Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A PATRA
CAUZA IGNATENCO c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 36988/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
8 februarie 2011
DEFINITIVĂ
08/05/2011
Această hotărâre a devenit definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Ignatenco c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECŢIA a Patra), în Camera compusă din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al SECŢIEI,
Deliberând la 18 ianuarie 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 36988/07) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Oleg Ignatenco („reclamant”), la 17 august 2007.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Nicoară şi dl I. Tofan, avocaţi din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul s-a plâns de arestarea sa preventivă şi de diferite pretinse încălcări în legătură cu aceasta: violarea articolului 5 § 1 al Convenţiei (arestarea şi detenţia ilegală); violarea articolului 5 § 3 al Convenţiei (motive insuficiente invocate de instanţele judecătoreşti la aplicarea arestului preventiv); şi violarea articolului 5 § 4 al Convenţiei (imposibilitatea de a avea acces la o parte din dosarul său penal).
4. La 13 mai 2008, Preşedintele SECŢIEI a Patra a decis să comunice Guvernului cererea. De asemenea, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 al Convenţiei).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul este un agent de securitate. El s-a născut în anul 1969 şi locuieşte în Bălţi.
A. Contextul cauzei
6. Reclamantul, împreună cu dl Nicolae Ninescu şi Anatolie Tripăduş, care de asemenea au depus cereri la Curte, era antrenat într-o serie de tranzacţii comerciale legate de construcţia a 18 blocuri de apartamente în Chişinău de către o companie de construcţii („companie”).
7. La 29 martie 2004, S.F. şi L.B. au fondat compania menţionată mai sus, cu un capital statutar de 5,400 lei moldoveneşti (MDL). Fiecare din ei deţinea câte 50 % din capitalul statutar. La 17 decembrie 2004, L.B. a vândut 10 % din capitalul său statutar lui S.F. şi la 11 februarie 2005, cealaltă parte de 40 % a fost vândută unui cetăţean german, F.M. Documentele respective au fost înregistrate la Camera Înregistrării de Stat.
8. La 14 februarie 2006, dl Nicolae Ninescu, în numele lui F.M., a înaintat o acţiune împotriva lui S.F., solicitând excluderea ultimului din companie, invocând că S.F. nu a plătit cota sa parte în capitalul statutar din 29 martie 2004.
9. La 15 martie 2006, Judecătoria Bălţi a admis acţiunea lui F.M. şi a dispus excluderea lui S.F. din companie. F.M. a devenit astfel unicul acţionar al companiei. La 31 martie 2006, hotărârea a rămas definitivă şi executorie. Judecătoria a emis titlu de executare şi în aceeaşi zi Camera Înregistrării de Stat a înregistrat modificările în documentele statutare ale companiei.
10. La 2 aprilie 2006, F.M. a vândut 10 % din acţiunile sale reclamantului şi 70 % din acţiunile sale lui V.S., care la rândul lui le-a vândut altor trei persoane, care au fost reprezentate de către reclamant în cadrul acestor tranzacţii.
11. La 3 aprilie 2006, Oficiul Teritorial Bălţi al Camerei Înregistrării de Stat a adăugat 3,024,000 euro (EUR) la capitalul companiei. Această sumă corespunde valorii documentaţiei de proiectare pentru terenul de construcţie care a fost estimat la EUR 3,024,358.80 într-un raport de audit din 9 decembrie 2005.
12. Mai târziu, în anul 2006, la o dată nespecificată, S.F. a atacat hotărârea din 15 martie 2006. El a cerut Curţii de Apel Bălţi scoaterea cererii de pe rol din motiv că dl Nicolae Ninescu nu avea împuternicire să depună o acţiune în numele lui F.M. Chiar dacă hotărârea atacată era definitivă, Curtea de Apel a examinat cererea de apel, deoarece a constatat că Judecătoria Bălţi a examinat fondul cauzei în absenţa lui F.S., care nu a fost citat legal la şedinţa de judecată respectivă. La 30 mai 2006, Curtea de Apel Bălţi a respins cererea de apel şi cererea de scoatere a cererii de pe rol. S.F. a depus recurs.
13. La 11 iulie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul. Aceasta a casat hotărârea Judecătoriei Bălţi din 15 martie 2006 şi decizia Curţii de Apel Bălţi din 30 mai 2006 şi a dispus trimiterea cauzei la reexaminare la instanţa de fond.
14. La 2 august 2006, Curtea de Apel Chişinău a conexat acţiunea lui F.M. cu acţiunea reconvenţională lui S.F. împotriva lui F.M. şi Camerei Înregistrării de Stat, prin care se solicita anularea tuturor actelor prin care acesta a fost exclus din membrii fondatori ai companiei şi recunoaşterea lui drept singurul proprietar al acţiunilor companiei.
15. Printr-o decizie irevocabilă din 19 octombrie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunea lui F.M. şi a admis integral acţiunea lui S.F.
B. Pornirea urmăririi penale
16. Între timp, la 16 mai 2006, Procuratura Generală a pornit urmărirea penală în privinţa pretinsei falsificări a procurii prin care reclamantul a reprezentat cele trei persoane sus-menţionate (a se vedea paaragraful 10 de mai sus). Urmărirea penală a fost de asemenea pornită în privinţa pretinsei contrabande a documentaţiei de proiectare pentru terenul de construcţie, deoarece aceasta nu a fost elaborată în Republica Moldova şi era necesar să fie declarată la organele vamale la introducerea în Republica Moldova. Investigaţia efectuată a dezvăluit că documentaţia de proiectare a fost introdusă în Republica Moldova de către reclamant la 27 februarie 2006. În continuare s-a constatat că reclamantul a declarat valoarea documentaţiei de proiectare în suma de MDL 19,665, deşi aceasta a fost estimată la suma de EUR 3,024,358.80 (a se vedea paragraful 11 de mai sus).
17. La 26 mai 2006, S.F. a depus o plângere la Procuratura Generală privind faptul excluderii lui din fondatorii companiei şi faptul că acesta a fost deposedat ilegal de acţiunile sale.
18. La aceeaşi dată, secţia de poliţie Buiucani a pornit urmărirea penală în privinţa dlui Nicolae Ninescu privind presupusa însuşire ilegală a capitalului statutar al lui S.F.
19. La 9 iunie 2006, un ofiţer al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei („CCCEC”) a dispus pornirea urmăririi penale pe marginea plângerilor lui S.F. CCCEC s-a bazat doar pe declaraţiile lui S.F., potrivit cărora, ca urmare a hotărârii Judecătoriei Bălţi din 15 martie 2006, S.F. a fost exclus din fondatorii companiei şi ulterior F.M. a vândut acţiunile companiei unor persoane terţe, inclusiv reclamantului.
20. La 26 iunie 2006, ambele dosare penale pornite împotriva dlui Nicolae Ninescu au fost conexate.
21. La 17 iulie 2006, urmărirea penală pornită de către Procuratura Generală la 16 mai 2006 în privinţa acţiunilor de contrabandă şi falsificare a fost conexată cu urmărirea penală pornită de către CCCEC la 9 iunie 2006.
22. La 8 august 2006, toate dosarele penale sus-menţionate au fost conexate într-un singur dosar penal.
23. La 18 decembrie 2006, raportul de expertiză elaborat la cererea CCCEC a concluzionat că este imposibil de stabilit cu certitudine dacă procura, prin care reclamantul a reprezentat cele trei persoane menţionate mai sus (a se vedea paragraful 10 de mai sus), era semnată în mod corespunzător de către directorul companiei sau dacă semnătura a fost falsificată.
24. La 3 mai 2007, judecătorul de instrucţie de la Judecătoria Buiucani a admis cererea CCCEC privind autorizarea efectuării percheziţiei la domiciliul reclamantului din Bălţi. Percheziţia a fost efectuată la 4 mai 2007.
C. Arestarea şi detenţia iniţială a reclamantului
25. La 19 iunie 2007, la ora 12.15, reclamantul a fost reşinut şi plasat în izolatorul de detenţie al CCCEC.
26. La 22 iunie 2007, la ora 08.55, procurorul a solicitat Judecătoriei Buiucani eliberarea unui mandat de arestare pe numele reclamantului. Potrivit demersului, reclamantul locuia la Bălţi. De asemenea, în acesta se nota că la 31 martie 2006, F.M. a solicitat Camerei Înregistrării de Stat executarea în regim de urgenţă a hotărârii din 15 martie 2006, adică imediat ce aceasta a devenit definitivă şi executorie. Această cerere a fost înaintată fără a-l informa pe S.F., şi, în opinia procurorului, pentru a elimina probele săvârşirii unei infracţiuni. Bazându-se pe „informaţia de urmărire penală” (măsuri operativ-investigative), potrivit cărora reclamantul, împreună cu F.M. şi dl Nicolae Ninescu, au executat ordinele dlui Anatolie Tripăduş împotriva lui S.F., procurorul a concluzionat că reclamantul a săvârşit infracţiunea de însuşire a proprietăţii unei alte persoane. Demersul procurorului nu se referea la careva probe care ar sprijini bănuiala rezonabilă că reclamantul a săvârşit infracţiunea. De asemenea, acesta nu făcea referinţă la motivele detenţiei sale sau la faptul că acesta ar putea să se ascundă sau să exercite presiune asupra martorilor.
27. Mai târziu în aceeaşi zi, la orele 14.40, avocatul reclamantului a solicitat eliberarea reclamantului bazându-se pe faptul că termenul de reţinere a expirat ceva mai devreme în aceeaşi zi, la orele 12.15.
28. La orele 16.00, însă, judecătorul de instrucţie de la Judecătoria Buiucani a dispus arestarea reclamantului pentru perioada de 10 zile. Judecătorul a motivat arestarea reclamantului în felul următor:
„[instanţa de judecată] ia în consideraţie caracterul şi gradul de pericol al pretinsei infracţiuni ... gravitatea acesteia, necesitatea de a proteja ordinea publică, şocul care poate fi cauzat societăţii prin eliberarea reclamantului, ... existenţa unui pericol al ascunderii acestuia de organele de urmărire penală, riscul de a influenţa rezultatul urmăririi penale, înţelegere între inculpaţi şi crearea unor probe în favoarea apărării, care rezultă din caracterul infracţiunii ... personalitatea inculpatului şi comportamentul acestuia în cadrul urmăririi penale.
... instanţa de judecată respinge argumentul, potrivit căruia reclamantul trebuia să fie eliberat după 72 de ore ... din motivul că şedinţa de judecată s-a început cu întârziere din cauza examinării unor alte mandate de arestare şi examinarea demersului procurorului a avut loc cu întârziere din cauza eforturilor instanţei de judecată de a respecta drepturile procedurale ale apărării.
... la această etapă, instanţa de judecată consideră că relevanţa motivaţiei procurorului are prioritate şi va contribui la desfăşurarea corespunzătoare a urmăririi penale.
...
Instanţa de judecată obligă procurorul să asigure ... îngrijirea medicală corespunzătoare a reclamantului.”
29. Reclamantul a depus recurs la 25 iunie 2007. Reclamantul, însă, nu s-a plâns în declaraţiile sale scrise de întârziere în eliberarea sa la 22 iunie 2007.
30. La 26 iunie 2007, poliţia a informat CCCEC că reclamantul nu locuia la adresa indicată din Bălţi deja de patru ani.
31. La 28 iunie 2007, la orele 09.30, reclamantul a fost oficial pus sub acuzare pentru însuşirea proprietăţii unei alte persoane şi act de falsificare. În rechizitoriu se menţiona că la 1 ianuarie 2006, 60% din acţiunile lui S.F. în companie valorau MDL 20,165,034 (EUR 1,327,083).
32. În aceeaşi zi, la orele 10.00, Curtea de Apel Chişinău a examinat recursul reclamantului împotriva hotărârii din 22 iunie 2007 şi l-a respins. Aceasta nu a examinat argumentele reclamantului privind lipsa unei suspiciuni rezonabile împotriva lui şi alte argumente în favoarea eliberării sale. Instanţa de judecată a făcut referinţă la motivele invocate de judecătorul de instrucţie de la Judecătoria Buiucani privind arestarea preventivă a reclamantului, menţinând că reclamantul s-ar putea ascunde pe teritoriul necontrolat al Transnistriei.
D. Măsurile preventive
33. La 28 iunie 2007, la orele 10.40, procurorul a solicitat Judecătoriei Buiucani prelungirea arestării reclamantului pentru o perioadă de încă 30 de zile. Motivele invocate pentru prelungirea arestării au fost similare celor pe care s-a bazat cererea iniţială privind arestarea preventivă. În cerere se mai declara că identitatea tuturor persoanelor care puteau avea cunoştinţe despre infracţiune nu era cunoscută. Judecătorul de instrucţie de la Judecătoria Buiucani a dispus prelungirea arestării reclamantului pentru încă 20 de zile în baza motivelor invocate de procuratura mai târziu în aceeaşi zi. Bazându-se pe articolul 186 § 3 al Codului de procedură penală („CPP”), judecătorul a mai declarat că în cazuri excepţionale, în funcţie de complexitatea cauzei penale, de gravitatea infracţiunii şi în caz de pericol că reclamantul s-ar putea ascunde, durata ţinerii în stare de arest poate fi prelungită. De asemenea, el a notat că urmărirea penală nu s-a finisat şi că mai trebuiau întreprinse alte câteva măsuri pentru a o finisa. Totuşi, judecătorul nu a luat în consideraţie nici unul din argumentele invocate de către unul din avocaţii reclamantului, potrivit cărora soţia reclamantului era însărcinată în a opta lună, că el nu se va ascunde şi că el nu intenţiona să exercite presiune asupra martorilor. Reclamantul a atacat această hotărâre.
34. La 10 iulie 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul depus împotriva hotărârii din 28 iunie 2007 şi a constatat că judecătorul de instrucţie de la Judecătoria Buiucani a respectat procedura. Aceasta nu a prezentat motive noi pentru detenţia reclamantului.
35. La 12 iulie 2007, avocatul reclamantului a înaintat o nouă cerere habeas corpus, menţionând că nu mai existau motive pentru continuarea detenţiei reclamantului. Acesta a declarat că nu exista riscul de o eventuală înţelegere dintre inculpaţi sau de influenţare a martorilor, deoarece urmărirea penală a fost pornită la 9 iunie 2006 şi partea acuzării a avut suficient timp pentru a obţine probe.
36. La 16 iulie 2007, procurorul a înaintat un nou demers la Judecătoria Buiucani privind prelungirea mandatului de arestare al reclamantului pentru încă 30 de zile. Procurorul şi-a întemeiat demersul pe riscul că reclamantul ar putea să falsifice documentele de identitate pentru a împiedica desfăşurarea urmăririi penale şi încă nu era cunoscută identitatea tuturor persoanelor care puteau avea cunoştinţe despre infracţiunea săvârşită.
37. La 18 iulie 2007, judecătorul de instrucţie de la Judecătoria Buiucani a admis demersul procurorului şi, bazându-se pe articolul 186 § 3 al CPP, a prelungit mandatul de arestare al reclamantului pentru încă 20 de zile. Judecătorul de instrucţie a făcut referinţă la motivele prezentate de către procuror în favoarea prelungirii arestului reclamantului. În ceea ce priveşte cererea habeas corpus, judecătorul de instrucţie a constatat că motivele prezentate de către procuror în favoarea prelungirii detenţiei reclamantului au prevalat asupra motivelor înaintate de către partea apărării. Din nou, argumentul avocatului reclamantului că soţia acestuia era însărcinată şi că, prin urmare, era puţin probabil ca acesta să se ascundă, au fost ignorate. În mod similar, judecătorul de instrucţie nu a luat în consideraţie argumentul că reclamantul era gata să-şi predea paşaportul în calitate de garanţie că el nu va părăsi ţara. Reclamantul a depus recurs.
38. La 25 iulie 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul fără a prezenta motive noi. Totuşi, aceasta a notat că identitatea persoanelor care puteau deţine careva cunoştinţe despre infracţiunea comisă nu era cunoscută.
39. La 7 august 2007, judecătorul de instrucţie de la Judecătoria Buiucani a admis un nou demers al procurorului privind prelungirea mandatului de arestare a reclamantului cu încă 20 de zile. În special, judecătorul de instrucţie a respins argumentul că soţia reclamantului era însărcinată, pe motiv că ea era în concediu de maternitate şi că nu existau probe că ea a solicitat asistenţă sau tratament medical. Reclamantul a atacat această hotărâre, invocând din nou starea proastă de sănătate a soţiei sale. La 9 august 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul. Totuşi, nici procurorul, nici instanţele judecătoreşti nu au adus motive noi pentru a autoriza continuarea detenţiei reclamantului
40. La 17 august 2007, urmărirea penală s-a încheiat şi cauza a fost transmisă spre examinare la Judecătoria Buiucani.
41. La 22 august 2007, procurorul a solicitat din nou prelungirea arestului reclamantului pentru încă 90 de zile, bazându-se pe faptul că reclamantul ar putea împiedica procedurile în faţa instanţei de judecată şi ar putea comite alte infracţiuni.
42. La 28 august 2007, la orele 16.00, Judecătoria Buiucani a admis în întregime demersul procurorului, fără a aduce careva argumente noi pentru a motiva detenţia prelungită a reclamantului. Aceasta nu a examinat argumentul reclamantului, potrivit căruia procurorul nu a prezentat probe pentru a-şi motiva cererea.
43. Reclamantul a atacat hotărârea, şi a susţinut că aceasta a fost emisă la ora 16.00, adică după expirarea mandatului anterior de arestare la ora 12.15. Bazându-se pe cauzele Boicenco v. Moldova (nr. 41088/05), Şarban v. Moldova (nr. 3456/05) şi Becciev v. Moldova (nr. 9190/03), el a susţinut că instanţele judecătoreşti naţionale nu au oferit motive relevante suficiente pentru detenţia sa.
44. La 30 august 2007, avocatul reclamantului a primit o anexă cu lista de probe ale părţii acuzării. Aceasta includea, inter alia, adresele martorilor, copiile documentelor care se refereau la companie şi terenul de construcţie, înregistrările cuvânt cu cuvânt ale examinării discurilor cu înregistrările conversaţiilor telefonice ale lui A.T. cu alţi inculpaţi şi procesele-verbale ale percheziţiilor efectuate.
45. La 10 septembrie 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul. În afara de motivele invocate în demersul procurorului, instanţa de judecată a declarat că, deşi percheziţia a fost efectuată la domiciliul reclamantului, nu existau probe că el locuia în mod permanent acolo. Cererea reclamantului cu privire la eliberare a fost considerată drept o încercare de a influenţa urmărirea penală. În ceea ce priveşte detenţia reclamantului după ora 12.15, la 28 august 2007, instanţa de judecată a constatat că el a fost deţinut legal, deoarece şedinţa de judeactă s-a deschis în acea zi, la ora 10.00. În final, instanţa de judecată a declarat:
„Mai mult, intenţia [reclamantului] de a submina desfăşurarea corespunzătoare a procesului ... este accentuată prin faptul că referinţe constante sunt făcute la cazurile examinate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care nu sunt similare cu această cauză. Acele cauze sunt total diferite de această cauză şi, prin urmare, declaraţiile sunt menite să influenţeze în mod indirect instanţele de judecată pentru a-l elibera pe reclamant.”
46. La 17 septembrie 2007, avocatul reclamantului a depus o nouă cerere habeas corpus, susţinând că nu mai existau motive pentru detenţia acestuia în arest preventiv. În aceeaşi zi, Judecătoria Buiucani a respins această cerere fără a oferi motive relevante.
47. În aceeaşi zi, Judecătoria Buiucani a dispus efectuarea unei examinări medicale oficiale a stării de sănătate a dlui Anatolie Tripăduş, care era unul din inculpaţi în dosarul penal al reclamantului. Instanţa de judecată de asemenea a suspendat procesul penal până la efectuarea examinării medicale şi prezentarea concluziilor medicale.
48. La 23 noiembrie 2007, fără a reîncepe procesul suspendat, Judecătoria Buiucani a admis un nou demers al părţii acuzării privind prelungirea detenţiei reclamantului şi a dispus prelungirea arestului cu încă 30 de zile. De asemenea aceasta a respins o nouă cerere habeas corpus înaintată de către reclamant. La 4 decembrie 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul. Nici procurorul, nici instanţele de judecată nu au adus motive noi pentru prelungirea detenţiei reclamantului.
E. Proceduri ulterioare
49. La 14 decembrie 2007, Judecătoria Buiucani a redeschis dosarul penal, care a fost suspendat la 17 septembrie 2007, şi procurorul a cerut din nou prelungirea detenţiei pentru încă 90 de zile.
50. La 20 decembrie 2007, Judecătoria Buiucani a dispus prelungirea detenţiei reclamantului pentru încă 60 de zile. Reclamantul a depus recurs.
51. La 29 decembrie 2007, Curtea de Apel Chişinău a casat încheierea de prelungire a arestului. În special, Curtea de Apel a invocat că reclamantul are un domiciliu permanent în Chişinău, că nu există riscul că el s-ar ascunde sau că ar submina desfăşurarea urmăririi penale prin influenţarea martorilor. Curtea de Apel, însă, a interzis reclamantului să părăsească localitatea pentru un termen de 60 de zile.
52. La 6 martie 2008, Judecătoria Buiucani a admis demersul procurorului ca unul din co-inculpaţii reclamantului să fie examint de către un medic. Prin urmare, urmărirea penală a fost suspendată.
II.DREPTUL INTERN RELEVANT
53. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Curţii în cauzele Şarban v. Moldova (nr. 3456/05, §§ 51-56, 4 octombrie 2005) şi Muşuc v. Moldova (nr. 42440/06, § 22, 6 noiembrie 2007).
54. Suplimentar, prevederile relevante ale Codului de procedură penală (CPP) sunt următoarele:
Articolul 165: Noţiunea de reţinere
„(1) Constituie reţinere privarea persoanei de libertate, pe o perioadă scurtă de timp, dar nu mai mult de 72 de ore, în locurile şi în condiţiile stabilite prin lege.
(2) Pot fi supuse reţinerii:
1) persoanele bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un an...”
Articolul 166: Temeiurile pentru reţinerea persoanei bănuite de săvîrşirea infracţiunii
„(1) Organul de urmărire penală are dreptul să reţină persoana bănuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un an, numai în cazurile:
1) dacă aceasta a fost prinsă în flagrant delict;
2) dacă martorul ocular, inclusiv victima, indică direct că anume această persoană a săvîrşit infracţiunea;
3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea ei de transport sînt descoperite urme evidente ale infracţiunii.
(2) Dacă persoana este bănuită de săvârşirea unei infracţiuni în alte circumstanţe, aceasta poate fi reţinută numai dacă a încercat să se ascundă; sau dacă nu are loc de trai permanent ori nu i s-a putut constata identitatea.
...
(5) Reţinerea persoanei în condiţiile prezentului articol nu poate depăşi 72 de ore din momentul privării de libertate.
...
(7) Persoana reţinută în condiţiile prezentului articol, pînă la expirarea termenului de 72 de ore, trebuie să fie adusă cît mai curînd posibil din momentul reţinerii în faţa judecătorului de instrucţie pentru a fi examinată chestiunea arestării sau, după caz, a eliberării acesteia. Demersul privind arestarea persoanei reţinute urmează a fi înaintat de procuror cu cel puţin 3 ore înainte de expirarea termenului de reţinere de 72 de ore.”
Articolul 174: Eliberarea persoanei reţinute
„(1) Persoana reţinută urmează să fie eliberată în cazurile în care:
1) nu s-au confirmat motivele verosimile de a bănui că persoana reţinută a săvîrşit infracţiunea;
2) lipsesc temeiuri de a priva în continuare persoana de libertate;
3) organul de urmărire penală a constatat la reţinerea persoanei o încălcare esenţială a legii;
4) a expirat termenul reţinerii de 72 de ore;
5) a expirat termenul reţinerii de 72 de ore şi instanţa nu a autorizat arestarea preventivă a persoanei...”
Articolul 287/2: Acţiunile organului de urmărire penală după suspendarea urmăririi penale
„...
(3) În cazul în care urmărirea penală este suspendată, în cauza penală nu se admite efectuarea acţiunilor de urmărire penală.”
Articolul 307: Examinarea demersurilor privind aplicarea faţă de bănuit a arestării preventive, arestării la domiciliu
„...
(2) Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării preventive sau a arestării la domiciliu se examinează fără întîrziere de către judecătorul de instrucţie, în şedinţă închisă, cu participarea procurorului, apărătorului şi a bănuitului. Prezentînd demersul în judecată, procurorul asigură participarea la şedinţa de judecată a bănuitului, înştiinţează apărătorul şi reprezentantul legal al bănuitului. În cazul neprezentării apărătorului înştiinţat, judecătorul de instrucţie asigură bănuitul cu apărător din oficiu ...”
Articolul 330: Suspendarea şi reluarea judecării cauzei
„(1) Suspendarea judecării cauzei se dispune în cazul în care se constată că inculpatul suferă de o boală gravă care îi împiedică participarea la judecarea cauzei. Instanţa dispune suspendarea şi reluarea judecării cauzei după suspendare prin încheiere motivată.
(2) Dacă în cauza penală sînt mai mulţi inculpaţi unul dintre care s-a îmbolnăvit grav, procesul penal în privinţa acestuia se suspendă pînă la însănătoşire, iar în privinţa celorlalţi inculpaţi judecarea cauzei continuă. Apărătorul inculpatului în privinţa căruia procesul a fost suspendat participă la judecarea cauzei celorlalţi inculpaţi şi îl reprezintă dacă infracţiunea a fost săvîrşită cu participaţie.”
ÎN DREPT
I. PRETINSE VIOLĂRI ALE ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENŢIEI
55. Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei, că reţinerea şi detenţia sa nu s-au bazat pe o bănuială rezonabilă privind săvârşirea unei infracţiuni. De asemenea, el a pretins că arestarea sa din 22 iunie 2007, între orele 12.15 şi 16.00, după expirarea termenului de detenţie de 72 de ore fără un mandat de arestare prevăzut de Constituţie, trebuie să fie considerată de asemenea ilegală. El a pretins că a fost deţinut ilegal începând cu 22 iunie 2007, deoarece statutul său de bănuit a încetat la acea dată, iar rechizitoriul a fost emis la 28 iunie 2008. El a mai pretins că detenţia sa a fost prelungită în mod ilegal, deoarece în perioada între 17 septembrie şi 14 decembrie 2007, procedurile au fost suspendate şi în acea perioada instanţele de judecată nu puteau să adopte nicio decizie în privinţa lui. Partea relevantă a articolului 5 al Convenţiei prevede următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
...
(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
A. Pretenţia cu privire la lipsa unei bănuieli rezonabile
56. Guvernul a declarat că reclamantul nu s-a plâns de detenţia şi reţinerea sa iniţială de 72 de ore în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, dar numai de arestarea sa preventivă după expirarea termenului legal de 72 de ore.
57. Reclamanul nu a fost de acord şi a susţinut că el s-a plâns de lipsa unei bănuieli rezonabile în privinţa arestării sale şi detenţiei pe întreaga perioadă a procedurilor preventive. El a susţinut că perioada 19 – 28 iunie 2007 trebuie să fie considerată în întregime, în lumina faptului că această perioadă a fost inclusă în mandatul de arestare emis de judecătorul de instrucţie la 22 iunie 2007.
58. În ceea ce priveşte obiecţia preliminară a Guvernului, precum că reclamantul nu a epuizat toate căile interne de recurs, Curtea notează că nu este necesar de a se pronunţa asupra aceastei chestiuni, deoarece această parte a cererii reclamantului este în orice caz vădit nefondată din următoarele motive.
59. Curtea reaminteşte că o „bănuiala rezonabilă” că a fost săvârşită o infracţiune presupune existenţa faptelor sau a informaţiilor care ar convinge un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut săvârşi infracţiunea (Erdagöz v. Turkey, 22 octombrie 1997, § 51, Reports of Judgments and Decisions 1997‑VI; Fox, Campbell and Hartley v. the United Kingdom hotărârea din 30 august 1990, Seria A nr. 182, pp. 16-17, § 32). Totuşi, ceea ce poate fi considerat „rezonabil” va depinde de toate circumstanţele unei anumite cauze (a se vedea Fox, Campbell and Hartley, citată mai sus, § 32). De asemenea Curtea reiterează că faptele care creează suspiciunea nu trebuie să fie de acelaşi grad ca cele necesare pentru a justifica o condamnare, sau chiar pentru înaintarea învinuirii care reprezintă următorul pas al procesului de urmărire penală (a se vedea Brogan and Others v. the United Kingdom, hotărârea din 29 noiembrie 1988, Seria A nr. 145-B, p. 29, § 53, şi Murray v. the United Kingdom, hotărârea din 28 octombrie 1994, Seria A nr. 300-A, p. 27, § 55.
60. Întorcându-ne la faptele acestei cauze, Curtea observă că reclamantul a fost arestat în baza „informaţiei de investigare”, potrivit căreia reclamantul, F.M., şi dl Nicolae Ninescu şi Anatolie Tripăduş au executat ordinele celui din urmă împotriva lui S.F. Curtea de asemenea observă că această „informaţie de investigare” a fost confirmată de plângerea cu caracter penal al lui S.F., care ar fi suficientă pentru a justifica arestarea reclamantului în baza legislaţiei naţionale. În această privinţă, Curtea reaminteşte că în Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 59, ECHR 2000‑IV, ea a recunoscut că un bănuit poate fi deţinut în mod justificat la începutul procesului în baza declaraţiilor făcute de către un informator (pentiti). În mod similar, Curtea a constatat în O’Hara v. the United Kingdom, nr. 37555/97, ECHR 2001‑X că informaţia transmisă poliţiei de către informatori care l-au identificat pe reclamant drept unul din mai multe persoane bănuite de implicare într-un anumit act terorist a fost suficientă pentru a crea o suspiciune rezonabilă că reclamantul a săvârşit o infracţiune. Prin urmare, Curtea consideră că a existat o informaţie suficient de specifică în această cauză pentru a crea o suspiciune rezonabilă că reclamantul a săvârşit o infracţiune. Prin urmare, această parte a cererii reclamantului urmează a fi declarată inadmisibilă ca fiind vădit nefondată în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
B. Pretenţia cu privire la detenţia ilegală între orele 12.15 şi 16.00 la 22 iunie 2007
1. Admisibilitatea
61. Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat căile interne de recurs care i-au fost disponibile în privinţa plângerii, potrivit căreia reclamantul a fost deţinut ilegal între orele 12.15 şi 16.00 la 22 iunie 2007.
62. Reclamantul nu a fost de acord şi a susţinut că el s-a plâns de acest fapt în scris la judecătorul de instrucţie şi ulterior în susţinerile sale orale în faţa Curţii de Apel. În continuare, el a făcut referinţă la o cerere înaintată de avocaţii săi către judecătorul de instrucţie în privinţa detenţiei sale după expirarea termenului permis de 72 de ore, care a fost inclusă în dosarul la Curtea de Apel.
63. Curtea a luat cunoştinţă cu cererea inclusă în dosarul la Curtea de Apel şi, prin urmare, este gata să accepte declaraţia reclamantului că el a înaintat plângerea sa instanţelor judecătoreşti naţionale. Prin urmare, el a epuizat căile interne de recurs în sensul articolului 35 § 1 al Convenţiei.
64. Prin urmare, Curtea consideră că pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei ridică probleme complexe de drept şi de fapt, determinarea cărora depinde de examinarea fondului. Această parte a cererii nu este astfel vădit nefondată sau inadmisibilă sub nici un temei. Prin urmare, aceasta este declarată admisibilă.
2. Fondul
(a) Argumentele părţilor
65. Reclamantul a susţinut că articolul 5 al Convenţiei protejează persoanele împotriva detenţiei arbitrare de către stat. În această cauză, reclamantul a fost deţinut fără un mandat de arestare peste 72 de ore, permis de legislaţia naţională. Un mandat de arestare a fost emis abia la ora 16.00. Prin urmare, detenţia reclamantului în perioada între 12.15 şi 16.00 a fost ilegală şi arbitrară. Într-adevăr, potrivit Codului de procedură penală al Republicii Moldova, reclamantul trebuia eliberat imediat după expirarea termenului de 72 de ore. Mai mult, un număr mare de dosare care trebuiau examinate în acea zi de către judecătorul de instrucţie nu era o scuză relevantă şi suficientă pentru detenţia arbitrară a reclamantului în perioada între orele 12.15 şi 16.00.
66. Guvernul a contestat acest argument. Acesta a subliniat că în procesul-verbal al şedinţei de judecată din 22 iunie 2007 era clar indicat că şedinţa privind examinarea demersului procurorului de aplicare în privinţa reclamantului aflat în custodie a arestului preventiv a început la 12.45 în prezenţa reclamantului. Potrivit aceleaşi surse, şedinţa de judecată a fost întreruptă între orele 12.45 şi 14.30 pentru a permite avocatului reclamantului de a examina materialele dosarului penal. Şedinţa de judecată a finisat la orele 16.05. În ceea ce priveşte acele 30 de minute dintre orele 12.15 şi 12.45, Guvernul a declarat că procurorul a depus demersul său în privinţa arestării reclamantului la orele 8.55, adică în termen legal. Totuşi, a fost imposibil de a organiza o şedinţă de judecată mai devreme de ora 12.45, deoarece în dimineaţa acelei zile judecătorul de instrucţie responsabil de examinarea acestei cauze examina demersurile privind arestarea celorlalţi inculpaţi ai reclamantului. În această privinţă, Guvernul a subliniat că ceilalţi inculpaţi ai reclamantului au fost de asemenea reprezentaţi de către avocatul reclamantului, şi prin urmare în orice caz el nu ar fi putut fi disponibil pentru a-l reprezenta pe reclamant mai devreme.
(b) Aprecierea Curţii
67. Curtea reaminteşte că a acceptat de mai multe ori faptul ca o anumită întârziere în implementarea unei decizii de eliberare a persoanei deţinute este de înţeles şi deseori chiar imposibil de evitat din cauza unor considerente practice legate de modul de funcţionare a instanţelor judecătoreşti şi respectarea unor anumite formalităţi (Quinn v. France, hotărârea din 22 martie 1995, Seria A nr. 311, p. 17, § 42; Giulia Manzoni v. Italy, hotărârea din 1 iulie 1997, Reports 1997-IV, p. 1191, § 25 in fine; şi Mancini v. Italy, nr. 44955/98, § 24, ECHR 2001-IX). Totuşi, aceasta a fost în cazurile în care perioada detenţiei nu era indicată în lege, dar s-a încheiat ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti. Curtea a fost mai strictă în cazurile în care autorităţile erau obligate să elibereze reclamantul în baza prevederilor legale după o perioadă fixă de timp, cum a fost în această cauză. Prin urmare, Curtea a constatat în K.-F. v. Germany (hotărârea din 27 noiembrie 1997, Reports 1997-VII, p. 2675, § 71) că o întârziere de 45 de minute în eliberarea unui reclamant, în cazul în care perioada maximă de detenţie prevăzută de lege era de douăsprezece ore, a reprezentat violarea articolului 5 al Convenţiei. Curtea a decis că deoarece perioada maximă de detenţie era cunoscută anterior, autorităţile responsabile de detenţie erau obligate să ia toate măsurile necesare pentru a asigura ca durata detenţiei permisă de lege să nu fie depăşită.
68. În această cauză, Curtea observă că perioada maximă de detenţie pervăzută de lege era de 72 de ore. Având în vedere că reclamantul a fost reţinut la ora 12.15 la 19 iunie 2007, el trebuia să fie eliberat înainte de ora 12.15, trei zile mai târziu, adică la 22 iunie 2007. Deoarece judecătorul de instrucţie nu a emis mandatul de arestare pe numele reclamantului înainte de ora 16.00, între orele 12.15 şi 16.00 detenţia reclamantului nu avea temei juridic. Totuşi, Curtea observă că procuratura a depus demersul său cu privire la arestarea reclamantului în termenul prevăzut de lege. În continuare, Curtea observă că reclamantul trebuia să participe, şi a participat la şedinţa de judecată cu privire la eliberarea mandatului de arestare de către judecătorul de instrucţie de la ora 12.45 până la ora 16.00. Prin urmare, reclamantul a fost afectat doar material de întârzierea în eliberarea sa între orele 12.15 şi 12.45, adică 30 de minute. În aceste circumstanţe, având în vedere că demersul privind prelungirea detenţiei a fost depus cu respectarea perioadei limită relevante, examinarea cauzei era iminentă şi a fost doar o întârziere scurtă în care detenţia nu era întemeiată legal, Curtea consideră că această cauză poate fi diferenţiată de cauza K.-F. v. Germany, citată mai sus. În lumina argumentelor de mai sus, Curtea consideră că nu a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei.
C. Pretenţia cu privire la legalitatea detenţiei în perioada 22 şi 28 iunie 2007
69. Reclamantul a susţinut că el a fost deţinut ilegal începând cu 22 iunie 2007, deoarece statutul său de bănuit a încetat la acea dată, dar rechizitoriul a fost depus la 28 iunie 2007.
70. Curtea reiterează că o perioadă de detenţie este, în principiu, legală, în sensul articolului 5 § 1(c) al Convenţiei, dacă acesta se bazează pe o hotărâre judecătorească (Mooren v. Germany [GC], nr. 11364/03, § 74, ECHR 2009‑). Curtea observă că în acestă cauză, detenţia reclamantului a fost dispusă la 22 iunie pe baza unei suspiciuni rezonabile că el a comis o infracţiune. Mandatul de arestare era astfel valabil şi a reprezentat temei pentru detenţia reclamantului în perioada 22 – 28 iunie 2007. Faptul că rechezitoriul a fost depus abia la 28 iunie 2007 este irelevant în ceea ce priveşte chestiunea legalităţii detenţiei pentru perioada menţionată mai sus. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi urmează a fi respinsă, în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenţiei.
D. Pretenţia cu privire la detenţia ilegală în perioada când procesul era suspendat
71. Curtea observă că reclamantul s-a bazat pe articolul 287/2, combinat cu articolul 330 al CPP al Moldovei, în sprijinul pretenţiei sale, precum că detenţia sa a fost prelungită în mod ilegal în perioada 17 septembrie - 14 decembrie 2007, când procesul era suspendat. Totuşi, Curtea observă că articolul 287/2 nu se referă la suspendarea procesului penal, precum este cazul reclamantului, dar la suspendarea urmăririi penale. În mod similar, articolul 330 nu reglementează chestiunea legalităţii detenţiei. Prin urmare, pretenţia reclamantului este vădit nefondată şi urmează a fi declarată inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 3 AL CONVENŢIEI
72. Reclamantul s-a plâns în continuare de lipsa unor motive relevante şi suficiente oferite de instanţele judecătoreşti naţionale care au dispus detenţia sa şi prelungirile ulterioare ale detenţiei, în temeiul articolului 5 §§ 1 şi 3 al Convenţiei. Partea relevantă a articolului 5 § 3 al Convenţiei prevede următoarele:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. (c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.
A. Admisibilitatea
73. Curtea consideră că pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 5 §§ 1 şi 3 al Convenţiei trebuie examinată doar în temeiul articolului 5 § 3 al Convenţiei. În continuare, Curtea consideră că această pretenţie ridică chestiuni complexe de drept şi de fapt, determinarea cărora trebuie să depindă de o examinare a fondului. Prin urmare, Curtea conchide că această parte a cererii nu este vădit nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Nu a fost ridicat vreun alt temei de inadmisibilitate şi aceasta urmează a fi declarată admisibilă.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
74. Reclamantul a pretins că deciziile prin care s-a ordonat arestarea sa preventivă şi prelungirea acesteia, la fel ca şi deciziile cu privire la cererile sale habeas corpus, nu au fost bazate pe motive suficiente şi relevante. În această privinţă, el a susţinut că circumstanţele acestei cauze erau identice cu cele ale cauzelor Sarban v. Moldova, nr. 3456/05, 4 octombrie 2005; Becciev v. Moldova, nr. 9190/03, 4 octombrie 2005; Boicenco v. Moldova, nr. 41088/05, 11 iulie 2006; şi Musuc v. Moldova, nr. 42440/06, 6 noiembrie 2007, unde Curtea a constatat violarea articolului 5 § 3 al Convenţiei. În special, reclamantul a declarat că instanţele judecătoreşti naţionale doar au reprodus prevederile relevante ale Codului penal. În continuare, reclamantul s-a plâns că instanţele judecătoreşti i-au ignorat argumentul, că soţia lui era însărcinată, fapt, care potrivit lui, era un argument în favoarea eliberării sale. De asemenea, reclamantul a afirmat că motivele invocate de către Guvern erau diferite de cele oferite de instanţele judecătoreşti naţionale în hotărârile lor, şi, prin urmare, nu trebuie să fie luate în consideraţie.
75. Guvernul a susţinut că instanţele judecătoreşti naţionale au prezentat motive suficient de detaliate pentru a-şi sprijini deciziile lor. În special, Guvernul a pretins că instanţele judecătoreşti şi-au întemeiat deciziile pe probele existente în dosarul penal, inclusiv decizia CCCEC de a porni procesul penal pe marginea acuzaţiilor lui S.F. şi informaţia cu privire la arestarea reclamantului şi detenţia în izolatorul de detenţie al CCCEC. Guvernul a menţionat că instanţele judecătoreşti naţionale au constatat de asemenea relevanţa faptului că reclamantul a fost acuzat pentru săvârşirea unor infracţiuni extrem de grave care se pedepsesc cu până la 25 de ani de închisoare; că infracţiunile pretinse au implicat mai mulţi inculpaţi; că existau motive de a crede că reclamantul a falsificat documente în privinţa infracţiunii menţionate; exista riscul că el va denatura cursul administrării justiţiei şi va săvârşi o altă infracţiune prin falsificarea unor noi documente; şi că reclamantul ar fi minţit cu privire la domiciliul său. În această privinţă, exista riscul că el se va ascunde în Transnistria, care nu se află sub controlul efectiv al autorităţilor moldoveneşti.
2. Aprecierea Curţii
(a) Principii generale
76. Curtea reaminteşte că, conform celui de-al doilea paragraf al articolului 5 § 3 al Convenţiei, o persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni trebuie să fie întotdeauna eliberată în cursul procedurii, cu excepţia cazului când statul poate dovedi că există motive „relevante şi suficiente” care să justifice detenţia continuă a persoanei (Yağcı and Sargın v. Turkey, hotărâre din 8 iunie 1995, Seria A nr. 319‑A, § 52). Articolul 5 § 3 al Convenţiei nu poate fi interpretat ca autorizând aplicarea necondiţionată a detenţiei preventive, care să dureze nu mai mult de o anumită perioadă. Justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent de cât e de scurtă, trebuie să fie, în mod convingător, demonstrată de autorităţi (Belchev v. Bulgaria, nr. 39270/98, § 82, 8 aprilie 2004, Castravet v. Moldova, nr. 23393/05, § 33, 13 martie 2007).
77. O funcţie suplimentară a unei decizii motivate este de a dovedi părţilor că ele au fost auzite. Mai mult, o decizie motivată dă unei părţi posibilitatea de a depune apel împotriva acesteia, la fel ca şi posibilitatea ca decizia să fie revizuită de o instanţă de apel. Numai prin adoptarea unei decizii motivate poate exista un control public al administrării justiţiei (Suominen v. Finland, nr. 37801/97, § 37, 1 iulie 2003).
78. Chiar dacă articolul 5 al Convenţiei nu impune judecătorului care examinează o cerere de apel împotriva detenţiei, obligaţia de a se referi la fiecare argument care se conţine în declaraţiile apelantului, garanţiile sale ar fi lipsite de esenţă dacă judecătorul, bazându-se pe legislaţia şi practica naţionale, ar putea să trateze ca irelevante sau să nu ia în consideraţie fapte concrete invocate de deţinut şi capabile să pună la îndoială existenţa condiţiilor esenţiale pentru „legalitatea”, în sensul Convenţiei, a privării de libertate. (Nikolova v. Bulgaria (GC), nr. 31195/96, § 61, ECHR 1999-II). În acest context, argumentele în favoarea şi defavoarea eliberării nu trebuie să fie generale şi abstracte (Smirnova v. Russia, nr. 46133/99 şi 48183/99, § 63, ECHR 2003-IX (extrase); Boicenco v. Moldova, nr. 41088/05, § 142, 11 iulie 2006), dar să conţină referinţe la fapte specifice şi circumstanţele personale ale reclamantului care justifică detenţia acestuia (Aleksanyan v. Russia, nr. 46468/06, § 179, 22 decembrie 2008).
79. Curtea a identificat patru motive principale acceptabile pentru justificarea detenţiei preventive: pericolul de a se ascunde (a se vedea Stögmüller v. Austria, hotărâre din 10 noiembrie 1969, Seria A nr. 9, § 15); când există riscul că acuzatul, în caz că este eliberat, va întreprinde măsuri care ar prejudicia administrarea justiţiei (a se vedea Wemhoff, citată mai sus, § 14); fie va comite alte infracţiuni (a se vedea Matznetter v. Austria, hotărâre din 10 noiembrie 1969, Seria A nr. 10, § 9); fie va cauza dezordine publică (a se vedea Letellier v. France, hotărâre din 26 iunie 1991, Seria A nr. 207, § 51).
80. În ceea ce priveşte pericolul ca un acuzat să se ascundă, Curtea a constatat că acesta nu poate fi evaluat numai în baza severităţii sentinţei pe care acesta o riscă. În special, riscul de a se ascunde trebuie să fie evaluat în contextul factorilor care au legătură cu caracterul persoanei, valorile sale morale, locuinţa sa, ocupaţia sa, bunurile sale, legăturile familiale şi cu toate tipurile de legături cu statul în care el este urmărit (Becciev v. Moldova, nr. 9190/03, § 58, 4 octombrie 2005).
81. În ceea ce priveşte pericolul ca persoana acuzată să influenţeze buna desfăşurare a procedurilor, acesta nu este un motiv pentru detenţie care poate fi invocat in abstracto, ci trebuie să fie susţinut prin probe bazate pe fapte (Trzaska v. Poland, nr. 25792/94, § 65, 11 iulie 2000).
(b) Aplicarea principiilor de mai sus în această cauză
82. De la început Curtea notează că motivele pe care instanţele judecătoreşti şi-au întemeiat deciziile cu privire la arestarea preventivă a reclamantului şi prelungirea detenţiei acestuia s-au limitat, în mare parte, la parafrazarea motivelor de detenţie prevăzute de Codul de procedură penală, fără însă a explica cum acestea se aplică în cauza reclamantului (a se vedea paragrafele 29, 33-35, 38-40, 43, 47 şi 49 de mai sus). Prin urmare, Curtea consideră că această cauză poate fi diferenţiată de cauzele citate mai sus - Sarban şi Becciev v. Moldova, în care Curtea a constatat violarea articolului 5 § 3 al Convenţiei, din motivul de lipsă de motive relevante şi suficiente în deciziile instanţelor judecătoreşti naţionale.
83. În continuare, Curtea constată că instanţele judecătoreşti naţionale nu au examinat în mod corespunzător argumentele reclamantului aduse în sprijinul eliberării sale. În special, instanţele judecătoreşti naţionale nu au examinat suficient argumentul reclamantului, că era mică probabilitatea ca el să se ascundă, având în vedere că soţia lui era însărcinată, aparent tratând acest argument ca irelevant legalităţii detenţiei (a se vedea paragrafele 38 şi 40 de mai sus). În această privinţă, Curtea reaminteşte că pericolul ca un acuzat să se ascundă trebuie evaluat cu referire la un număr de factori care au legătură cu caracterul persoanei, valorile sale morale, locuinţa sa, ocupaţia sa, bunurile sale, legăturile familiale şi cu toate tipurile de legături cu statul în care el este urmărit (Becciev, citat mai sus, § 58, 4 octombrie 2005). Totuşi, în această cauză, instanţele judecătoreşti naţionale nu au evaluat în mod adecvat legăturile reclamantului cu Republica Moldova. Este adevărat că instanţele judecătoreşti naţionale au examinat faptul dacă reclamantul avea adresa permanentă în Republica Moldova şi că existau probe contradictorii în această privinţă. Curtea reaminteşte, însă, că o simplă absenţă a unui domiciliu permanent nu creează în mod automat pericolul că el se va ascunde (Sulaoja v. Estonia, nr. 55939/00, § 64, 15 februarie 2005). Mai mult, Curtea notează că instanţele judecătoreşti naţionale nu au examinat argumentul reclamantului, potrivit căruia el era gata să predea paşaportul său drept garanţie că el nu va pleca din ţară (a se vedea paragraful 38 de mai sus). În mod similar, în motivarea instanţelor judecătoreşti naţionale nu s-a făcut nicio referinţă la probe în sprijinul constatării că reclamantul intenţiona să se ascundă în Transnistria.
84. În final, Curtea remarcă cu o îngrijorare serioasă faptul că trimiterea la jurisprudenţa sa în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale era considerată drept o încercare de subminare a desfăşurării normale a procesului la nivel naţional (a se vedea paragraful 46 de mai sus).
85. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că motivele pe care s-au bazat Judecătoria Buiucani şi Curtea de Apel Chişinău în deciziile lor privind arestarea reclamantului şi prelungirea acestuia nu erau „relevante şi suficiente”, şi că, prin urmare, a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei.
III. PRETINSE VIOLĂRI ALE ARTICOLULUI 5 § 4 AL CONVENŢIEI
86. În sfârşit, reclamantul s-a plâns de echitatea procedurii de arestare preventivă, în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei. În special, el a declarat că nu a avut acces la partea din dosarul penal, care conţinea probe prezentate de procuror în susţinerea deciziei de a-l menţine pe reclamant în stare de arest. De asemenea, el s-a plâns de faptul că instanţele judecătoreşti naţionale au refuzat să audieze probele lui S.F. în calitate de martor, precum şi procesul-verbal al percheziţiei efectuat la domiciliul său la 4 mai 2007, cu violarea principiului egalităţii armelor. Articolul 5 § 4 al Convenţiei prevede următoarele:
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”
87. Guvernul a declarat că instanţa de judecată a respins corect cererea reclamantului privind examinarea probelor lui S.F. în calitate de martor, precum şi procesele-verbale privind percheziţia ca irelevante.
88. În continuare, Guvernul a susţinut că reclamantul nu a depus plângerea privind lipsa accesului la dosarul său la instanţele judecătoreşti naţionale şi că, prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie respinsă pe motiv de neepuizare a căilor interne de recurs.
89. Reclamantul a contestat argumentele Guvernului. În special, el a susţinut că nu a obţinut acces la toate documentele relevante legate de detenţia lui.
90. Curtea notează că această pretenţie este legată de pretenţia examinată mai sus şi, prin urmare, trebuie să fie de asemenea declarată admisibilă.
91. Curtea notează că a conchis deja că procedura habeas corpus în această cauză a fost mereu vădit deficientă, având în vedere cerinţele articolului 5 § 3 al Convenţiei şi neacordarea prin procedura habeas corpus a unei revizuiri independente a justificării oferite de procuratura în sprijinul detenţiei continue a reclamantului. Prin urmare, Curtea consideră că nu se cere o examinare separată a pretenţiei reclamantului formulate în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
92. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciul
93. Reclamantul a pretins EUR 30,000 cu titlu de prejudiciu moral.
94. Guvernul a declarat că suma pretinsă de reclamant cu titlu de prejudicii morale era vădit excesivă. Acesta a citat cauza Sarban, pe care s-a bazat reclamantul mai devreme şi în care Curtea a acordat EUR 4,000 cu titlu de prejudiciu moral. În această privinţă, Guvernul a subliniat că, spre deosebire de cauza Sarban în care Curtea a constatat violarea articolului 3 al Convenţiei, aceasta cauză se referea doar la articolul 5 al Convenţiei. Prin urmare, suma acordată cu titlu de prejudicii morale trebuie să fie redusă.
95. Curtea consideră că nu există o legătură cauzală între violarea constatată şi prejudiciul material pretins; şi, prin urmare, respinge această pretenţie. Pe de altă parte, ea acordă reclamantului EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
96. De asemenea, reclamantul a pretins EUR 4,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale şi în faţa Curţii. Avocatul reclamantului s-a referit la contractul de reprezentare şi la Recomandarea Baroului Avocaţilor din Republica Moldova, aprobată de Consiliul Baroului Avocaţilor din Republica Moldova la 29 decembrie 2005, prin care se stabilea onorariul perceput pentru o oră de lucru. Totuşi, aceste documente nu au fost prezentate Curţii. Avocatul reclamantului a mai prezentat lista orelor petrecute la pregătirea cauzei în faţa Curţii (care atingea 54 de ore).
97. Guvernul a considerat aceste pretenţii nejustificate. El a declarat că reclamantul nu şi-a întemeiat pretenţiile sale. În special, el nu a prezentat contractul de reprezentare sau Recomandarea Baroului Avocaţilor din Republica Moldova. El a contestat de asemenea necesitatea de a pregăti cererea şi observaţiile în faţa Curţii timp de 24 şi, respectiv, 21 de ore.
Potrivit Guvernului, practica general acceptată era de a petrece nu mai mult de 3-4 ore la studierea cauzei şi pregătirea cererii în faţa Curţii şi 6-10 ore la pregătirea observaţiilor. De asemenea, Guvernul a menţionat că în 2008 în Republica Moldova salariul mediu era de 2630 lei, şi suma pretinsă de către reclamant cu titlu de costuri şi cheltuieli era nereală şi excesivă.
98. Potrivit jurisprudenţei Curţii, reclamantul are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor doar dacă s-a demonstrat că acestea au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime. În această cauză, luând în consideraţie documentele pe aflate în posesia sa şi criteriile de mai sus, Curtea respinge pretenţia cu titlu de costuri şi cheltuieli în cadrul procedurilor naţionale şi consideră rezonabil de a acorda suma de EUR 2,000 pentru procedurile în faţa Curţii.
C. Dobânda
99. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară admisibile pretenţiile formulate în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei în privinţa detenţiei ilegale între orele 12.15 şi 16.00 la 22 iunie 2007 şi pretenţiile formulate în temeiul articolului 5 §§ 3 şi 4 al Convenţiei, iar restul cererii inadmisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei
4. Hotărăşte că nu este necesar de a examina separat pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei;
5. Hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) EUR 2,000 (două mii euro) plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) EUR 2,000 (două mii euro) plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
6. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 8 februarie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Lawrence EarlyNicolas Bratza
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy