pe oră pentru un avocat stagiar) şi onorariile plătite celor trei consilieri în suma totală de GBP 32,473.14, inclusiv TVA.

96. Guvernul a susţinut că rata plătită reprezentanţilor reclamanţilor pe oră şi numărul invocat de ore erau excesive, în special având în vedere că chestiunile abordate în această cauză au fost deja examinate detaliat de către instanţele judecătoreşti naţionale.

97. Potrivit jurisprudenţei Curţii, reclamantul are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor doar dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime. În această cauză, luând în consideraţie informaţia de care dispune şi sumele acordate în cauze similare împotriva Marii Britanii (a se vedea, spre exemplu, S. şi Marper, citată mai sus), Curtea consideră rezonabil să acorde suma de EUR 35,000, care să acopere costurile pentru procedurile în faţa Curţii, minus EUR 1,150 care au fost deja primite prin intermediul asistenţei judiciare acordate în această cauză.

C.Dobânda de întârziere

98. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata dobânzii la creditele overnight acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară cererea admisibilă;

2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei;

3. Hotărăşte că nu este necesar de a examina pretenţiile formulate în temeiul articolelor 5, 10 şi 11 ale Convenţiei;

4. Hotărăşte că constatarea violării reprezintă prin sine o satisfacţie echitabilă suficientă în privinţa oricărui prejudiciu moral cauzat reclamanţilor;

5. Hotărăşte

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 33,850 (treizeci şi trei mii opt sute şi cincizeci euro), plus orice taxă care poate fi percepută de la reclamanţi, cu titlu de costuri şi cheltuieli, care trebuie să fie convertite în lire sterline conform ratei aplicabile la data executării hotărârii;

(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.

6. Respinge restul pretenţiei reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba engleză şi pronunţată la 12 ianuarie 2010, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Lawrence EarlyLech Garlicki
GrefierPreşedinte

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi Franţaza. Această traducere a fost efectuată cu susţinerea Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă Curtea şi Curtea nu este responsabilă de calitatea acesteia. Ea poate fi descărcată din baza de date a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului HUDOC () sau din alte baze de date cărora Curtea le-a pus-o la dispoziţie. Ea poate fi reprodusă în scopuri necomerciale cu condiţia că este citat titlul deplin al cauzei împreună cu indicaţia cu privire la dreptul de autor şi referirea la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă există intenţia de a folosi orice parte a acestei traduceri în scopuri comerciale, vă rugăm să contactaţi publishing@CEDO..

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be downloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has shared it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@CEDO..

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2012

Les langues officielles de la Cour européenne des droits de l’homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut être téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (), ou de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut être reproduite à des fins non commerciales, sous réserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que de la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante : publishing@CEDO..

Full & Egal Universal Law Academy