©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 877/04 prezentată de Florian GOLDSTEIN şi S.C. RING PRESS SRL
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 10 aprilie 2012 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 8 decembrie 2003,
având în vedere decizia preşedintelui Camerei de a-l desemna pe Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii), în urma abţinerii lui Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii),
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamanţi,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Primul reclamant s-a născut în 1951 şi locuieşte în Bucureşti. Este jurnalist; la data evenimentelor în litigiu în prezenta cauză era redactor-şef la cotidianul Bursa, principalul acţionar şi reprezentant legal al societăţii reclamante. Societatea reclamantă este proprietara şi editoarea cotidianului Bursa, avându-şi sediul în Bucureşti.
Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna G. Teodorescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează.
3. Reclamantul a început în 2001 să scrie o serie de peste 50 de articole în Bursa pe tema situaţiei financiare dificile a trustului media M.P. De asemenea, şi-a exprimat nemulţumirea faţă de aparentul tratament preferenţial acordat de stat trustului M.P. la plata impozitelor.
4. M.P. a formulat o plângere împotriva societăţii reclamante, susţinând că articolele scrise de primul reclamant constituiau acte de concurenţă neloială. Acţiunea era întemeiată pe art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, care sancţionează denigrarea ca un act de concurenţă neloială.
Trustul a făcut trimitere la următoarele articole: „Ministrul V.D. se lasă manipulat de [M.P.]”; „[M.P.] – posibil subiect de cercetare penală interstatală”; „[M.P.] – înglodat în datorii, dar cu tupeu”); „Profiturile CME după contabilitatea americană reprezintă pierderi la [M.P.]”); „Naivitate? Incompetenţă? Corupţie?”; „[M.P.] din România a intrat sub investigaţiile Securities and Exchange Commission din Washington”; şi „[P. TV] – ANTINATO”.
Articolele conţineau referiri la rapoarte întocmite de Securities and Exchange Commission şi de Comisia Europeană, precum şi la Cartea albă privind guvernarea din decembrie 2000. Într-un articol din acea serie, publicat la 7 mai 2001 în Bursa, i s-a solicitat trustului M.P. să îşi prezinte punctul de vedere în această privinţă.
5. La 14 noiembrie 2002, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat societatea reclamantă „să se abţină de la răspândirea, prin publicaţiile sale, a unor declaraţii calomnioase privind activităţile reclamantului”. De asemenea, societatea reclamantă a fost obligată la plata a 800 000 000 lei româneşti (ROL) cu titlu de prejudiciu moral şi la publicarea unei copii a deciziei de şapte pagini a tribunalului în Bursa.
Părţile relevante ale motivării instanţei sunt redactate după cum urmează:
„Faptul că actele [societăţii reclamante] se încadrează în domeniul concurenţei este dovedit de modul în care, într-o serie de articole din cotidianul Bursa, prezenta activităţile [trustului media], activităţi care [...] sunt de interes public general.
În această privinţă, sunt relevante articolele referitoare la agenţia de ştiri [deţinută de M.P.], despre care [societatea reclamantă] a comentat, de exemplu, că: «[...] o revistă a presei nu poate fi încredinţată unei agenţii care face parte dintr-un trust media cu cea mai mare datorie din ţară – [M.P.]; este în interesul acesteia să elimine orice referire la cercul corupt care îi tolerează datoriile.» [...]
Majoritatea articolelor conţin [...] acuzaţii deschise la adresa [M.P.].
Acestea vizează, de exemplu, situaţia financiară a [M.P.]: «grupul cu cea mai mare datorie din ţară», «un datornic inveterat», «înglodat în datorii, dar cu tupeu», «incorect», «mişmaşuri în contabilitate»; sau afacerile grupului: «Enronul României», «posibil subiect de cercetare penală interstatală», promovarea unui «management incestuos».
Din cauza gravităţii lor, aceste afirmaţii, chiar dacă se dovedesc adevărate, promovează un sentiment de dezaprobare, dezgust chiar, faţă de grupul media. Expresiile arată că [societatea reclamantă] a înţeles greşit libertatea presei şi dreptul la opinie şi de a difuza informaţii [...]
Publicarea repetată, pentru o lungă perioadă de timp, a unor informaţii negative referitoare la activităţile unui concurent, într-un mod care poate stârni dezaprobarea clienţilor, nu poate constitui o concurenţă loială şi acceptabilă [...]
Vina există atâta timp cât există concurenţă neloială.
Reaua credinţă nu este decât o circumstanţă agravantă [...] [efectele negative] pot rezulta chiar şi fără intenţie. [Lipsa intenţiei] nu înlătură răspunderea.
Într-adevăr, alte ziare au publicat articole asemănătoare, însă acestea nu au constituit acte de concurenţă şi nu era calomnioase ori repetate în timp. În orice caz, [faptul că alte ziare au publicat articole asemănătoare] nu înlătură răspunderea pârâtului.”
6. Hotărârea a fost confirmată la 10 iunie 2003 de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă definitivă.
Părţile relevante ale deciziei curţii de apel sunt redactate după cum urmează:
„[...] articolele atacate prezintă o evaluare comparativă a metodelor jurnaliste folosite de Bursa şi [M.], o comparaţie defavorabilă lui [M.P.]...
Reaua-credinţă [a societăţii reclamante] este dovedită de atitudinea sa: acuzaţii extrem de grave, tendenţioase; durata [campaniei] şi frecvenţa articolelor împotriva [M.P.]; precum şi modul în care articolele incriminate au fost scrise şi prezentate [...]
Hotărârea pronunţată în primă instanţă nu a încălcat libertatea de exprimare a [societăţii reclamante]. [Societatea reclamantă] îşi menţine libertatea de a publica orice informaţie, fie defavorabilă sau negativă, atâta timp cât informaţia este corectă şi adevărată, iar publicaţia nu devine o campanie de presă îndreptată spre distrugerea imaginii şi reputaţiei unui concurent [...]
În cazul de faţă, acuzaţiile de corupţie, fraudă, şantaj şi manipulare cu tentă politică, precum şi manipularea prin intermediul mass-media, afectează indubitabil imaginea publică, prestigiul şi reputaţia [a M.P.] [...]”
7. M.P. a introdus şi alte acţiuni împotriva reclamanţilor: o plângere similară pentru concurenţă neloială (respinsă la 24 aprilie 2002 de Tribunalul Bucureşti întrucât M.P. nu a plătit taxa judiciară de timbru), două acţiuni în despăgubire (prima respinsă la 23 noiembrie 2003; cea de a doua admisă în primă instanţă dar atacată în apel de primul reclamant), precum şi o plângere pentru calomnie împotriva primului reclamant (respinsă la 24 octombrie 2002 de judecătorie).
Capete de cerere
8. Reclamanţii se plâng de faptul că, prin condamnarea lor pentru acte de concurenţă neloială drept consecinţă a publicării unei serii de articole ce criticau activităţile şi relaţiile pretins corupte ale funcţionarilor statului cu un grup media concurent, instanţele le-au restrâns libertatea de exprimare, cu încălcarea art. 10 din convenţie.
9. De asemenea, reclamanţii s-au plâns, în temeiul art. 6 din convenţie, că procesele iniţiate de M.P. în temeiul Legii concurenţei nu au fost echitabile. Au susţinut că instanţele nu au examinat probele prezentate de apărare. În ultimul rând, aceştia s-au plâns de modul în care instanţele au încadrat articolele incriminate ca fiind acte de concurenţă neloială.
În drept
A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din convenţie
10. Reclamanţii au considerat condamnarea lor pentru acte de concurenţă neloială drept o restrângere a libertăţii lor de exprimare, ceea ce contravine art. 10 din convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
11. Guvernul a susţinut că articolele respective nu intrau sub incidenţa art. 10. În opinia sa, formularea şi scopul articolelor indicau că nu urmăreau să influenţeze sau să mobilizeze opinia publică, ci să promoveze interese economice. Citând opinia separată din Hertel împotriva Elveţiei (25 august 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VI), Guvernul a susţinut că, în chestiuni de concurenţă neloială, statelor ar trebui să li se acorde o marjă de apreciere mai largă decât în alte domenii ale libertăţii de exprimare. Mai mult, Guvernul a argumentat că măsura luată de instanţele interne împotriva reclamanţilor era necesară într-o societate democratică. De asemenea, acesta a confirmat că reclamanţii nu au putut dovedi veridicitatea declaraţiilor lor. Referitor la sancţiunea aplicată, acesta a remarcat că reclamanţii nu au suferit consecinţe semnificative deoarece sumele pe care le aveau de plătit nu erau excesive, iar sentinţa instanţei nu i-a împiedicat să publice articole atâta timp cât informaţiile din acestea sunt corecte şi adevărate. Acesta a reamintit că Curtea nu ar trebui să înlocuiască, cu propria evaluare a faptelor, pe cea a instanţelor naţionale.
12. Reclamanţii au contestat argumentele respective. În primul rând, au argumentat că art. 10 este aplicabil în cazul lor. Aceştia au susţinut că articolele în litigiu vizau bugetul de stat şi comportamentul statului faţă de companii care nu şi-au plătit impozitele, fiind în consecinţă o problemă de interes public care afecta publicul larg.
Reclamanţii au mai reiterat că articolele abordau probleme de interes public, că au fost cercetate cu minuţiozitate şi includeau trimiteri la surse disponibile pentru consultare generală (rapoarte ale Guvernului, Raportul anual al Comisiei Europene din 2002 referitor la România, rapoarte ale Parlamentului). Ei au raportat strict chestiuni care implică bugetul de stat şi, în consecinţă, sunt de interes pentru public şi nu au făcut publice informaţii confidenţiale sau private legate de M.P. Ei au remarcat că, deşi au încercat să obţină punctul de vedere al M.P. în această chestiune, trustul a refuzat să comenteze.
Reclamanţii consideră că sancţiunea aplicată este disproporţionată şi contrară libertăţii lor de exprimare.
13. Chiar şi presupunând că prezentul caz constituie exclusiv o chestiune de concurenţă neloială, Curtea a constatat deja că asemenea chestiuni intră sub incidenţa art. 10, în special atunci când au legătură cu ziare concurente [a se vedea Krone Verlag GmbH & Co. KG împotriva Austriei (nr. 3), nr. 39069/97, pct. 20, CEDO 2003‑XII]. Aceasta nu vede niciun motiv să ajungă la o concluzie diferită în cazul de faţă.
14. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, înaltele părţi la convenţie dispun de o oarecare marjă de apreciere la judecarea chestiunilor legate de libertatea de exprimare. Această marjă de apreciere este deosebit de importantă în domeniul complex şi instabil al concurenţei neloiale. Cu toate acestea, se impune reducerea marjei de apreciere atunci când în joc nu se află simplele afirmaţii pur „comerciale” ale unei persoane, ci participarea acesteia într-o dezbatere de interes general (a se vedea Krone Verlag GmbH & Co. KG, citată anterior, pct. 30, şi Hertel împotriva Elveţiei, 25 august 1998, pct. 47, Culegere 1998‑VI).
De asemenea, Curtea reiterează că examinarea faptelor este în principal de competenţa instanţelor naţionale, prin urmare nu are sarcina de a cerceta pretinsele erori de fapt sau de drept comise de o instanţă naţională decât dacă şi în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturi şi libertăţi protejate prin convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I].
15. În cazul de faţă, Curtea observă că reclamanţii au fost condamnaţi pentru o serie de articole privind situaţia financiară a unui alt trust media. Articole similare au fost publicate şi de alte ziare la vremea respectivă. În plus, articolele incriminate se bazau pe rapoarte publice din diverse surse naţionale şi internaţionale. Diverse instanţe interne au admis că chestiunea era de interes public general. În sensul art. 10 din convenţie, Curtea are aşadar convingerea că articolele prezentau o problemă de interes general şi au contribuit la dezbaterea publică a problemei.
16. Curtea observă totuşi că, în baza probelor care le-au fost prezentate, instanţele interne au considerat în hotărâri foarte lungi şi larg motivate că publicarea articolelor nu constituia decât o campanie de presă menită să distrugă imaginea şi reputaţia concurentului, fiind prin urmare prejudiciabilă în sine pentru trustul media, indiferent dacă informaţia transmisă era adevărată. Consideră totodată că primul reclamant a acţionat cu rea-credinţă, cu intenţia de a denigra M.P. [a se vedea Ieremeiov (nr. 2), citată anterior, pct. 44]. Nu există indicii ale unor elemente arbitrare în modul în care instanţele s-au achitat de sarcinile lor.
De asemenea, Curtea acordă importanţă faptului că alte instanţe interne care au soluţionat în mod specific o plângere pentru calomnie formulată din aceleaşi motive ca şi plângerea pentru concurenţă neloială i-au achitat pe reclamanţi.
17. Reiterând faptul că instanţele interne sunt într-o poziţie mai bună pentru examinarea şi interpretarea faptelor, Curtea nu constată niciun motiv pentru a se abate de la concluziile formulate de instanţele interne în acest caz (a se vedea, mutatis mutandis, García Ruiz, citată anterior, pct. 28). De asemenea, consideră, în circumstanţele cauzei, că chiar şi presupunând că a existat o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la libertate de exprimare, această ingerinţă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit.
Având în vedere toate argumentele anterioare, concluzia Curţii este că motivarea prezentată de instanţele interne pentru condamnarea reclamanţilor a fost pertinentă şi suficientă, precum şi că instanţele naţionale nu au depăşit limita marjei lor de apreciere în prezenta cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Kuliś şi Różycki împotriva Poloniei, nr. 27209/03, pct. 39, 6 octombrie 2009).
18. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din convenţie.
B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 din convenţie
19. Reclamanţii au afirmat că procesele iniţiate în temeiul Legii concurenţei nu au fost echitabile.
20. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor garantate de art. 6 § 1 din convenţie. În special, Curtea reiterează că nu a găsit indicii ale unor elemente arbitrare în modul în care instanţele au examinat probele şi au aplicat legislaţia relevantă faptelor cauzei (a se vedea, în special, supra, pct. 16).
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy