CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CAUZA GODDI
Cererea nr. 8966/80
Hotărâre
9 aprilie 1984
În cauza Goddi,
Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său[*], într-o cameră alcătuită din următorii judecători:
Dnii G. Wiarda, preşedinte,
G. Lagergren,
L.Liesch,
F. Gölcüklü,
B.Walsh,
C.Russo,
J. Gersing,
precum şi Dl M.-A. Eissen, grefier şi Dl H. Petzold, grefier adjunct,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 23 iunie 1983, apoi la 29 martie 1984,
A pronunţat această hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURA
Cauza a fost transmisă Curţii de către Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia”). La originea cauzei se află o cerere (nr. 8966/80) îndreptată împortiva Republicii italiene, introdusă la Comisie la 1 mai 1980 de către cetăţeanul acestui Stat, Dl Franceso Goddi, în temeiul articolului 25 din Convenţie.
Cererea Comisiei a fost depusă la grefa Curţii la 6 ianuarie 1983, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47. Ea face trimitere la articolele 44 şi 48 precum şi la declaraţia Republicii italiene prin care este recunoscută jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46). Cererea are drept scop obţinerea unei deciziei asupra punctului de a şti dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea Statului reclamat a obligaţiilor sale în baza Articolului 6 § 3 c) din Convenţie.
Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un reprezentat (articolul 30).
Camera constituită din şapte judecători îi includea cu drepturi depline pe Dl C. Russo, judecător ales cu cetăţenia Italiei (articolul 43 din Convenţia), şi Dl G.Wiarda, preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulament). La 28 ianuarie 1983, acesta a tras la sorţi numele celorlalţi cinci judecători: Dnii M. Zekia, G. Lagergren, F. Gölcüklü, B.Walsh şi J. Gersing, în prezenţa grefierului (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament). Ulterior, Dl L. Liesch, judecător supleant, l-a înlocuit pe Dl Zekia, care s-a abţinut de la examinarea cazului (articolele 22 § 1 şi 24 § 1 din regulament).
După ce a primit, prin intermediul grefierului, opinia agentului guvernului italian („Guvernul”), a delegatului Comisiei şi a reprezentantului reclamantului despre necesitatea organizării unei proceduri scrise, Dl Wiarda – care şi-a asumat preşedinţia Camerei (articolul 21 § 5 din regulament) – a constatat la 1 martie 1983 faptul că nu este necesar de a prevedea depunerea memoriilor (articolul 37 § 1).
În conformitate cu decizia preşedintelui, grefierul a invitat Comisia, în aceeaşi zi, apoi la 12 aprilie, să pregătească observaţiile, informaţiile şi documentele primite de la Guvern şi de la reclamant; ea le-a furnizat grefei la 7 martie şi la 22 aprilie.
La 26 mai, preşedintele a fixat pentru 20 iunie data deschiderii procedurii orale, după ce consultase agentul Guvernului, delegatul Comisiei şi reprezentantul reclamantului, prin intermediul grefierului (articolul 38).
La 16 iunie, el a permis agentului Guvernului şi reprezentantului reclamantului să utilizeze limba italiană (articolele 27 §§ 2 şi 3).
Printr-un „memoriu voluntar de intervenţie”, parvenit la grefier la 17 iunie, consiliul Ordinului avocaţilor şi martorilor de la Roma a solicitat autorizarea de a participa la procedură. Preşedintele a refuzat cererea în aceeaşi zi deoarece ea fusese prezentată la o etapă prea tardivă a procesului (articolul 37 § 2).
Dezbaterile publice s-au desfăşurat la data fixată, la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg. În prealabil Curtea a avut o reuniune de pregătire
S-au prezentat:
- pentru Guvern
Dl A. Squillante, preşedintele secţiei la Consiliul de Stat, şef al Serviciului pentru contencios diplomatic al ministerului Afacerilor externe, agent,
DnaC. Antonelli, ministerul Afacerilor externe,
Dra M. Di Stefano, avocat la baroul de la Roma, consilieri;
- pentru Comisie
Dl S. Trechsel,delegat,
- pentru reclamant
Dra G. Sangermano, avocat, reprezentant.
Curtea a audiat pledoariile şi declaraţiile lor, precum şi răspunsul lor la întrebările sale, Dl Trechsel pentru Comisie, Dna Dra Sangermano pentru reclamant şi Dl Squillante pentru Guvern.
La 19 şi 21 iulie, reprezentantul reclamantului a comunicat Curţii pretenţiile acestuia în temeiul articolului 50 din Convenţie.
În conformitate cu directivele preşedintelui, grefa a primit observaţiile Guvernului privind acest subiect la 17 august 1983, apoi cele ale delegatului Comisiei la 26.
FAPTELE
Circumstanţele speţei
Cetăţean italian născut în 1951, Dl Francesco Goddi este un cioban care locuieşte la San Venanzo (provincie din Terni).La 6 iunie 1975, tribunalul din Forli l-a judecat, împreună cu un anumit Dl F., pentru diferite delicte. El a fost condamnat la un an şi şase luni de închisoare (reclusione) şi la o amendă corecţională de 300.000 lire (multa) pentru unele capete de acuzare (ameninţare cu arma, deţinere şi purtare ilegală de arme şi muniţii); pentru alte acuzaţii (deţinere şi port ilegal de arme de război, prejudicierea bunurilor, explozii periculoase într-un loc public) el fusese achitat din lipsă de probe.
Condamnaţii, procurorul Republicii şi procurorul general au făcut apel la Curtea de apel din Bologne. Motivele apelului Dlui Goddi au fost redactate de către Dl Monteleone, unul din cei doi avocaţi care l-au apărat în prima instanţă.
Curtea de Apel din Bologne a fixat şedinţa pentru 30 noiembrie 1976 dar Dl Monteleone, cu toate că fusese anunţat, nu s-a prezentat. După ce a numit pentru reclamant un avocat din oficiu, Dl Maio, ea a amânat dezbaterile sine die din alte motive de procedură. Preşedintele Curţii a decis ulterior desfăşurarea dezbaterilor pentru 9 iulie 1977. În această zi, şedinţa a fost din nou amânată, deoarece Dl F. nu fusese anunţat. Din procesul verbal reiese că Dl Goddi s-a prezentat în faţa Curţii de Apel asistat de un nou avocat la alegerea sa, Dl Bezicheri, dar nici acesta nu era la epoca faptelor unicul său consilier.
La 20 septembrie 1977, preşedintele Curţii de apel a ordonat reluarea audierilor pentru 3 decembrie. Peste trei zile, procurorul general din Bologne a cerut procurorului republicii Orvieto, în districtul căreia locuia reclamantul, să-l anunţe pe acesta şi să asigure transferul lui la Bologne, în cazul în care acesta va fi în stare de arest.
Portărelul nu a putut înmâna citaţia personal Dlui Goddi, nici altei persoane autorizate de către lege s-o primească, şi a depus-o la primărie; totodată el a informat despre aceasta reclamantul printr-un aviz lăsat la domiciliul lui şi printr-o scrisoare recomandată cu înştiinţare. Scrisoarea, expediată la 5 octombrie 1977, a fost primită la 7 octombrie personal de reclamant.
La 29 octombrie, Dl Goddi fusese reţinut şi pus sub arest la Orvieto, în baza unui mandat al procurorului republicii Forli, pentru ispăşirea unei pedepse de privare de libertate pe un termen de şase luni pronunţată de către tribunalul Forli la 3 mai 1976.
Audierile din 3 decembrie 1977 s-au desfăşurat în lipsa reclamantului şi a avocatului său ca parte civilă, precum şi a coacuzatului, a propriului său apărător şi a altor trei martori citaţi. Curtea a ignorat de altfel recenta arestare a Dlui Goddi, pe care o declarase neîntemeiată.
Acesta din urmă a afirmat, dar fără a prezenta vreo probă, că a anunţat autorităţile – care au negat acest lucru – despre faptul că era pus sub urmărire şi despre data dezbaterilor; ele totuşi nu au făcut nimic pentru a-i acorda posibilitatea să se înfăţişeze la audiere.
Dl Bezicheri nu s-a prezentat, din cauza că nu a primit citaţia: ea fusese adresată Dlui Monteleone şi posibil Dlui Ronconi, un alt avocat care a apărat reclamantul în prima instanţă. Conform spuselor lor, Dl Bezicheri a aflat despre audieri doar la 5 decembrie, peste două zile după eveniment, când părinţii clientului său au dorit să afle de la el date despre desfăşurarea procesului.
La şedinţa din 3 decembrie, Curtea i-a oferit Dlui Goddi un nou apărător din oficiu, Dl Straziani. Procuratura a cerut amânarea audierii pentru a permite înfăţişarea martorilor care au trebuit să se prezinte în această zi (paragraful 14 de mai sus). După ce a deliberat în camera de consiliu, Curtea a respins această cerere şi a continuat dezbaterile.
Referitor la Dl Goddi, procuratura a ajuns la concluzia de condamnare a acestuia pentru acuzaţiile pe care tribunalul din Forli le-a respins din cauza lipsei probelor suficiente şi de confirmare a hotărârii primei instanţe în fond. Dl Straziani s-a limitat la faptul de a face trimitere la motivele apelului, formulate de Dl Monteleone.
Audierile s-au încheiat în aceeaşi zi. Curtea, acceptând concluziile procurorului general, i-a aplicat reclamantului pedepse mai severe: patru ani de închisoare şi 500 000 lire drept amendă corecţională, împreună cu trei luni de „arest” (arresto) şi 30.000 lire amendă contravenţională (ammenda).
Reclamantul a înaintat recurs în anulare; două din motivele sale au fost tratate în absenţa sa şi a avocatului său la şedinţa din 3 decembrie 1977.
Curtea de casaţie a respins recursul la 8 noiembrie 1979. În opinia ei, notificarea adresată Dlui Monteleone corespundea exigenţelor articolului 410 din codul de procedură penală (paragraful 19 de mai jos). Cât priveşte absenţa Dlui Goddi, Curtea a menţionat să jurisdicţia de apel nu dispunea de date despre împiedimentul invocat de reclamant.
Legislaţia şi jurisprudenţa pertinente
a) Înfăţişarea acuzatului la audieri
Articolul 427 din codul de procedură penală prevede următoarele:
„Acuzatul în stare de arest asistă la audieri personal, eliberat de constrângeri fizice, cu excepţia cazurilor când măsurile de precauţie se impun pentru a evita pericolul evadării sau violenţei.
Dacă la un anumit moment el refuză să asiste, fără ca să existe vreo circumstanţă prevăzută în articolul 497, judecătorul ordonează desfăşurarea procesului făcând abstracţie de absenţa acuzatului; în asemenea cazuri, acuzatul este reprezentat în toate aspectele de către un apărător.
(...)”
Conform articolului 22 din dispoziţiile de aplicare ale acestui cod, procuratura trebuie să ceară ca acuzatul arestat să fie condus la audieri.
Acuzatul poate, printr-o declaraţie scrisă, să renunţe la înfăţişare. Dacă nu procedează astfel, regulile relative la participarea sa sau la asistarea sau reprezentarea sa de către un apărător trebuie întotdeauna să fie respectate. În caz contrar procesul poate fi declarat nul şi neavenit (articolul 185). Curtea de casaţie totuşi a considerat că acest temei de nulitate este inaplicabil dacă o jurisdicţie ignoră faptul că cel vizat se află în stare de arest (a 2a Cameră, 30 octombrie 1972, nr. 1267, Culegerea 1974, p. 2403).
În termenii articolului 497 din codul de procedură penală, dacă acuzatul chiar fiind în detenţie nu poate asista la audiere din cauza unui impediment legitim, jurisdicţia amână dezbaterile cu excepţia cazului în care cel vizat acceptă ca ele să se desfăşoare în absenţa lui. Conform articolului 498, totodată, dacă nu este vorba de un asemenea impediment şi notificările sunt făcute în modul cuvenit, jurisdicţia decide prin ordonanţă de a se pronunţa in absentia.
b) Notificarea datei audierilor
Codul de procedură penală obligă de a aduce la cunoştinţa acuzatului şi a apărătorului data audierilor.
Referitor la ultimul, articolul 410 precizează:
„În procesele în faţa tribunalului, curţii cu juraţi, curţii de apel şi curţii de apel cu juraţi, grefierul notifică în scris apărătorii despre data fixată pentru dezbateri cu cel puţin opt zile înainte (...).”
Încălcarea acestei prevederi antrenează nulitatea ordonanţei de citare (articolul 412).
Pe de altă parte, Curtea de casaţie, adoptând decizia în şedinţă plenară, a hotărât la 7 februarie 1981 că în cazul în care un acuzat este reprezentat de mai mulţi apărători, citaţia de înfăţişare poate fi adresată doar unuia dintre ei (hotărârea Murdocca şi alţii).
c) Participarea apărătorilor la audieri
Articolul 125 din codul de procedură penală prevede, printre altele, că procesul poate fi considerat nul şi neavenit dacă acuzatul nu a fost asistat de un apărător, în afara cazului când este vorba de o infracţiune pasibilă de o amendă contravenţională care nu depăşeşte trei mii de lire sau „arest” care nu depăşeşte o lună, chiar dacă aceste pedepse sunt aplicate împreună; în timpul procesului, cel vizat nu poate avea mai mult de doi apărători.
În termenii articolului 133, alineatul trei, din acelaşi cod, dacă acuzatul îşi schimbă apărătorul sau revocă mandatul celui pe care l-a ales, decizia sa nu produce efecte dacă ea nu este adusă la cunoştinţa judecătoului sau a magistratului din procuratură responsabil de acest caz. În timpul dezbaterilor, înlocuirea sau retragerea se operează prin intermediul unei declaraţii înscrise în procesul-verbal.
Dacă acuzatul nu şi-a ales apărător sau dacă acesta din urmă nu-şi îndeplineşte obligaţiunile, judecătorul numeşte un avocat din oficiu (articolul 128, primul şi ultimul alineate, codul de procedură penală).La rândul său, Curtea de casaţie s-a pronunţat de drept că un avocat îşi pierde calitatea de apărător dacă el nu intervine la dezbateri şi nu asigură înlocuirea sa (a 5-a Cameră penală, 26 martie 1975, Canistracci). Ea a precizat:
„În asemenea cazuri, acuzatul este apărat de un avocat desemnat din oficiu, cel puţin dacă el nu acordă un nou mandat apărătorului său precedent; în absenţa unei numiri noi, [acesta din urmă] nu poate exercita recursuri, deoarece această facultate este rezervată apărătorului care l-a asistat sau l-a reprezentat pe acuzat în timpul procedurii. Data unei noi audieri trebuie deci să fie notificată apărătorului din oficiu (...).”
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
Prin cererea sa către Comisie din 1 mai 1980 (nr. 8966/80), Dl Goddi a pretins că cauza sa nu a fost examinată în mod echitabil, deoarece el nu a beneficiat de asistenţa unui apărător la alegerea sa şi că Curtea de apel din Bologne a declarat apelul, în mod greşit din punctul său de vedere, că fiind neîntemeiat. El a invocat articolul 6 §§ 1 şi 3 c) din Convenţie.La 5 martie 1992, Comisia a declarat cererea admisibilă după ce a examinat-o doar în lumina paragrafului 3 c).
În raportul său din 14 iulie 1982 (articolul 31 din Convenţie), ea şi-a exprimat în unanimitate opinia că a avut loc o încălcare. Textul integral al avizului său figurează în anexa la prezenta hotărâre[1].
CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII
La audierile din 20 iunie 1983, Guvernul a invitat Curtea să conchidă, că în speţă nu a avut loc încălcarea articolului 6 § 3 c), reclamantul să constate un „atentat la drepturile la apărare şi, în consecinţă, la drepturile omului”, Comisia să-şi confirme avizul.
ÎN DREPT
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 3 c)
În termenii articolului 6 § 3 c) din Convenţie, „orice acuzat” are dreptul
„să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesle justiţiei o cer.”
În opinia reclamantului, dezbaterile din 3 decembrie 1977 în faţa Curţii de apel din Bologne s-au desfăşurat în condiţii incompatibile cu textul menţionat mai sus, din trei considerente: nu i-au fost asigurate condiţii pentru a se înfăţişa personal la proces; a fost privat de serviciile avocatului ales de el prin faptul că notificarea i-a fost transmisă Dlui Monteleone care nu-l mai reprezenta şi nu Dlui Bezicheri; apărarea oferită de Dl Straziani, avocat din oficiu, nu a fost eficientă.
Comisia a accepat în esenţă această obiecţie. Conform Guvernului din contra, absenţa Dlui Goddi a fost rezultatul propriei sale voinţe; în plus, procedura urmată de Curtea de apel din Bologne nu s-a desfăşurat în contradicţie cu dreptul invocat deoarece mandatul Dlui Monteleone nu a fost revocat în mod expres; în fine, judecătorii nu puteau verifica modalitatea în care Dl Straziani îşi îndeplinea sarcina.
În circumstanţele speţei, drept punct de plecare trebuie să servească constatarea că rezultatul către care tinde articolul 6 § 3 c) nu a fost atins în faţa Curţii de apel de la Bologne. Dl Bezicheri nu a asistat la dezbaterile din 3 decembrie 1977 şi deci nu a putut să-şi execute mandatul oferit de către reclamant. Acesta cu atât mai mult nu s-a prezentat; el se afla în arest la Orvieto. Cât priveşte Dl Straziani, desemnat pe moment avocat din oficiu, el nu cunoştea nici dosarul nici clientul său, nici faptul că acesta fusese arestat la 29 octombrie; pe deasupra, el nici nu a dispus de timpul necesar pentru a se pregăti, deoarece Curtea a refuzat amânarea şi audierea a avut loc în aceeaşi zi, fiind pronunţată o pedeapsă mai severă decât în prima instanţă (paragraful 15 de mai sus).
Prin urmare, Dl Goddi nu a beneficiat la 3 decembrie 1977 de o apărare „concretă şi eficientă” după cum prevede articolul 6 § 3 c) (hotărârea Artico din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pag. 16, § 33).
Ar mai trebui să se examineze dacă, şi până la ce punct, asemenea situaţie este imputabilă Statului italian. Pentru a determina dacă a avut loc încălcarea paragrafului 3 c) din articolul 6, garanţiile căruia constituie elementele noţiunii generale de proces echitabil enunţat în paragraful 1 (aceeaşi hotărâre, pag. 15, § 32), Curtea, înainte de face o apreciere globală, a examinat în mod separat fiecare din capetele de acuzare ale plângerii.Persoana vizată s-a plâns la început că procuratura şi autorităţile penitenciare din Orvieto au neglijat faptul de a-i asigura prezenţa la audierile la Bologne din 3 decembrie 1977.
La 23 septembrie 1977, procurorul general a rugat Curtea de apel din Bologne să ceară procurorului Republicii Orvieto să notifice acuzatului citaţia de înfăţişare şi să asigure transferul lui dacă acesta va fi în detenţie. Or, la această dată reclamantul era în libertate; el a fost arestat doar la 29 octombrie 1977, în baza ordinului procurorului Republicii de Forli (paragraful 13 de mai sus). Unica sarcină a procuraturii din Orvieto consta deci de a asigura livrarea citaţiei. Deoarece ea a îndeplinit-o – Dl Goddi a primit notificarea cel târziu la 7 octombrie (ibidem) -, nu ar trebui s-o considerăm ca responsabilă de absenţa acestuia din faţa jurisdicţiei de apel; Guvernul a subliniat pe drept cuvânt acest fapt.
Cât priveşte autorităţile de la închisoare, persoana vizată le-a comunicat despre existenţa procesului şi data audierii, dar Guvernul a contestat aceasta (paragraful 14 de mai sus). Nici primul, nici cel din urmă nu au prezentat probe în sprijinul afirmaţiilor sale şi Curtea nu s-a aflat în posesia vreunui alt element pentru a rezolva această chestiune controversată de fapt. În această privinţă deci nu a fost stabilită nici o greşeală din partea autorităţilor italiene.
Cât priveşte prezenţa avocatului ales de Dl Goddi, Curtea nu a determinat dacă dreptul italian obliga să fie notificată data audierilor atât Dlui Monteleone cât şi Dlui Bezicheri, sau doar unuia dintre ei; ea trebuia să verifice respectarea exigenţilor Convenţiei.
Din această perspectivă, Curtea denotă că lipsa notificării Dlui Bezichere a contribuit la privarea reclamantului de o apărare „concretă şi eficientă” (hotărârea Artico menţionată mai sus, seria A nr. 37, pag. 16, § 33). Etapele anterioare ale procesului au făcut Curtea de apel de la Bologne să creadă că doar Dl Bezicheri putea asigura la 3 decembrie 1977 o asemenea apărare: spre deosebire de Dl Monteleone care niciodată nu s-a înfăţişat la proces în faţa ei, Dl Bezicheri a participat la eudierile din 9 iulie 1977 (paragraful 12 de mai sus). În consecinţă, era necesar să-i fi transmis lui notificaţia în cauză.
Din punctul de vedere al Convenţiei, absenţa Dlui Bezicheri constituie un fapt cu atât mai îngrijorător deoarece şi Dl Goddi a fost absent; din cauza Dlui Straziani, prin faptul că a ignorat motivele neînfăţişării reclamantului, nu putea fi înaintat un recurs în virtutea articolului 497 din codul de procedură penală (paragraful 18 de mai sus); în fine, exista un risc – şi el a fost realizat – de agravare a pedepselor impuse la 6 iunie 1975 de către tribunalul de Forli (paragrafele 11 şi 15 de mai sus).
Fără indoială situaţia criminală nu s-ar fi produs, dacă reclamantul ar fi revocat în mod expres mandatul Dlui Monteleone, dar în dreptul italian este suficientă o retragere implicită care rezultă din desemnarea unui nou avocat. Comportamentul reclamantului nu merită deci nici o critică în viziunea articolului 6 § 3 c).
Cât priveşte apărarea din oficiu oferită Dlui Goddi la 3 decembrie 1977, Curtea nu a considerat necesar să se pronunţe asupra manierei în care Dl Straziani, exercitând o profesie liberală, acţionând în conformitate cu propria conştiinţă ca participant la înfăptuirea justiţiei, a considerat că trebuie să conducă acest caz. În schimb, Curtea trebuia să examineze, dacă Curtea de apel de la Bologne a luat măsuri pentru a garanta celui acuzat desfăşurarea unui proces echitabil, care includea posibilitatea unei apărări corespunzătoare.
Or Dl Straziani nu a avut timpul şi facilităţile de care avea nevoie pentru a studia dosarul, a-şi pregăti pledoaria şi, după caz, de a se consulta cu clientul (vezi articolul 6 § 3 b) din Convenţie). Din cauza că nu a notificat data audierilor Dlui Bezicheri, Curtea de apel trebuia cel puţin, respectând pe deplin principiul fundamental al independenţei baroului, să adopte măsuri pozitive destinate să permită avocatului din oficiu să-şi îndeplinească sarcina în cele mai bune condiţii (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Artico menţionată mai sus, pag. 16, § 33). Ea putea să amîne dezbaterile, după cum a solicitat procuratura (paragraful 15 de mai sus), sau să ordone din proprie iniţiativă o suspendare a şedinţei pentru o durată suficientă.
Faptul că Dl Straziani nu a înaintat o asemenea cerere nu a avut consecinţe. Circumstanţele excepţionale ale cauzei – absenţa celui vizat şi lipsa notificării Dlui Bezicheri – trebuia să constituie pentru jurisdicţia în apel un imbold pentru a nu rămâne pasivă.
Totalitatea acestor consideraţiuni, au determinat Curtea să constate o încălcare a exigenţelor articolului 6 § 3 c) la etapa audierilor din 3 decembrie 1977 în faţa Curţii de apel din Bologne. Această încălcare nu a fost soluţionată de Curtea de casaţie deoarece prin hotărârea sa din 8 noiembrie 1979 apelul reclamantului a fost respins (paragraful 16 de mai sus). Nu a fost stabilită deci vreo încălcare.
II CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50
Articolul 50 al Convenţiei prevede:
„Dacă Curtea declară că decizia adoptată sau măsura ordonată de o autoritate judiciară sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante contravine totalmente sau parţial obligaţiunilor ce reies din (...) Convenţie, şi dacă dreptul intern al Părţii în cauză nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
Reclamantul a pretins „20 milioane de lire (102.000 FF) pentru prejudicii-interese”; el şi-a bazat cererea pe condamnarea pronunţată împotriva sa la 3 decembrie 1977.
Comisia a subliniat că încălcarea articolului 6 § 3 c) a avut loc pe parcursul procesului propriu-zis şi nu, ca în cazul Artico, menţionat mai sus, cu ocazia examinării recursului în casaţie; ea a considerat că efectele încălcării puteau să-l afecteze mai mult pe Dl Goddi.
Guvernul, din partea sa, a considerat pretenţiile reclamantului prea excesive.
În pofida celor precedente, persoanele înfăţişate au ajuns la un acord comun: toate trei să fie lăsate la discreţia Curţii.
Chestiunea era astfel pregătită pentru decizie (articolul 53 § 1 din regulament).
Reclamantul susţinea, că dacă ar fi beneficiat de o apărare corespunzătoare, el cu siguranţă ar fi fost supus unei condamnări mai uşoare şi că Curtea de apel avea probabil să confirme, nici mai mult, hotărârea tribunalului de Forli.
Curtea nu putea accepta o alegaţie atât de categorică. Totuşi ar fi trebuit să fie luat în considerare faptul că Curtea de apel de la Bologne a agravat mult pedeapsa aplicată în prima instanţă; rezultatul posibil putea fi diferit, dacă Dl Goddi ar fi beneficiat de o apărare concretă şi efectivă.
O asemenea pierdere a şanselor reale justifică în cazul speţei acordarea unei satisfacţii echitabile (hotărârea Artico menţionată mai sus, seria A nr. 37, pag. 20, § 42).
La aceasta se adaugă prejudiciul moral pe care cu siguranţă l-a suportat reclamantul din cauza încălcării articolului 6 § 3 c).
Niciunul din aceste elemente nu poate fi supus unui calcul exact. Evaluându-le în mod echitabil în totalitate, conform articolului 50, Curtea a estimat că trebuie să-i acorde Dlui Goddi o satisfacţie pe care a evaluat-o la cinci milioane (5.000.000) de lire.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
A hotărât că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 3 c) dinConvenţie;A hotărât că Statul pârât trebuie să-i plătească reclamantului cinci milioane (5.000.000) de lire în conformitate cu articolul 50.
Pronunţată în franceză şi engleză la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la nouă aprilie una mie nouă sute optzeci şi patru.
Pentru Preşedinte
Semnat: Léon Liesch
Judecător
Semnat: Herbert Petzold
Grefier
[*] Nota grefei: Se are în vedere noul regulament, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi aplicabil în speţă.
[1]